luni, 28 septembrie 2020

Cum îţi creează suferinţă faptul că te raportezi la tine ca la o victimă?


Victimizarea, lamentarea, discuţiile frecvente despre neajunsurile tale nu te ajută efectiv la nimic. Da, poţi să atragi mila și simpatia altora, să simţi că primești atenţie și afecţiune din partea lor, însă în afară de a proiecta o imagine de victimă neajutorată, ce obţii în acest fel?


Vrei să pari neajutorat ca să primești ajutor, susţinere și să-și asume alţii responsabilitatea vieţii tale? Îţi dorești să predai puterea asupra ta în exteriorul tău și să devii dependent de ei? Uită-te în jurul tău și observă cât de greu le este, de fapt, acelor oameni care nu au autonomie și independenţă personală și trăiesc la cheremul altora.

Faptul că te raportezi la tine însuţi ca la o victimă, îţi creează suferinţă în două moduri: primul - că prin dialogul tău interior îţi repeţi că ești neajutorat și lipsit de putere și, în al doilea rand, că și ceilalţi te percep ca fiind o fiinţă fragilă și slabă care poate fi abuzată cu ușurinţă.

O victimă atrage agresori, deoarece toţi oamenii au un anumit nivel de agresivitate care se activează inconștient în prezenţa unei victime lipsite de putere. Oamenii te abuzează pentru că le permiţi, pentru că nu-ţi stabilești limite și graniţe clare de interacţiune cu ei și faci asta deoarece tu însuţi crezi despre tine că ești lipsit de putere.

Respectul și admiraţia se obţin atunci când tu ești o fiinţă autonomă, independentă și puternică și nu atunci când te victimizezi. Victimele atrag milă, nu respect și preţuire. În limba engleză există o etichetare pentru victime - „drama queen” - adică persoane care încearcă să atragă atenţia prin dramatism și lamentare, iar astfel de oameni sunt ironizaţi și evitaţi de către ceilalţi.

Foloseste-ţi puterea interioară, asumă-ţi responsabilitatea vieţii tale, acţionează ca să depășești orice neajuns și renunţă la a-ţi mai plânge de milă. Nu te ajută cu nimic în mod real, ci îţi face mai mult rău decât bine.

Fragment din cartea „Puterea ta interioară. Preia controlul asupra vieții tale”.

Cu drag,
Dr. Ursula Sandner


miercuri, 23 septembrie 2020

Oamenii au nevoie…


Oamenii au nevoie de iubire. 

Au nevoie să se simtă iubiţi, au nevoie ca inima lor să bată la unison cu inima altcuiva. Au nevoie să simtă fluturi în stomac, să li se spună lucruri frumoase, să primească afecţiune. Au nevoie de atenţie, au nevoie de îmbrăţişări calde şi sincere. Au nevoie de acea siguranţă pe care ţi-o dă doar iubirea. Au nevoie de o jumătate a lor.

Oamenii au nevoie de prietenie. 

Au nevoie de un suflet care să le fie aproape şi care să-i asculte. Să le asculte bucuriile şi tristeţile. Să se bucure şi să plângă alături de ei. Au nevoie să nu se simtă singuri, neajutoraţi. Au nevoie de două mâini care să se întindă pentru ei atunci când sunt la pământ. Oamenii au nevoie şi caută toată viaţa prieteni.
 

Oamenii au nevoie de speranţă.

Au nevoie să creadă că atunci când lucrurile merg doar prost o să apară ceva care o să schimbe situaţia în bine. Au nevoie să ştie că viaţa nu ia fără să dea înapoi. Oamenii au nevoie de speranţă pentru a continua drumul anevoios al vieţii, pentru că speranţa e calea pe care mergem căutând luminiţa de la capătul tunelului.

 
Oamenii au nevoie de pace. 

Au nevoie să se simtă bine în pielea lor, să fie împăcaţi cu viaţa lor, cu realizările şi cu eşecurile lor. Au nevoie să se împace cu trecutul şi cu ce a rămas acolo. Oamenii au nevoie să îşi simtă sufletul uşor şi nu îngreunat de suferinţă. 


Oamenii au nevoie de libertate. 

Au nevoie să nu se simtă îngrădiţi, sufocaţi. Au nevoie să simtă că deţin controlul asupra deciziilor lor. Au nevoie să fie ei înşişi, nu nişte indivizi obligaţi să poarte o mască a societăţii.

 
Oamenii au nevoie de curaj

Au nevoie să se simtă puternici. Să simtă că pot. Ei au nevoie de curaj pentru a infrunta tot ce pare fără rezolvare.

 
Oamenii au nevoie de credinţă. 

Au nevoie să simtă că undeva, acolo Sus, cineva îi iubeşte şi îi ocroteşte de tot ce e rău. Au nevoie să simtă că nu le este dat mai mult decât pot ei să ducă.

 
Oamenii au nevoie de lacrimi de bucurie, de îmbrăţişări calde, de gesturi tandre, de vorbe frumoase, de sinceritate, de încredere şi de finaluri fericite.

 
Iar pentru toate astea… oamenii au nevoie de alţi oameni! 


de Iustina Ţalea
www.momenteinviata.ro

vineri, 11 septembrie 2020

Astăzi este cea mai frumoasă zi!


Culorile inimii

Fiecare dintre noi cântă partea lui la un instrument în această simfonie a vieții. Problemele apar atunci când vrem să interpretăm partitura altuia. Viața pe care o trăim este rugăciunea pe care o oferim lui Dumnezeu. Cu toţii suntem învăluiţi, clipă de clipă, de dragostea divină. Experienţa şi viaţa fiecăruia schimbă alte vieţi. Misiune. Între noi nu există diferenţe decât cele din mintea noastră. Problema devine problemă în funcție de tălmăcirea pe care o da mintea mea. Nimeni nu este inferior altcuiva, oricine ar fi el. 
 
Suntem taine din marea Taină…

Omule, nu mai privi printre gene, toți norii de unde se aud tunete și unde iau foc fulgere sunt trecători. Gândurile şi emoţiile sunt efemere. Orice om este o icoană și reprezintă un dar pentru ceilalți. Nimănui nu-i trece prin cap să critice o culoare a curcubeului: verde e bun, albastru e păcătos, roşu e ruşinos, galben e mândru. Toate sunt nuanţe ale iubirii. Când ai renunțat să te împotriveşti viața te cuprinde în brațe. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!

Iartă-mi, Doamne, lacrima rămasă în colțul inimii ! Cine sunt eu fără Tine?
Totul începe și se termină cu „Te iubesc”!
 
de Hrisostom Filipescu

miercuri, 9 septembrie 2020

Bilete către nicăieri

“Binecuvântate fie eșecurile! Lor le datorez tot ce știu.” – Emil Cioran


Toate dorințele noastre călătoresc, cu sau fără de bagaje dar la braț cu tot felul de speranțe – de cele mai multe ori unele mai absurde decât altele. Cum e aceea cu nemurirea, nu? Și cumpărăm aproape în fiecare zi bilete spre nicăieri, plătind fără să crâcnim prețul anticipat pe care viața ni-l prezintă la decontare. Murim încet în toate clipele pe care le traversăm scrutând un orizont tern, lipsit de strălucirea visurilor noastre pline de avânt, de parcă viața ar fi doar închipuirea de a fi binecuvântați cu minime bucurii și cu majore așteptări.

Ne cumpărăm voiaje înspre stele, dar aproape niciodată către miezul lucrurilor, spre centrul universului din noi înșine – deși nu întotdeauna ajungem la înaltul cerului și nu mereu ne atingem cu mâinile sau cu sufletul ținta, țărmul de mare tânjit cu disperare după naufragiul fiecărei Stea a Speranței.

Ți se spune obsedant, clar, pe silabe: “Stai de-par-te! Nu te a-pro-pi-a!”, de parcă visurile de a fi ard, topesc orice materie vie și orice gând, orice pas făcut înspre împlinire. Iar asta e o formă de abuz emoțional, exact ca atunci când oamenii nu-ți sunt nimic mai mult decât ceea ce te fac și cum te fac să te simți, dar pretind de la tine luna de pe cer. Și sfâșiat între neputință și disperare, asculți întocmai îndemnuri care nu fac decât să sporească haosul tău existențial, fără să ajungi oricum să împlinești nici măcar ceea ce ți se cere imperios, darmite ceea ce-și dorește din răsputeri sufletul tău..

Dar cine vine să-ți spună că în drumul către menirea ta, către bunătate, către împlinire, către frumusețe și vis trasformat în realitate ai nevoie fără de tăgadă de adevăr, recunoștință, iubire, lumină și iertare? De sinceritate și dragoste de bine, de înțeleaptă alegere pentru misiunea ta? Nu, nu prea vine nimeni să o facă, pentru că mulți nu știu care este esența divină a trecerii noastre prin viață. Și de cele mai multe ori pentru că oamenii confundă verbul “a fi” cu “a avea”, răspunzând aproape invariabil la întrebarea “Tu cine ești?” cu “Eu am”…

Nu. Nu avem. Nu deținem. Doar suntem. Iar în urma noastră poate rămâne iubire cu o singură condiție: să fim iubire. Să fim adevăr și lumină. Tu ești? Tu cine ești dincolo de zbaterea ta de zi cu zi de a acumula? Câtă iubire, lumină și adevăr îți curge prin vene laolaltă cu sângele? Și de fapt câtă minciună, arivism, trădare, lăcomie și indiferență răspândești în lume, punând o piatră de hotar definitorie între tine și ceea ce va conta odată ajuns la destinație?

Dar atunci când cumperi biletele către nemurire, omule, nu uita că mesajele pe care le trimiți în Univers se vor întoarce precum un bumerang exact la tine, în viața ta. Fii în miezul tău ceea ce-ți dorești să ți se întâmple și vei avea parte de tine multiplicat până la Bine. Astfel nu vei alege să ai, ci să devii.

Nu paria pe calea ușoară, dar îndreaptă-ți toate speranțele și luptă pentru a ajunge pe Calea Adevărului.

Nu alerga după materie, pentru că spiritul se va îndepărta de tine lăsând cât mai mult loc liber bucuriilor de suprafață, lipsite de valoare și profunzime.

Nu te urca într-un carusel de bâlci plin de amețitoare amăgiri, fandoseală, șmecherie și poleială, vei coborî la final într-o viață cu sclipiciul sărit exact în locurile esențiale și care, astfel, va ieși în evidență jenant precum unghiile unor pretinse doamne, gheare scociorâtoare decojite de lacul strălucitor.

Nu apleca urechea la vorbăria plină de viclenie și văicăreala fără cap și fără coadă care ți se insinuează perfid în urechi, viața ta este mai mult decât o bârfă ieftină și o minciună nemiloasă, nerușinată și croită prost.

Nu-ți învrăjbi semenii și nu-i ridica pe unii împotriva celorlalți, pentru că atunci când semeni vânt, nu vei culege decât furtuni care te vor lăsa în urmă devastat și din ce în ce mai singur.

Nu săpa groapa altuia, pentru că, din fericire, pământul e rotund precum roata iar legile fizicii și ale principiilor morale rotesc întâmplările independent de voința ta – asta înseamnă că hăul te va ajunge din urmă mai devreme sau mai târziu și se va căsca fix sub tălpile tale.

Nu-ți așeza pe chip măști făcute să încânte ochi care nu știu cum să privească, negura se va risipi la un moment dat și vălul se va ridica chiar și de pe cea mai încețoșată și naivă privire.

Nu-ți îmbrăca neputințele în straiele urii, nu e nimeni vinovat în afară de tine pentru limitele pe care nu le poți birui, nu te răzbuna pentru tot ceea ce nu ești pe cei care sunt exact ceea ce visezi tu că ai merita să fii.

Nu te erija în Judecătorul Suprem al existenței altora – nu ești decât un bulgăre de tină care și-a uitat apartenența la neant.

Nu-ți trăda aproapele, Iuda, vânzătorul și iubitorul de arginți s-a ascuns bine printre apostoli, dar a sfârșit prin a fi exact cine era în adâncul său: o ființă nedemnă, de ocară peste veacuri.

Nu mai împroșca cu venin înspre cei pe care-i consideri mai slabi și mai lipsiți de noroc decât tine, nu face rău cu bună știință, amintește-ți că cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Și mai ales amintește-ți mereu, omule, de legea atracției universale, de faptul demonstrat că întodeauna vei chema înspre tine exact ceea ce trimiți înspre alții, iar biletele către nicăieri pe care ai dat din coate ascuțite ca lamele de pumnal să le obții, nu te vor purta spre libertate ci doar înspre o altă robie, cea a vinovăției fără de sfârșit și fără de iertare, a singurătății sau a falselor prietenii, a îndepărtării de ceea ce ți-a fost dăruit ca misiune: bunătatea sufletească fără de rezerve, iubirea, lumina și adevărul.

“Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.” – nu ar fi păcat să fi trecut prin viață și să nu fi înțeles nimic din ceea ce ne-a spus Petre Țuțea?

Și atunci fii. Fii Bunătate, fii Iubire, fii Adevăr și fii Lumină. Gândește-te că ești o coală albă, pură, pe care ai libertatea să o așezi în mașinăria de scris a eternității și să tipărești acolo, pe ea, o proclamație despre ființa pe care a plămădit-o Dumnezeu cu tot ce e mai bun și frumos pe lume. Un manifest despre tine.

Nu rupe niciodată puntea dintre tine și El. Altfel te vei trezi condamnat să rămâi un suflet etern rătăcitor, pierdut fără scăpare și fără putința de a zări vreun Far al Bunei Speranțe la orizont. Un călător singur și neiubit printre cei pe care i-a nesocotit, pe care i-a lovit, pe care i-a înșelat, i-a mințit, i-a prigonit, i-a vândut, de care s-a folosit și pe care i-a înjosit cu o aroganță pe care a crezut-o a fi calitate umană, nu blestem.

de Carmen Voinea – Răducanu
sursa: http://www.carmenvoinearaducanu.ro/

luni, 7 septembrie 2020

Cum ajung oamenii să se simtă nefericiți?


De când se nasc, oamenii sunt supuși influențelor familiale și sociale și își formează un anumit sistem de credințe, valori și atitudini în acord cu mediul și cultura din care provin. Li se spune că trebuie să fie într-un anumit fel pentru a fi acceptați de cei din jur, că trebuie să facă ori să nu facă anumite lucruri pentru a nu fi respinși ori excluși. Prea puțin le este încurajată autenticitatea și prea mult se pune accentul pe conformism.


În acest fel, pot ajunge să trăiască pe pilot automat, conduși fiind de „trebuie” și „așa se face”. Nu-și iau răgazul de a începe să se cunoască pe ei înșiși, de a-și pune întrebări, de a-și redefini valorile și credințele. Își pun măști și ajung să se identifice cu acele măști, iar relațiile lor interpersonale devin lipsite de autenticitate. Pot deveni fățarnici, pot accepta minciuni sau trădări deoarece le este teamă să nu rămână singuri, deși nici măcar nu le plac oamenii cu care interacţionează.

Tot din acest motiv rămân în relaţii toxice și disfuncţionale ori se căsătoresc cu o persoană nepotrivită, cu care nu sunt compatibili. Pentru că vor să fie în rândul lumii, au o vârstă sau pentru că se simt presați de cei din jur, acceptă relații de compromis sau fac copii, deși nu își doresc sau nu se simt pregătiți pentru asta. Apoi încearcă să-și umple anumite goluri interioare prin intermediul copiilor, să trăiască pentru și prin ei, deoarece nu știu să dea un sens propriei vieţi - se sacrifică pentru ei și așteaptă de la ei să facă la fel.

Le fac altora pe plac și renunță la propriile nevoi și dorințe, crezând că dacă se pun pe primul loc în viața lor sunt egoiști (pentru că așa au fost învățați să creadă), fără să ia în considerare faptul că dacă ei nu sunt bine și nu au grijă de ei, nu pot să facă nimic pentru alții sau dacă fac, oferă „din ce nu au”, se consumă și se epuizează și se așteaptă ca ceilalți să le returneze investiția cu dobândă.

Ajung să considere că sunt victime ale destinului ori că alții sunt nedrepți cu ei și nu își asumă responsabilitatea pentru propriile decizii și acțiuni, pentru propriul fel de a gândi și a se comporta. Dau vina pe alții în loc de a căuta soluții și așteaptă ca problemele lor să fie rezolvate ca prin minune. Sunt pasivi și nu sunt dispuși să renunțe la zona lor de confort, la familiaritate sau la anumite obiceiuri disfuncționale, dar se plâng și își găsesc scuze și justificări pentru lipsa lor de acțiune.

Dacă li se ivește vreo oportunitate de schimbare, încep să-i găsească „nod în papură” deoarece nu vor, de fapt, să renunțe la „răul cu care s-au obișnuit”. Pentru a-și păstra o imagine de sine pozitivă, în momentul în care văd că ceilalți au succes, îi critică și îi desconsideră spunând că au avut noroc sau au obținut rezultatele respective pe căi necinstite. În același fel, dacă un membru al familiei dorește să aleagă o altă cale, diferită de a lor, pot începe să-i spună că este egoist, că nu va reuși, că visele nu țin de foame, deoarece nu își doresc ca schimbarea și reușita lui să-i pună față în față cu propriile autolimitări și renunțări.

Deoarece nu își doresc să iasă din zona lor de confort, să se aplece asupra propriului interior, se focalizează asupra celorlalți, îi analizează și îi bârfesc pe alții, trăiesc pentru aparențe și pentru gura lumii.

Nu au obiective și nu își stabilesc planuri, ci mai degrabă trăiesc la voia întâmplării ca niște frunze purtate de vânt. Își ocupă timpul cu distracții de moment sau fac lucruri care nu-i ajută să crească și care nu le aduc vreun beneficiu. Nu investesc în ceea ce ar putea să-i ajute să-și dezvolte orizonturile și să-și schimbe viața, ci se gândesc doar cum să piardă timpul liber pe care îl au.

Iau decizii din frică ori pentru că le este teamă să nu piardă ceea ce au deja, și nu pentru că își urmează visurile și pasiunile ori pentru că vor să construiască altceva în viața lor. Se tem de eșec, dar se tem și de succes, pentru că succesul ar presupune renunțarea la stilul lor de viață cu care s-au obișnuit, renunțarea la anumite credințe limitative. Succesul le-ar redefini identitatea, iar un om ancorat în exterior, un om care nu s-a definit pe sine decât prin prisma imitației și a conformismului, nu ar ști cum să se redefinească dacă ar renunța brusc la ancorele sale exterioare, la ceea ce i s-a spus că trebuie să fie (conștient sau inconștient a preluat aceste „reguli” și „prescripții”.

Oamenii echilibrați, maturi, cei care se acceptă pe sine și caută să evolueze în permanență, să se vindece de trecut, de copilărie, cei care sunt dispuși să greșească și să eșueze (adică să încerce, să riște și să învețe din propriile greșeli) sunt oameni care știu că fericirea și calitatea vieții lor depind de ei . Sunt oameni care își asumă responsabilitatea, care își urmează visurile și își ating obiectivele în ciuda tututor greutăților, care nu acceptă dependența în relațiile lor, nu le permit altora să le frângă aripile și nu fac compromisuri când vine vorba de libertatea, valorile și principiile lor.

Chiar dacă se confruntă cu dificultăți, se întăresc, își accesează puterea interioară și merg mai departe cu lecțiile învățate. Oricât de greu ar fi procesul prin care trec, nu renunță și nu acceptă să se transforme în victime.

Se adaptează la nou și depun toate eforturile necesare pentru a-și schimba cursul vieții, atunci când nu le mai place ceea ce trăiesc sau nu se mai simt bine în propria viață. Aspiră la mai bine și nu mai acceptă răul cu care s-au obișnuit, asumându-și pe de-a-ntregul responsabilitatea vieții lor, deoarece soluțiile și răspunsurile pe care le caută nu le sunt servite pe tavă, ci sunt rezultatul propriei munci interioare, căutărilor personale.

Nefericirea, drama și disperarea din viața noastră sunt date de atitudinea pe care o avem, de felul în care ne raportăm la ce ni se întâmplă. Trăirile noastre negative sunt susținute și întreținute de gândurile pe care le avem. Putem, așadar, să alegem să gândim altfel, să avem alte emoții și stări psihice.

Și chiar dacă ne naștem în familii sau în medii defavorizate, nu suntem condamnați la a repeta destinul părinților sau bunicilor noștri. Doar dacă credem că nu avem de ales, că suntem condamnați, atunci într-adevăr ne condamnăm singuri la nefericire.

Nimeni nu poate să ne doboare dacă noi nu acceptăm asta. Noi suntem singurii responsabili de cum trăim, fără a căuta vinovați, fără scuze, fără justificări. Dacă nu ne asumăm acest lucru, vom găsi de fiecare dată motive pentru a nu acționa, pentru a nu ne schimba, pentru a nu ne îndeplini visurile, pentru a ne complace în suferință. Vom găsi de fiecare dată vinovați și explicații prin care să ne justificăm lipsa de împlinire, iar puterea noastră interioară va rămâne doar un concept abstract sau o trăsătură de care numai cei care au noroc în viață pot beneficia.

de Dr. Ursula Sandner
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...