miercuri, 22 ianuarie 2020

Lecția despărțirii


Uneori TREBUIE să-ți aduni curajul și să pleci. Câteodată este necesar să alegi să lași oameni în urmă. Viața îți predă până la urmă și lecția asta, indiferent dacă vrei sau nu: lecția despărțirii de cei fără de care ai crezut că nu ai putea trăi.

Viața te obligă în cele din urmă să interiorizezi acest adevăr, să integrezi în propria-ți ființă faptul că sunt oameni care de la un punct încolo nu mai au loc în viața ta, așa după cum nici tu nu mai începi într-a lor. Și asta pentru că ați trăit tot ce aveați de trăit împreună.

Când simți că unii oameni nu-ți mai fac bine prin prezența lor, pleacă. Înțelege că dacă nu o faci tu, oricum te va obliga viața să o faci până la urmă. Nu te agăța de aceste persoane. Cu cât te vei încăpățâna tu să-i ții mai aproape, cu atât mai tare se vor îndepărta ei. Așa TREBUIE să fie.

Am fost și eu în situația asta. M-am încăpățânat să-i țin alături, m-am agățat de oameni, am tolerat ceea ce altă dată mi s-ar fi părut inacceptabil doar ca ei să rămână. Pentru plecarea unora am petrecut mult timp învinovățindu-mă chiar, deoarece spusesem ori făcusem ceva anume. Apoi am înțeles că oamenii ne sunt atât oglinzi cât și lecții. Abia în acel moment vina a început să se estompeze și a făcut loc pentru lecție. Poate că însăși greseala mi-a fost lecția… Și apoi, oamenii „potriviți” vor gravita mereu în jurul tău într-un fel sau altul. Și tu, de asemenea, în jurul lor. Chiar dacă vă veți despărți în anumite circumstanțe, este sigur că vă veți și regăsi.
  
de Cristina Monica Găină, File din jurnalul Marielei,
sursa: https://filedinjurnalulmarieleiblog.wordpress.com/ 

luni, 20 ianuarie 2020

Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi!

"Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta"
 
Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit.

Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp.

Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu.

Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa.

Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire.

Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat!

O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi.

Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi.

Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce.

Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura.

Astăzi greșesc eu și tu mă ierți.

Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi?

Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii.

A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.
 

miercuri, 15 ianuarie 2020

Trist se moare în singurătate


Moartea în singurătate a Cristinei Țopescu m-a durut și m-a pus pe gânduri.

Strângi mii de prieteni în jurul tău și mori singur. Te culci într-o seară, cine știe cu ce gând frumos pentru a doua zi, și nu te mai trezești. Trupul se răcește în patul ultimului somn, înțepenește, și în acest timp râuri fierbinți de like-uri continuă să se reverse în pagina de Facebook, pe chipul tău de rezervă, oferit tuturor.

S-au umplut rafturile amiciției virtuale până la refuz. 5.000 de nume stau ticsite în algoritmii paginii, alte mii sau zeci de mii de oameni, followers, risipiți în deșertul internetului, tresaltă când publici ceva, cu bucuria pescarului trezit din amorțeală de tremurul brusc al plutei pe luciul apei.

E o bucurie scurtă, tăiată repede cu un clic pe altă postare, a altcuiva, într-o goană continuă după mici bucurii. Scurte dușuri de emoții, nimic mai mult. Clic pe pagină, clic în creier. O secundă, doar o secundă, autorul și cititorul sunt legați cu un fir nevăzut, o vibrație. Apoi, din nou, prăpastia.

Cu mulți dintre ei te saluți pe messenger, schimbi câteva vorbe. Nu mai mult, căci dacă numai unul dintr-o mie te confiscă preț de câteva minute pe zi, deja nu mai ai viață personală, devii un funcționar al propriei imagini. Unul tot mai irascibil, mai morocănos, speriat de ușurința cu care îți poți pierde timpul. Viața, adică. Și oricum nu faci față. Nu ești pâine biblică, să te poți împărți la toți.

Le zicem prieteni „prietenilor” de pe net fiindcă nu ne dă limba română semnificantul potrivit. Dar relația e cu totul alta. Poate să fie de admirație, de respect reciproc, de apreciere, de simpatie sinceră și profundă, poate chiar mai mult de-atât, dar nu o prietenie adevărată. O prietenie adevărată nu se poate consuma decât în viața reală, unde e supusă la teste reale – și rezistă sau nu. Un om nu poate gestiona afectiv și mental mii de relații, de amiciții. Prietenii sunt numărați.

Mi s-a întâmplat de multe ori să mă împrietenesc de-adevăratelea cu „prieteni” de pe net. Se petrece un fel de osmoză între virtual și real. Dar nici osmoza asta nu poate funcționa la nesfârșit, nu poți transfera în spațiul tău limitat infinitul internetului. Te vezi cu ei din când în când. Schimbi mesaje. Te interesează ce fac, te implici în planurile lor, îi sprijini, te sprijină. Primești și dai o vorbă bună – și asta înseamnă mult, căci de multe ori o încurajare, o îmbrățișare virtuală, un salut, pot fi salvatoare. Nu știi că spui doar o vorbă, dar poate contează cât o operație pe cord.

Nu construiesc aici imaginea unei vedete devorate de admiratori, urmăritori, prieteni, ci vreau doar să spun că notorietatea vine cu un cost pe care de la un moment dat nu ți-l mai poți permite. Și atunci trebuie să alegi invariabil viața ta privată.

Trebuie să te lepezi de iluzia că notorietatea e bună la ceva în viața ta de zi cu zi. Nu mănânci cu 10.000 de prieteni, chiar dacă postezi ceva inteligent în legătură cu prânzul tocmai pus pe masă, ci mănânci tu cu ai tăi, dacă nu cumva singur. Când dormi, dormi în intimitatea patului tău, ai visele tale, durerile tale, coșmarurile tale. Când te doare ceva, 10.000 de clicuri nu te vindecă. Și când mori, mori singur. În liniștea noului tău univers nu se mai aud clicurile.

Trăim un paradox: acela că suntem tot mai singuri cu cât suntem mai mulți. Și suntem tot mai îndepărtați, deși nu ne desparte decât un clic.

Însetați de recunoașterea „prietenilor” nevăzuți, uităm de prietenii reali, cei care vin la tine și se îmbată, care îți aduc portocale când te simți rău, cei care îți plimbă câinele, cei la care te duci cu ultima felie de chec, cei pentru care te împrumuți de la alții ca să-i scoți dintr-un necaz, cu care mergi la pescuit, cei pe care îi suni ca să le citești textul tocmai încheiat. Seduși de internet, care face ca totul să fie facil, uităm să mai trăim omenește. Ni se schimbă gustul vieții. Nu mai trăim, ci jucăm un rol. Și pe scenă, și în sală deopotrivă.

Nu vă mai indignați că o vedetă iubită, precum Cristina Țopescu, poate muri în singurătate, în mijlocul unei mulțimi nemărginite, fără ca nimeni să-i remarce absența două-trei săptămâni. Așa se întâmplă acum. Așa funcționează lucrurile. E o aberație devenită a naibii de normală.

Adunați-vă prietenii aproape. Oamenii în care bate și inima voastră. Oamenii care, când vă strânge de gât gheara depresiei, nu încep să vă certe, ci vin să vă ajute. Cei care vă înțeleg. Cei care vă acceptă și zgura, nu doar strălucirea. Toată iubirea și toată admirația declarate pe net nu fac cât o felie de măr adusă într-un șervețel, încălzită de strânsoarea pumnului, într-o seară insuportabilă.

Toate sentimentele frumoase care se exprimă altfel, prin clicuri, sunt doar substitute. Și sufletul omului, această mașinărie divină, nu funcționează cu înlocuitori.

Trist se moare în singurătate! Dar credeți că învață cineva ceva din asta?

Dacă într-o zi vă veți îngrijora de absența mea, intrați cu grijă în casă, vă rog, să nu-mi speriați pisica. Va fi ascunsă pe undeva, așteptând o mângâiere. Ca un om.

de Viorel Ilisoi

luni, 30 decembrie 2019

La mulți și binecuvântați ani!


Dragii mei,

În apropierea Noului An vă transmit cele mai frumoase gânduri, însoțite de urări de bine, sănătate, prosperitate, împlinire, iubire şi mai ales desăvârşire...

A te desăvârşi, din punctul meu de vedere, înseamnă a deveni, a creşte şi începe cu lucruri mărunte: să râzi, să te bucuri, să încerci, să speri, să cânţi... Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeste. Să creşti florile de foc ale dragostei, să umbli drumul greu sfârşit de osteneală pentru a purta lumina altora, a tuturor, a celor buni şi a celor răi, să suferi pentru ei în candoare şi măreţie.

Vă doresc tuturor ca în această perioadă să vă luați un răgaz și să vă reamintiți de lucrurile care contează cu adevărat pentru voi, de faptul că meritați tot ce este mai bun și mai frumos și că nu trebuie să vă mulțumiți cu jumătăți de măsură, sa vă bucurați de clipa prezentă, să aveți grijă de voi, pentru că numai în acest fel puteți să-i ajutați pe alții, să vă amintiți că, indiferent cât de greu vi s-ar părea uneori, în interiorul vostru aveți toate resursele necesare pentru a face față provocărilor vieții.

Fie ca Noul An să ne aducă din ce în ce mai aproape de viața visurilor noastre, de armonie și echilibru pe toate planurile! Să fie un an în care să iubim fără compromisuri, să devenim din ce în ce mai puternici și mai încrezători, să trăim în acord cu sufletul nostru, autentici!

La mulți și binecuvântați ani! 
Cu iubire și lumină, Daniela.






luni, 16 decembrie 2019

Fă o femeie fericită și o să vezi o femeie extrem de frumoasă!


Pentru că îi râde sufletul, iar inima îi arde ca soarele. 

Pentru că ochii îi devin stele, iar brațele ei devin cel mai frumos loc din lume.

Pentru că vorbele îi sunt miere, iar aerul din jurul ei are un miros deosebit.

Din aceste motive femeile fericite sunt cele mai frumoase.

Așadar, tu, cel căruia ea i-a încredințat inima riscând să și-o piardă, fă-o fericită. Nu fii una dintre lacrimile ei de tristețe, ci fii una de bucurie. Nu o compara niciodată cu o altă femeie; amintește-ți ce te-a făcut să o iubești așa cum este ea. Lasă-i demnitatea intactă și nu o jigni. Niciodată nu o jigni. Respect-o, căci respectul tău va fi liantul care vă va ține împreună mult timp. Nu încerca să-i controlezi viața și nici să-i îngrădești spiritul. Oferă-i libertatea de a fi ea însăși în preajma ta, nu o determina să devină o marionetă isterică străduindu-se să fie pe placul tău și la dispoziția ta oricând. Nu o face să se simtă folosită sau inutilă. Nu te va ierta niciodată pentru asta. Nu o lovi. Ea nu are forța ta și oricum nu te-ar lovi. Dar tu îi vei mutila sufletul, nu doar trupul.

Iubește-o, iar dacă nu o poți iubi, las-o să plece. Va suferi o vreme, apoi va regăsi în ea forța de a se dărui unui alt bărbat, unul care o poate iubi așa cum merită iubită. 

de Iustina Ţalea

vineri, 13 decembrie 2019

Sunt o femeie specială pentru că am în suflet răni care mi-au oferit lecţii importante.


Fără lecţiile pe care le-am învăţat de voie sau de nevoie nu aş fi reuşit să fiu femeia de azi, responsabilă, înţeleaptă, grijulie şi sufletistă. Nu m-am lăsat doborâtă de oameni sau de rănile pe care mi le-au oferit. Am învăţat ce am putut şi am mers mai departe. Nu m-am schimbat din cauza suferinţelor şi a rănilor, nu în rău, ci am devenit o femeie mai bună.

Am devenit selectivă şi asta doar pentru că a fost o vreme când le dădeam tuturor voie să îmi păşească în suflet şi m-am ales numai cu tâlhari de sentimente, cu dezastru şi ruine prin gânduri şi trăiri. Nu are rost să dau oricui şansa să mă iubească dacă ştiu sigur că nu o va face. Îmi rezerv dreptul să fiu selectivă pentru că merit să fiu iubită.

Şi îmi place să cred că sunt frumoasă atunci când zâmbesc. Mi-au ajuns lacrimile vărsate în zadar. Mi-au ajuns privirile goale, triste şi fără speranţă. Era timpul să fiu frumoasă zâmbind. Era timpul să fiu un om frumos aşa cum nu fusesem niciodată.

M-am ambiţionat să fiu fericită pentru că ştiu că merit. Ştiu că merit să am alături de mine un bărbat care mă poate aprecia, respecta, iubi, asculta şi înţelege. Ştiu că merit tot ce am început să cer de la viaţă. Sunt exact aşa cum vreau să fiu, sunt eu însămi şi mă mulţumesc cu asta. Cel mai important e să fiu eu fericită şi mândră de omul ce sunt, alţii oricum nu vor aprecia mare lucru din ce voi face pentru ei.

Sunt o femeie specială pentru că am în suflet răni care mi-au oferit lecţii importante. Sunt o femeie selectivă pentru că am lăsat cândva pe oricine să mă rănească. Sunt o femeie frumoasă pentru că zâmbesc şi nu mai las oricui ocazia să îmi şteargă zâmbetul de pe buze. Sunt o femeie ambiţioasă pentru că ştiu că merit mai mult şi fac tot posibilul să obţin. Sunt eu însămi. Mi-am dat seama că cei care vor să mă iubească o fac oricum fără să fie nevoie să mă străduiesc.

sursa: http://damadetrefla.com/

luni, 9 decembrie 2019

Cand iubesti si esti iubit infloresti si stralucesti, nu esti bolnav si deprimat.

Sunt oameni care, chiar si atunci cand vad realitatea cu multa claritate, aleg sa o ignore si continua sa se hraneasca cu iluzii si autoamagire.

Sunt oameni care cred ca daca indura umilinte, lipsa de respect, abuz psihic si/sau fizic, la un moment dat vor primi apreciere si iubire de la persoanele carora le-au permis sa se comporte astfel cu ele.

Sunt oameni care traiesc in captivitate, fiind supusi nevoilor si capriciilor celor din jur, de care sunt, in egala masura, dependenti.

Sunt oameni care se imbolnavesc psihic si fizic din cauza relatiilor si situatiilor pe care le accepta in viata lor, insa, cu toate ca viata le este in pericol, nu renunta.

De ce traiesc astfel? Din lipsa de stima, pretuire si respect de sine, din cauza modelelor disfunctionale pe care le-au vazut in jur si le copiaza, ajungand sa considere "normala" o astfel de existenta, din cauza mentalitatii defectuoase care le-a fost imprimata in copilarie si, mai ales, din cauza faptului ca nu au dobandit autonomia specifica unui adult.

Unii dintre oamenii pe care i-am descris mai sus se trezesc si isi dau seama ca nicio o fiinta nu merita sa traiasca astfel. Ei ajung sa inteleaga ca iubirea nu inseamna suferinta, stres, durere, ci bucurie si implinire. Cand iubesti si esti iubit infloresti si stralucesti, nu esti bolnav si deprimat. Si, foarte important, ei aleg sa renunte la sperante si la amagire si constientizeaza ca iubirea nu poate sa mai apara acolo unde a fost umilinta, abuz si lipsa de respect.

de dr Ursula Sandner
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...