joi, 31 octombrie 2013

Oamenii din viaţa mea



M-am trezit dimineaţă copleşită de gânduri…
Am multe de făcut, tot felul de probleme de rezolvat, alergătură…
Ştiam că mă aşteaptă şi momente mai dificile în care va trebui să înfrunt lumea şi să lupt cu prejudecăţile şi cu ignoranţa unora…
Apoi, dintr-o dată, am privit afară pe fereastră...

Soarele, care cuprindea cu lumina şi cu căldura lui tot ce mă înconjura, mi-a amintit că nimic nu este mai important decât mine, decât oamenii pe care îi iubesc şi decât pacea mea sufletească... şi că nimic nu merită să îmi stric ziua, să mă încarc negativ şi să risc să devin un om urâcios şi indispus…
Şi mi-am aspus aşa: “Azi o să reuşesc să le fac pe toate cu pace şi cu iubire şi o să am o zi bună! Voi fi eu mai puternică decât ceilalţi, mai bună şi mai răbdătoare! Pentru că vreau şi pot!“
Să aveţi o zi frumoasă, cu reuşite şi cu inimi pline de pace şi de iubire!
 
de Irina Binder
 

miercuri, 30 octombrie 2013

Păstrează-ţi pentru tine vulnerabilităţile


Fiecare om are un punct vulnerabil, un fel de călcâi al lui Ahile personal.

Nu suntem perfecţi, nu avem cum să fim într-o lume în care venim cu un cadou, liberul arbitru, şi un set de limite pe care vrem sau nu trebuie să le acceptăm.

Nu avem cum să nu fim vulnerabili, nu avem cum să ne adaptăm la tot ceea ce trăim cu voie sau conjunctural.

Uneori ne folosim vulnerabilitatea în scopul creaţiei, pictăm, scriem, compunem muzică o folosim ca pe un atú. Alteori aceasta este atât de copleşitoare încât ne poate îngenunchia şi vom avea nevoie de ceva vreme pentru a realiza ce ni se întâmplă.

Putem fi răniţi prin cuvinte, fără ca cei care ne rănesc să cunoască impactul pe care l-au avut cuvintele lor asupra noastră; ne putem simţi la fel când un străin sau un prieten pe care l-am creditat cu încrederea noastră sau am investit sentimente în relaţia cu el nu răspunde cum ne-am aştepta; putem fi răniţi de gesturile pe care le fac, când ne aşteptăm mai puţin, unele persoane sau poate că nu le fac, când ni s-ar părea că acestea ar fi urmarea firească a ceea ce tocmai am împărtăşit; putem fi copleşiţi de vulnerabilitate atunci când ne-am deschis fereastra interioară către un om pe care l-am considerat a fi parte din noi şi acesta ştiind exact ce ne-ar provoca suferinţă nu ezită în a-şi duce actul dezonorant până la capăt.

Această suferinţă este printre cele mai atroce pentru că ea nu vine din partea unui străin, ci din partea persoanei pe care am perceput-o ca parte a noastră. Şi atunci, cum să nu suferi, să nu te simţi copleşit, să nu îngenunchiezi plin de remuşcări când vezi că o parte din tine se transformă în element de tortură psihică şi uneori chiar fizică?

Ce este de făcut în astfel de situaţii care au darul de a ne face să ne pierdem încrederea în oameni, să ne pierdem stima de sine, să ne dorim să nu mai existăm în unele situaţii?

Pe cât de complicat pare pe atât de simplu poate fi. Trebuie să ne reîntoarcem către noi, să acceptăm că suntem oameni care pot fi răniţi, să încercăm, chiar şi atunci când considerăm că cineva ne poate înţelege pe deplin şi accepta aşa cum suntem, să nu ne lăsăm la vedere “călcâiul lui Ahile”, pentru că nu ştim când registrul relaţiei poate fi schimbat.

Să nu uităm că două jumătăţi se întrepătrund pentru a putea crea un întreg, dar mereu va exista un semn care să amintească de acea uniune.

Niciodată două jumătăţi nu vor putea crea un întreg desăvârşit.

Să înţelegem că nimeni nu ne poate accepta mai mult decât noi înşine, nimeni nu ne poate aprecia mai bine calităţile decât noi, nimeni nu ne poate corija defectele în afară de noi.

Să nu ne considerăm vinovaţi pentru că dorim ca o parte din noi să ne aparţină pe deplin.

Până la urmă, dacă ne gândim o clipă, realizăm că mare parte din viaţă omul şi-o petrece în compania sa, aşa că el este cel mai îndreptăţit să se evaluze şi să intervină acolo unde este cazul.

Nu este greşit să-şi păstreze pentru sine anumite părţi care ulterior s-ar putea transforma în veritabile puncte nevralgice.

de Rita Drumeş

marți, 29 octombrie 2013

Te-ai gândit vreodată că majoritatea lucrurilor pe care le faci zilnic, le faci din frica de a nu pierde ceea ce ai deja?


Ştii cum sunt prinse maimuţele în Africa? Vănătorul pune o piatră de mărimea unui ou de găină, într-o scorbură cu diametrul de şase centimetri. Maimuţele îl urmăresc de la distanţă şi sunt măcinate de curiozitate Apoi vănătorul se îndepărtează la câţiva metri. Imediat apare o maimuţă care bagă mâna în scorbură. Ea simte că acolo este un obiect şi încearcă să-l scoată. Dar diametrul scorburii este mult prea mic. Sigur că maimuţa îşi poate scoate mâna, în orice moment, dar pentru aceasta este nevoie să dea drumul pietrei şi s-o piardă. Frica de a pierde, o ţine pe loc. Vănătorul se apropie şi bagă maimuţa în sac.

Te-ai gândit vreodată că majoritatea lucrurilor pe care le faci zilnic, le faci din frica de a nu pierde ceea ce ai deja?

De dimineaţă când te trezeşti şi te speli pe dinţi (pentru a nu pierde zâmbetul ăla din reclamă), până seara când te arunci în pat, obosit, pentru a nu pierde somnul de frumuseţe, totul este o goană cu mâinile strânse, pentru a păstra ceeea ce ai acumulat.

Lucrurile pe care le avem ajung să ne deţină şi să ne controleze viaţa. Ai câştigat o maşină la un concurs şi, dintr-o dată, nu mai poţi dormi noaptea, de frică să nu ţi-o fure hoţii. Paradoxul zilelor noastre este că suntem din ce în ce mai ocupaţi să strângem lucruri, fără să observăm că, de fapt, suntem mai ocupaţi să nu pierdem lucruri pe care nu le-am avut niciodată.
Uite-te în jurul tău unde eşti chiar acum, acasă, la birou, pe stradă şi pune-ţi întrebarea: care sunt lucrurile fără care n-aş putea trăi, dacă ar dispărea brusc?

Fac un pariu cu tine că ai putea trăi fericit fără laptop, telefon mobil ,crema de ras, crema de faţă, pantofi de firmă, sacou în dunguliţe, sistem audio 5.1, maşină de spălat automată, cu cincizeci de programe, cuptor cu microunde, maşină de servicu, maşină de concediu, maşină cu climă bizonică, remorcă, 100 de perechi de şosete, 5 perechi de pantofi, aer condiţionat, jocurile pe computer, blogul pe care scrii zilnic, internet, wow, counter-strike, mobilă scumpă ... şi pune tu încă 1000 de lucruri pe care le vezi ...

Alergi de dimineaţa până seara, nu pentru a deveni mai liber, ci pentru a deveni mai sclav. Lucrurile pe care le cumperi nu te fac mai liber, ci doar te înrobesc mai mult. Cu fiecare cutie care se aşează pe dulapul tău, eşti mai laș şi mai fricos. Mai plin de frică de a încerca să simţi, să trăieşti. Fiecare lucru nou pe care îl cumperi aduce cu el o doză de frică, egală cu valoarea pe care i-o dai. Cu cât un lucru pare mai valoros pentru tine, cu atât ţi-e mai frică să nu-l pierzi.
Şi când ţi-e frică să nu pierzi, exact asta se întâmplă: PIERZI .

Când ţi-e frică să nu-ţi pierzi jobul, începi să nu mai rişti, să faci doar ce e strict necesar, ajungi indolent şi eşti dat afară.

Când ţi-e frică să nu-ţi pierzi iubitul/iubita începi să devii prea disponibil, să faci orice compromis şi eşti părăsit.

Când ţi-e frică să nu-ţi pierzi maşina, nu dormi noaptea şi te îmbolnăveşti, stai prin spitale şi trebuie s-o vinzi, ca să poţi să te întreţii.

Cineva îmi povestea că, în limba ebraică, nu există verbul “a avea”, ci doar unul care se traduce mai bine prin “a administra ”.

Nu “AI ” nici unul dintre lucrurile pe care le “ai” Azi sunt la tine, mâine nu mai sunt. Şi, în timpul ăsta, tu trăieşti cu frica de a nu pierde ceea ce nici nu ai .

Oare degeaba sportivii care “nu mai au nimic de pierdut” joacă mai bine de obicei? Atunci când nu mai ai nimic de pierdut nu-ţi pasă care e deznodământul, contează doar ceea ce faci acum, aici. Nu mai contează cât rişti. Nu mai contează că oamenii se uită ciudat la tine, când te manifeşti altfel.

Eşti liber când scapi de frica de a pierde. Poţi face asta, în 7 paşi:

1. Fă o listă cu lucrurile pe care le-ai adunat de-a lungul vieţii şi care te-au împiedicat să faci ceea ce îţi doreai la un moment dat .

2. Aruncă lista la gunoi. Listele nu rezolvă problemele. Doar accentuează frica .

3. Fă o listă cu lucrurile pe care ţi-ai dori să le faci, înainte să mori.

4. Aruncă şi lista asta.

5. Uite-te în jur, ia primul lucru pe care nu l-ai mai folosit de mai mult de o lună şi aruncă-l într-o cutie. Mai priveşte în jur şi ia-l pe al doilea. Vezi ce a rămas şi ia-l pe al treilea. Nu te opri, până când ai în imediata ta apropiere, doar lucrurile pe care le foloseşti des. De preferat zi de zi, săptămână de săptămână. (Când m-am mutat unde stau acum, cu 3 luni în urmă, aveam impresia că sunt foarte multe lucruri de cărat şi adunat şi o să dureze enorm. Un sfert din ele le-am aruncat când le-am sortat.) Ce sens are să păstrezi perechea aia veche de ghete, pe care o ai de acum 5 ani, când tocmai ţi-ai luat alta, anul trecut? etc .

6. Trăieşte o zi fără telefon şi internet. Pleacă la munte, la mare, oriunde şi închide tot ce înseamnă aparat cu baterii sau fără. Gândeşte-te apoi cât de liber te-ai simţit

7. Riscă. Fă lucrul de care te temi cel mai mult. Dacă ţi-e frică să nu pierzi autobuzul, mergi pe jos.Vei fi fericit.

Sursa aici

luni, 28 octombrie 2013

Şi chiar dacă …


Şi chiar dacă bunătatea este considerată naivitate, tu nu înceta să fii bun!

Şi chiar dacă sinceritatea este adesea pedepsită, tu să fii cinstit şi sincer întotdeauna!

Şi chiar dacă încrederea îţi este adesea trădată, tu să nu îţi pierzi încrederea în oameni!

Și chiar dacă iertarea îţi este răsplătită cu alte greșeli, tu nu înceta să ierţi!

Și chiar dacă respectul oferit este tratat cu lipsă de considerație, nu înceta să oferi cinste tuturor!

Şi chiar dacă nu primeşti întotdeauna ceea ce oferi, tu nu înceta să dăruieşti!

Şi chiar dacă la iubire ţi se răspunde uneori cu indiferenţă, tu nu înceta să iubeşti!

Şi chiar dacă în iubirea ta pentru Dumnezeu vei fi considerat nebun, tu nu înceta să-L iubeşti!

Şi chiar dacă te vor judeca şi te vor critica, tu nu renunţa la crezul tău!

Şi chiar dacă ai căzut, tu să nu încetezi să lupţi să te ridici!

Şi chiar dacă lumea e murdară, tu să fii neîntinat!

Şi chiar dacă viaţa nu este atât de uşoară, tu nu înceta să speri şi să zâmbeşti!

Şi chiar dacă oamenii dărâmă, tu nu înceta să construieşti!

Şi chiar dacă nu ai putere întotdeauna să mângâi, tu nu înceta să încurajezi!

Şi chiar dacă nu ai suficient nici pentru tine, tu să fii milostiv mereu!

Şi chiar dacă ai fost înşelat, tu să fii cinstit întotdeauna!

Şi chiar dacă oamenii au uitat ce ai făcut pentru ei, tu nu înceta să faci bine!

Şi chiar dacă jertfa ta nu este preţuită, tu nu înceta să te jertfeşti!

Şi chiar dacă vei rămâne singur pe drum, tu nu renunţa la luptă!

Tu să rămâi bun, sincer, cinstit ! Să crezi cu toată forţa inimii în oameni, în frumos, în prietenie şi în iubire!

Sursa
AICI

duminică, 27 octombrie 2013

20 de motive să mergi la Sfânta Liturghie

"Doar Sfânta Liturghie mai ţine lumea." (Părintele Arsenie Boca
Ai relaţia ta cu Dumnezeu, ştiu. Îţi pare că nu ai nevoie de biserică. Uneori îţi pare chiar că mai mult te încurcă. Ştiu. Şi eu am spus aceleaşi lucruri, mulţi ani la rând. Până când am citit mai mult. Şi am început să merg la Sfânta Liturghie. Şi pot spune, în toată nevrednicia mea, cu mâna pe inimă, că nu există nimic mai frumos pe pământ! Şi am văzut şi trăit destule...Să ne întâlnim cu bine mâine dimineaţă. În fiecare duminică dimineaţă. Deşi pe pământ, totuşi atât de aproape de cer.... Doamne ajută!

Iată unul dintre articolele care m-au ajutat. Să vă fie de folos!

Sfânta Liturghie - Epicleza euharistică

DESPRE VALOAREA SFINTEI LITURGHII - Ieromonah Galaction Zelig 
Mănăstirea Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril Loc. Vlădeşti, jud. Vâlcea

1. Sfânta Liturghie este reînnoirea Jertfei de pe Cruce.

2. Sfânta Liturghie este Jertfa care întreţine dreptatea dumnezeiască, în conducerea Sfintei Biserici pentru mântuirea lumii.

3. În ceasul morţii, Sfintele Liturghii ascultate cu atenţie şi evlavie vor fi un izvor de mare mângâiere.

4. Fiecare Sfântă Liturghie mijloceşte iertarea păcatelor tale la Dreptatea lui Dumnezeu.

5. Orice Sfântă Liturghie ascultată cu fervoare, îţi poate uşura pedepsele vremelnice datorate păcatelor.

6. La Sfânta Liturghie ţi se iartă păcatele lesne iertătoare pe care nu le-ai spovedit şi de care te căieşti.

7. Prin Sfânta Liturghie ascultată cu evlavie este micşorată dominaţia diavolului asupra ta.

8. Liturghiile ascultate de tine în viaţă valorează mai mult decât cele oferite de alţii după moartea ta.

9. Prin ascultarea Sfintei Liturghii eşti ferit de multe primejdii şi nenorociri neaşteptate.

10. Cu fiecare liturghie bine ascultată îţi vei uşura şi scurta suferinţele vremelnice de după moarte.

11. Jertfa Sfintei Liturghii este ajutorul cel mai puternic, cel mai folositor, care întrece toate rugăciunile, toate faptele bune, precum şi toate faptele de pocăinţă şi negreşit îşi face efectul pentru toate sufletele prin purtarea sa proprie şi imediată.

12. Orice Sfântă Liturghie ascultată bine, cu evlavie, îţi dobândeşte o mai mare slavă în cer, în Rai.

13. Şi fii atent: prin Sfânta Liturghie ascultată cu evlavie îţi vor fi binecuvântate toate afacerile şi interesele chiar pământeşti.

14. Dacă am cunoaşte valoarea divină a jertfei Sfintei Liturghii, cât zel, câtă râvnă am folosi pentru a o asculta cu cea mai mare evlavie, credinţă şi atenţie.

15. Sfânta Liturghie este fapta cea mai sfântă a credinţei creştine, nu ai putea să faci nimic spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi ceva mai de folos pentru sufletul tău decât ascultarea cu credinţă şi evlavie cât mai des a Sfintei Liturghii.

16. Se dobândesc mai multe merite ascultând cu evlavie o singură Sfântă Liturghie decât împărţind la săraci toată averea sau mergând în pelerinaj în toate locurile de pe faţa pământului

17. O Sfântă Liturghie aduce mai mare cinste lui Dumnezeu decât toate virtuţile celor drepţi de pe pământ şi mai mult decât toate laudele date de sfinţii şi îngerii din Ceruri.

18. Prin Sfânta Liturghie, Domnul ne dă tot ceea ce îi cerem, chiar şi binele pe care nu ne-am gândit vreodată să îl cerem

19. Cine ascultă cu evlavie Sfânta Liturghie va avea alturi în ultimele clipe ale vieţii atâţia sfinţi pentru a-l mângâia şi a-l ocroti, câte Sfinte Liturghii a ascultat cu evlavie în viaţa lui pământească.

20. Sfânta Liturghie fiind o jertfă dumnezeiască valorează cât valorează însuşi Dumnezeu.


sâmbătă, 26 octombrie 2013

Creştinul ortodox şi înşelăciunea “New Age”


Curentele de tip New Age care se lansează în ultima vreme puternic pe „piaţa” românească, ne propun modele de gîndire novatoare, ce combină concepţii psihologice cu aspecte ale spiritualităţii orientale, toate adunate într-un creuzet din care ni se promit soluţii concrete de îmbunătăţire a vieţii, a relaţiilor cu ceilalţi şi a întregii noastre existenţe fizice şi spirituale.

Auzim denumiri ca „scientologie”, „sinergie”, „holism”, „ecumenism”, „sincretism”, „monism”, „tantra”, „mantra”, „relaxare”, „hipnoză”, „bioenergie”, „gîndire pozitivă”, „tarot”, horoscop”, „programare neurolingvistică”, „acupunctură”, „homeopatie”, „ecologie”, „paranormal”, „feng-shui”, „planning familial”, „reiki” ş.a.m.d. Se poate observa că toate aceste curente au un lucru în comun: dorinţa de a face bine omului. Niciunul dintre ele nu pare să promoveze răul sau traumatizarea fiinţei umane.

Promotorii lor, harnici şi zîmbitori, spun că se află în posesia cheii fericirii noastre. Şi s-ar părea că nu se înşală, căci prin metodele lor, reuşesc îmbunătăţirea coordonatelor fizice şi spirituale ale omului contemporan, NEW AGE prezentîndu-se astfel ca o mişcare complexă, necesară în contextul problemelor din ce în ce mai complicate cu care se confruntă fiinţa umană.

Şi totuşi, de ce se opune Biserica acestui curent tot mai prezent în porii fiinţei noastre, unde a pătruns prin toate mediile cu care intrăm în contact? Se opune Biserica bunăstării fiinţei umane, adică Dumnezeu vrea nefericirea creaţiei Sale, sau o fi poate vreun alt motiv?

De asemenea, mai apare o întrebare: De ce anume Biserica n-a oferit pînă acum soluţii similare cu cele propuse de mişcarea New Age? Omenirea se schimbă, evoluează, deci avem nevoie de modele noi de optimizare, de dobîndire a fericirii. Şi totuşi Biserica tace.

De fapt, Biserica nu tace, ci propune aceleaşi metode pe care le-a propus dintotdeauna. Nimic nu s-a schimbat în modalitatea de mîntuire. Cînd anume va lua Biserica hotărîrea de a schimba ceva? Raspunsul este: NICIODATĂ, pentru ca omul de-a lungul timpului nu s-a schimbat, aşa cum se pretinde, ci a rămas acelaşi. Singura deosebire dintre omul contemporan şi cel de altădată este gravitatea bolilor sufleteşti, care acum este incomparabil mai mare.

Mişcarea New Age explică starea în care se află omul la ora actuală, între altele, prin faptul că evoluţia (darwinistă) nu este încă împlinită, deci pentru ca omul să devină o fiinţă superioară, este nevoie de alte milioane de ani de evoluţie a structurii biologice şi implicit mentale a fiinţei umane. Soluţia oferită: grăbirea evoluţiei biologice prin meditaţie, gîndire pozitivă, inginerie genetică ş.a.

O altă explicaţie dată de ei stării precare a omului contemporan este legată de restricţiile sociale la care a fost supus acesta şi care au determinat îngrădiri în libertatea sa de manifestare. Soluţia oferită: Omul trebuie să fie ajutat să se elibereze de încorsetările de orice tip, să-şi descopere potenţialele şi energiile latente, să spargă barierele sociale, religioase şi de orice altă natură.

Desigur că, potrivit lor, există şi alte explicaţii, respectiv soluţii, în functie de curentul de gîndire care îşi aduce contribuţia la acest sistem sincretist, în care toţi sînt primiţi cu bucurie, chiar dacă ideile lor se bat cap în cap, toţi cu excepţia Cenuşăresei, şi anume a Bisericii Creştine.

În timp ce toate curentele New Age îl scot pe om basma curată, absolvindu-l de orice responsabilitate în privinţa degradării în care se află, cauzele acestei stări fiind explicate în fel şi chip, Biserica spune un NU hotărît tuturor acestora. Cu toate că orice există în univers are o cauzalitate circumstanţială, adică totul este explicabil prin fenomenele imediate care le generează (de exemplu apa este explicabilă prin unirea a doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen, agresiunea adultului poate fi explicată prin agresiunea primită de acesta în copilarie etc.), totul, dar absolut totul are de fapt la origine două mari cauze:

1. Dumnezeu, Care a creat tot ce există, material sau spiritual;

2. Păcatul omului, care a degradat progresiv tot ce a creat Dumnezeu în lume.

Medicul care cunoaşte rădăcina răului poate oferi diagnosticul exact. Cel care recunoaşte ca problemă doar inflamaţia din jurul rănii (mişcările de tip NEW AGE), o tratează numai pe aceasta, lăsînd răul în continuare în organism. Primul poate oferi soluţia totală, cel de-al doilea oferă paleative, care vindecă local, sedează şi eventual amputează o parte a răului, aceea care se vede.

Răul fundamental de care suferă omul, pe care doar Biserica îl cunoaşte şi îl recunoaşte, se numeşte degradarea sufletului şi a trupului prin păcat. Degradarea nu este una circumstanţială, ci este de substanţă, ontologică. De aceea, medicamentul este pe măsură: TRUPUL ŞI SÎNGELE LUI HRISTOS, jertfa cea mai puternică, medicamentul cel mai vindecător care a existat vreodată, a cărui administrare este precedată de pregătirea necesară prin pocăinţă şi Spovedanie.

Această metodă oferă soluţie la cele trei mari probleme cu care se confruntă fiinţa umană: spirituală, psihologică şi materială !!!

Prea slabi pentru un medicament atît de tare, deşi Ortodoxia oferă fiecăruia perioada de pregătire de care are nevoie, diverşi oameni se reped la soluţiile paleative şi la sedativele staniolate oferite aiurea.

Psihologia este o decădere din modalitatea de vindecare a omului prin Spovedanie şi Împărtăşanie, iar curentele New Age sînt o decădere din ceea ce reprezintă metodele de vindecare specifice psihologiei.

Filosofia New Age se prezintă ca un curent holistic, pretinzînd aşadar că abordează fiinţa umană în ansamblu ei, cu toate problemele sale. Cu toate acestea, vedem că singura care ajunge la holism este de fapt Ortodoxia, deoarece numai ea se ocupă de om în întregul său: suflet şi trup, pe cînd New Age ia toate abordările posibile, în conceptia lor, referitoare la fiinţa umană şi le pune laolaltă, spunînd că din acest ansamblu rezultă un întreg. Este ca şi cum ai lua diferite părţi ale unui trup omenesc, inclusiv sîngele, şi le-ai pune laolaltă, pretinzînd că din acest amalgam ar rezulta o fiinţă umană. Nu, nu rezultă o fiinţă umană, ci un cadavru ansamblat. Numai Dumnezeu poate face din acele bucăţi o fiinţă umană, dîndu-i suflare de viaţă.

Trecînd peste toate opiniile, analizele, protestele şi obiecţiile, tot mai mulţi oameni vor fi atraşi spre diferite curente ale mişcării New Age. Să fim obiectivi, există avantaje: o viaţă mai frumoasă, mai armonioasă şi mai luminoasă (brainwashing), scăparea de responsabilitate şi de vinovăţie faţă de propriile fapte, stilul trendy, forţa de atracţie a unor elemente adictive (omul are nevoie mai mult decît oricînd de a fi dependent de ceva aparent luminos, frumos şi bun, lucrul acesta oferindu-i securitate, chiar dacă astfel, renunţă la libertatea psihică iar uneori chiar şi la cea fizică). Mereu se vor găsi clienţi pentru aşa ceva.

Însă pentru cei care vor să-şi mîntuiască sufletele este vital să cunoască faptul că asemenea metode nu pot fi combinate cu trăirea de tip ortodox, cu toate că de multe ori, sincretismul New Age include în mod generos şi elementul crestin. Cine rătăceşte prin grădina lui Sătănel nu mai poate fi primit înapoi decît prin pocăinţă. Restul nu este decît înşelare. Foarte multă înşelare !!!

Dumnezeu nu a acceptat niciodată să colaboreze cu diavolul în lucrarea de vindecare a omului. Nu a avut nevoie de ajutorul lui. Pe de altă parte, se ştie că diavolul oferă generos cu o mînă, ba chiar cu ambele mîini, dar lucrarea sa ascunsă este lipsirea omului de mîntuire. New Age, prin învăţătura şi prin practicile promovate, Il exclude pe Dumnezeu din creaţie şi pentru prima oară, îi dă omului soarta pe deplin în propriile mîini, ridicindu-l astfel la rangul de dumnezeu. Acelaşi lucru l-a facut Satan şi în Rai, cînd le-a oferit oamenilor fructul oprit....mărul cel roşu. Numai că atunci nu i-a despărţit cu totul de Creator. Acum, însă, se străduieşte cu toate forţele să o facă, pentru că se apropie vremea lui Antihrist. De aceea, este nevoie de cît mai mulţi adepţi. Iar cei mai mulţi nu vor şti că slujesc întunericului, tocmai pentru că una din caracteristicile principale ale oamenilor lui Satan este faptul ca sînt înşelaţi.

Aceia dintre noi care dorim mîntuirea să spunem NU acestor curente şi să încercăm să ne depurăm de influenţa lor cît mai e timp. Vremea alegerii grîului de neghină a început în sfîrşit! Depinde de noi dacă vom fi urîciune pămîntului sau pîine bună la masa Mîntuitorului atunci cînd va veni.

„Şi cel ce aude să zică: vino!” (Apoc. 22, 17).

„Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20).


de Daniela Filioreanu


joi, 24 octombrie 2013

Friends for a lifetime

Post dedicat oamenilor speciali din viața mea :


Un prieten de-al meu mi-a spus cu tristețe în glas că oamenii frumoși sufletește sunt din ce în ce mai rari, chiar pe cale de dispariție. Nu am fost cu totul de acord. Într-adevăr, pe oamenii frumoși nu îi găsești oriunde dar îi întâlnești întâmplător, în clipa în care ai nevoie de o astfel de persoană minunată. Pe oamenii frumoși nu-i alungă coincidențele, întâlnirile inopinate, nu-i sperie greutățile și nu se simt complexați. Pe oamenii frumoși nu trebuie să-i cauți și nici să depui mare efort, ei vor apărea subit în clipele grele din viața ta exact ca un miracol mult așteptat. Vei da peste ei la fiecare pas, dar uneori nu-i vei recunoaște. Nu, nu sunt invizibili, ci mai degrabă ascunși de priviri răutăcioase, de minți perverse și rele, de suflete urâcioase. Oamenii frumoși sufletește sunt minunea noastră de fiecare zi. Cu un zâmbet, cu o vorbă dulce, cu un gest bând reușesc să înfăptuiască minuni. Căci nu e nimic mai prețios în momentele de cumpănă din viață decât un astfel de om, de suflet, de minune. Omul frumos sufletește dăruiește din inimă, nelimitat. Se comportă ca orice om obișnuit, iubește și suferă ca un om obișnuit dar niciodată nu se lasă îngenunchiat de soartă. Are întotdeauna o vorbă bună pentru tine, un sfat înțelept, un zâmbet, o îmbrățișare. Este lângă tine atunci când ai nevoie de cineva și chiar în clipele în care nu vrei să vezi și să vorbești cu nimeni. Este brațul care te consolează, prezența care te liniștește, oaza către care dorești să eșuezi. Oamenii frumoși sufletește sunt cei care îți fac ziua mai frumoasă, cei care te ascultă indiferent de oră, cei care lasă ușa deschisă pentru tine indiferent de împrejurări.

Așa că dacă ai o astfel de persoană minunată lângă tine, nu o lăsa să plece. Ține-o alături și fă orice pentru a o păstra în viața ta. Oferă-i un loc special în inima ta și încearcă pe cât posibil să nu o rănești niciodată, căci sufletul odată rănit cu greu se mai poate vindeca. Răspunde-i la iubire și grijă cu același sentiment, fii pentru ea/el ceea ce este pentru tine. Ai grijă de un astfel de om, pentru că iubirea lui este prețioasă, cu atât mai mult cu cât provine dintr-o inimă pură și lipsită de resentimente.

http://anasstassya.wordpress.com

miercuri, 23 octombrie 2013

Se spune că dragostea mută și munții din loc...

 
Da, aşa este. Cu o singură condiţie. Ca acei munţi să vrea să fie mutaţi.

Degeaba iubeşti, degeaba îţi canalizezi toată dragostea, toată energia, toate puterile către o persoană anume.... Dacă acea persoană nu vrea să accepte dragostea ta, nu ai ce să faci.

Această acceptare ţine de liberul arbitru al fiecăruia.

Dumnezeu nu ne obligă să îl iubim.

El ne oferă dragostea sa şi aşteaptă ca noi să fim pregătiţi să o primim.

Aşteaptă ca noi să ne ducem la El şi să îi spunem: da, Iubeşte-mă!

Dacă noi nu vrem, nu acceptăm acest lucru, El nu poate ajunge la noi.

Dragostea Sa, mesajul Său, nu ajung la noi. Degeaba ne-ar obliga să îl iubim.

DRAGOSTE CU SILA NU SE POATE!

La fel este şi cu oamenii.

Dacă iubeşti pe cineva nu poţi decât să îi oferi toată dragostea ta şi să speri că va primi ceea ce oferi.

A fi lângă cineva şi a aştepta, înseamnă iubire, răbdare, înţelegere, înseamnă să renunţi la multe şi să accepţi multe. Fără a deveni frustrat.

Să fii tot timpul lângă persoana pe care o iubeşti, să o susţii la greu şi cu înţelegere să suporţi momentele mai puţin plăcute, să fii un sprijin la bine şi la rău pentru cel pe care îl iubeşti.

Dragostea crede toate, suferă toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate...

Eu aşa văd dragostea Creaţiei revărsându-se asupra noastră.

Cu căldură, cu înţelegere, cu răbdare, cu infinită răbdare, cu speranţă...

Şi cred că asta ar trebui să manifestăm şi noi vis-a-vis de semenii noştri.

Da, ştiu, noi nu suntem ca El.

Dar nimic nu ne opreşte să tindem să fim ca El.

Nu am răbdarea ta, Creatorule, dar vreau să învăţ să o am.

Vreau să tind să fiu ca tine astfel încât să fiu capabil să manifest iubirea aşa cum tu o faci.

Vreau să manifest această iubire a ta.

Vreau să îmi învălui persoana iubită în această formă de iubire pe care Tu, Creatorule, o manifeşti.

Atunci când voi fi capabil să mă iubesc pe mine şi să fiu mulţumit de mine, atunci când mă voi accepta aşa cum sunt, atunci cred că va începe schimbarea.

Marea schimbare din viaţa mea care se va fi numită Iubirea.

Nu pot iubi pe altcineva decât atunci când voi fi capabil să mă iubesc pe mine.

Nu voi putea ajuta pe altcineva decât atunci când voi fi capabil să am ajut pe mine.

Nu degeaba se spune că marile schimbări se produc din interior spre exterior.

Toată Creaţia se manifestă din interior spre exterior.

sursa facebook

luni, 21 octombrie 2013

Cred că oamenii pot învăţa singuri

 
Ne-am schimbat obiceiurile, experimentăm mai puţin, trăim mai puţin, încercăm prea puţin, valorizăm ceea ce este mai vizibil, mai facil, nu ne mai chinuim să pătrundem în miezul lucrurilor, să scormonim după esenţă, vrem totul de-a gata. Ne îndepărtăm de origini, de pământ, de ceea ce ne-a format, călcând cu picioarele grăbite de prezent spre un viitor care este incert, nesigur. Ne-am obişnuit să ni se spună ce să facem, mecanic executăm fără a gândi, ni se spune ce este bine să mâncăm, cum, în ce cantităţi, unde să călătorim, de ce acolo şi nu în altă parte, cum să ne tratăm relaţiile, cum să păstrăm bărbaţii, cum să cucerim femeile, ce este bine să facem într-o poveste de dragoste şi ce nu, ni se spune cum să ne îmbrăcăm, cum că movul merge de minune cu galbenul sau cu auriul, nu combina negrul cu rozul, nu dă bine, te îngraşă dungile puse aşa şi nu altfel, ni se spune cum să scriem şi să vorbim, gestica, mimica, limbajul trupului îl învăţăm din cărţile de specialitate, fiindcă întâlnirile "face to face" devin din ce în ce mai mult o raritate, ne găsim jumătatea pe internet, pe reţelele de socializare, acolo ne prefacem că suntem bine, mereu sănătoşi şi frumoşi, în poze photoshopate, vechi multe dintre ele, ne schimbăm culoarea ochilor şi chiar a sufletului, uităm cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm...

Stau în faţa unei ferestre care îmi inspiră viitorul meu şi mă gândesc ce frumoşi am redeveni dacă ne-am reveni, dacă ne-am căuta mai mult în interiorul fiinţelor cu luciditate, cu credinţă suntem tot noi, aceeaşi oameni simpli, muritori dintotdeauna, singuri în toate şi puternici prin oamenii pe care învăţăm să-i iubim... ca pe noi înşine.  
 
de Narci Anca

duminică, 20 octombrie 2013

Rugăciune pentru pace şi linişte sufletească

superbă rugăciune compusă de stareţii de la Optina. Ea poate fi cuprinsă în pravila de rugăciune zilnică a oricărui creștin ortodox. Ea ne învață cum să primim cu pace toate întâmplările vieții și cu gând bun nadăjduitor în Pronia lui Dumnezeu. 


Doamne dă-mi sa întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Omul care se află în supărare...


Omul care se află în supărare arată că nu înţelege bine întâmplările pe care le trăieşte sau prin care trece şi nu ştie să vadă degetul şi iubirea şi înţelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viaţa lui de zi cu zi.

Supărarea înseamnă că sunt un om lumesc, că am voie proprie, că am poftă. Ceva a venit în contradicţie cu voia mea sau cu pofta mea sau cu aşteptarea mea şi, de aceea, m-am supărat. M-ai stârnit şi m-am supărat, pentru că eu vroiam, pur şi simplu, să mă cinsteşti. Am căzut în sărăcie şi m-am supărat, pentru că vroiam, pur şi simplu, să am bani. Şi, după cum am mai spus, când suntem supăraţi înseamnă că nu înţelegem bine întâmplările. Până şi tunetele şi fulgerele, şi furtuna, şi cutremurul, şi cea mai mare clătinare în sufletul nostru vin toate de la Dumnezeu. Până şi căderea care ni s-a întâmplat – nu cea pentru care suntem de vină – nici măcar ea nu trebuie să ne arunce în supărare odată ce s-a petrecut, ci să le vedem pe toate ca voie a lui Dumnezeu, Care va conlucra spre bine prin Sfântul Duh (Rom. 8, 28).

(Arhimadrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe, Editura Sf. Nectarie, pp. 117)

vineri, 18 octombrie 2013

Fiecare judecată pe care o faci vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine


Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Eşti obişnuit să găseşti binele alături de rău. Acesta e bun, acela e rău. Aşa arată modul tău de a te judeca pe tine şi de a-l judeca pe aproapele tău. El nu îţi va aduce niciodată pace. Aproapele tău nu este bun sau rău – şi nici tu, de altfel. Amândoi sunteţi numai buni. Nu există rău în voi. Poţi crede că există rău în tine – poţi, de fapt, crede că există prea puţin sau deloc bine în tine – dar aceasta este o credinţă greşită. Atâta vreme cât o vei menţine, te vei chinui pe tine însuţi sau pe alţii.

Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta înseamnă, oare, că eşti incapabil de un gând sau de un gest negativ? Fireşte că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli. Lumea ta e un complex de gânduri şi gesturi negative, amestecate cu gânduri şi gesturi pozitive. Lumea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului şi a luminii, combinate.

Totuşi, întreaga lume pe care o trăieşti este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi într-un gen de lume cu totul diferit. Într-o lume în care există numai gânduri bune, comparaţia este imposibilă. Fără comparaţie, nu există interpretare – deci nu poate exista eşec, pedeapsă, sacrificiu sau suferinţă. Îţi poţi imagina o astfel de lume strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ţi se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuşi ea nu este mai greu de creat decât lumea pe care o locuieşti! Poţi începe să creezi această lume nouă, înţelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face răul să pară real. Toată negativitatea se naşte din frică. Însuşi conceptul de rău este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câştigat prin naştere? Există îndoiala care spune că nu eşti bun. Există frica. Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău?

O dată ce ştii că îndoiala şi frica operează continuu în cadrul experienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunătate. Şi, o dată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta. Ceea ce este divin e liber de dualitate şi de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate, atunci când vezi propriul tău bine şi pe cel al aproapelui tău ca fiind unul şi acelaşi. Divinitatea e întotdeauna împărtăşită. Ea nu este niciodată exclusivă. Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii. Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii. Numai atunci când respingi răul şi accepţi binele vei alunga frica din inima ta. Nici unul dintre copiii lui Dumnezeu nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alţii şi îi învinuieşte pentru chinul său. Dar el nu este rău. Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iubirea ta. Tu-ţi poţi stabili condiţiile şi justificările – dar pe mine ele nu mă păcălesc. Ţi-am spus adevărul. Nu e în interesul tău să-l denaturezi.

Dacă ţi-e greu să ierţi şi să iubeşti pe cineva, spune-o. Nu-l condamna, ca să-ţi justifici propria slăbiciune. Dacă eşti cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul aduce întotdeauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai trecut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaşte-ţi frica. Dacă îţi recunoşti frica, nu îi vei judeca pe ceilalţi, deoarece vei ajunge să înţelegi că frica îţi distorsionează întotdeauna percepţia.

Recunoaşte-ţi frica şi fii sincer cu tine şi cu ceilalţi. Mărturiseşte: Sunt cuprins de frică acum şi de aceea nu pot vedea corect. Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea.

Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi. Nu urăşti pe altcineva, decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi.

Iată de ce, orice încercare de a justifica mânia, frica sau judecata eşuează lamentabil. Este pur şi simplu o tentativă de a acuza pe altcineva pentru propria ta greşeală. O încercare lipsită de onestitate. De responsabilitate. Ai mijloacele de a pune definitiv capăt judecăţii, dar încă mai vrei s-o justifici. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi recunoaşte greşeala. Preferi să suferi, decât să admiţi că ai făcut o greşeală. Preferi să pretinzi că eşti perfect, decât să recunoşti că, în cazul ăsta, eşti un învăţăcel. A greşi nu este un lucru atât de îngrozitor. Greşeala nu te va deposeda de iubire şi de acceptare. Tu aşa crezi, dar asta nu e decât o închipuire. Ceea ce te privează de iubire este insistenţa că faci ceea ce trebuie, atunci când, de fapt, nu faci. Asta împiedică intervenţia corectivă.

Încearcă, te rog, să înţelegi acest lucru. A nu face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi rău, iar a face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi bun. Fiecare dintre voi va face atât ceea ce trebuie, cât şi ceea ce nu trebuie, de sute de ori în cursul unei singure zile.

Îţi spun că nu poţi număra de câte ori faci ceea ce trebuie, sau ceea ce nu trebuie pe durata călătoriei tale pământeşti. Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi. A învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine. Dacă ai face tot timpul ceea ce este bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală?

Fii smerit, prietene. Te afli aici ca învăţăcel şi trebuie să accepţi că aşa stau lucrurile, dacă e să-ţi însuşeşti lecţiile pe deplin. Dacă nu recunoşti că ai făcut o greşeală, nu te pot ajuta s-o corectezi. Dar, admite-ţi greşeala şi corectarea va fi acolo, o dată cu iertarea.

Nu încerca să fii perfect, prietene. Este un ţel nepotrivit. Numai cei care aleg să sufere mult şi din greu doresc să fie perfecţi. Doreşte, în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci – ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort, numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie.

Nu îi judeca pe cei ce nu sunt gata să-şi recunoască greşelile. Recunoaşte-le, pur şi simplu, pe ale tale şi dă restul lui Dumnezeu. Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să le-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu e treaba ta s-o ştii. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în tine însuţi. Lasă toate fricile şi judecăţile să se disipeze, acolo unde se ivesc. Recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii.

Iată ce-ţi cer eu. E simplu, nu-i aşa?

E atât de simplu, încât vei uita mereu. Dar nu fi descurajat. Dacă dorinţa ta pentru pace e puternică, în cele din urmă îi vei ceda. O dată ce ai decis că asta este ceea ce vrei, nu poţi să nu reuşeşti să vii Acasă.

de Paul Ferrini
sursa drumuricatretine.ro

miercuri, 16 octombrie 2013

Rugăciune pentru vrăjmaşi


MULŢUMESC, DOAMNE, că îi MILUIEŞTI pe cei ce mă urăsc, mă zavistuiesc şi mă clevetesc!

MULŢUMESC, DOAMNE, că Nici unuia din aceşti fraţi nu i se întâmple vreun rău pentru mine păcătosul, nici acum, nici în viitor, nici în clipa morţii, nici în ziua judecăţii.


MULŢUMESC, DOAMNE, că sfărâmi şi destrami uneltirile diavolului, pentru că ştii, Iubitorule de oameni, că acesta este cel ce-i ridică împotriva mea,


MULŢUMESC, DOAMNE, că, precum nu m-ai pedepsit pe mine ticălosul, ori de câte ori am greşit şi am alergat cerând iertare la milostivirea Ta, tot aşa, şi pe aceşti sfinţi, robi ai Tăi, care mă vorbesc de rău, să nu-i pedepseşti, ci sfinţeşte-i cu Duhul Tău cel Sfânt!


MULŢUMESC, DOAMNE, că ACUM, AICI şi de-acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amin, ÎI ÎNTORCI LA BUNĂTATE ŞI RUGĂCIUNE PE TOŢI VRĂJMAŞII MEI !


Rugăciune

Doamne, învaţă-mă să-Ţi cunosc mărirea şi bunătatea. Dă-mi inima curată şi lesne iertătoare şi căinţă pentru supărările ce-am făcut altora. Fă să am dragoste creştinească şi să pot răbda cu pace toate necazurile ce-mi vin din partea lor, făcând porunca Ta. Mă făgăduiesc să nu mai fac rău celor ce-mi fac rău, pe cel ce mă blesteamă, îl voi binecuvânta. De va flamanzi vrăjmaşul, îi voi da pâine, iar de va înseta, îl voi adăpa. De va cădea, îl voi ridica şi de se va rătăci, îl voi povăţui.
Doamne, eu nu sunt decât om neputincios. De aceea, ajută-mă cu darul Tău să fiu statornic în poruncile Tale. Trimite binecuvântările Tale peste vrăjmaşii mei şi întoarce inima lor cu dragoste asupra mea. Alungă suferinţele şi neodihna ce-mi vin de la ei şi ne împacă pe noi. Dă-mi pacea Ta, Doamne, ca să putem să vieţuim pe pământ cu pace, cu bucurie, şi să zicem în unire, cu faţa senină şi cu inima curată: “Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Că Ţie se cuvine slava, cinstea şi închinarea în veci. Amin.

O, Preasfantă Stăpană de Dumnezeu Născătoare, mai presus decat Heruvimii şi mai cinstită decat Serafimii, Fecioară de Dumnezeu aleasă, dă-ne mângâiere şi nouă celor care suntem în necazuri, că Tu eşti scară la Cer pentru rugăciunile noastre. Tu eşti mijlocitoarea bucuriei noastre şi ca Maică a Lui Dumnezeu şi Maică a Milostivirii, poţi să ne ajuţi nouă.

Nimeni, din cei care se roagă Ţie cu credinţă, nu este ruşinat.

Auzi-ne şi acum în ziua necazului nostru, pe noi cei care cădem înaintea icoanei Tale şi cu lacrimi ne rugăm Ţie.

Alungă de la noi toate necazurile şi nevoile care vin asupra noastră, în această vremelnică viaţă şi prin atotputernica Ta mijlocire nu ne lipsi pe noi nici de veşnica şi nesfârşita bucurie întru Împărăţia Fiului Tău şi Dumnezeului nostru.
Împărăteasa mea cea Preabună, nădejdea mea, prietena sărmanilor, folositoarea celor neputincioşi şi ocrotitoarea celor necăjiţi, vezi nevoia şi necazul meu, ajută-mă că sunt neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin, uşurează-mă precum voieşti, că Tu, Maica Lui Dumnezeu, eşti folositoare grabnică, bună mângaiere şi Te rog să mă păzeşti şi să mă acoperi acum şi în vecii vecilor. Amin!

Doamne, în Tine îmi pun toată nădejdea.

Tu cunoşti toată pricina răului care mă bântuie.

La Tine perii capului meu sunt număraţi.

La Tine scap şi pe Tine Te rog să depărtezi de la mine orice rău pierzător de suflet şi să-mi ajuţi să biruiesc toate ispitele care mă invăluie.

Tu eşti întărirea, scăparea şi Izbăvitorul meu, Christoase.

Dumnezeule şi Ţie mărire-Ţi înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

marți, 15 octombrie 2013

Trebuie să simţi că mori puţin ca să poţi renaşte


De asta ne dăm seama sau suntem ajutaţi să ne dăm seama prin tot ceea ce ni se întâmplă. Este nevoie de un fel de renunţare pentru a putea merge mai departe!

E ca şi cum am călători cu un balon cu aer cald care dintr-o dată ar pierde altitudine şi ar fi nevoie să aruncăm repede tot ceea ce ne face să ne prăbuşim, ca şi cum am fi într-o casă în flăcări din care trebuie să ne salvăm pe noi şi cei dragi, fără a apuca să luăm nimic, sau ca şi cum am urca obosiţi pe munte şi am vedea o cabană la câteva sute de metri şi am decide să lăsăm rucsacul pentru a ajunge mai repede… uneori chiar pentru a supravieţui este nevoie să renunţăm la ceea ce ne pune în pericol şi lucrurile acelea sunt de obicei cele pe care le ţinem în minte, pe care nu le putem atinge, care nu au materialitate decât pentru noi… Când suntem puşi să renunţăm, să lăsăm în urmă ceea ce ne pune viaţa în pericol suntem de fapt ajutaţi să înţelegem ce contează cu adevărat. Suntem puşi în situaţia critică de a înţelege că nu este timp de ataşamente şi luxuri emoţionale, că viaţa aceasta ni se dă pentru a călători dintr-un loc în altul cu cât mai puţine bagaje, dar cu inima plină de bucuria noului început pe care îl reprezintă fiecare nouă gură de aer pe care o respirăm.

Ca să mori puţin trebuie să renunţi, asta este regula pe acest pământ, ca să ieşi din anonimat trebuie să îţi asumi trăirea vieţii în faţă celorlalţi, ca să intri în anonimat trebuie să alegi să îţi împlineşti menirea fără ca nimeni să ştie! Este mereu nevoie să alegi conştient, şi ni se spune în toate cărţile sfinte ale pământului aceasta că, dacă preţuim viaţa o vom pierde, prin viaţă înţelegând lucrurile fără de care avem senzaţia că nu putem trăi nici o secundă. Ni se spune că putem face ce vrem numai să nu alegem… Dar ni se mai spune că trebuie să fim pregătiţi în fiecare moment să murim puţin, să mai renunţăm la ceva ce ni se părea indispensabil. Sentimentul ăsta îl avem de ziua noastră de naştere sau când anul îşi schimbă numele…
Da, simţim nevoia să renaştem în fiecare an încă din prima zi a acestuia, ni se pare că este o zi mai specială, ni se pare că avem nevoie de zile speciale pentru a face câte o schimbare în felul în care gândim. Asta nu este decât o altă păcăleală pusă la cale de minte, căci toate zilele sunt la fel de bune şi sau mai puţin bune, secundele sunt toate la fel, numai noi ne tot schimbăm de faţadă, precum nişte cameleoni bipezi, ca să dăm bine şi să ne asortăm mai bine cu ceea ce credem noi că este realitatea. Lucrurile sunt atât de simple, în fiecare seară murim puţin pentru a renaşte a doua zi, în fiecare seară renunţăm la ceea ce făceam până în acel moment pentru a ne da şansa de a procesa, de a uita, de a ne odihni şi de a ne pregăti pentru o nouă zi şi o nouă viaţă.

Renunţăm, murim puţin în fiecare clipă… E ca atunci când dăm drumul din plămâni, aerului care ne-a ţinut în viaţă cu o clipă înainte şi pe care dacă l-am mai ţine în noi, ne-ar ucide. Este în ordinea firii, ca să poţi mângâia trebuie să deschizi pumnul, ca să poţi vedea trebuie să deschizi ochii, ca să poţi apuca mâna întinsă de un om drag trebuie să faci gestul necesar, ca să poţi tăcea trebuie să renunţi la cuvinte şi că să poţi vorbi trebuie să ieşi din tăcere! Ca să te poţi vindeca trebuie să renunţi la ideea de boală, că să poţi învaţa trebuie să renunţi să mai fi un ignorant, ca să trezeşti inima trebuie să renunţi la ego… şi ca să renunţi la EGO… trebuie să îţi dai seama de natura lui iluzorie şi să îţi iei rămas bun de la el, aşa cum o faci cu un prieten bun de lângă care trebuie să pleci un pic… Va veţi întreba de ce să nu îi întoarcem spatele pur şi simplu… pentru că el egoul… este faţa pe care ceilalţi o văd şi o iubesc… fără el nu am şti cine suntem în viaţa asta, este instanţa aceea care ne separă şi ne defineşte, asta până să avem curajul să coborâm până sus în inimă şi să vedem de acolo lumea aşa cum este ea… un loc de joacă în care inimile descoperă şi se bucură de o altă lume decât cea a minţii… Dar pentru asta este nevoie să murim puţin, este nevoie să ne pregătim locul de veci al iluziilor şi judecăţilor, să ne luăm rămas bun de la minciunile care ne-au colorat viaţa şi să vedem că viaţa merge mai departe şi cu noi şi fără noi! Abia atunci suntem gata să ne mai naştem o dată, aceeaşi într-o nouă lumină, alţii, în aceeaşi lumină… să ne mai naştem o dată ca timpul care se naşte pe sine în fiecare clipă!

Ca să vedem cum zboară balonul spre cer… trebuie să îi dăm drumul din mână!  Abia atunci ne dăm şansa unui nou început!

astrosofia.ro

luni, 14 octombrie 2013

Bucură-te de viaţă. Mulţumeşte pentru ea!

 
Dacă azi te-ai trezit, ai un motiv să fii fericit.

Dacă azi vezi lumina şi culorile, dacă simţi căldura s
au frigul, dacă auzi sunetele naturii, freamătul lumii şi muzica, dacă simţi miresmele, ai motive să fii fericit.

Dacă azi ai un vis, ai încă un motiv să fii fericit.

Dacă azi ai pe cineva alături de tine, dacă ai prieteni, dacă ai pe cine suna, dacă ai cu cine vorbi, dacă are cine să te asculte, ai motive să fii fericit!

Dacă azi simți nevoia să râzi și să zâmbești, ai motive să fii fericit.

Dacă azi ai mâini sănătoase cu care să poţi munci, crea, ajuta, mângâia şi îmbrăţişa, ai motive să fii fericit.

Dacă azi ai picioare sănătoase cu care să mergi și cu care să dansezi, ai motive să fii fericit.

Dacă azi ai pe cineva de întâlnit, pe cineva de ascultat, pe cineva de iertat, pe cineva de iubit şi ceva de dăruit, ai motive să fii fericit.

Să aveţi o zi minunată şi cât mai multe motive de fericire!

de Irina Binder

duminică, 13 octombrie 2013

Ajutând pe alții, ne ajutăm pe noi înșine. Mângâind pe alții, ne mângâie Dumnezeu pe noi.


Părintele Arsenie Boca spunea că un creștin trist este precum o mașină care merge cu farurile stinse prin întuneric. De ce oare spunea părintele așa ceva? Se poate oare să fim bucuroși tot timpul? Este oare bucuria o stare ce trebuie să caracterizeze creștinul din zilele noastre?
Voi pleca prin a vă mărturisi o experiență personală: În timpul adolescenței și al studenției, eram o persoană destul de închisă în mine, cu multe răni sufletești, care mă făceau să fiu permanent neîncrezător în propriile puteri și poate că mai ales preocupat de situația mea interioară, sufletească. Îmi vedeam lipsurile, doream mai mult, dar nu puteam face nimic spre a-mi implini visurile... iar mai presus de toate, eram trist.

Dorința cea mai mare era însă aceea de a-i sluji lui Dumnezeu, însă vedeam împlinirea acelei dorințe, din ce în ce mai depărtată, motiv pentru care iarăși mă descurajam.

După îndelungi așteptări, am fost hirotonit preot și am început misiunea, în parohia încredințată. Ca preot însă, te confrunți tot timpul cu cazuri în care este nevoie de ajutorul tău, chiar dacă se rezumă numai la o vorbă bună sau un cuvânt de îmbărbătare.

Ceea ce m-a uimit însă cel mai mult, a fost faptul că începând să mă ocup cu problemele altora, am uitat de ale mele. Am uitat că înainte eram trist, îngândurat, lipsit de viață. A trebuit să dau altora ceea ce eu nu aveam, însă, ceea ce îi prisosea lui Dumnezeu. Prin puterea Lui creștinii se foloseau sufletește, iar eu mă umpleam cu "viață".

De ce v-am spus acest lucru? Pentru că cea mai bună soluție pentru a scăpa de problemele personale, de tristețea care ne înconjoară, de atâtea și atâtea neputințe ale noastre sau ale celorlalți, este să dăm - ceea ce nu avem (la inceput), dar Dumnezeu are. În timp, vom vedea cum ajutând pe alții, ne ajutăm pe noi înșine. Mângâind pe alții, ne mângâie Dumnezeu pe noi.

Pare greu de crezut?

Omul este făcut pentru iubire și comuniune, iar păcatul, egoismul personal, ne închide în noi. Devenim imuni la problemele celorlalți, iar tristețea ne apasă. Dar este imposibil să fii trist sau îngândurat atunci când ajuți pe cineva, când arăți dragoste, iubire, compasiune unei persoane. Nu ai de unde să dai? Încearcă numai, căci ceea ce faci, faci în numele lui Dumnezeu, iar El va plini neputința ta, vindecându-te și pe tine însuți.

Sursa bucuriei este la Dumnezeu, iar atunci când noi înșine apelăm la El pentru semenii noștri, ne vom afla noi înșine schimbați.

Incercați și veți vedea....

(Pr. Alexandru Nicodim)

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Cum diagnosticăm iubirea?

 
Câţi dintre noi, astăzi, mai credem în iubire, câţi mai acordăm credit iubirii adevărate şi câţi ne lăsăm înşelaţi de declaraţii rostite prea uşor? Si cum o recunoastem, totusi? Iubirea este...

-este atunci când te simţi atras de persoana iubită în totalitatea ei, când reuşeşti să vezi dincolo de ambalajul fizic, când te pierzi în privirea ei în încercarea de a-i citi gândurile. Când îi vezi şi calităţile dar şi defectele dar le accepţi şi hotărăşti să trăieşti cu ele fără a încerca să le schimbi.

-când reuşeşti să faci echipă cu partenerul tău completându-vă reciproc cunoştintele, când deveniţi complici care se susţin şi se sprijină în orice condiţii necondiţionat de vreun fapt, când învăţaţi să faceţi lucruri împreună.

-când găsiţi cu calm rezolvarea situaţiilor dificile de orice gen, comunicând şi exprimându-vă sentimentele, temerile şi convingerile. Când aveţi răbdare să vă cunoaşteţi şi să vă înţelegeţi scriind împreună propria voastră istorie.

-când binele celuilalt şi satisfacerea dorinţelor sale devin mai presus decât ale tale chiar dacă asta implică sacrificii şi renunţări....

-când te simţi bine şi confortabil în sânul relaţiei voastre, ştiind că eşti protejat, iubit şi acceptat, când oferi şi primeşti stabilitate şi securitate fără teamă de a fi părăsit, abandonat la greu. Când te simţi liber să fii tu însăţi, pentru că dragostea nu te îngrădeşte şi nu-ţi taie aripile, ba din contră, te încurajează şi susţine indiferent ce.

-când oferi încredere şi ţi se răspunde în acelaşi mod, legaţi printr-o prietenie reală, când te simţi în stare să-ţi pui sufletul pe tavă fără teamă că vei fi rănit, când îţi permiţi să-ţi exprimi sentimentele, nevoile, durerile şi cele mai intime trăiri având certitudinea că nu vei fi judecat şi pedepsit.

-când împărtăşiţi acelaşi sistem de valori, interese comune şi planuri de viitor, dar respectând totodată diferenţele de personalitate. Ca să vă iubiţi nu-i nevoie să fiţi la fel sau asemănători, puteţi fi total diferiţi atâta vreme cât nu uitaţi valoarea respectului faţă de celălalt. Puteţi amesteca apa şi uleiul, emulsia creată va da o savoare deosebită relaţiei voastre.

Adaugă acestor cerinţe pasiune în cantităţi mici cât să întreţii flacăra iubirii fără să ardă prea repede şi vei obţine dragostea adevărată. Este mai greu de dobândit dar mult mai trainică şi durabilă decât vâltoarea pasiunii trecătoare. Investești mai mult suflet dar obţii înzecit iubirea ce-o oferi. Dragostea aduce fericire, linişte şi împlinire în timp ce pasiunea este tumultuoasă şi împănată cu neîncredere, insecuritate, deziluzii şi decepţii. Depinde de tine ce cauţi..

sursa AICI

vineri, 11 octombrie 2013

Nu există daruri mari şi daruri mici, ci doar daruri. Gesturi...

 
O zi nu tocmai frumoasă se transformă imediat într-o zi minunată atunci când cineva îţi face o surpriză. Nu, nu contează valoarea şi dimensiunile surprizelor, ci gestul. Fiindcă un gest frumos are în spate sentimente frumoase. Iar fiecare om dăruiește în funcție de posibilități... Valoarea sentimentelor unui om nu va fi niciodată comparabilă cu valoarea materială a darurilor și tare mi-ar plăcea să înțelegem asta și să nu ne mai lăsăm păcăliți cu false valori...
Atunci când iubim pe cineva, răsfăţăm, căutăm să îl surprindem, să-i facem bucurii, când se așteaptă mai puțin iar eu sunt foarte, dar foarte răsfăţată de oamenii care mă iubesc.

Pentru că vă consider prieteni, am vrut să împărtăşesc cu voi bucuria mea de azi, pe care mi-a făcut-o sufletul meu pereche...

Vă mai amintiţi cum, în copilărie, când primeam o jucărie nouă sau ceva de îmbrăcat, care ne plăcea foarte mult, abia aşteptam să ieşim afară cu ele, ca să le arătăm copiilor din anturajul nostru? Nerăbdarea noastră de a arăta altora ce am primit, nu era o dorinţă de a ne lăuda, ci nevoia de a împărtăşi cu alţii bucuria noastră… și poate de a arăta lumii că suntem iubiți, fiindcă nu există bucurie mai mare de împărtășit decât aceea că ești iubit și iubești...

Îmi aduc aminte că, nu numai o dată când am vrut să ies să arăt un dar de care mă bucuram, tata m-a oprit. Iar când eram deja destul de mare ca să înţeleg lucrurile, mi-a spus că sunt foarte puţini oamenii care se vor bucura împreună cu mine că unii vor înţelege greşit gestul meu şi că vor crede că vreau să mă laud. Iar alţii mă vor invidia…

Amintindu-mi de ceea ce mi-a spus tata, am început să selectez oamenii cărora să le împărtăşesc bucuriile mele. De aceea, cândva am făcut un gest infantil, care azi mă amuză. Aveam o prietenă care, își manifesta invidia față de oricine avea ceva ce ea nu avea. Se plângea mereu că îşi doreşte anumite lucruri, dar că nu şi le permite… Şi, ca să o menajez (o să râdeti de mine), de câte ori venea în casa mea, îmi ascundeam parfumurile şi orice lucru care ştiam că i-ar stârni invidie… Dar, într-o zi, a venit pe neaşteptate, iar eu am şi uitat că aveam “ceva de ascuns”… iar ea a văzut parfumurile şi a rămas uimită. S-a supărat foarte tare că le-am ascuns de ea, iar când i-am spus motivaţia mea, a început să se plângă că ea nu îşi permite să îşi ia un parfum, iar eu am compătimit-o și m-am simțit vinovată, de parcă aș fi furat…

Tot de la tata ştiu o vorbă care spune aşa: “Nu mai plânge la morminte străine!" Şi, am realizat că văicărelile ei nu erau motivate, fiindcă ea avea o situaţie financiară mai bună ca a mea, care i-ar fi permis să îşi cumpere parfumuri, dar avea alte priorităţi şi nu ştia să îşi administreze cheltuielile cum trebuia. De exemplu, cheltuia în fiecare lună doar pe ţigări și pe taxi valoarea a cel puţin două-trei parfumuri…

Cu timpul, am învăţat să nu mă mai simt vinovată pentru ceea ce am. Tata îmi spunea mereu că, dacă am ceva, înseamnă că merit. Da, merit. Merit lucrurile pentru care muncesc, dar şi cele pe care le primesc... Şi cred că le merit şi datorită faptului că în viaţa mea există un echilibru şi că dăruiesc în măsura în care primesc. Şi nu mă refer doar la lucruri...

Şi mai cred că oamenii care te iubesc, nu te vor invidia niciodată pentru ceea ce ai, indiferent dacă ei au sau nu, ci se vor bucura pentru fericirea ta, pentru că eşti iubit...

Nu există daruri mari şi daruri mici, ci doar daruri. Gesturi... care, făcute cu iubire şi oferind bucurie, sunt imense!

de Irina Binder

joi, 10 octombrie 2013

Eşti ceea ce vrei să fii!




În momentul în care nu vom mai aştepta de la ceilalţi ceea ce ne putem lua singuri, de exemplu, fericirea! vom deveni altfel de oameni. Ne vom transforma mult şi vom avea o cu totul altfel de viziune asupra vieţii în momentul în care vom avea tot mai puţine aşteptări de la ceilalţi. Dacă cineva nu vrea să meargă cu tine la un film, poţi să te duci singur sau plin de voioşie îţi găseşti altceva de făcut. Întristarea datorită faptului că ceilalţi nu răspund aşteptărilor tale este cea mai păguboasă. Ne fură viaţa! Să nu ne mai lăsăm păcăliţi şi să rămînem fericiţi chiar dacă ceilalţi nu fac ceea ce ne-am aştepta să facă. Bazaţi-vă în primul rînd pe voi înşivă şi luaţi-vă singuri ceea ce se poate lua. Mă refer aici în special la bucurie şi fericire. Acestea nu trebuie să vi le dea altcineva, vi le puteţi lua singuri. La fel şi sănătatea, vitalitatea, pofta de a trăi vi le puteţi trezi de unii singuri. Respectul de sine şi sentimentul de împlinire nu trebuie să depindă decît de instanţa conştiinţei de sine şi nu de opinia celorlalţi. Pe cît posibil căutaţi să depindeţi cît mai puţin de aprecierile celorlalţi pentru a vă simţi bine. Fiţi cu iniţiativă şi asiguraţi-vă singuri accesul la bucurie şi fericire, prin ceea ce aveţi înlăuntrul vostru. Chiar şi într-o relaţie de iubire lucrurile sînt cu atît mai frumoase cu cît ai mai puţine aşteptări de la celălalt şi mai multe de dăruit.

de Cristian Ţurcanu
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...