joi, 25 februarie 2021

Scrisoare către tine, oriunde ai fi...

Și au trecut 4 luni de dor...


Sper că scrisoarea mea te găseşte bine, fiindcă eu chiar nu sunt deloc bine. Nu ştiu cum să fac faţă pierderii tale. Nu ştiu cum să vindec o rană care nu se vede. Nu ştiu cum să fiu „eu” fără tine. Nici nu mi-am putut imagina cât de pustie va fi lumea fără tine. După ce tu ai plecat, eu am rămas singură, izolată şi tristă.
Nu pot face nimic altceva decât să mă gândesc la viaţa noastră. Mi se spune că trebuie să te las în pace, dar asta nu se va întâmpla niciodată. Nu pot şi nu vreau să renunţ la tine. Mă gândesc întruna că n-o să-ţi mai aud vocea spunându-mi „Bună dimineaţa”, că n-o să-ţi mai văd cana lângă a mea, că n-o să-ţi mai văd haina aruncată pe scaun. Mă gândesc întruna că acum nimeni nu va mai observa cum îmi rod unghiile când sunt stresată şi cum mă joc cu o şuviţă de păr când mă concentrez. N-am ştiut niciodată că sunt capabilă să iubesc atât de profund, atât de absolut şi atât de tare. Nu-ţi pot mulţumi îndeajuns că m-ai făcut să realizez cât de capabilă sunt, dar, sinceră să fiu, n-o să pot umple niciodată vidul creat de moartea ta. Locul pe care tu l-ai avut în viaţa mea e acum pustiu şi m-ai lăsat cu o inimă frântă în mii de bucăţi. Nimeni nu poate înţelege cât de mult ne iubeam, câte planuri şi visuri aveam. Nimeni nu poate umple golul din sufletul meu, fiindcă nimeni altcineva nu va putea înţelege chestiile mărunte pe care tu le înţelegeai fără să ţi le spun. Şi nimeni nu merită să ocupe acel loc, fiindcă nimeni nu e... tu.
Nu voi înceta niciodată să te iubesc, să-mi fie dor de tine şi să te vreau înapoi. Te voi căuta în fiecare curcubeu şi-n fiecare stea de pe cerul nopţii. Ştiu că mă veghezi şi voi respira eu şi pentru tine. Vei fi mereu cea mai frumoasă parte din mine şi voi preţui până la moarte viaţa pe care am trăit-o împreună.
Sper ca, atunci când şi viaţa mea se va termina, tu să fii ultima mea imagine pe care o văd pe acest tărâm şi tot tu să fii primul suflet care mă întâmpină dincolo.

sursa: https://www.facebook.com/doliul

miercuri, 24 februarie 2021

Dacă vă iubiți...

"Iubirea nu are nevoie de zile speciale pentru a fi sărbătorită. Ea se simte în fiecare zi și la fiecare clipă. Iubește în fiecare zi ca și cum ar fi ultima pe care o petreci alături de persoana iubită, pentru că mâine poate fi, uneori, prea târziu!


„Dacă te porţi iubitor faţă de cineva, vei primi iubire – deoarece iubirea se întoarce întotdeauna către ea însăşi.”
- Paul Ferrini


Dacă o iubeşti, ascult-o, chiar dacă ţi se pare banal şi plictisitor ceea ce îţi spune. Încearcă să-i înţelegi nevoile şi capriciile, chiar dacă ţie, ca bărbat, ţi se par copilăreşti. Ei bine, pentru ea nu sunt. De dragul armoniei în cuplu, respect-o şi încearcă să-i îndeplineşti acele nevoi pe care tu le consideri nimicuri, dar care pentru ea sunt totul. Fă-i complimente, mulţumeşte-i pentru efortul cu care găteşte, îţi calcă hainele şi are grijă să îţi asigure un cămin confortabil şi curat. Pe scurt, apreciază faptul că are grijă de tine. Nu o considera cicălitoare doar pentru că simte nevoia să îşi impună punctul de vedere. Fii matur şi explică-i cu răbdare atunci când consideri că este confuză.

 
Dacă o iubeşti, nu te purta ca şi când n-ai observa că se află în preajma ta. Noi, femeile, suntem dependente de atenţie şi de acele priviri încurajatoare care ne fac să ne simţim frumoase, iubite, în siguranţă.
Dacă o iubeşti, nu o folosi ca pe un obiect casnic sau sexual. Fă-o să se simtă dorită, iubită, apreciată, determin-o să fie nebună de dorul tău, să-ţi caute cu disperare braţele şi sărutările. Dacă o iubeşti, nu-i aminti mereu defectele, nu o compara cu alte femei şi nu o împovăra cu complexe. Ai ales-o pe ea. De ce ai ales-o? Ajut-o să fie frumoasă, menţinându-i starea de fericire şi încrederea de sine.
Dacă o iubeşti, nu-i întoarce spatele când îţi spune ceva ce nu-ţi place şi fă tot posibilul să aveţi un dialog.
Dacă o iubeşti, nu râde de visurile ei şi nu o descuraja. Nu-i spune „N-o să reuşeşti!”, ci „O să încercăm împreună!”.
Dacă o iubeşti, aminteşte-i mereu prin gesturi, prin vorbe şi prin fapte că ea e centrul universului tău, iar dacă nu mai e aşa, te rog n-o înşela. Mai bine fii bărbat şi ai decenţa şi curajul să te desparţi de ea.
Dacă ştii ce ar face-o fericită, nu aştepta o ocazie anume pentru a-i face o bucurie. Orice zi e potrivită pentru a-ţi arăta preţuirea faţă de ea şi am înţeles, în timp, că e mai bine să ne bucurăm zilnic de lucrurile mărunte decât să trăim nefericiţi în aşteptarea fericirii care se va produce cândva. Clipa de acum e tot ceea ce avem şi nu ne garantează nimeni că vom ajunge până la acel Cândva.
Dacă o iubeşti, nu-i spune „da” ca să scapi repede de gura ei, când tu eşti hotărât să spui „nu”. Nu-i spune „nu” când tu ai în minte un „da” clar. Fii sincer! Iubeşte-o aşa cum poţi, dar iubeşte-o!

Dacă îl iubeşti, nu-i cere să fie aşa cum vrei tu, nu-i inhiba personalitatea, nu-l transforma într-un produs al tău, nu-i impune sentimentele şi nu-l determina să îi fie teamă de tine. Înţelege-i stângăcia cu care face curat în casă şi apreciază-i de fiecare dată străduinţa. Nu-l mai critica pentru tot ce nu îţi place la el şi aminteşte-ţi de ce te-ai îndrăgostit de el. Poate v-aţi schimbat amândoi în lupta cu furtunile vieţii, însă cel care intră pe uşă este tot el, cel de care te-ai îndrăgostit atunci. Încearcă să-ţi aminteşti asta în fiecare zi, iar animozităţile vor fi mai puţine şi clipele de bucurie mai numeroase. Aşadar, când prima ta pornire este să-l cicăleşti de îndată ce ajunge acasă pentru toate lucrurile pe care nu le-a făcut, mai bine abţine-te şi taci, căci chiar dacă îţi vei înăbuşi supărarea acum, răsplata ta va fi mai mare după aceea: liniştea casei şi, de ce nu?, poate chiar fericirea de durată în cuplu. Chiar dacă îţi vine greu şi uneori ţi se pare nejustificat, apreciază lucrurile pe care le-a făcut şi dacă nu eşti mulţumită învaţă-l, cu iubire şi cu răbdare, să facă lucrurile mai bine data viitoare. Duhul blândeţii, şi nu aerul de superioritate îţi va asigura liniştea.
Ajută-l să îţi înţeleagă nevoile şi să te cunoască şi nu te supăra atunci când ţi se pare că nu te înţelege. Nu-l obosi cu obsesiile tale, nu-l alunga cu crize și frustrări personale. Fă-l să vină acasă cu bucurie, să se simtă primit cu iubire, să simtă pacea, confortul, libertatea și căldura căminului de care are atâta nevoie. Lasă-l să se simtă liber.
Dacă îl iubeşti, nu-l agasa cu gelozia şi cu toanele tale. Nu-ţi pierde răbdarea, nu fi egoistă şi pune-te din când în când şi în locu lui. Gândeşte-te că şi el are dureri, că şi el este obosit, că nu e dator doar să se dăruiască şi că merită şi el să fie alintat, răsfăţat, copleşit cu dragoste şi cu atenţie. Dacă îl iubeşti, fii frumoasă, elegantă şi caldă. Fii femeia demnă de a fi respectată, preţuită, iubită şi dorită. Nu lăsa rutina să pună stăpânire pe relaţia voastră, surprinde-l plăcut cu tot felul de surprize şi cu atitudinea ta jucăuşă de femeie vie şi dornică să fie fericită şi să trăiască intens. Nu te neglija, nu-l întâmpina mereu îmbrăcată în treningul lălâi cu care faci curat prin casă, convinsă că e dator să te placă oricum. Nu e. Fii femeia minunată şi frumoasă care l-a cucerit şi nu uita că atunci când tu te simţi frumoasă, transmiţi frumuseţe prin fiecare por al tău. Iar el va observa asta şi te va răsplăti cu atenţia după care tânjeşte sufletul tău.
Dacă îl iubeşti, susţine-l necondiţionat şi fă-o cu eleganţă. Ajută-l să fie bărbatul demn şi puternic alături de care să fii mândră. Nu-i reproşa lucruri pe care nu le are, ci ajută-l să le dobândească, nu-i reproșa ceea ce nu este, ci ajută-l să devină.
Şi, mai ales, iubeşte-l!

Dacă vă iubiţi, întâmpinați-vă mereu cu bucurie și păstrați armonia în relația voastră. Nu vă mai certaţi pentru toate nimicurile. Nu vă mai aruncaţi priviri răutăcioase, nu mai ridicaţi tonul unul la celălalt şi nu vă spuneţi cuvinte necugetate care vor durea mai târziu. În situaţii de criză, faceţi o pauză de câteva minute, apoi lăsaţi inimile să vorbească, şi nu orgoliile. Dacă vă certaţi, nu veţi depăşi mai bine şi mai repede problemele, ci le veţi amplifica.

 
Dacă vă iubiţi, nu vă mai adresaţi reproşuri, nu mai invocaţi greşeli şi dureri din trecut, care oricum s-au consumat... Iertaţi, uitaţi şi căutați să faceţi totul mai bine ca în trecut. Să aveţi bunăvoinţa de a încerca să îndreptaţi lucrurile şi decenţa de a spune „Îmi pare rău”. Şi, mai ales, să aveţi puterea de a spune „Iartă-mă!”. 


Dacă vă iubiţi, nu vă înstrăinaţi unul de celălalt, nu căutaţi răspunsuri şi rezolvări la problemele dintre voi discutând cu alte persoane. Comunicarea trebuie să existe doar între voi doi, fiindcă numai voi ştiţi ce simţiţi şi ce vă doriţi unul de la celălalt. Aveţi răbdare să vă cunoaşteţi, faceţi acele mici compromisuri care ajută la păstrarea armoniei în cuplu. 


Dacă vă iubiţi, nu mai consideraţi sacrificiu orice gest făcut în favoarea celuilalt. 


Dacă vă iubiţi, nu prețuiți mai mult obiectele decât vă prețuiți unul pe celălalt și momentele petrecute împreună. La sfârșit, acele lucruri de care vă înconjurați vor fi doar niște vechituri, dar amintirile adunate într-o viață împreună vor fi averea voastră. 


Dacă vă iubiţi, nu vă grăbiţi să decideţi că sunteţi sau nu potriviţi, raportându-vă la criteriile lumii. Sunteţi unici, sunteţi perfecţi în imperfecţiunea voastră şi aveţi răbdare să vă cunoaşteţi. Acordaţi-vă timp să vă înţelegeți, să învăţaţi să trăiţi împreună. Nu lăsaţi nimic să vă dezbine: nici necazurile, nici oamenii rău intenţionaţi și nici orgoliile voastre rănite.
Dacă vă iubiți, fiți cei mai buni prieteni și confidenți.
Dacă vă iubiţi, fiţi împreună şi faceţi totul împreună. Împărţiţi fericirea, lacrimile, durerile, temerile, neajunsurile, visurile, timpul, viața.

Iubirea înseamnă împreună la bine şi la greu, cu perfecţiune şi imperfecţiune, cu fericire şi nefericire, cu abundenţă şi cu lipsuri, dar toate împărţite la doi… 

sursa: http://www.irinab.com/2014/02/daca-va-iubiti.html

luni, 22 februarie 2021

Suntem o nație de fericiți, de oameni care se descurcă cu toate...

https://www.iubiresilumina.com/2021/02/cum-am-fost-noi-crescuti-si-invatati-ca.html

"Cum am fost noi crescuți și învățați că nimeni nu trebuie să știe ce e în sufletul nostru, că rufele se spală în familie, că dacă recunoști că nu te descurci, te faci de rușine…

Am învățat să ne prefacem de mici. Nu plânge, că ești urâtă când plângi. Ce dacă ți se rupe sufletul!?
Zâmbește, să vadă toată lumea cât de bine suntem, chiar dacă acasă ne omorâm între noi.
Am învățat de mici să dăm bine. Ca să ne placă lumea. Lume care nu e atentă la prefăcătoria noastră, că și ea se străduiește să dea bine, ca să credem noi că ea e perfectă.
Purtăm măștile noastre de perfecți, zâmbim mult.
– Ce faci?
– Bine, tu?
– Bine și eu.
– Super, ce noroc cu vremea asta frumoasă!
– Da…

Suntem o nație de fericiți, de oameni care se descurcă cu toate...
Iar când ești perfect, nu ai cum să ceri ajutorul, nu ai pentru ce. Poți în schimb să ajuți pe alții, dacă ei, săracii, sunt "imperfecți" și îndrăznesc să ceară sprijin. Te oferi să îi ajuți, și te împovărezi și mai tare. Greu mai stă masca pe chipul tău.
Și știi ce se întâmplă când se întâlnesc două măști perfecte? Nu se întâmplă nimic. Cel mult un zgomot de plastic care atinge alt plastic, ca atunci când ciocnești două pahare de unică folosință. Nici o conexiune. Nici un schimb. Nimic.
Bucuria adevărată vine din relații. Care se nasc când oamenii se cunosc, când se văd așa cum sunt. Prietenie între măști nu există. Dacă vrei să vibreze viața în tine, trebuie să dai masca jos. Măcar cu unii oameni. Să te vadă. Așa cum ești. Imperfect/ă. În nevoie de ajutor. Abia când un om te ajută și tu te lași ajutat/ă, între voi se creează o conexiune. Ajutorul ne leagă, să-l cerem și să-l oferim. Mâinile întinse peste probleme creează rețeaua care ne face să ne simțim vii.
– Ce mai faci?
– Nu prea bine.
– Aoleu, de ce?
– Mă simt singură. Îmi e frică…
– Pot să te îmbrățișez?
E normal să îți fie frică. Tuturor ne e. Exact de aici vine puterea omului de se face bine, din curajul de a merge cu frica alături. Frica de judecată. De rușine.
Nu-i nimic. Le simți pe toate și mergi mai departe, nu cu o mască pe față, ci cu un om, alt om, un prieten, de mână.
Știi ce se întâmplă când dai masca jos? O vor da și ceilalți, pe rând. Pentru că se vor simți falși cu masca pe față.
Magic, nu?"

vineri, 5 februarie 2021

Nu știm să cerem ajutor pentru că am fost învățați să „dăm bine”. Dar binele vine din a te arăta așa cum ești!


Cum am fost noi crescuți și învățați că nimeni nu trebuie să știe ce e în sufletul nostru, că rufele se spală în familie, că dacă recunoști că nu te descurci, te faci de rușine…

Am învățat să ne prefacem de mici. Nu plânge, că ești urâtă când plângi. Ce dacă ți se rupe sufletul…

Zâmbește, să vadă toată lumea cât de bine suntem, chiar dacă acasă ne omorâm între noi.

Ți-a învinețit bărbatul ochiul? Zi că ai dat cu capul de clanță când te-ai aplecat să culegi florile pe care ți le-a adus.

Am învățat de mici să dăm bine. Ca să ne placă lumea. Lume care nu e atentă la prefăcătoria noastră, că și ea se străduiește să dea bine, ca să credem noi că ea e perfectă.

Purtăm măștile noastre de perfecți, zâmbim mult.

– Ce faci?

– Bine, tu?

– Bine și eu.

– Super, ce noroc cu vremea asta frumoasă!
– Da…

Suntem o nație de fericiți, de oameni care se descurcă cu toate, iar statisticile cum că am fi printre cele mai nefericite popoare din UE mint.

Iar când ești perfect, nu ai cum să ceri ajutorul, nu ai pentru ce. Poți în schimb să ajuți pe alții, dacă ei, săracii, sunt imperfecți și îndrăznesc să ceară sprijin. Te oferi să îi ajuți, și te împovărezi și mai tare. Greu mai stă masca pe chipul tău.

Și știi ce se întâmplă când se întâlnesc două măști perfecte? Nu se întâmplă nimic. Cel mult un zgomot de plastic care atinge alt plastic, ca atunci când ciocnești două pahare de unică folosință. Nici o conexiune. Nici un schimb. Nimic.

Bucuria adevărată vine din relații. Care se nasc când oamenii se cunosc, când se văd așa cum sunt. Prietenie între măști nu există. Dacă vrei să vibreze viața în tine, trebuie să dai masca jos. Măcar cu unii oameni. Să te vadă. Așa cum ești. Imperfectă. În nevoie de ajutor. Abia când un om te ajută și tu te lași ajutată, între voi se creează o conexiune. Când ești vulnerabilă și el apreciază asta ca pe un diamant. Și face și el la fel.

Ajutorul ne leagă, să-l cerem și să-l oferim. Mâinile întinse peste probleme creează rețeaua care ne face să ne simțim vii.

Cum faci să înveți să ceri ajutor?

Dai masca jos.
– Ce mai faci?
– Nu prea bine.
– Aoleu, de ce?
– Mă simt singură. Îmi e frică…
– Pot să te îmbrățișez?

E normal să îți fie frică. Tuturor ne e. Exact de aici vine puterea omului de se face bine, din curajul de a merge cu frica alături. Frica de judecată. De rușine. Nu-i nimic. Le simți pe toate și mergi mai departe, nu cu o mască pe față, ci cu un om, alt om, un prieten, de mână.

Știi ce se întâmplă când dai masca jos? O vor da și ceilalți, pe rând. Pentru că se vor simți falși cu masca pe față. Nu mai merge. E ca atunci când mergi la o petrecere cu pene pe cap și acolo vezi cât de bine se simt oamenii în pantaloni scurți. Îți dai penele jos, că te simți ridicol.

Am ținut anul ăsta un atelier de storytelling la o companie. Am avut agenda relaxată, am vorbit despre ce au vrut ei. La început, oamenii erau cu măștile la ei. Eu, fără. M-am învățat să trăiesc fără mască în ultimul deceniu, tot scriind despre mine și fiind mama copiilor mei (copiii detectează și sancționează imediat orice mască, iar eu nu vreau să fiu falsă cu copiii mei). Peste două ore, jumătate plângeau, restul râdeau. Măștile căzuseră. Oamenii vorbeau pe rând sau toți odată despre ei, cereau ajutor, și începuseră să și-l ofere unii altora. Magic, nu?

Așa cred eu că înveți să ceri ajutor. Dai masca jos. Te arăți așa cum ești, om, imperfect, cu dureri și frici. Toți le avem. Dacă ni le-am arăta toți, ne-am salva toți mult mai repede. Ajutorul va veni chiar și fără să rostești vorbele care să-l ceară. Vei primi putere din simpla conexiune care se va crea când ești sinceră și îți pui inima în palmele nesigure ale altui om.

Merită, promit!

Ce bine va fi pentru copiii noștri să-i învățăm să se accepte așa cum sunt, să nu se mintă, să nu-și facă măști, să vorbească deschis despre sine, să ceară ajutorul, să ofere ajutor, să nu mintă, să nu bârfească, să aprecieze sinceritatea altuia, să știe să o ofere necondiționat. Așa au șanse mai mari să fie adulți fericiți, cu relații bune. Și cel mai eficace mod de a îi învăța toate astea este să FIM așa. Să ne arătăm cum suntem. Și ajutorul va veni singur.

sursa: https://www.printesaurbana.ro/

miercuri, 3 februarie 2021

Singuratatea, cel mai trist act, pe scena vietii…

“Voi cei care va întoarceti acasa si dupa ce-ati închis usa spuneti “buna seara”, voi nu stiti ce-nseamna sa intri pe usa tacînd!” Octavian Paler


-Maria, ce crezi ca doare cel mai mult in viata?


-Singuratatea, Alexandra….Singuratatea….Cred ca nimic pe lumea asta nu doare mai mult decat singuratatea. Nici un alt sentiment nu ni se cuibareste mai dureros in suflet, asa cum o face singuratatea. Iti trebuie mult curaj ca sa recunosti, nu in fata oamenilor, ci, in fata ta, ca esti singur.

Sunt fericita cand incepe saptamana, deoarece sunt intr-o permanenta agitatie si nu am timp sa ma gandesc la singuratate. Urasc week-end-urile, pentru ca, atunci, imi aduc dureros de des aminte de ea. Imi aduc aminte ca sunt la mii de kilometri de parintii mei, de locurile dragi, de oamenii dragi, atat de departe si, totusi, atat de aproape… Am obosit sa imi beau singura cafeaua duminica dimineata. Am obosit sa ma asez singura la masa. Am obosit sa-mi petrec timpul cu tot felul de nimicuri, doar pentru ca el sa treaca mai repede si sa inceapa o noua saptamana. In singuratate, timpul se transforma dintr-un prieten drag intr-un dusman de moarte… Cand stau si astept, am senzatia ca ceva se macina in mine, ca ceva moare in mine! Astepti un semn, un telefon, un gand, o minune, sau, poate… nimic!

Ca sa fiu sincera cu mine, cel mai mult ma doare singuratatea de sarbatori. De Paste, ma dor clopotele care bat si bucuria pe care fiecare o traieste in familie, alaturi de cei dragi. De Craciun, ma doare dansul fulgilor de nea, ma doare orasul impodobit, goana oamenilor dupa cadouri. Ma dor colindele de acasa si bradul impodobit. Ma doare noaptea de Anul Nou, cand toata lumea isi face urari,se ia in brate si se saruta sub vasc. Da! Singuratea doare cel mai mult de sarbatori! Cred ca,fiecare anotimp are singuratatea lui.Nu as putea spune, cu mana pe inima, care anotimp doare mai mult, care singuratate ne intristeaza mai mult. Sa fie oara primavara, atunci cand, totul renaste intr-o explozie de bucurie? Sa fie vara, atunci cand asculti cantecul pescarusilor si iti vine sa plangi, cu marea in brate, pentru ca iti simti fiinta sparta in mii de cioburi? Sa fie toamna, atunci cand iti simti sufletul asemenea unei frunze in bataia vantului? Sau…sa fie oare iarna, cand stai la gura sobei, iti faci bilantul vietii la sfarsit de an si vezi ca totul da cu minus?

Nicio singuratate nu seamana cu alta. Unii, o traiesc resemnati, fara nicio soapta. Altii o traiesc cu suspine si plans zgomotos. Am trait-o in ambele moduri. Acum, o traiesc amintindu-mi… Imi traiesc singuratatea printre amintiri, fotografii si regrete.

Exista doua tipuri de singuratate. Cea pe care o traiesti de unul singur si cea pe care o traiesti in doi. De multe ori m-am intrebat care dintre cele doua doare mai rau? Si mi-am dat singura raspunsul, dupa ce le-am trait pe amandoua. Fiecare doare la fel de mult, in felul ei. Si totusi, singuratatea in doi doare mai mult. Cand doi oameni care, la inceput, s-au iubit, au impartit si bune si rele, si care ajung, la un moment dat sa stea in aceeasi casa, dar ca doi straini, lasa in suflet urme greu de sters. Cine sufera mai mult? Cel/cea care traiesti singuratatea la singular, sau cel/cea care traieste singuratatea la plural? Intrebare fara raspuns… Suferinta nu se poate masura cu un cantar. O simti si atat!

Nu este deloc usor, atunci cand singuratea se instaleaza in casa si in sufletul meu. Cand ea devine prietena mea, confidenta mea, cand ii pun intrebari si nu primesc niciun raspuns, cand imi spune buna dimineata, sau cand imi vegheaza somnul. In singuratate, ma simt ca un bunic cu povesti inutile. Nu imi sunt suficienta mie insumi. Desi caut singuratatea cateodata, pentru ca imi place sa stau de vorba cu mine, sa imi dau niste raspunsuri, sa ma regasesc, sau sa meditez asupra vietii si a oamenilor, imi este greu sa o accept, cu impacare, ca facand parte din destinul meu.

Cel mai mult ma doare singuratatea atunci cand mi se intampla ceva bun, ceva frumos si nu am cui sa impartasesc. Le povestesc ore intregi, la telefon, parintilor mei, le spun prietenilor. Dar, undeva, cumva, ceva lipseste si doare… Da, domnule Paler, aveati mare dreptate atunci cand spuneati ca:”singuratatea nu este o victorie inaintea celorlalti, ci e de fapt un naufragiu personal”.

Singuratatea, arma letala de distrugere in masa, o sinucidere lenta, dar sigura…Singuratatea, cel mai trist act, pe scena vietii….Singuratate infinita…cand batranul lui Hemingway se ridica si pleaca… 
 
Nota personala: singuratatea mea este datorata decesului sotului meu, si mi se pare cea mai cumplita perioada din viata mea, peste care nu cred ca voi putea trece vreodata!

de Alexandra Mihai
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...