marți, 27 iunie 2017

Femeile puternice sunt acele femei care cândva au pierdut totul şi cu toate astea au găsit în sufletele lor puterea necesară pentru a se ridica şi pentru a merge mai departe

Sunt acele femei care astăzi pot fi fericite chiar dacă, poate, sunt singure.


În spatele zâmbetului unei femei se ascund multe. Lacrimi şi dezamăgiri, oameni pierduţi şi sentimente aruncate în zadar, aşteptări inutile şi multe nopţi nedormite. În spatele zâmbetului unei femei se ascunde ea însăşi de cele mai multe ori.

Oricât de grea ar fi viaţa, de cele mai multe ori îi pune la încercare tocmai pe cei care pot fi puternici, pe cei care pot face tuturor greutăţilor sale. Tot oamenii cei mai buni, cei cu sufletele frumoase au adesea de suferit pentru că ei nu pot fi indiferenţi, nu pot spune nu, nu pot răspunde în acelaşi mod la răutăţi. Iar femeile puternice nu s-au născut puternice, au fost obligate să devină puternice de către împrejurări, de către oamenii pe care i-au iubit cel mai mult şi pe care le-au dezamăgit cel mai tare.

Avem nevoie să ne dăm seama că putem schimba atât de multe dacă ne dorim cu adevărat. Avem nevoie să ne dăm seama că putem renunţa la tot ce ne face rău, chiar şi la cei care ne fac rău. Dar, din păcate, de foarte multe ori se întâmplă ca oamenii care au devenit puternici să fie criticaţi. Femeile puternice, cele care au învăţat că merită mai mult, sunt considerate mofturoase, pretenţioase şi greu de mulţumit. De parcă ar fi vina lor că ceilalţi le-au demonstrat că nu sunt de încredere. Dar aşa sunt oamenii…

Femeile puternice sunt acele femei care cândva au pierdut totul şi cu toate astea au găsit în sufletele lor puterea necesară pentru a se ridica şi pentru a merge mai departe. Sunt acele femei care astăzi pot fi fericite chiar dacă, poate, sunt singure.
 

luni, 26 iunie 2017

Prietenie stinsă…

 
Așa mă încăpățânez să păstrez legătura cu oamenii! Eu o fac pentru că-mi pasă, pentru că mă atașez, pentru că am obiceiul de a-mi dori să mai schimb câte un ce faci cu unii… Și trag de acele legături și încerc să le fac să nu se desfacă.

În mintea mea atunci când stai lângă un om o perioadă destul de mare, darămite ani de zile, nu vrei ca atunci când viața vă separă drumurile să separe și prietenia dintre voi, sau ceea ce credeai a fi prietenie. M-a durut fiecare despărțire de câte cineva drag… și m-a durut și mai rău când am întâlnit omul pe stradă și l-am simțit un străin… Sau ca pe cineva alături de care nu se vede că am stat ani din viață, căruia îi zâmbesc și-i spun un banal „Bună”.
Oare atât a mai rămas? Un salut timid și formal? Oare toate zâmbetele, amintirile, momentele care ne-au unit cândva se pot evapora atât de mult încât să fie constrânse într-un simplu salut?

Ei bine, pentru mine o prietenie înseamnă mult mai mult. Nu spun că sunt cel mai bun prieten din lume, nici pe departe, am și eu minusurile mele și credeți-mă că știu ce spun.
Dacă ar fi după mine aș fi aproape de toată lumea, aș asculta pe toată lumea și le-aș oferi o îmbrățișare. Dar nu pot. Nu pot pentru că nu mă identific cu toți, și să mă prefac nu vreau…
Însă pentru ca o relație să dureze trebuie să mai știi câte ceva din viața acelui om. Ori mie mi se întâmplă să rămân în tăcere pentru că realizez că au trecut ani de când nu mai știu care e viața celor pe care cândva îi numeam prieteni și despre care scriam cu dor.

Oricât de atașat ai fi la un moment dat de cineva, poți ajunge într-un punct în care să-ți dai seama că ai în fața ta un om de care cândva ai fost legată, dar care în prezent e doar cineva pe care-l cunoști…

Prieteniile se schimbă, de la cele pe care le avem din copilărie până la cele pe care ni le formăm azi. Toate pot ajunge la un moment dat să fie doar o amintire.

Mi-am dorit să țin legătura, din păcate nu s-a putut. Și deși mi-am spus că nu mai fac niciun efort pentru a avea o relație de prietenie cât mai lungă cineva care nu depune la rândul său eforturi, undeva în suflet îmi pare rău că s-a terminat așa. Dar nu mă voi mai agăța de nimeni doar de dragul de a o face și pentru a da bine în fața celorlalți.
 
de Georgiana

vineri, 23 iunie 2017

Ai ținut cuiva de cald, cât să nu-i înghețe sufletul și să nu-i tremure inima?

 Deși este caniculă afară îmi/vă doresc, să ne dezghețăm!
 
"Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe:
o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea"

Tuturor ne-a fost la un moment dat, frig. Știm bine că e rău când o fereastră rămâne deschisă și în afară se stârnește brusc un vânt rece. În afara ta. Iar de acolo aerul acela rece pătrunde imediat în interior prin ferestra deschisă.

Sufletului i se face frig de cele mai multe ori în tăcere. Pentru că nu simte nicio plăcere să primească sentimente care în loc-l să încălzească, încep să-l lovească – și-l fac să nu mai vorbească.

Am văzut multe suflete înghețate de egoism. De indiferență. Sau de absență. De fapt, absența gândului bun, îngheață chiar orice drum.

Acum, după ce sufletul a experimentat și stări care l-au înghețat, a învățat să așeze lângă uși și ferestre sisteme de protecție. Draperii de vorbe bune, radiatoare de răbdare – și uși prin care orice trece, transformă în cald ce-i rece.

Uneori, instalația interioară e scoasă de priză – pentru că simte c-a venit sezonul cald, cel în care primește exact ce-i priește. Și de aici crește, ca un copil sincer și inimos, încrederea. În mărinimia ei, încrederea nu se gândește la factorii externi, care se pot schimba după cum bate.. vântul.

De aici i s-a dus vorba încrederii că odată pierdută, ea nu se mai întoarce. Dar de fapt ea nu s-a pierdut – ci doar a înghețat, când frigul brusc a intrat.

Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe: o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea. Acea iubire necondiționată – care rezistă și fără sisteme de aer condiționat, și bate cu inima doar pentru ce-i adevărat.

M-am întors la această iubire necondiționată într-un moment în care toate sistemele mele interioare nu mai funcționau. Pentru că ele nu mai erau în priză. Doar așa, inima mea n-a mai tremurat – și sufletul s-a dezghețat.

Iubirea aceasta necondiționată vine de Sus, și coboară prin noi, pentru a ne da aripi noi.

Astăzi, Îl rog iar pe Dumnezeu, să ne scoată din ce-i greu. Adică să Îl iubim, pentru ca și noi să primim – draperii de vorbe bune și radiatoare de răbdare la fiecare intrare în suflet.

Asta, pentru că-i o lume tot mai înghețată, pe care poți ușor aluneca, dacă nu te ții de Dumnezeu prin ea.

de Camelia Căpitanu

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

joi, 22 iunie 2017

Rugăciunile părinților pentru copiii lor sunt mai puternice decât ale preoților


Biblia ne dă câteva exemple de părinţi a căror credinţă şi rugăciune pentru copiii lor a fost mai puternică decât a apostolilor înşişi. Cunoaştem foarte puţin, ba chiar aproape nimic, despre cei mai mulţi din aceşti părinţi. Putem presupune că erau oameni obişnuiţi. Erau însă oameni care ajunseseră la limitele lor, la culmea disperării, cu privire la cea mai importantă persoană din viaţa lor: propriul lor copil.

O caracteristică comună acestor părinţi e că ei nu se dau bătuţi. Să-l luăm pe tatăl fiului „lunatic” (Mt 17, 14-21). Acest om se apropie de Iisus şi spune: „Fie-Ţi milă de fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adeseori cade în foc şi adeseori în apă, şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”.

Acest sărman tată avea un băiat despre care Matei spune că a fost vindecat de o formă de posesie demonică. Oricare era condiţia fiului, e limpede că băiatul era angajat într-un comportament autodistructiv. Tatăl era la capătul puterilor. Îl adusese pe băiat la ucenici, cărora li se dăduse puterea să scoată demoni, dar n-au putut face nimic. Atunci tatăl a luat el însuşi în mâini problema şi i-a prezentat-o lui Dumnezeu. Iar Iisus i-a vindecat fiul.

Cel mai remarcabil detaliu în vindecarea acestui băiat e că nu l-a vindecat credinţa băiatului însuşi. El nici măcar nu voia să fie vindecat. Nici credinţa preoţilor (adică a apostolilor) la care băiatul a fost adus, şi care n-au putut face nimic pentru el. Ci credinţa tatălui. Ce fel de credinţă? Tatăl băiatului vine îngenunchind înaintea Domnului, implorandu-L din tot sufletul. N-ar fi acceptat un „nu” drept răspuns. Ucenicii înşişi au fost uimiţi şi L-au întrebat pe Iisus de ce ei înşişi nu-l putuseră vindeca pe băiat.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 20-21).

Ce fel de credinţă cere Domnul? Această credinţă poate fi mică cât grăuntele de muştar, aproape invizibil pentru ochiul omului. Dar când e zdrobit, grăuntele de muştar scoate foc la gustarea ei. La fel era şi inima tatălui: zdrobită, frântă de disperare pentru fiul său. Şi în această stare, rugăciunea sa a avut flacăra fierbinte pe care i-o dăduse credinţa. El n-a spus despre fiul său „e fără speranţă”, „e de mulţi ani în starea aceasta”, „depinde de el să vrea să fie vindecat” ori „e propriul său stăpân”.

Marcu ne mai spune un detaliu important despre acest tată: acesta înţelesese că propria sa credinţă în Dumnezeu nu era desăvârşită. Marcu ne spune că „tatăl copilului strigă şi spunea cu lacrimi: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24). Tatăl şi-a luat toate nedesăvârşirile şi greşelile, cunoscute doar de el singur, şi le-a pus jos la picioarele lui Iisus. Apoi a cerut din nou ajutor pentru fiul său. Şi Iisus l-a vindecat. Dumnezeu aude întotdeauna rugăciunile părinţilor care nu se dau bătuţi.

Un alt exemplu e femeia cananeanca (Mt 15, 21-28). Ea nu era evreică, cu alte cuvinte nu avea religia dreaptă. Ea vine la Iisus fără să aibă cu ea un soţ, din orice motiv era acesta. Poate că era o păcătoasă. Mărturiseşte cine e Hristos atunci când strigă „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon!”. La început Domnul o ignoră, neraspunzandu-i nici un cuvânt. Cât de adeseori nu se simte un părinte ignorat de Dumnezeu! Ca şi tatăl lunaticului, şi această femeie se dusese la apostoli care, obosiţi de ea, au alungat-o şi l-au cerut şi lui Iisus s-o alunge!

De ce a ignorat-o Iisus? Ea suferea în contul fiicei sale. Ne putem doar imagina starea acestei femei, mai ales dacă presupunem că nu avea un soţ, dar avea o fiică foarte bolnavă. Domnul ignoră cererea ei. Atunci inima ei se rupe: „Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!”

Iisus îi răspunde cu o insultă: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”

Un copil era cea mai importantă persoană într-o familie, în timp ce în Palestina câinele era un animal necurat. Dar cuvintele lui Iisus nu o descurajează pe această femeie.

O inima zdrobită, umilită, nu mai e afectată de insulte, cum nu mai e afectată nici de mândrie. Nu-i mai rămăsese nimic pentru ea însăşi de dragul fiicei sale. Dacă Hristos se referea la ceva din viaţa ei personală, era gata să mărturisească: „Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul Acela. (Sfânta Evanghelie după Matei)

Nici unul din aceşti părinţi nu era un sfânt. Unul era lipsit de credinţă, celălalt era probabil imoral. Ceea ce aveau în comun era o iubire care nu voia să se dea bătută.

Această iubire i-a făcut să îngenuncheze înaintea Fiului lui Dumnezeu, să-şi mărturisească nedesăvârşirile şi să ceară vindecare pentru altcineva decât ei înşişi.

Dumnezeu nu trece niciodată cu vederea „inima înfrântă şi smerită“ (Ps 50,17). Potrivit sfântului Chiril al Alexandriei, aceasta e singura jertfă primită de Dumnezeu. Dar oferirea acestei rugăciuni e o răstignire care trebuie suferită pentru a dobândi învierea copilului. Fără răstignire, nu există înviere.

Vechiul Testament ne relatează şi el despre mulţi părinţi nedrepţi a căror pocăinţă şi rugăciune aprinsă la Dumnezeu pentru copiii lor a fost ascultată. Iacob şi David sunt primul exemplu. Când Dumnezeu face un dar unui copil că răsplată a rugăciunii unui părinte sau bunic disperat, acest dar nu e niciodată luat înapoi. Copilul poate folosi, abuza sau poate să nu folosească deloc acel dar. Oricare ar fi cazul, îl va avea însă întotdeauna.

Rugăciunea e o componentă esenţială a faptului de a fi părinte. Aşa că s-ar putea spune: pe de-o parte, nu trebuie cruţată nuiaua (Pr 13, 24); dar, pe de altă parte, mâinile şi genunchii trebuie coborâte în rugăciune. Părinţii trebuie să le vorbească copiilor lor despre Dumnezeu, dar trebuie să vorbească şi cu Dumnezeu despre copiii lor. Menţinerea echilibrului între acestea două ţine, îi revine fiecărui părinte, întrucât fiecare părinte şi fiecare copil e unic. Dar nu trebuie să neglijeze rugăciunea fierbinte, stăruitoare. Ci să desferece puterea ei. Dacă vindecarea nu se limitează la credinţa noastră sau a altora, ci ţine de voinţa tainică şi de scopul lui Dumnezeu, totuşi rugăciunea noastră e o componentă indispensabilă în conlucrarea cu Dumnezeu. Dumnezeu lucrează atunci când ne rugăm stăruitor (cf. Lc 18,7-8).

Pentru cei care nu sunt părinţi: aduceţi-vă aminte să vă rugaţi altruist pentru ceilalţi. Un lucru e să ne rugăm pentru noi înşine, dar cu totul altul atunci când ne rugăm altruist pentru alţii. O rugăciune de la altcineva e un lucru de care are nevoie fiecare din noi.

Dumnezeu aude rugăciunile stăruitoare pentru alţii. Dacă nu avem credinţa de a aduce astfel de rugăciuni, să strigăm: “Cred, Doamne - ajută necredinţei mele!” Dacă atunci când ne apropiem de Dumnezeu ne simţim păcătoşenia, atunci să ne mărturisim căderile şi slăbiciunile, punându-le la picioarele lui Iisus şi strigând din nou “Doamne, ajută-ne!”.

Ierom. Calinic,
Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis
sursa:
http://www.crestinortodox.ro/

luni, 19 iunie 2017

Oamenii care sunt sortiţi să se întâlnească, se întâlnesc. Nu contează cât fug unul de altul. Nu contează cât refuză să se vadă. Şi nu contează ce alte planuri au ei cu alţi oameni. La momentul potrivit, aceşti oameni se vor întâlni. Şi se vor iubi.

 
Oamenii care sunt sortiţi să se întâlnească, se întâlnesc. Nu contează cât fug unul de altul. Nu contează cât refuză să se vadă. Şi nu contează ce alte planuri au ei cu alţi oameni. La momentul potrivit, aceşti oameni se vor întâlni. Şi se vor iubi. Viaţa găseşte cele mai încurcate căi pentru a ne conduce în braţele oamenilor potriviţi… De cele mai multe ori întâi ne lasă în suflete oamenii nepotriviţi, ca să-i plângem, să le ducem dorul. Se asigură că în acest fel vom putea zâmbi frumos şi sincer alături de oamenii care ne merită şi pe care, la rândul nostru, îi merităm.

Câteodată ne vom pierde minţile şi inimile pentru oameni fără de care nu vom reuşi să ne imaginăm viaţa, iar ei vor pleca sau ne vor da motive întemeiate să-i părăsim şi pur şi simplu ne vom da seama că suntem oameni puternici şi că putem renunţa la ceea ce iubim dacă ceea ce iubim a început să fie un rău, nu un bine.

Altădată nu suntem capabili să trăim o anumită clipă şi o pierdem definitiiv, iar această clipă ne răpeşte un anume om care, poate, ar fi fost capabil să iubească. Dar noi pierdem clipa, asta pentru că avem răni nevindecate şi ne temem. Ne temem de alt eşec. De parcă eşecul ne-ar defini pe noi ca oameni, nu reuşitele, nu ambiţia, nu determinarea de a găsi fericirea.

Şi la un moment dat o vom găsi pentru că trebuie să ne alăturăm acelor oameni pe care i-am căutat de la bun început, fără să ştim pe cine căutam de fapt. Trebuie să ajungem în braţele oamenilor potriviţi, nu contează dacă pe căi scurte sau lungi, ştie ea, viaţa. De multe ori fugim prea mult de noi până să ne găsim. De multe ori ne refuzăm prea tare până ne acceptăm. Şi o singură dată ne iubim atât de mult încât să nu ne părăsim niciodată şi să ne fim alături întreaga viaţă.
 

joi, 15 iunie 2017

Viaţa o putem înţelege prin surâsul unui copil, prin zborul unui fluture, prin parfumul unei flori sau printr-o strângere de mână.

Parfumul unei flori…


Uneori avem impresia că ne lovim numai de uşi închise. Şi oricât de tare am încerca să batem în ele, acestea rămân la fel de închise…

Dezamăgirea, simțită în acele clipe, ne face să renunţăm! La drumul nostru, la visul nostru, la orizontul care ne cheamă neîncetat!

Dacă avem în astfel de momente pe lângă noi oameni care ne iubesc şi care ne pot sprijini, ne recăpătăm speranţa. Speranţa că într-o altă zi vom încerca iar să trecem de acele uşi.

Poate în acea zi vom avea mai multă forţă interioară!

Un lucru este sigur: oricât de mult ne-ar ajuta cei din jur, pe drumul nostru păşim singuri.

Nu există altă cale de a ne găsi propria strălucire. Doar sufletul nostru ştie cum îşi poate afla liniştea. Noi trebuie doar să facem aşa cum ne cere el. Să-l ducem să cunoască acele experienţe după care tânjeşte de atâta timp…

Cei din jur spun uneori (din simplă politeţe) că ne înţeleg, dar nimeni nu renunţă la propriile convingeri doar de dragul însuşirii altora noi, care nici măcar nu le aparţin. Mai ales că oamenii sunt plini de prejudecăţi.

Un mare om de ştiinţă spunea că este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată. Ce mare dreptate avea…

Şi obosiţi de-atâtea încercări, înţelegem deodată că liniştea de care avem așa mare nevoie nu se află undeva în exteriorul nostru. Nicidecum!

Nu trebuie să trecem peste şapte munţi şi peste şapte ape pentru a o găsi. Viaţa nu o înţelegem numai plimbându-ne corpul din loc în loc, ci deschizând ochii şi învăţând din cele mai banale situaţii care se desfăşoară în jurul nostru.

Viaţa o putem înţelege prin surâsul unui copil, prin zborul unui fluture, prin parfumul unei flori sau printr-o strângere de mână.

Iar această înţelegere ne deschide deodată toate acele uşi la care băteam cândva în van.

Ignoranţa noastră le ţinea încuiate, iar conştientizarea acestui lucru s-a transformat într-o cheie universală.

O cheie pe care o vom folosi ori de câte ori viaţa ne va închide o altă uşă. Vom şti atunci că ea o închide doar pentru a ne ajuta să creştem.

Doar pentru a păşi cât mai aproape de orizontul care ne cheamă neîncetat.

Acum nu mai avem nevoie să cerem nimănui nimic.

Şi ce am mai putea cere, oare, atâta timp cât toate uşile ne sunt larg deschise?


de Adrian Cutinov

miercuri, 14 iunie 2017

Iubiți-vă, dar nu pe Facebook!

 
Recunosc, am făcut parte din grupul celor care și-au publicat pozele în brațele persoanei iubite, crezând că toată lumea se va bucura. La un moment dat lumea se bucura pentru relația mea dar nu știa că eu sufăr. Este ușor să zâmbești într-o poză, să-i faci să creadă că totul este roz, că nu există probleme, că aveți de bifat o listă infinită de locuri pe care le veți vizita, că nu aveți griji, că nu vă certați din cauza lipsurilor și că totul merge ca pe roate. Este foarte ușor! Este suficient un feeling loved, un tag cu numele lui sau al ei și restul este poveste. În adevăratul sens al cuvântului!

După ce m-am păcălit cu chestia asta și am văzut cum mincinoșii se laudă cu noua relație după nici măcar o lună, am realizat că n-am să mai iubesc în public, n-am să arăt tuturor cât sunt de iubită sau cum arată chipul omului pe care îl iubesc. Probabil la ceilalți funcționează, personal eu am doar ghinion când fac acest lucru. În timp am realizat că relațiile despre care n-am vorbit și n-am simțit nevoia de a le expune public… au durat mult mai mult și le-am trăit mult mai bine!

Dacă vreți să vă iubiți… nu o faceți pe Facebook!

Așa că am decis să-mi ascund probabila dragoste, să nu-i cunoască nimeni chipul și să-l țin doar pentru mine! DOAR PENTRU MINE! Restul lumii să știe că sunt fericită. Atât. N-am să-mi expun relația doar de dragul de a dovedi altora că iubesc, că am trecut peste dezamăgările fostului sau pentru a mă lăuda. Nu. Am de gând să iubesc la maxim, să dau tot ce am mai frumos și să-mi petrec momentele lângă omul iubit uitând de telefoane, internet și alte mofturi. Nu judec pe nimeni pentru că și eu le-am făcut; problema este că la un moment dat toți iubeau și admirau o relație în care nici eu nu mai credeam.

Iubiți-vă, dar nu pe Facebook!

Iubiți-vă la maxim, călătoriți împreună, bucurați-vă de momentele voatre de intimitate, de zilele libere în care puteți pleca unde vedeți cu ochii, faceți poze împreună, sărutați-vă, lăsați lumea asta virtuală și trăiți momentele de dragoste! N-aveți nevoie de un feeling loved pentru a vă bucura de omul iubit, nu trebuie să postați o poză doar de dragul de a posta ceva, de a arăta lumii cât sunteți de fericiți: protejați-vă dragostea, nu o arătați întregii lumi pentru că oamenii au tendința de a distruge tot ce este frumos, de a critica tot ce este pur și dragostea este un sentiment mult prea firav pentru a fi povestit tuturor. Mulți nu înțeleg dragostea iar voi meritați să aveți parte de o dragoste ca în povești.

PS: eu am ales să o trăiesc așa, ascunsă de lume! Este minunat să ai un secret neștiut de întreaga lume!

de Maria Cristiana Tudose
eusuntfemeie.com
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...