vineri, 13 noiembrie 2015

Ceva am uitat şi trebuie să ne amintim

Alţi îngeri şi-au deschis aripile în cer... Dumnezeu să le fie alături...


"În timp ce scriu, o altă veste, adusă de un mesaj pe telefon. Un coleg talentat şi foarte tânăr, îl cunoşteaţi acum doi ani la Preţuieşte Viaţa, află subit că are nevoie de o operaţie pe creier, de care viaţa lui atârnă firav ca de-un fir de aţă... părinţii nu-şi găsesc cuvintele să îşi aştearnă durerea... aşteptăm verdictul clar al medicilor pentru a şti drumul de urmat...

Caut să nu mă pierd, căci ştiu că au nevoie de sprijin şi să împrumute de la mine putere. Aşa am fost de când mă ştiu: om cu lacrimile vărsate pe dinăuntru, stâlp de sprijin pe dinafară. Aşa mi-a fost dat...

Respir adânc şi mă ridic cumva deasupra lucrurilor. Să înţeleg mai bine şi să văd mai clar ... Privesc de sus în jos... ceva se întâmplă cu noi toţi...ceva trebuie schimbat profund în noi, nu doar în jurul nostru. Ceva am uitat şi trebuie să ne amintim. Ne-au devenit firave rădăcinile. Ne-am îndepărtat de noi înşine ca oameni, de esenţă, bun simţ, normalitate. Am vrut din ce în ce mai mult, dar am dăruit din ce în ce mai puţin. "N-am mai avut timp"... Nu am mai găsit vreme de privit direct în ochi şi de spus de la suflet la suflet, ne-am tastat sentimentele de la distanţă pe ecrane moderne, literă cu literă, zi de zi, până când inimile, nu tastele, ni s-au tocit. "Te iubi, nu pot să vb, te sun mai târziu! Sunt în meeting!". Şi iată, uneori e prea târziu "mai târziu".

Odinioară, când eram copil şi-ntr-o zi totul a durut cumplit, m-am lepădat (în vorbe, nu şi în fapte...), cu revoltă, de Dumnezeul sufletului meu. "Unde e El când se întâmplă toate astea? Cum de stă spectator şi permite ?" Peste ani, o altă clipă fierbinte m-a făcut să spun instinctiv şi cu sufletul plin: "Doamne ajută!" Şi ne-am reîmprietenit... Căci a fost tot timpul acolo, cu mine. Doar eu nu am mai fost alături de El.

Ceva se întâmplă acum. Ceva îmi spune să tac şi să fac. Să-i judec mai puţin pe ceilalţi şi să mă îndrept spre oglinda din mine. Să reconstruiesc pe dinăuntru. Să reînvăț să iert şi să clădesc, în loc să arunc vorbe-otravă şi să dărâm, fără să ştiu ce pot să pun în loc mai bun. Să regândesc viaţa, să o privesc dintr-un alt unghi, să o redesenez ca pe-o poveste cu un nou început. Mai simplă, autentică, mai cu picioarele pe pământ. Lăsând visele "mari" să arate cum sunt - goale pe dinăuntru la sfârşitul zilei - şi lăsând împlinirile mici de zi cu zi să fie mari izbânzi, pentru că ele construiesc, pas cu pas, firescul fericirii de lungă durată...

Să fac toate astea cu mâna lui Dumnezeu pe umărul meu. Fără să-mi pese de judecata pripită, poate nu prea înţeleaptă, a celor ce nu înţeleg alegeri care nu sunt şi-ale lor. Cel puţin deocamdată. E un timp pentru toate. Să reîncepem de undeva. Fără încrâncenare, vindecând altfel revolta din noi. Poate asta vor să ne-nveţe îngerii ce zăbovesc printre noi şi-apoi se înalţă: să facem totul, TOTUL, oricât de greu ar fi, oricât de boem şi nerealizabil ar părea, cu credinţă şi cu nesfârşită dragoste. Să încercăm şi să vedem unde duce asta. Omenia pură, simplă, onestă, goală de straie scumpe şi plină de bune intenţii. Smerenia ce îşi ia din când în când câte-o palmă şi-ntoarce şi celălalt obraz. Dacă nu încercăm, vom presupune doar, dar NU VOM ŞTI. Şi dacă dragoste nu e, nimic nu e.

Îngerii vor să ne-nveţe ceva. Ca să zâmbească după ploaia de lacrimi, cineva trebuie să-i şi asculte..."
 
de Andreea Marin

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...