Mesaj pentru bărbați!

Vă spun asta cu respect, nu ca pe o acuzație: nu este suficient să iubești o femeie. Trebuie să înveți să fii un om cu care ea se poate simți în siguranță.

Poți să ai intenții bune și totuși să rănești. Poți să fi fost rănit și tu și totuși să rănești mai departe. Poți să ai o copilărie grea, un stil de atașament dificil, frici, traume, probleme cu furia, impulsivitate sau dificultăți în a fi vulnerabil. Toate acestea merită înțelese. Dar nu pot deveni responsabilitatea partenerei tale.

Ea nu este terapeutul tău. Nu este reglatorul sistemului tău nervos. Nu este responsabilă să îți repare copilăria și nu ar trebui să fie nevoită să se micșoreze pentru ca tu să poți rămâne confortabil.

Dacă te enervezi ușor, lucrează la asta. Dacă te retragi de fiecare dată când apare apropierea, uită-te la asta. Dacă te sperie vulnerabilitatea, învață să o tolerezi. Dacă ai nevoie constantă de validare, învață să ți-o oferi și singur. Dacă ai greșit, recunoaște.

Nu explica la nesfârșit de ce ai făcut-o. Nu muta conversația către ce a făcut celălalt. Nu transforma apărarea propriei imagini într-o luptă pentru adevăr.

Spune: „Am făcut asta. Te-a rănit. Înțeleg. Îmi asum. Vreau să schimb ceva concret.”

Și apoi schimbă real.

Pentru că există o diferență uriașă între regret și responsabilitate. Regretul spune: „Îmi pare rău că ești rănită.” Responsabilitatea spune: „Înțeleg ce am făcut și sunt dispus să schimb ceva, chiar dacă schimbarea îmi este inconfortabilă.”

Iar schimbarea nu înseamnă să te porți diferit trei zile după o ceartă. Înseamnă să îți modifici comportamentul suficient de mult și suficient de constant încât omul de lângă tine să poată vedea și simți diferența.

Și încă ceva: nu aștepta să plece ca să începi să o asculți. Nu aștepta să se distanțeze pentru a deveni afectuos. Nu aștepta să nu mai spere pentru a începe să repari.

Uneori, când femeia încetează să mai explice, bărbatul spune: „Ce s-a întâmplat? Ce te-a apucat?”

Dar, de multe ori, nu s-a întâmplat nimic într-o singură zi. Au fost luni de conversații, luni de încercări, luni în care ea a spus ce o doare și a sperat că ceva se va schimba.

Și poate că, atunci când tace, nu înseamnă că nu mai simte. Poate însemna că a obosit să mai ceară.

Așa că, dacă femeia de lângă tine îți spune că nu se mai simte iubită, nu te grăbi să îi demonstrezi că greșește. Întreab-o:

„Ce trăiești lângă mine?”

Și ascultă răspunsul fără să te aperi.

Pentru că iubirea nu se măsoară doar în cât de mult simți pentru cineva. Se măsoară și în ce fel de experiență creezi pentru omul pe care îl iubești.

Poți să fii un bărbat care aduce liniște sau unul care aduce permanent nesiguranță. Poți să fii un bărbat care repară sau unul care justifică. Poți să fii un bărbat care se uită sincer la sine sau unul care cere celuilalt să suporte consecințele rănilor lui.

Nu trebuie să fii perfect. Dar trebuie să fii dispus să te uiți la tine.

Pentru că femeia de lângă tine nu are nevoie de un bărbat fără răni. Are nevoie de un bărbat care nu își transformă rănile în răni pentru ea.

Și poate că asta este una dintre cele mai mature forme de iubire:

să devii responsabil pentru omul care ești atunci când iubești.

sursa: #GabrielaPresada #RelatiiDescalcite #OnThisDay

Când se spune că bărbatul protejează femeia, vorbim despre grijă reală sau despre control ambalat frumos?

Când aud că „bărbatul oferă protecție femeii”, prima mea întrebare este… protecție față de cine?

De urși?

De cutremure?

De facturi?

Sau, mai sincer spus, de alți bărbați?

Că aici începe partea incomodă.

Femeii i se spune de mică:

„Ai nevoie de un bărbat care să te protejeze.”

„Un bărbat adevărat își apără femeia.”

„Fără bărbat lângă tine, ești vulnerabilă.”

Dar vulnerabilă în fața cui?

De cele mai multe ori, pericolul de care femeia trebuie „protejată” vine tot dintr-o lume în care alți bărbați fluieră, urmăresc, hărțuiesc, amenință, insistă, agresează sau cred că „nu” înseamnă „mai insistă puțin”.

Și atunci întrebarea devine foarte interesantă:

femeia are nevoie de protecția unui bărbat pentru că lumea e periculoasă sau pentru că unii bărbați fac lumea periculoasă pentru femei?

Și să nu confundăm protecția cu posesia.

Protecție nu înseamnă:

„Nu ieși îmbrăcată așa.”

„Nu te duce acolo.”

„Nu vorbi cu ăla.”

„Nu ai ce căuta singură.”

„Eu decid, că știu mai bine.”

Asta nu e protecție.

Asta e control cu parfum de grijă.

Un bărbat care chiar oferă siguranță nu îți micșorează libertatea.

Nu te ține sub supraveghere.

Nu te face să simți că fără el ești pierdută.

Nu te sperie cu lumea ca să te facă dependentă de el.

Protecția reală nu ar trebui să însemne că femeia are nevoie de paznic.

Ar trebui să însemne că are lângă ea un om care o respectă, o sprijină și nu devine el însuși motivul pentru care ea trebuie protejată.

Pentru că adevărul dur este ăsta: multe femei nu caută un bărbat care să le apere de lume.

Caută un bărbat de care să nu fie nevoite să se apere.

Voi cum vedeți? Când se spune că bărbatul protejează femeia, vorbim despre grijă reală sau despre control ambalat frumos?

sursa: facebook

Cred că una dintre cele mai mari tragedii dintr-o relație nu este momentul în care doi oameni se despart. Nu. Despărțirea este doar certificatul de deces.

Cred că una dintre cele mai mari tragedii dintr-o relație nu este momentul în care doi oameni se despart. Nu. Despărțirea este doar certificatul de deces. Tragedia începe cu mult înainte, în ziua în care unul dintre ei nu mai are curaj să spună ce simte.

Pentru că, la început, încerci. Explici frumos. Alegi cuvintele. Înghiți din orgoliu. Îți spui că poate n-ai fost suficient de clar. Mai încerci o dată. Și încă o dată.

Spui: „Uite ce mă doare.”

Celălalt aude: „Mă ataci.”

Spui: „Aș vrea să reparăm.”

Celălalt aude: „Nu-ți mai convine nimic.”

Spui: „Am și eu niște limite.”

Celălalt aude: „Îmi faci ultimatum.”

Și începi să te întrebi dacă vorbești românește sau ai schimbat limba fără să-ți dai seama. Că tu ai impresia că vorbești despre sentimente, iar celălalt răspunde de parcă ați deschide dezbaterea pentru bugetul de stat.

La început ai răbdare. Apoi ai speranță. După aceea începi să obosești.

Și nu te obosește iubirea. Iubirea, când este reciprocă, îți dă putere. Te obosește lupta dusă de unul singur.

Este exact ca și cum ai urca un dulap până la etajul opt, iar persoana care trebuia să te ajute stă jos, cu o cafea în mână, și îți explică ce greșit îl cari.

La un moment dat îți dai seama că nu te mai lupți pentru relație. Te lupți să convingi pe cineva că relația merită salvată. Și, din clipa aceea, deja ai pierdut.

Pentru că iubirea nu poate fi trasă de unul singur, exact cum o bicicletă nu merge cu o singură pedală. Poți să împingi o vreme, transpiri, înjuri, faci febră musculară… dar tot nu ajungi unde ai vrut.

Și atunci apare liniștea.

Lumea crede că liniștea înseamnă pace. Nu întotdeauna. Uneori liniștea este omul care a obosit să mai explice. Omul care nu mai vede rostul unei conversații în care fiecare propoziție este interpretată ca un atac.

Iar în ziua în care cineva începe să tacă, să știți că nu înseamnă neapărat că nu mai iubește.

Înseamnă că a rămas fără energie.

Și asta este partea tristă. Pentru că iubirea rareori moare dintr-o ceartă zdravănă. De cele mai multe ori moare încet, din neînțelegeri repetate, din orgolii, din replici aruncate la nervi și din celebrul: „Lasă că trece.”

Da… trece.

Trece iubirea.

Trece răbdarea.

Trece dorința de a mai încerca.

Și, într-o zi, ajungi să privești relația ca pe un pacient aflat la aparate. Îi mai verifici pulsul din când în când, dar undeva, în sinea ta, știi că medicul a completat deja certificatul.

Așa că începi să sapi.

Nu o groapă pentru omul de lângă tine.

Ci una pentru toate speranțele pe care le-ai avut.

Le așezi frumos acolo, le mulțumești pentru tot ce au însemnat și pleci mai departe.

Nu pentru că nu ai iubit.

Ci pentru că ai înțeles că iubirea nu poate trăi într-un loc în care unul vorbește, iar celălalt ascultă doar ca să răspundă, nu ca să înțeleagă.

Și poate că asta este cea mai grea lecție dintre toate.

Să accepți că, uneori, nu oamenii încetează să se iubească.

Ci încetează să se mai audă.

sursa: facebook

Unii se joacă de-a familia. Alții, își joacă două familii în același timp.

Unii se joacă de-a familia. Alții, își joacă două familii în același timp. Cu aplomb. Cu sânge rece. Cu GPS-ul vieții ascuns în buzunar și cu inima fracturată în două adrese.
Sunt maratoniști ai dublului sens. Unii dintre ei au doi copii cu soția și încă unul cu amanta. Sau doi. Sau o pisică. Sau un credit la amândouă. Și, uneori, două Crăciunuri programate cu precizie de NASA.
Ei nu trăiesc vieți paralele. Trăiesc vieți încrucișate, pe care le ghidează ca pe niște curse de Formula 1, cu adrenalina în loc de conștiință și cu instinctul de reptilă sentimentală în loc de "compasiune".
Cum reușesc? Simplu. Nu se gândesc. Nu se gândesc la suferințe. Nici la suflete. Nici la karma. Nici la viața de apoi. Se gândesc la cum să-și șteargă urmele de pe WhatsApp, să nu le rămână vreun emoji rătăcit cu "pisicuța mea secretă", care să ajungă la nevastă în timp ce ea spală vasele cu detergent și iluzii conjugale.
Ei sunt atleții afectivi ai secolului XXI.
Dragoste? Da, dar în rol dublu.
Cu nevasta fac dragoste cu "răbdare afectuoasă". Cu amanta, cu foame.
La una duc gunoiul, la cealaltă, fanteziile. Pe una o duc în Grecia, pe cealaltă în Grecia, dar altă insulă.
Pe una o mint cu compasiune, pe cealaltă cu poezie.
Fidelitatea? Un cuvânt frumos, folosit mai ales de cei care n-au avut niciodată parte de o amantă cu voce ca de jazz în baie. Remușcarea? Doar când sunt prinși. Sau când fac accident în drum spre "cealaltă".
Cine sunt acești superoameni ai amăgirii? Sunt programatori. Preoți. Profesori. Doctori. Influenceri cu zâmbete prestabilite. Directori de multinațională cu familia pe Linkedin și pasiunea pe incognito.
Unii își construiesc două vieți impecabile. Își duc copiii la școală la 8:00 și pe amantă la hotel la 9:00. Comandă flori pentru soție de ziua ei și o brățară de piele pentru iubita "care îl face să simtă din nou".
Dar cum rezistă? Ei bine, corpul lor nu prea rezistă. Nu dorm bine. Au migrene misterioase. Transpiră la un simplu apel de la "Nevasta".
Se prăbușesc lent, sub propria regie a dublului standard. Se droghează cu dopamina riscului, ca niște cascadori ai sexului afectiv.
Femeile? O, sunt și ele campioane! Unele sunt doamne de biserică, cu amantul ascuns în "grupul de rugăciune". Altele sunt șefe în corporații care trăiesc dubla iubire ca pe un dans tantric cu plata la sfârșitul lunii.
Au soți buni, copii cuminți, dar simt că sufletul lor stă pe canapea ca un câine neplimbat.
Și așa apare "EL", bărbatul cu care își permit să fie ceea ce n-au fost niciodată. Se scurg în două vieți cu aceeași naturalețe cu care se machiază dimineața: strat peste strat de iluzie, până nu mai știu cine sunt.
Viața lor? Un cocktail Molotov.
Arată bine. Miros a pasiune. Ard pe dinăuntru și zâmbesc pe dinafară. Dar trăiesc cu o bombă în buzunar.
Într-o zi, totul explodează: o poză uitată, un mesaj confuz, un copil care spune "tati" în gura mare pe altă scară de bloc.
Și atunci se prăbușesc. Nu din vina lor. Ci din vina realității, care le cere, în sfârșit, un singur rol pe scenă.

de Manuela Manu - facebook

Fiecare FEMEIE ar trebui să citească aceasta...

Ai grijă de tine, de prezența ta, de felul în care arăți, în fiecare zi.
Aranjează-te ca și cum ai merge la o petrecere.
Viața, chiar e o petrecere! Nu există alta mai mare ca ea!
Baia zilnică, pieptănatul, hainele, toate atractive, mirosind a parfum, a curat, a bun-gust. Bunul gust este gratis, nu costă nimic.
Fă ca oglinda ta și ochii care te privesc să se bucure.
Nu te închide în casă sau în camera ta.
Nu te juca de-a închisoarea, de-a deținuta voluntară.
"Apa statuta miroase urât și mașina care nu se mișcă ruginește".
Ai o vârstă? Evită atitudini și gesturi de bătrână dărâmata:
cap plecat, spate cocoșat, tarsit de picioare. Nu, nu! Așa ceva nu e permis!
Fa, mai bine, ca pe unde treci oamenii să nu se poată abține să te admire, complimentandu-te:
"Frumoasă femeie!
Ce doamnă!"
Amintește-ți: firele albe...se pot vopsi! și ridurile... se pot disimula cu un zâmbet larg!
Târâtul picioarelor?, nu! Asta chiar e semn de bătrânețe.
Nu vorbi despe vârsta ta și nici nu te plânge de durerile tale, reale sau imaginare. Altfel, ajungi să te crezi mai bătrână și mai bolnavă decât ești în realitate și cu timpul te vei trezi singură.
Oamenilor nu le plac povești despre boli și spitale.
Când te întreabă "ce faci?". Tu răspunde-le: "Foarte bine! Divin! Genial!"
Cultivă-ți optimismul, mai presus de orice.
"Pune fața bună vremii rea".
Fii pozitivă în gândire, bine-dispusă în cuvinte, luminoasă la chip, amabilă în toate.
Nu fi o babă catranita.
Vârsta? Nu e chestiune de ani, ci o stare de spirit. Ai vârsta pe care tu vrei s-o ai.
"Sufletul nu îmbătrânește".
Încearcă să-ți fii utilă ție însăți și celorlalți.
Nu ești un parazit și nici o creangă ruptă de copacul vieții.
Bazează-te cât poți de mult pe tine. Și, ajută: ajută cu un zâmbet, un sfat, un serviciu. Deschizând-te către ceilalți, te va scuti să stai tot timpul cu gândul la "eu", "vai", ... tristă și însingurata.
Lucrează cu mâinile și mintea ta. Munca e o terapie infailibila - orice activitate, fizică, intelectuală sau artistică.
Fă ceva, orice. Ce îți place și ce poți. Ocupă-ti timpul, nu îl risipi. Citește, ascultă muzică, vezi un film bun.
"Activitatea e o binecuvântare și medicament pentru multe rele"
Nu trăi tanjind după trecut.
Nu-ți condamna lumea și nu-ți blestema momentul ACUM.
Nu trăi din amintiri, privește spre viitor cu bucurie.
Stabilește-ți obiective noi, fă-ți planuri, visează...!
Pozitivă, mereu! Negativă, niciodată!
Fiecare ar trebui să fim precum Luna: destinată să lumineze noaptea și ca Soarele: menit să dea căldură mereu.
Text preluat:Feelings

Dacă o femeie căsătorită arată bine, în ciuda vârstei – strângeți mâna soțului ei!

Serios! Dacă vedeți o femeie elegantă, liniștită, zâmbitoare, care, chiar și după patruzeci de ani, radiază prospețime, rafinament și fericire – nu vă grăbiți să dați credit cremelor, genelor bune sau esteticienilor. Mergeți și spuneți „mulțumesc” bărbatului de lângă ea. Priviți-l în ochi. Pentru că, cel mai probabil, este meritul lui.

El n-a certat-o pentru mărunțișuri. Nu a ridicat tonul, nu a jignit, nu a aruncat pe umerii ei toate poverile vieții. El a ținut-o de mână când îi era frică. A îmbrățișat-o când i-a fost greu. A lăudat-o când se îndoia de sine. El a fost sprijinul ei și i-a șoptit: „Sunt cu tine, nu te teme.”

Și tocmai de aceea, în fața voastră se află o femeie care strălucește. Nu mai este tânără, dar e frumoasă. Nu e de pe coperta unei reviste, dar e autentică. În privirea ei e pace, în mișcări – grație, în cuvinte – o putere caldă.

O femeie a unui bărbat bun nu „pare că s-a măritat”. Ea este asemenea vinului – devine mai profundă, mai vie, mai fascinantă odată cu trecerea anilor. Nu e amărâtă, nu e epuizată, nu trăiește cu povara „totul e pe umerii mei”. Ea trăiește cu adevărat. Iar alături de ea e un bărbat căruia merită să-i strângi mâna.

Și când alți bărbați, mirați, șoptesc: „De ce a mea nu e așa?” – răspunsul e, de fapt, simplu. O femeie trebuie prețuită. Ca ceva cu adevărat valoros. Ca propria suflet. Ca om. Nu controlată, nu modelată, nu schimbată. Ci iubită. Deschis, sincer, zi de zi.

Desigur, există femei frumoase și îngrijite și fără bărbați. Sunt și cele care, deși într-o căsnicie nefericită, își păstrează aparențele. Dar, sincer, rareori am întâlnit femei cu adevărat luminoase, liniștite, împlinite, care să fi trăit ani în șir sub presiune. E o excepție.

Pentru că atitudinea bărbatului nu modelează doar starea femeii, ci și chipul ei. Postura, mersul, tonul vocii – sunt reflexii ale felului în care este tratată acasă. De la cuvinte bune, începem să strălucim. De la îmbrățișări – parcă ni se ușurează sufletul. De la sărutări – devenim mai frumoase.

Și adevărul e simplu: un bărbat trebuie doar să aleagă – lângă el va înflori o femeie, sau va păli o umbră. Noi, femeile, nu cerem mult. Avem nevoie doar de puțină căldură, puțin sprijin, puțină iubire – și putem face minuni. Putem ierta multe – pentru dragoste. Dar nimeni nu înflorește din nepăsare.

Așa că, atunci când veți vedea o femeie matură, frumoasă, căsătorită, care pășește senin alături de soțul ei și zâmbește cu adevărat – amintiți-vă: lângă ea e cineva care a ales să fie bun. Și a făcut-o frumoasă. 

Pe vremuri, s*xul era o taină. Nu o performanță.

Nu avea rubrici. Nu avea note. Nu se cronometra.
Nu era despre cât, cum, unde, în câte poziții și dacă „ai fost bun”.
Era o respirație comună. O împletire de frici și dorințe.
Era felul în care doi oameni, deși goi, se simțeau în siguranță.
Astăzi?
S*xul e CV.
Te angajezi temporar în trupul cuiva, sperând la un contract pe perioadă nedeterminată.
Primești feedback. Note. Rating. Și, uneori, o amintire cu gust amar.
Barbatul iese de la „întâlnire” cu inima grea și stima sub nivelul mării.
„Prea rapid.” „Prea stângaci.” „Prea soft.”
Și nimeni nu se-ntreabă când a fost ultima dată când a fost atins fără să i se ceară să demonstreze ceva.
Femeia rămâne cu eticheta: „Rece.” „Pasivă.” „Frigidă.”
Sau mai rău... „Bună de pat, dar nu de suflet.”
„Bună de vorbit, dar nu de iubit.”
Sau, dimpotrivă, „prea sensibilă, prea intensă, prea greu de dus.”
Am uitat că o mângâiere poate repara.
Că o femeie are nevoie de blândețe, nu de trucuri.
Că un bărbat, dacă e văzut, dacă e cuprins fără presiune, poate deveni zmeu sau semizeu... nu pentru că face magie în pat, ci pentru că în sfârșit se simte iubit, nu analizat.
Ne iubim pe repede-înainte.
Pe fast-forward.
Pe bază de tutoriale și scene din filme pentru adulți, în care totul e lucios și umed și sărat, cu gust de mosc, dar nimic nu e adevărat.
Nu mai e timp de explorare.
Nu mai e loc pentru stângăcie.
Pentru un oftat. Pentru o oprire. Pentru un „hai doar să ne ținem în brațe azi și să ne sărutăm fără grabă”.
Dar știi ce e s*xul adevărat?
Nu când iese ca-n filme.
Ci când tremuri.
Când nu-ți mai recunoști corpul, dar ți se pare mai al tău ca niciodată.
Când te miri. Când plângi. Când râzi.
Când spui „te rog nu pleca” doar dintr-o privire.
Când taci… și celălalt te aude.
S*xul adevărat e rugăciune, nu spectacol.
E un act sacru, nu un show de talente.
Dar azi? Trăim cu impresia că trebuie să fim semizei în dormitor și roboți în viață.
Să nu cerem prea mult. Să nu fim vulnerabili. Să fim eficienți.
Să „dăm bine” la pat și să „fim ușor de iubit”. Să nu punem întrebări. Și cu atât mai mult să nu îndrăznim să avem "pretenții".
Și uite-așa, din dorința de a fi perfecți…
am uitat cum e să fim oameni.
Poate că n-avem nevoie de s*x mai bun.
Ci de oameni care să nu se sperie și care MĂCAR să vrea să rămână.
Care să ne țină strâns când ne dezbrăcăm de ego, nu doar de haine.
Care să nu fugă când ne văd lacrimile, fricile, cicatricile adânci și rănile grotești.
Poate că n-avem nevoie de poziții noi.
Ci de o poziție sinceră față de noi înșine:
„Te vreau. Cu tot. Chiar și când nu știi ce să faci cu mine.”
Pentru că la final, orgasmul dispare.
Dar atingerea adevărată… aia rămâne.
Ca o rugăciune spusă în tăcere, la pieptul cuiva care nu te cere perfect. Ci real.
Oh, ce romantică sunt!!!

sursa facebook

Femeia în brațele bărbatului potrivit, înflorește!

Când vezi o femeie ca pășește senin alături de soțul ei și îi zâmbește privindu-l cu mândrie, înseamnă că are lângă ea bărbatul care o iubește. Prin iubirea lui, o face și mai frumoasă.

Nu este un bărbat abuzator, manipulator, narcisic, imatur sau unul care nu s-a desprins încă de fusta mamei. Este un bărbat cu adevărat matur. Un bărbat care își ia femeia sub aripa sa și o păzește ca pe lumina ochilor.

Este un bărbat care o iubește cu adevărat, îi este sprijin, nu piedică. Este un bărbat pentru care femeia lui este onoare și mândrie.

Nu o ceartă pentru mărunțișuri. Nu ridică tonul, nu o jignește și nu lasă pe umerii ei toate problemele vieții. O ține de mână când ies la plimbare. O îmbrățișează când este tristă sau obosită. O laudă în fața familiei și a prietenilor. Îi este aproape în temerile ei și îi șoptește: „Sunt cu tine, nu te teme.”

Face din ea o prioritate, nu o opțiune.

Lângă un astfel de bărbat, ea înflorește. Strălucește. În privirea ei vezi iubire, în mișcări grație, iar în cuvinte – căldură. Asemenea vinului, odată cu trecerea timpului devine mai fascinantă.

Pentru că atitudinea și comportamentul bărbatului nu modelează doar sufletul femeii, ci și chipul ei.

Dacă vedeți o femeie care pășește senin alături de soțul ei și îi zâmbește privindu-l cu mândrie, strângeți mâna bărbatului de lângă ea.

Este și meritul lui.

Dacă greșesc, îmi asum responsabilitatea celor spuse.

de Vali Iordache/sursa facebook

Ați observat cum a ajuns lumea de azi?

Ați observat și voi că astăzi un „te iubesc” nu mai înseamnă aproape nimic?
Ați observat că o simplă întâlnire la o cafea s-a transformat într-un adevărat colocviu?
Că trebuie să fii programat ca la dentist atunci când vrei să întâlnești o persoană pentru a o cunoaște?
Iar discuția se transformă rapid într-un chestionar din partea celuilalt: „Câți copii ai?”, „Unde lucrezi?”, „Ce salariu ai?”, „Stai în chirie sau ai casă proprietate?” — toate acestea în timp ce, probabil, deja își programează o altă întâlnire.
Trăim vremuri în care iubirea a devenit opțională.
Iar așa-zisa dorință de a cunoaște pe cineva pentru o relație serioasă este, de multe ori, doar o mască sub care se ascunde interesul material al celuilalt.
Sincer, mă doare sufletul pentru asta. Trăim vremuri în care iubirea adevărată pare că nu mai există. Sub pretextul unei întâlniri de „cunoaștere”, celălalt caută doar să înțeleagă dacă, din punct de vedere material, ești o partidă bună pentru el sau pentru ea. Iar dacă nu ești la înălțimea așteptărilor, totul se încheie politicos cu: „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, ținem legătura”.
Tu aștepți poate un mesaj, iar între timp el sau ea testează deja pe altcineva, la o altă așa-zisă întâlnire „de cunoaștere”.
Am devenit „obiecte” de comparație, cu alții și altele, găsite pe rețelele de socializare sau în grupuri matrimoniale.
Astăzi ți se spune că ești totul pentru ea sau pentru el, iar mâine vezi că a dispărut, pentru că, probabil, a găsit online pe cineva care i se pare mai bun sau mai bună decât tine.
Toți caută „beneficii” dintr-o relație, mai mult materiale decât sentimentale.
Iar dacă nu urmăresc beneficii materiale, caută persoana „perfectă” — fizic și intelectual. Și, mai ales, caută o persoană ușor de manipulat, de modelat. Iar când își dau seama că nu ești ușor de manipulat, dispar.
Iar tu rămâi dezamăgit și te întrebi dacă nu cumva este ceva în neregulă cu tine.
Nu. Vina nu este a ta.
Ai avut doar ghinionul să întâlnești persoane care caută să le fie lor bine. Care caută un adăpost în casa ta, nu în inima ta.
Care văd în viitorul partener sau parteneră un bancomat, nu un caracter cu valori.
Totuși, trăiesc cu convingerea că cea mai mare nevoie a ființei umane este iubirea. Că atunci când pui capul pe pernă — indiferent din ce material este făcută, indiferent de prețul ei — sufletul tău plânge sau râde în funcție de cât de iubit sau iubită te simți. Și de cât de mult iubești.
Sufletul meu nu dă doi bani pe materiale, branduri, bani sau sclipici. Iar dacă el nu dă, nici eu nu dau. Cum poate cineva să fie fericit într-o relație doar prin lucrurile pe care le are partenerul, fără să ofere inimii sale împlinire? Cum poți rămâne cu sufletul împăcat lângă un om care îți oferă lux, dar lângă care nu te simți respectat si iubit?
Știu că suntem diferiți și e minunat că este așa, dar credința mea este că un lucru îl avem cu toții in comun: nevoia de a fi iubiți .
Oare bat câmpii?

Săptămână cu bine, oameni buni!

de Vali Iordache

sursa: facebook

ESTE IMPORTANT SĂ TE VINDECI ÎNCÂT SĂ NU MAI RĂNEȘTI OAMENII CARE ÎNCEARCĂ SĂ TE IUBEASCĂ!

ESTE IMPORTANT SĂ TE VINDECI ÎNCÂT SĂ NU MAI RĂNEȘTI OAMENII CARE ÎNCEARCĂ SĂ TE IUBEASCĂ, doar pentru că altii te-au rănit pe tine. când îi iubeai. Nu pentru tine. Ci pentru cei care vin cu inima deschisă și nu știu că tu încă sângerezi.

Există o rană tăcută care nu urlă, dar lovește. Este rana omului care a fost rănit atunci când iubea. Care a fost trădat exact când era vulnerabil. Care a fost abandonat exact când avea nevoie de prezență. Rana aceea nu dispare singură. Se transformă. În suspiciune. În răceală. În reacții dure. În distanță.

Și, fără să vrei, ajungi să faci altora exact ce ți-a fost ție făcut.

Nu pentru că ești rău.

Ci pentru că ești nevindecat.

Când nu te vindeci, ajungi să confunzi iubirea cu pericolul. Afecțiunea cu amenințarea. Apropierea cu pierderea. Și atunci, chiar dacă cineva vine sincer, tu ridici ziduri. Împingi. Rănești preventiv. Ataci înainte să fii rănit din nou.

Asta nu e putere.

Este frică mascată în control.

Oamenii care încearcă să te iubească nu sunt responsabili pentru cei care te-au distrus. Dar dacă nu-ți cureți rănile, ei vor plăti prețul. Vor primi reproșuri care nu le aparțin. Vor fi pedepsiți pentru greșelile altora. Vor fi ținuți la distanță de un trecut care nu e al lor.

Vindecarea nu înseamnă să uiți.

Înseamnă să nu mai reacționezi din durere.

Să nu mai răspunzi cu tăcere când cineva îți vorbește frumos.

Să nu mai suspectezi iubirea doar pentru că ai cunoscut trădarea.

Să nu mai sabotezi ce e bun doar pentru că nu seamănă cu ce ai știut.

Cea mai mare responsabilitate emoțională a unui om este să nu transforme alți oameni în câmp de luptă pentru rănile lui vechi.

Dacă cineva încearcă să te iubească, nu-l pedepsi pentru ce ți-au făcut alții.

Nu-l forța să repare ceva ce n-a stricat.

Nu-l transforma în vinovat doar pentru că e prezent.

Vindecă-te!

Pentru că iubirea adevărată nu vine să te rănească.

Dar pleacă, de obicei, atunci când este rănită prea mult.

de Răzvan Vasile