Giganții mei...
Nu am întâlnit mulţi oameni care să mă propulseze în viaţă cu acea forţă extraordinară a bunătăţii fireşti, de care numai un om cernut prin sita binelui şi a răului poate da dovadă în totalitate. Au fost puţini.
Giganţi ai binelui, sub a căror umbră mi-a poposit cu bucurie şi mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit şi amărât de arşiţa vieţii.
Oameni care şi-au transformat durerea în fabrică de pâine pentru muritorii de foame la capitolul speranţă. Oameni care şi-au înţeles pe deplin menirea şi care au acceptat să plătească orice preţ în schimbul vindecării acelora de lângă ei, fără să crâcnească, fără să se vaite, fără să îşi întoarcă privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb, ci numai cu privirea aţintită-nainte la ceea ce au de câştigat.
Nu ştiu de ce anume a trebuit să îi întâlnesc tocmai pe ei. Le-am simţit de atâtea ori răsuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau şi mă simţeam neputincios, nu în a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vieții, care mi se derula în faţa ochilor mei somnoroşi, pas cu pas. Probabil că, în viaţa acestor fiinţe, vor fi fost multe dimineţi mai puţin răcoroase în care singura mângâiere nu putea fi decât lacrima de întristare.
Însă acum, eu îi vedeam zâmbind. Acea bucurie care îţi aşterne lumină pe chip şi devine dătătoare de viaţă oricărui spectator ivit în preajma ta prin cine ştie rânduieli complicate venite de Sus.
M-am gândit de foarte multe ori dacă eu va trebui să ajung asemenea lor şi cum va fi acest lucru, mai ales când nu reuşesc să găsesc nici cea mai mică asemănare între stările mele de spirit şi acea lumină orbitoare a bunătăţii lor.
Chipul de bunic al sfântului Nicolae sau al blândului şi mult mediatizatului Moş Crăciun, ar putea cu uşurinţă să aducă oarece lumină în intunericul minţii celui care încearcă să vizualizeze trăsăturile acestor giganţi ai binelui.
Pot spune despre ei doar atât: nu toţi erau învăţaţi; nu toţi erau bătrâni; nu toţi Îl cunoscuseră pe Dumnezeu din tinereţile lor mult împãtimite; nu toţi aveau mamă şi tată; nu toţi au fost oameni simpli, ci unii celebri, alţii artişti, alţii pedagogi iscusiţi, fiecare cu talantul său.
Dar toţi aveau în comun acelaşi lucru: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu şi fericirea de a-l fi cunoscut în plenitudinea harului mângâierii şi rânduielii Dumnezeieşti.
Unii l-au cunoscut iubind păcatul şi urând virtutea. Alţii invers, iar cei mai mulţi din bucuria şi tristeţea reflectate la intensitate maximă a primelor două categorii de oameni menţionate.
Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.
sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/
Nu am întâlnit mulţi oameni care să mă propulseze în viaţă cu acea forţă extraordinară a bunătăţii fireşti, de care numai un om cernut prin sita binelui şi a răului poate da dovadă în totalitate. Au fost puţini.
Giganţi ai binelui, sub a căror umbră mi-a poposit cu bucurie şi mi s-a odihnit cu folos sufletesc sinele obosit şi amărât de arşiţa vieţii.
Oameni care şi-au transformat durerea în fabrică de pâine pentru muritorii de foame la capitolul speranţă. Oameni care şi-au înţeles pe deplin menirea şi care au acceptat să plătească orice preţ în schimbul vindecării acelora de lângă ei, fără să crâcnească, fără să se vaite, fără să îşi întoarcă privirea spre ceea ce au de pierdut la schimb, ci numai cu privirea aţintită-nainte la ceea ce au de câştigat.
Nu ştiu de ce anume a trebuit să îi întâlnesc tocmai pe ei. Le-am simţit de atâtea ori răsuflarea greoaie sub povara crucii pe care o duceau şi mă simţeam neputincios, nu în a-i ajuta, ci doar privind la acest spectacol fantastic al vieții, care mi se derula în faţa ochilor mei somnoroşi, pas cu pas. Probabil că, în viaţa acestor fiinţe, vor fi fost multe dimineţi mai puţin răcoroase în care singura mângâiere nu putea fi decât lacrima de întristare.
Însă acum, eu îi vedeam zâmbind. Acea bucurie care îţi aşterne lumină pe chip şi devine dătătoare de viaţă oricărui spectator ivit în preajma ta prin cine ştie rânduieli complicate venite de Sus.
M-am gândit de foarte multe ori dacă eu va trebui să ajung asemenea lor şi cum va fi acest lucru, mai ales când nu reuşesc să găsesc nici cea mai mică asemănare între stările mele de spirit şi acea lumină orbitoare a bunătăţii lor.
Chipul de bunic al sfântului Nicolae sau al blândului şi mult mediatizatului Moş Crăciun, ar putea cu uşurinţă să aducă oarece lumină în intunericul minţii celui care încearcă să vizualizeze trăsăturile acestor giganţi ai binelui.
Pot spune despre ei doar atât: nu toţi erau învăţaţi; nu toţi erau bătrâni; nu toţi Îl cunoscuseră pe Dumnezeu din tinereţile lor mult împãtimite; nu toţi aveau mamă şi tată; nu toţi au fost oameni simpli, ci unii celebri, alţii artişti, alţii pedagogi iscusiţi, fiecare cu talantul său.
Dar toţi aveau în comun acelaşi lucru: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu şi fericirea de a-l fi cunoscut în plenitudinea harului mângâierii şi rânduielii Dumnezeieşti.
Unii l-au cunoscut iubind păcatul şi urând virtutea. Alţii invers, iar cei mai mulţi din bucuria şi tristeţea reflectate la intensitate maximă a primelor două categorii de oameni menţionate.
Iubirea Lui Dumnezeu îşi găseşte sieşi mereu o altă cale către inima omului în permanentă schimbare, decât aceea pe care ne-o imaginăm noi.
sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/
