sâmbătă, 31 decembrie 2016

Fericiți sau triști, îndrăgostiți sau indiferenți


Când am trecut prin târg, am auzit că, la sfârșit de an, este vremea bilanțurilor și a planurilor de viitor. Se cântărește cu mare grijă tot ceea ce (ni) s-a întâmplat, bun și rău, se pun toate în balanță și se informează populația (sau doar rudele și prietenii, după caz) despre rezultatul obținut.

După care, cu aceeași responsabilitate, se vor face anunțuri publice despre ce își propune fiecare pentru Noul An. Se știe deja – e anul în care vom fi cu toții mai buni, mai frumoși, mai deștepți, mai înalți. Și, eventual, mai bogați. Dacă avem norocul să ne prindă miezul nopții cu niște bani în buzunar.

Și toate acestea se-ntâmplă pe fondul unei agitații nebune pentru că, nu-i așa?, e „noaptea dintre ani”, trebuie să ne distrăm, să avem pe masă tot felul de „mâncărici”, să aflăm ce vor face Gigel și Maricica de Revelion sau dacă Mitică a plecat în „țări de soare pline” – nu de alta, dar, dacă e ceva de invidiat, s-o știm și noi.

Dincolo de ironii și glume, este o perioadă dificilă. Poate nu în sine, ci prin ceea ce proiectăm asupra ei, prin așteptările pe care le avem, mai mult decât în oricare zi din an.
Când eram tristă din diferite (sau aceleași) motive în perioada dintre Crăciun și Revelion, mama nu înceta să-mi spună „tu poți să ai Revelionul tău în oricare altă zi din an – de ce te cramponezi de ăsta, cel al altora?” Și târziu am priceput că avea perfectă dreptate. Și câte „revelioane” frumoase aveam de-a lungul unui an… Când oamenii erau gri sau cuprinși de banalitate. Iar eu, într-o lume de poveste.

De ce trebuie să facem bilanțuri pe 31 decembrie? De ce trebuie exact atunci să ne propunem totul? De ce „tragem” de noi nejustificat, în momente stabilite de alții?
De cele mai multe ori, am impresia că ne dorim permanent într-o cursă de 100 m garduri. Iar la 31 decembrie e linia de finish. Și totuși…

Nu știu câți dintre cititorii mei au făcut sau vor face bilanțuri ale anului ce se termină. Nici câți își propun lucruri mai mult sau mai puțin posibile pentru 2017. În același timp, nu știu nici câți vor dansa alături de prieteni sau iubiți în noaptea de Revelion și câți vor suspina singuri, acasă; câți vor fi cu persoana potrivită (și dorită) și câți vor face frumos pentru ca imaginea să fie salvată; câți vor râde și câți vor plânge la miezul nopții.
Și, mai ales, nu vreau să știu cum a fost anul 2016. Sau cum va fi 2017. Și nu-mi propun nimic. Cel puțin, nu acum. Ce rost ar avea?! Pot s-o fac altă dată, în fiecare zi sau niciodată.
Poate și aceasta e o definiție a libertății – să nu faci ceea ce trebuie, după regulile nescrise, dar dure, ale oamenilor din jur. Să nu te intereseze ce cred ceilalți despre tine. Să știi să fii cu tine, analizând când vrei tu ce îți face bine și ce nu, ce îți propui (sau nu) pentru viitor.
Să te gândești că legea (unică?) pe care trebuie s-o respecți este, nu degeaba, cea impusă medicilor: Primum non nocere… În primul rând, să nu faci rău. În rest – lumea e a ta. Și a gândurilor tale. A libertății pe care TU o alegi.

*

Zilele trecute am auzit o nouă formulă de a face urări – „Revelion fericit!”. Mi s-a părut hilară, falsă și fără nicio semnificație, de fapt.

Pentru că multă lume așteaptă, însă, niște urări în prag de început de an, o să mă străduiesc să fac și eu una. Poate nu cea sperată, dar, vă asigur, una sinceră.
Vă doresc să reușiți să fiți voi înșivă în anul care vine! În fiecare zi. Fericiți sau triști, bogați sau săraci, calzi sau rezervați, îndrăgostiți sau indiferenți.
La mulți ani!

de  Odilia Roşianu

miercuri, 28 decembrie 2016

Nu-ţi strica armonia…

 
O femeie poate înflori cu adevărat numai atunci când îşi va conştientiza propria feminitate şi propria frumuseţe. Atunci ea va emana în jur o delicateţe şi o splendoare care o vor face irezistibilă.

Un bărbat îşi va atinge potenţialul maxim în momentul în care îşi va conştientiza propria masculinitate. Asta înseamnă să fie demn şi să meargă cu paşi siguri spre scopul pe care singur ar trebui să şi-l descopere.

Uneori, lucrurile stau invers. Femeile, din dorinţa de competiţie, intră într-o concurenţă surdă cu bărbaţii. Ele muncesc câte zece ore pe zi şi încearcă să câştige cât mai mulţi bani pentru a le demonstra că nu sunt cu nimic mai prejos.

Toate acestea le slăbesc energia vitală, iar farmecul lor începe să pălească. Vor încerca să-şi ascundă ridurile cu farduri şi se vor pregăti din nou de luptă, dar nu asta este calea lor. Puterea lor stă în sensibilitate. Asta este şi motivul pentru care ele sunt mai longevive decât bărbaţii. Pentru că sunt în contact cu spiritul lor.

Uneori, bărbaţii nu mai ştiu să-şi pună în valoare propria putere. Nu mai au curajul de a spune lucrurilor pe nume. Le este prea multă teamă de eşec. Nu mai cred în calitatea lucrurilor construite în timp. Pentru confortul material renunţă uşor la demnitate. Nu mai apreciază oamenii valoroşi, ci doar pe cei de la care au ceva de câştigat. Strict material…!

Ne stricăm armonia. Pentru că atât femeia cât şi bărbatul ar trebui să-şi dezvolte calităţile pe care natura le-a dăruit. Nu vei putea niciodată să excelezi în ceva dacă acea activitate nu-ţi înnobilează fiinţa.

Mai bine este să fii hulit pentru ceea ce eşti, decât să fii iubit pentru ceea ce încerci să pari că eşti.

Nu primim din jur decât ceea ce oferim. Ne mirăm de ce există tot mai multe angoase, tot mai multe boli şi stări depresive…!
Trebuie să oprim această nebunie. Trebuie să ne orânduim viaţa după natura lucrurilor.

O funcţie importantă nu vine la pachet cu fericirea. Din contră, vine la pachet cu responsabilităţi şi mai mari, iar dacă acea funcţie nu ţi se potriveşte, te va strivi sub greutatea ei.

Dacă oferi valoare prin ceea ce faci, vei vedea că oamenii din jurul tău vor fi fericiţi.
Nu este nevoie să răneşti sufletele celorlalţi doar pentru a-ţi satisface nişte dorinţe de joasă speţă.

Gândeşte înalt şi vei primi iubire.

Devino femeia a cărei graţie se va răspândi ca proiecţia unui parfum de mare clasă.

Devino bărbatul care lasă un ecou în inimile celor care intră în contact cu tine. Dar nu datorită funcţiei cumpărată de către rude, ci datorită adevărului din tine.

Putem să dăm naştere armoniei într-o lume plină de haos.

Putem să devenim cea mai bună variantă a noastră. Însă pentru asta este nevoie să devenim conştienţi de fiecare acţiune şi de fiecare pas.

Nu, nu este uşor să facem asta, dar cine a spus că împlinirea este uşor de dobândit?
 
de Adrian Cutinov

miercuri, 21 decembrie 2016

Sfârșitul unei lumi neîncepute


Speranța în sfârșitul lumii și-o pun cei cărora le este frică să o înceapă. Așa că speră că universul le va face o favoare și nu-i va mai obliga, ca și până acum, la o pseudo-viață. Pentru ei este o veste bună și una proastă. Vestea bună e că sfârșitul nu trebuie să vină, este deja. Vestea proastă e că ceea ce este, din moment ce nu a avut parte de un început veridic, nu are cum să se sfârșească.

Lumea e sfârșită prin neîncepere, prin ne-lume. ,,Multă lume, puțini oameni…” Ăsta e adevăratul sfârșit. Din ce în ce mai multă lume, din ce în ce mai puțini oameni… Acum, nu mai putem spera la nimic colectiv. Sfârșitul, ca și salvarea, sunt individuale. Lume nu există, există doar indivizi, ce își petrec existența în microcosmosuri bazate pe relații de sânge, de prietenie strânsă, de interes sau de ipocrizie interesată. ,,Lumea” e un concept ce nu mai are corespondent în planul realului, e o abstracțiune. Nimănui nu-i mai pasă de nimeni. Fiecare e nimeni pentru fiecare. De ce alt sfârșit mai avem nevoie?

De fiecare dată când ne izbim de ziduri reci, în loc de punți și de cărări deschise în societate, lumea ia sfârșit. De fiecare dată când încercăm a deschide porți umane cu cheile binelui, ale moralitații, ale sufletului, de fiecare dată când constatăm că nicio astfel de cheie nu se potrivește în yală, se petrece un cataclism. Lumea e ferecată, în negura socială, cu lacăte ruginite și cu lanțuri grele. Lumea e dinamitată intrinsec de imoralitate, de nepăsare, de interese meschine, e ruptă de conflicte fățișe sau mocnite, e sfârșită dincolo de orice posibilitate de salvare.

Sfârșitul la care speră mulți este salvarea, e singura speranță într-o ,,lume” ostilă și sufocantă. Căutăm sfârșitul în exterior, când nimeni și nimic nu ne poate de fapt sfârși agonia unei lumi neîncepute.

Sfârșitul poate veni oricând doar printr-un nou început. Așa că, ieșiți la lumină din buncărele luminii artificiale în care v-ați izolat autistic, în care v-ați făcut provizii suficiente pentru a vă ajunge o viață. O viață netrăită și de netrăit. Ieșiți din voi și deveniți lume. O lume care merită și un sfîrșit, și un început real.

Sfârșitul lumii e atunci când îl cunoaștem doar pe ,,eu” în detrimentul lumii – o lume latentă ce ar vrea să se nască prin ,,noi”.

Articol scris de Florin Moldovan

marți, 20 decembrie 2016

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții, cei rău intenționați.

Întoarce-mă la mine.


Sunt oameni în fața cărora sunt curată ca zâmbetul, cărora niciodată nu le-am greșit cu nimic, asta dacă socotim și că binele făcut mie însămi, poate inconștient în detrimentul lor, nu avea nicio umbră de intenție de a le produce vreun rău. Pentru că, uneori, în viață, am înțeles după prea multe întâmplări păguboase că binele meu trebuie să fie mai presus de binele altora - și mă refer aici la al celor total indiferenți la problemele din jur și cărora le prisosește tot, așezându-se confortabil în fața tuturor, cu nepăsare.

După cum sunt și oameni cărora le-am greșit imens, de obicei dintr-o prostie minoră sau fără să conștientizez că-i voi face să sufere, arareori gândindu-mă în mod special să-i rănesc, pentru că nu sunt genul afurisit și n-am fost de foarte multe ori răutăcioasă cu intenție vădită.

Dar cum sunt eu cu mine? Îmi sunt curată ca zâmbetul, ori mi-am greșit imens?

M-am pus prea rar în fruntea unei ipotetice liste de priorități și asta nu mi-a adus decât necazuri, lipsuri, frustrări și durere. N-am fost nici mai fericită și nici mai bogată când m-am dat la o parte pe mine pentru alții, mai ales pentru cei nemerituoși.

Mi-a fost mereu rușine să reproșez oamenilor obrăznicia, necinstea, minciuna, nesimțirea. Și de fiecare dată când am tăcut, am simțit că am pierdut câte ceva din mine, din corectitudinea, onoarea și șansa mea. Cum și aproape de fiecare dată când mi-am făcut curaj, cu greu, să dau glas nemulțumirilor mele, călcându-mi pe inimă (pentru că ar fi fost mai ușor să tac), am câștigat. Poate nu prea multă dragoste din partea celor ofensați de brusca mea transformare dar, cu siguranță, puțin respect pentru determinare. Nu numai al meu pentru mine, dar chiar și al lor, uimiți să constate că nu sunt chiar un lut prea facil de modelat, la cheremul și după bunul plac al oricui.

De aceea, te rog, Iubire, întoarce-mă mai des la mine. Ca să nu mă pierd. Ca să ma regăsesc dimpreună cu toate noroacele mele.

*

Prețuiește-te, ești valoros indiferent de ceea ce ți s-ar spune, oricum ar încerca să-ți minimalizeze importanța în orice ecuație a vieții, cei rău intenționați.

Dăruiește-ți răbdare, înțelegere, acceptare și, mai ales, curajul de a nu mai suferi pentru defectele altora, de a nu-ți mai fi rușine de rușinea lor, privându-te de adevăr doar pentru confortul celorlalți.

Iubește-te. Ajută Iubirea pentru tine să se întoarcă înspre propriul tău suflet precum s-a înturnat Fiul Risipitor, plin de credință și încredere, în casa Tatălui Său.

de Carmen Voinea-Răducanu

vineri, 16 decembrie 2016

Eliberează-ţi sufletul…

 
Eliberează-ţi sufletul de tot ce-l încarcă. Nu-l lăsa să acumuleze prea multe, pentru că se va sufoca. Sufletul omului e atât de sensibil! Şi acumulează atât de multe… Nu mai păstra acolo tot ce întristează. Nu o să ajungi decât să ai un suflet prea plin, prea trist şi prea nefericit, ori el nu merită asta. Stai un timp tu cu tine şi analizează fiecare lacrimă neplânsă, fiecare dor nerostit, fiecare sentiment nemărturisit, fiecare durere care ţi-a străpuns fiinţa, fiecare regret, fiecare suspin, fiecare nereuşită care a lăsat urme, fiecare rană şi fiecare îndoială. Ia-le pe rând şi desparte-te de ele. Nu trebuie să fii trist când le spui Adio, pentru că doar rămânând fără te vei elibera.

Doar dându-le afară şi lăsându-le acolo, în urmă, şi continându-ţi drumul, vei putea spune că ai scăpat de poverile alea care te apasă atât de tare.

Ai nevoie de această curăţenie. Şi tu, şi el. Fă-o. Şi nu privi înapoi. Ce a fost, a fost, nu va mai fi, tu deschide-ţi braţele pentru ce va fi. Deschide-ţi braţele şi pregăteşte-ţi sufletul pentru momente de sărbătoare. Are nevoie de ele.

Are nevoie să zâmbească, să fie fericit, să simtă că contează, să se simtă util, iubit şi înţeles. I s-a luat de griji. Vrea linişte. Acea linişte după care a tânjit atât de mult, acea linişte care îl ajută să nu se mai gândească la ce-i rău. Acea linşte care-i e ca un balsam. Sufletul are nevoie din când în când să se elibereze din strânsoarea gândurilor şi a oamenilor care nu-l merită. Şi pentru ca asta să se întâmple, are nevoie de tine.
 
de Georgiana R
pasajedinviata

joi, 15 decembrie 2016

Secretul fericirii


De multe ori m-am întrebat care este secretul oamenilor fericiți. Sau dacă aceștia există cu adevărat și nu sunt doar o plăsmuire a minților noastre inocente și visătoare. Până când am ajuns să cunosc astfel de oameni: fericiți, cu inima la vedere, zâmbitori, optimiști și plini de bucurie și entuziasm. Da, fericirea există. Și oamenii fericiți nu sunt Fata Morgana, ci chiar învingătorii greutăților de zi cu zi și încercărilor vieții.

Când eram mai mică credeam că oamenii deștepți sunt fericiți. Ori de câte ori auzeam pe cineva că studia la o facultate importantă îl asociam cu un om pe deplin fericit.

Astăzi nu mai cred asta. Pentru că pur și simplu am mai crescut. Și pentru că am mai învățat ceva între timp.

Astăzi sunt convinsă că fericirea nu ține de IQ și nici de EQ. Nici de bogăție și nici de sărăcie. Nici de singurătate și nici de iubire. Fericirea nu ține decât de noi. De fiecare în parte. Sunt alegerile pe care le facem în fiecare zi care ne aduc fericirea. Sunt zâmbetele pe care decidem să le purtăm chiar și atunci când greutățile vin ca bolovanii asupra noastră. Sunt gândurile pline de speranță și optimism pe care le preferăm în ciuda frământărilor și grijilor de zi cu zi. Sunt eforturile și sacrificiile pe care le facem pentru cei dragi, pentru noi, pentru o viață mai bună. Sunt gesturile de omenie, bunătate și generozitate pe care decidem să le facem pentru alții. Sunt toate lucrurile, gândurile, emoțiile, sentimentele și trăirile pe care le purtăm în sufletele noastre care ne aduc fericirea.

Secretul fericirii este că nu există un secret. Oricine poate fi fericit. Indiferent de starea materială și socială.

Secretul fericirii suntem fiecare în parte. Pentru că de noi ține să fim fericiți, să luăm decizii corecte, să facem lucrurile bine, să fim onești și buni unii cu alții, să oferim iubire și suport, să ne purtăm în cel mai frumos mod posibil cu cei din jurul nostru.

Secretul fericirii este echilibrul. Aceasta este concluzia la care am ajuns. Echilibru în suflet, în minte, în viața de zi cu zi, în alegerile pe care le facem, în visurile pe care căutăm să le realizăm, în eforturile pe care le decidem să le facem, în limitele pe care dorim să le desființăm.

Nu e ușor să fii fericit! Dar nici imposibil nu este.

sursa: filedejurnal.ro

marți, 13 decembrie 2016

Este visul tău…


Ce este acea forţă motrice care ne împinge în fiecare dimineaţă către locul de muncă care ni se potriveşte sau nu, unde ne face plăcere să mergem sau nu? Să fie frică? Probabil frică de a nu mai avea un salariu care pentru cei mai mulţi dintre noi este oricum prea mic?

Să fie sentimentul de siguranţă financiară pe care ne dorim să îl simţim în fiecare zi? Ne dorim o plasă de siguranţă, dar nu realizăm că acea plasă este oricum prea subţire pentru a ne susţine greutatea propriului corp care este pe zi ce trece şi mai încărcat de griji şi suferinţă.

Şi totuşi, ce ne animă? Gândul că facturile trebuie plătite, gândul că vom pierde casa în care locuim tot mai puţin şi dormim din ce în ce mai prost şi mai agitaţi?

E dimineaţă, ceasul sună, acel sunet pe care nu-l mai suporţi, dar la o perioadă îi schimbi melodia, poate aşa mai uiţi câteva zile de faptul că nu-ţi doreşti o astfel de viaţă. Îţi pui cravata în jurul gâtului şi ieşi pe uşă cât mai repede spre sarcinile care te aşteaptă şi care sunt din ce în ce mai multe. Iar dacă întârzii, trebuie să înveţi să ai o scuză care oricât ar fi de justificată nu mai interesează pe nimeni. Doar eşti plătit regeşte… ţi se plăteşte chiar şi demnitatea…!

Să ne anime o voinţă excepţională, care ne doreşte binele, care ne doreşte o carieră aplaudată, un loc invidiat de ceilalţi care nici ei nu mai ştiu cum este să ai măcar un minut coloana dreaptă? Dar cel puţin ei au un scop: să-ţi ia locul.

Dacă erai înzestrat cu atâta voinţă, de ce nu renunţi în această clipă la viciul care te trage în jos şi care te duce spre nicăieri? De ce nu te laşi în această clipă de fumat? De ce nu te apuci chiar azi de sportul cu care te minţi singur de atâta vreme că îl vei oferi corpului tău? Ştii bine câtă nevoie are… Dacă arată mai rău sau se îmbolnăveşte, nu este nici o problemă. Îl îmbraci în haine scumpe de firmă (că îţi permiţi doar) şi nimeni nu va observa nimic. Mai mult chiar, vei fi invidiat. Ştii bine că îţi place asta.

Deci nu este vorba de voinţă. Ea există, dar este atât de slabă că abia mai pâlpâie. Rămâne frica. Probabil asta este. Frica zilei de mâine care oricum nu ştii sigur dacă va mai veni, dar ştii sigur că va fi trăită la fel de ipocrit ca şi ziua de azi. Ce s-ar putea schimba de altfel?

Chiar nu crezi că experienţa de viaţă, pe care ai trăit-o, nu ţi-a subliniat până acum la ce eşti bun cu adevărat? Ce ai putea face cu plăcere tot restul vieţii? De ce nu ai curaj să faci schimbarea? De ce nu ai capacitatea să lucrezi şi pentru tine aşa cum lucrezi pentru altcineva? Sau viaţa ta de până acum a trăit-o de fapt altcineva pentru tine? Sau a trăit ceea ce este visul tău?

Nu ai nici un drept să renunţi la visul tău, nu ai nici un drept să te minţi. Schimbă-te în acest moment. Nu mai amâna de pe o zi pe alta lucrurile. Apucă-te azi de tabloul pe care îţi doreşti să-l pictezi, apucă-te azi să scrii acea carte pe care îţi doreşti să o scrii încă din copilărie. Apucă-te să faci acele aranjamente florale la care te pricepi atât de bine. Fă acele poze artistice de care te-ai apucat cândva, dar ai renunţat.

Eu m-am apucat în sfârşit să scriu…

Ai încredere în tine. E obligaţia ta. E singura ta obligaţie în această viaţă să îţi iubeşti fiinţa. Şi dacă nu reuşeşti din prima să ieşi la liman, mai încearcă. Poate va trece ceva timp până vei reuşi, dar vei fii fericit. Vei putea respira în voie, fără să-ţi astupe altcineva nările.

Nu mai sta ca o trestie bătută în vânt. Ştim cu toţii că şi dacă vântul se opreşte, se găseşte câte unul care se crede mai deştept ca tine şi începe să sufle din ce direcţie vrea. Dar pentru asta trebuie să plătim un preţ, care pentru unii este cam mare: trebuie să ne decondiţionăm. Trebuie să învăţăm să avem gândirea unui individ, nu a unei turme. Sau ne doare atât de mult să stăm în picioare?

Dar probabil niciunul dintre noi nu se regăseşte în această situaţie. Noi nu suntem aşa…

Noi suntem fericiţi!

de Adrian Cutinov
desprerealitate.ro

joi, 8 decembrie 2016

Devin-o persoana de care ai fi avut cândva nevoie!

 
Viaţa are un fel ciudat de a ne învăţa cine suntem cu adevărat. Ea nu foloseşte cuvinte mari şi pompoase, însă are capacitatea de a le face pe cele mici şi neînsemnate să-şi facă pe deplin datoria…

Viaţa ne demonstrează că ea nu ţine cont de educaţia oamenilor, însă oamenii educaţi o înţeleg mult mai bine. Toate experienţele prin care trecem îşi lasă o amprentă asupra noastră, fie că suntem de acord sau nu cu acest lucru. Însă, doar anumite experienţe ne schimbă cu adevărat. Aşa cum regăseşti într-un album muzical doar două sau trei piese fenomenale, iar restul există doar pentru a sublinia perfecţiunea celor câteva! Cum ai putea sesiza diferenţa între fenomene sau lucruri, altfel, decât comparându-le?

Dacă nimic nu te impresionează şi nu te schimbă, înseamnă că ai probleme cu evoluţia. Îţi place să rămâi pe loc. Nu este neapărat ceva rău căci unii nu simt nevoia să înainteze. Rămân în propria carapace şi aşteaptă să-i scoată cineva de acolo, deşi nimeni nu are o astfel de obligaţie!

Fiecare zi trăită poartă pentru tine un mister şi un dar de care ar trebui să profiţi din plin. Nu întoarce spatele acestui dar până nu vei înțelege cu adevărat ce se află in cutie!

Ai grijă de gândurile pe care le cultivi căci ele-ţi vor trasa viitorul. Dacă aceste gânduri vor fi atent selectate, cu siguranţă vei ajunge persoana pe care ţi-ai dorit cândva s-o întâlneşti.

Nu va fi un lucru uşor să lași deoparte tot ce te împiedică să creşti.

Trebuie doar să înveți în fiecare ceas cum să devii un om mai bun!

Iar dacă simţi uneori că ai obosit, încearcă să te odihneşti puţin… Nu să renunţi!
 
de Adrian Cutinov

marți, 6 decembrie 2016

La mulţi ani tuturor sărbătoriţilor de astăzi. Sfântul să vă ocrotească şi să vă fie fiecare zi, un dar!


Dă-mi să-i văd pe ceilalţi îngeri şi pe mine cea mai rea.
Dă-mi câte un cot atunci când trebuie- să îmi înghit cuvintele răutăcioase, mândria, răutatea şi alte otrăvuri d-astea omeneşti. Şi să nu le mai scot în lume. Împinge-mă un pas în spate când vreau să păşesc în faţă. Şi nu trebuie. Şi împinge-mă un pas în faţă când stau în spate, deşi nu ar trebui. Da'-mi place acolo că-i călduţ. Şi nu mă doare capul. Dă-mi să mă smeresc eu, chiar şi când îmi pare mai mult că nu ar trebui. Să tac chiar şi când sunt judecată pe nedrept. Şi să iau pietrele pe care le aruncă alţii în mine, să le transform în flori. Pe care tot lor să li le dăruiesc. Natural. Fără să mi se pară că ce nobilă sunt eu...Dă-mi să binecuvântez pe cel ce mă priveşte cu dispreţ şi dă-mi să pot să sar să îl apăr pe cel ce m-a lovit mai devreme, de va fi la rândul lui lovit. Fă-mi clar ce trebuie să vreau. Şi ce nu.
Dă-mi ochi să văd durerea altuia, chiar şi când nu e rostită şi mâini să o alin chiar şi când inima ce plânge se sfieşte să strige după ajutor.
Şopteşte-mi tu reţeta aia secretă care transformă suferinţă în bucurie. Ştii tu care... Aia!
Dă-mi tu putere să înving gândul viclean şi să mă agăţ de cel bun. Lipeşte-mă de el, să nu mă desprind oricât de mult m-ar trage celălalt.
Mai da-i tu răbdare îngerului ce îmi tot şopteşte din dreapta şi fă-l să mă tragă cu putere după el când o iau vijelios spre stânga. Iarăşi...
Acoperă-mi ochii să nu văd ce e rău la altul. Nici ce pare frumos, dar îmi ascunde încă o posibilă rană. Încă un posibil bolovan în sacul acela greu. Ştii tu în care. În ăla!
Umple-mi tu golurile cu iubire, micimile cu mărime de suflet, inundă-mi întunericul cu lumină şi dă-mi iubirea aia. Ştii tu care! Aia!
Dă-mi măcar răbdărică atunci când nu mai am deloc răbdare. Leagă-mi tu mâinile să nu rănesc, dacă chiar nu pot să mângâi. Dă-mi să îi văd pe cei pe care nu-i vede nimeni, să îi aud pe cei pe care nu îi mai aude nimeni şi să îmi amintesc de cei pe care toţi i-au uitat. Acoperă-mi ochii să nu văd atunci când nu trebuie, dacă chiar nu pot să nu poftesc la bunul altuia. Acoperă-mi urechile să nu aud, dacă chiar nu pot să îmi înfrânez răspunsul. Acoperă-mi gura să nu am glas, dacă chiar nu pot să nu cârtesc. Pune-ţi tu mâinile peste mâinile mele şi fă ce ai de făcut în lume. Şi picioarele tale să poarte paşii mei spre unde ai de mers. Căci singură, de capul meu, cine ştie unde mai ajung. Iarăşi. Scoate-mă, de oriunde voi cădea şi vino tu după mine, dacă vreodată voi mai rătăci. Iarăşi.
Dă-mi să nu fac măcar rău, dacă nu pot face bine. Să nu urăsc, dacă nu pot iubi. Dă-mi să văd, când nu voi putea crede în ce nu văd. Dar, totuşi, te mai rog o dată, că dacă am asta, am tot. Dă-mi totuşi iubirea. Aia. Ştii tu care!
Îţi mulţumesc, Sfinte Nicolae.

Cam atât. În mare. Vezi tu ce poţi. Dacă poţi. De-i prea mult, dă-mi numai iubirea. Mă descurc eu dup-aia cu tot...Mulţumesc. La mulţi ani. Te iubesc!

de Alexandra Svet
sursa: https://www.facebook.com/alexandra.svet/

luni, 5 decembrie 2016

Selfie-ul sufletului tău

 
Fotografii ce imortalizează stări. Fotografiile nu doar stochează amintiri, ci captează stări de bucurie, mulțumire, fericire, tristețe, locuri și timpuri, oameni și clipe. Cum arată selfie-ul sufletului tău, al spiritului tău, cum exprimi starea interioară într-o imagine măsurată în pixeli? În câți pixeli se măsoară fericirea? Sau tristețea? Dar durerea? Ăă… în tot atâția? Nu se poate, n-are cum. Intensitatea sentimentelor e cu totul alta.

Sentimentul de fericire se măsoară altfel decât sentimentul de tristețe sufletească. N-ai cum să le măsori în același număr de pixeli. N-ai cum să captezi în imagini așa ceva, e peste orice nivel de tehnică fotografică. Da, se pot surprinde umbre de sentimente, dar niciodată intensitatea lor.

Avem stări pe care nu le putem exprima în cuvinte. Avem trăiri care nu ni le putem explica. Avem emoții care nu încap într-un număr definit de pixeli. Și totuși încercăm să stocăm stări și clipe, să imortalizăm sentimente și să le păstrăm pentru acele zile în care avem nevoie de starea respectivă. Când nu reușim să mai retrăim sentimentul, când ne e sete și dor de o stare, atunci căutăm orbește să ne încărcăm cu ceva, măcar cu amintiri. Pot amintirile să-ți readucă sentimentul la intensitatea trăirii momentului? Nu prea, pentru că nu s-a putut capta adevărata măsură a sentimentului. Acum îți poate stârni cel mult un zâmbet și un oftat lung.

Dacă ai putea să-ți faci un seflie sufletului tău, ce-ar arăta el? Ai putea oare sa-l imortalizezi?! Nu, dar asta nu înseamnă că nu există. Fără el n-ai fi decât o fotografie stocată pe vreo memorie externă sau internă. El își va urma calea, spre locuri în care măsura nu mai contează, unde intensitatea trăirii se poate stoca și retrăi și aminti. Am avea nevoie din când în când de o analiză a sufletului, de o purificare a lui, de a lăsa în el doar sentimentele pozitive, de a alunga umbrele negre și de a transforma griurile în alb. Pentru a putea să urce cu toată măsura lui.

Clipe numărate în fotografii ce reflectă atât de puțin din noi. Cum să facem să reflecte mai mult? Cum să putem arăta dimensiunea exactă a bucuriei, a iubirii și a tristeții noastre?

Sufletul nostru adună sentimente incomensurabile, de asta nu se poate imortaliza.

de Gloria Alexandru
sursa: catchy.ro

joi, 1 decembrie 2016

La mulţi ani, România!

 
Nu mă pot abține să nu scriu despre asta. Mă uit acum la știri, m-am uitat și de dimineață. Ce-am văzut? Păi am văzut povești despre oameni care au reușit, care au arătat lumii partea frumoasă a României, care au luptat pentru visurile lor și care și le-au văzut împlinite. Oameni care au reușit ceea ce ne dorim toți: să ajungem cineva, să nu stăm cu grija zilei de mâine și să putem trăi frumos... 
 
Și știți ce m-am întrebat inevitabil? De ce doar azi?! De ce doar de 1 decembrie să ne aducem aminte de cei care pot ajuta și inspira prin puterea propriului exemplu? De ce doar de 1 decembrie să vedem știri despre oameni care au dovedit că se poate? De ce doar de 1 decembrie să arătăm ceva de calitate, ceva bun, ceva util? De ce doar de 1 decembrie să promovăm România?! 
 
De ce de mâine să ne întoarcem la accidente, la știri despre personaje odioase care nu au nimic bun de oferit și arătat? De ce de mâine să uităm frumosul pe care l-am arătat azi?
De ce nu e ziua noastră în fiecare zi? Sau de ce nu ne purtăm zilnic ca și cum ar fi 1 decembrie?
 
Asemenea ideii să fim mai buni doar de sărbători, același lucru se întâmplă și cu a fi mândru că ești român, doar de 1 decembrie! Păcat! Mare păcat!

Georgiana R.
#PasajeDinViață
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...