Pe vremuri, s*xul era o taină. Nu o performanță.

Nu avea rubrici. Nu avea note. Nu se cronometra.
Nu era despre cât, cum, unde, în câte poziții și dacă „ai fost bun”.
Era o respirație comună. O împletire de frici și dorințe.
Era felul în care doi oameni, deși goi, se simțeau în siguranță.
Astăzi?
S*xul e CV.
Te angajezi temporar în trupul cuiva, sperând la un contract pe perioadă nedeterminată.
Primești feedback. Note. Rating. Și, uneori, o amintire cu gust amar.
Barbatul iese de la „întâlnire” cu inima grea și stima sub nivelul mării.
„Prea rapid.” „Prea stângaci.” „Prea soft.”
Și nimeni nu se-ntreabă când a fost ultima dată când a fost atins fără să i se ceară să demonstreze ceva.
Femeia rămâne cu eticheta: „Rece.” „Pasivă.” „Frigidă.”
Sau mai rău... „Bună de pat, dar nu de suflet.”
„Bună de vorbit, dar nu de iubit.”
Sau, dimpotrivă, „prea sensibilă, prea intensă, prea greu de dus.”
Am uitat că o mângâiere poate repara.
Că o femeie are nevoie de blândețe, nu de trucuri.
Că un bărbat, dacă e văzut, dacă e cuprins fără presiune, poate deveni zmeu sau semizeu... nu pentru că face magie în pat, ci pentru că în sfârșit se simte iubit, nu analizat.
Ne iubim pe repede-înainte.
Pe fast-forward.
Pe bază de tutoriale și scene din filme pentru adulți, în care totul e lucios și umed și sărat, cu gust de mosc, dar nimic nu e adevărat.
Nu mai e timp de explorare.
Nu mai e loc pentru stângăcie.
Pentru un oftat. Pentru o oprire. Pentru un „hai doar să ne ținem în brațe azi și să ne sărutăm fără grabă”.
Dar știi ce e s*xul adevărat?
Nu când iese ca-n filme.
Ci când tremuri.
Când nu-ți mai recunoști corpul, dar ți se pare mai al tău ca niciodată.
Când te miri. Când plângi. Când râzi.
Când spui „te rog nu pleca” doar dintr-o privire.
Când taci… și celălalt te aude.
S*xul adevărat e rugăciune, nu spectacol.
E un act sacru, nu un show de talente.
Dar azi? Trăim cu impresia că trebuie să fim semizei în dormitor și roboți în viață.
Să nu cerem prea mult. Să nu fim vulnerabili. Să fim eficienți.
Să „dăm bine” la pat și să „fim ușor de iubit”. Să nu punem întrebări. Și cu atât mai mult să nu îndrăznim să avem "pretenții".
Și uite-așa, din dorința de a fi perfecți…
am uitat cum e să fim oameni.
Poate că n-avem nevoie de s*x mai bun.
Ci de oameni care să nu se sperie și care MĂCAR să vrea să rămână.
Care să ne țină strâns când ne dezbrăcăm de ego, nu doar de haine.
Care să nu fugă când ne văd lacrimile, fricile, cicatricile adânci și rănile grotești.
Poate că n-avem nevoie de poziții noi.
Ci de o poziție sinceră față de noi înșine:
„Te vreau. Cu tot. Chiar și când nu știi ce să faci cu mine.”
Pentru că la final, orgasmul dispare.
Dar atingerea adevărată… aia rămâne.
Ca o rugăciune spusă în tăcere, la pieptul cuiva care nu te cere perfect. Ci real.
Oh, ce romantică sunt!!!

sursa facebook

Femeia în brațele bărbatului potrivit, înflorește!

Când vezi o femeie ca pășește senin alături de soțul ei și îi zâmbește privindu-l cu mândrie, înseamnă că are lângă ea bărbatul care o iubește. Prin iubirea lui, o face și mai frumoasă.

Nu este un bărbat abuzator, manipulator, narcisic, imatur sau unul care nu s-a desprins încă de fusta mamei. Este un bărbat cu adevărat matur. Un bărbat care își ia femeia sub aripa sa și o păzește ca pe lumina ochilor.

Este un bărbat care o iubește cu adevărat, îi este sprijin, nu piedică. Este un bărbat pentru care femeia lui este onoare și mândrie.

Nu o ceartă pentru mărunțișuri. Nu ridică tonul, nu o jignește și nu lasă pe umerii ei toate problemele vieții. O ține de mână când ies la plimbare. O îmbrățișează când este tristă sau obosită. O laudă în fața familiei și a prietenilor. Îi este aproape în temerile ei și îi șoptește: „Sunt cu tine, nu te teme.”

Face din ea o prioritate, nu o opțiune.

Lângă un astfel de bărbat, ea înflorește. Strălucește. În privirea ei vezi iubire, în mișcări grație, iar în cuvinte – căldură. Asemenea vinului, odată cu trecerea timpului devine mai fascinantă.

Pentru că atitudinea și comportamentul bărbatului nu modelează doar sufletul femeii, ci și chipul ei.

Dacă vedeți o femeie care pășește senin alături de soțul ei și îi zâmbește privindu-l cu mândrie, strângeți mâna bărbatului de lângă ea.

Este și meritul lui.

Dacă greșesc, îmi asum responsabilitatea celor spuse.

de Vali Iordache/sursa facebook

Ați observat cum a ajuns lumea de azi?

Ați observat și voi că astăzi un „te iubesc” nu mai înseamnă aproape nimic?
Ați observat că o simplă întâlnire la o cafea s-a transformat într-un adevărat colocviu?
Că trebuie să fii programat ca la dentist atunci când vrei să întâlnești o persoană pentru a o cunoaște?
Iar discuția se transformă rapid într-un chestionar din partea celuilalt: „Câți copii ai?”, „Unde lucrezi?”, „Ce salariu ai?”, „Stai în chirie sau ai casă proprietate?” — toate acestea în timp ce, probabil, deja își programează o altă întâlnire.
Trăim vremuri în care iubirea a devenit opțională.
Iar așa-zisa dorință de a cunoaște pe cineva pentru o relație serioasă este, de multe ori, doar o mască sub care se ascunde interesul material al celuilalt.
Sincer, mă doare sufletul pentru asta. Trăim vremuri în care iubirea adevărată pare că nu mai există. Sub pretextul unei întâlniri de „cunoaștere”, celălalt caută doar să înțeleagă dacă, din punct de vedere material, ești o partidă bună pentru el sau pentru ea. Iar dacă nu ești la înălțimea așteptărilor, totul se încheie politicos cu: „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, ținem legătura”.
Tu aștepți poate un mesaj, iar între timp el sau ea testează deja pe altcineva, la o altă așa-zisă întâlnire „de cunoaștere”.
Am devenit „obiecte” de comparație, cu alții și altele, găsite pe rețelele de socializare sau în grupuri matrimoniale.
Astăzi ți se spune că ești totul pentru ea sau pentru el, iar mâine vezi că a dispărut, pentru că, probabil, a găsit online pe cineva care i se pare mai bun sau mai bună decât tine.
Toți caută „beneficii” dintr-o relație, mai mult materiale decât sentimentale.
Iar dacă nu urmăresc beneficii materiale, caută persoana „perfectă” — fizic și intelectual. Și, mai ales, caută o persoană ușor de manipulat, de modelat. Iar când își dau seama că nu ești ușor de manipulat, dispar.
Iar tu rămâi dezamăgit și te întrebi dacă nu cumva este ceva în neregulă cu tine.
Nu. Vina nu este a ta.
Ai avut doar ghinionul să întâlnești persoane care caută să le fie lor bine. Care caută un adăpost în casa ta, nu în inima ta.
Care văd în viitorul partener sau parteneră un bancomat, nu un caracter cu valori.
Totuși, trăiesc cu convingerea că cea mai mare nevoie a ființei umane este iubirea. Că atunci când pui capul pe pernă — indiferent din ce material este făcută, indiferent de prețul ei — sufletul tău plânge sau râde în funcție de cât de iubit sau iubită te simți. Și de cât de mult iubești.
Sufletul meu nu dă doi bani pe materiale, branduri, bani sau sclipici. Iar dacă el nu dă, nici eu nu dau. Cum poate cineva să fie fericit într-o relație doar prin lucrurile pe care le are partenerul, fără să ofere inimii sale împlinire? Cum poți rămâne cu sufletul împăcat lângă un om care îți oferă lux, dar lângă care nu te simți respectat si iubit?
Știu că suntem diferiți și e minunat că este așa, dar credința mea este că un lucru îl avem cu toții in comun: nevoia de a fi iubiți .
Oare bat câmpii?

Săptămână cu bine, oameni buni!

de Vali Iordache

sursa: facebook

ESTE IMPORTANT SĂ TE VINDECI ÎNCÂT SĂ NU MAI RĂNEȘTI OAMENII CARE ÎNCEARCĂ SĂ TE IUBEASCĂ!

ESTE IMPORTANT SĂ TE VINDECI ÎNCÂT SĂ NU MAI RĂNEȘTI OAMENII CARE ÎNCEARCĂ SĂ TE IUBEASCĂ, doar pentru că altii te-au rănit pe tine. când îi iubeai. Nu pentru tine. Ci pentru cei care vin cu inima deschisă și nu știu că tu încă sângerezi.

Există o rană tăcută care nu urlă, dar lovește. Este rana omului care a fost rănit atunci când iubea. Care a fost trădat exact când era vulnerabil. Care a fost abandonat exact când avea nevoie de prezență. Rana aceea nu dispare singură. Se transformă. În suspiciune. În răceală. În reacții dure. În distanță.

Și, fără să vrei, ajungi să faci altora exact ce ți-a fost ție făcut.

Nu pentru că ești rău.

Ci pentru că ești nevindecat.

Când nu te vindeci, ajungi să confunzi iubirea cu pericolul. Afecțiunea cu amenințarea. Apropierea cu pierderea. Și atunci, chiar dacă cineva vine sincer, tu ridici ziduri. Împingi. Rănești preventiv. Ataci înainte să fii rănit din nou.

Asta nu e putere.

Este frică mascată în control.

Oamenii care încearcă să te iubească nu sunt responsabili pentru cei care te-au distrus. Dar dacă nu-ți cureți rănile, ei vor plăti prețul. Vor primi reproșuri care nu le aparțin. Vor fi pedepsiți pentru greșelile altora. Vor fi ținuți la distanță de un trecut care nu e al lor.

Vindecarea nu înseamnă să uiți.

Înseamnă să nu mai reacționezi din durere.

Să nu mai răspunzi cu tăcere când cineva îți vorbește frumos.

Să nu mai suspectezi iubirea doar pentru că ai cunoscut trădarea.

Să nu mai sabotezi ce e bun doar pentru că nu seamănă cu ce ai știut.

Cea mai mare responsabilitate emoțională a unui om este să nu transforme alți oameni în câmp de luptă pentru rănile lui vechi.

Dacă cineva încearcă să te iubească, nu-l pedepsi pentru ce ți-au făcut alții.

Nu-l forța să repare ceva ce n-a stricat.

Nu-l transforma în vinovat doar pentru că e prezent.

Vindecă-te!

Pentru că iubirea adevărată nu vine să te rănească.

Dar pleacă, de obicei, atunci când este rănită prea mult.

de Răzvan Vasile