luni, 30 martie 2015

Frunze, flori şi roade noi


A venit din nou primăvara. Lumina ei se simte chiar şi pe vreme ploioasă. Suflul ei de viaţă ne însufleţeşte, iar lecţiile ei ne sunt oferite din nou cu blândeţe. Tot ceea ce face natura în fiecare primăvară trebuie să facem şi noi în interior. An de an ni se oferă aceeaşi lecţie, an de an învăţăm tot mai puţin din ea!

Luaţi ceva de la capăt! O iubire, o relaţie, o profesie, o pasiune – luaţi-o de la capăt. Faceţi-o să renască! Priviţi-o ca şi cum abia se naşte. Nu trebuie să schimbaţi o iubire cu alta, sau o profesie cu alta. Luaţi-o doar de la capăt. Păstraţi-i aspectele şi coordonatele esenţiale şi pe această structură faceţi să renască toate detaliile, cuvintele, gesturile şi gândurile sale specifice. Copacii îşi păstrează ramurile, dar în fiecare primăvară pe acestea apar frunze, flori şi roade noi. Regeneraţi iubirile! Amintiţi-vă de început, iubiţi ca la început, iubiţi ca şi cum abia aţi începe să iubiţi. Nu vă împiedicaţi în amintiri şi neiertări, astea sunt frunze moarte pe sol, putrezesc şi hrănesc toporaşii. Chiar dacă frunzele sunt identice cu cele de anul trecut ele sunt cu totul noi şi fiecare îşi trăieşte viaţa de acum.

de Cristian Ţurcanu

duminică, 29 martie 2015

Două vorbe despre machiaj


Gândiţi-vă la machiaj din punct de vedere teologic. Omul, fiind chipul slavei lui Dumnezeu, orice adaos sau scădere din el duce la o demonetizare a lui ca persoană. Se pierde prosopoon-ul, persoana, ceva din identitate.

Mă gândesc la o imagine pe care o am de când eram mic, la Braşov, când deasupra scenei de la teatrul de păpuşi erau două măşti: una care râde, alta care plânge. E cea mai bună icoană pe care o am asupra persoanei din teologia bizantină. Cred că pe măsură ce ne machiem, uităm să ne aducem aminte că machiajul ţine de împărăţia inversă a îndumnezeirii. Pe măsură ce te apropii de chipul lui Hristos, chipul tău se şterge şi se aseamănă cu chipul lui Hristos! De aceea seamănă preoţii între ei, pentru că chipul lor seamănă cu icoanele, iar icoanele seamănă cu Dumnezeu. La tănţicele machiate, problema se pune invers. Pe măsură ce vor să se individualizeze, fără îndoială că se individualizează, nu mai seamănă cu nimic! Uneori nu mai seamănă chiar cu nimic omenesc. Observaţi, există un conţinut teologic al machiajului. Pe de altă parte, există o doză de bun simţ, peste care dacă se trece, este lezată inclusiv frumuseţea feminină, în fond, o fată care se machiază recunoaşte ce? De ce se machiază? Ca să arate mai frumoasă. Deci, în esenţă, fără machiaj e urâtă, e o urmare a unui com­plex. Iar cum complexele au la bază păcate, trebuie să caute ce anume este păcat în ea, încât să aibă nevoie de adjuvantul acesta pentru a merge mai departe.

Să ştiţi că nici bărbaţii nu sunt departe de femei la machiaj! Ei nu se machiază cu tot felul de artificii de genul acesta. Ei îşi cumpără care mai de care maşină mai puternică, telefon cât mai şmecher, câte un lanţ, câte un ceas cât mai sofisticat… Există o men­talitate de emisie şi pe linia bărbatului.

Pe mine mă deranjează când pentru machiaj fetele sunt scoase afară din Biserică. Domnişoarelor şi doamnelor care vă machiaţi, nu există anatemă pentru machiaj! Cine vă spune că nu aveţi ce căuta în Biserică pentru că vă machiaţi, acela greşeşte. Acela nu are ce căuta în Biserică, pentru că nu a înţeles că şi ma­chiaţii se pot mântui. Cu o singură condiţie: să se demachieze la timp…

(Pr. Constantin Necula, „Provocarile strazii”, Editura Agnos, Sibiu, 2006)

Odată a venit la Părintele Paisie o femeie tânără, machiată foarte strident, cu un copil de câteva luni în braţe, care era agitat şi plângea mereu. A intrat la părintele si i-a spus necazul său, ca nu reuşeşte să-şi potolească copilul, care este mereu foarte speriat şi agitat, si îi este frică să nu moara de atâta plâns. Părintele i-a răspuns: „Daca vrei sa se facă sănătos, sa te duci acasă si sa iţi dai jos toate vopselele de pe faţă. Sa fii aşa cum te-a lăsat Dumnezeu, si sa vezi ca se va vindeca pruncul tău”. Deşi neîncrezătoare, mama s-a dus acasă si a făcut ce i-a spus părintele si, spre marea ei mirare, copilul a încetat sa mai plângă si s-a făcut sănătos. După câteva zile, a alergat din nou la părintele sa ca-i mulţumească si sa-l întrebe din ce pricina a încetat copilul sa plângă. Atunci părintele i-a spus: ”De cate ori pruncul se uita la tine, el vedea pe duhul cel rău al sulemenelii care te stăpânea, si se speria. Iar acum, când ai părăsit acest obicei, te-a lăsat si duhul acela, iar copilul s-a liniştit.”

(Părintele Paisie Olaru, Povăţuitor spre poarta raiului – in memoriam - Editura Trinitas, Iaşi, 2005)

sâmbătă, 28 martie 2015

De ce te ascunzi?

Da, tu te ascunzi. Noi toţi ne ascundem uneori sau mai tot timpul.


Te-ai gândit vreodată cât din viaţă ţi-o petreci ascuns după un paravan? Poate de frică, poate de ruşine, poate din prea multă precauţie sau poate din ignoranţă. Cine ştie. Ne ascundem de noi, ne ascundem de ceilalţi, ne ascundem de viaţă. De multe ori ieşim de după paravan doar când ne convine sau când împrejurările ne forţează. Şi ne mai mirăm că ne bucurăm aşa de puţin în viaţă.

Acordă-ţi câteva minute pentru a afla: cât de des te ascunzi, când te ascunzi de regulă, de ce o faci şi cum ar arăta viaţa ta dacă ai sta mai puţin pitit şi ai participa mai mult la acţiunea vieţii tale.

Ştiu că se mai întâmplă uneori să simţi că viaţa nu e prea darnică cu tine, dar te-ai întrebat vreodată:

Oare nu cumva în fiecare moment avem mai multe opţiuni decât conştientizăm noi?

Oare noi nu cumva aşteptăm doar acele oportuităţi care să nu ne scoată din zona noastră de confort, pentru care să fim perfect pregătiţi şi să nu trebuiască să ne asumăm niciun risc?

Oare nu cumva ne e groază să vizităm teritorii noi pentru că nu ştim ce ne poate aştepta?

Oare nu cumva nu facem ceea ce am putea face pentru că nu vedem răsplata imediată?

Dar te-ai întrebat vreodată: oportunităţile te ocolesc sau tu ocoleşti oportunităţile?

E o întrebare simplă, dar nu o trata superficial. Ia gândeşte-te ce ai mai putea face azi, săptămâna viitoare, ceva ce nu ai mai încercat până acum de teamă, din nesiguranţă, din comoditate sau poate că până acum nu ai văzut acea alternativă?

O ştim cu toţii, nu toate oportunităţile dau peste noi. Trebuie să le căutăm, trebuie să le generăm. Dar pentru aceasta trebuie să ieşim din ascunzătoare, din ce e cunoscut şi confortabil pentru noi, să învăţăm să ne punem cât mai des întrebări precum:

“Ce pot face acum?”

“Ce alte variante am?”

“Ce aş vrea să fac, dar mi-e teamă?”

vineri, 27 martie 2015

Geneza, iar și iar – studiu de blondă


Îmi imaginez că Tatăl Etern și-a pus un șorț de bucătărie în față, și-a așezat la îndemână tot ce-a mai găsit neexpirat prin cămara lui dumnezeiască și-apoi ne-a frământat din carne, oase și câteva sentimente, unele mai trufașe ca altele, unele mai pline de compasiune ca altele, iar câteva dintre ele, cele mai gustoase, invariabil numite păcate, asezonate cu ceva așa-zis liber arbitru. Între toate, tronând la loc de mare cinste, a presărat cât apuci între două degete, mărunt, visul fiecăruia de fericire. Poate că la unii a scăpat mai mult din acesta, iar la alții l-a folosit dietetic, puțin doar, cât să le șadă bine.

A mai turnat în noi, să dospească și să dea uneori pe dinafară, și ceva din mărețiile de la Facerea Lumii: două valuri ce duc și aduc cu ele Speranța într-o maree fără de început și sfârșit, albastrul nemărginit al Dragostei și apoi, a așternut peste toate o perdea de spumă sfârtecată în mii de fâșii: Durerea.

Când a venit vremea de improvizat, pentru nemurirea cugetului ne-a așezat pe umeri aripile de foc ale Păsării Phoenix, iar zborurile către înalt ni l-a picurat peste inimi dintr-o sticluță cu esență spirituală de sine stătătoare, veșnică, de origine divină, născând astfel în noi Sufletul.

La sfârșit de tot a împărțit plămada sfântă la doi și a suflat peste ea cu o mare poruncă: plecați în viață și întregiți-vă în acea unică creație primordială pe care am desăvârșit-o în voi! Întoarceți-vă la mine Unul, prin Iubire, cu Iubire!

Ne-a suflat vânt de ducă peste capetele încinse deja – de adieri de dor pământesc! – în cuptorul Raiului și ne-a dat drumul, într-o lansare blajină, nepătimașă, agale în viață, să ne rumenim frumos și bine pe toate părțile.

*

Pe orbită am înfruntat cu darurile primite tot ce-am întâlnit în cale, de la lacrimă la surâs și de la patimă la indiferență. Ne-am impiedicat în toate treptele ce urcau amețitor înspre fericire, ne-am târât prin mocirlele năclăite ale neputințelor, ne-am ridicat și iar am căzut.

Și am plecat din iubiri, iubind.

Ne-am agățat de toate firele țesute în Cer spre ajutorarea noastră și-am scăpat astfel din toate diluviile universale ale disperărilor.

Am nesocotit frumosul dăruit, am mințit și înșelat o lume întreagă și mai întotdeauna pe noi înșine, am închinat imnuri de slavă preamărind păcatul, ne-am însușit năvalnic chiar și ceea ce nu ne era scris nouă în rețeta originală.

Și, mai ales, am plecat fără remușcări din iubiri, iubind.

Am repetat, nesăbuit și disprețuitor, zi după zi, păcatul originar, perpelindu-ne cu bună știință și rea cuviință în toate focurile pe lângă care am adăstat uneori.

Am încălcat cu toată candoarea toate preceptele, am desconsiderat – radiindu-ne totul din minte -, orice lege morală ce ne-a fost scrijelită por cu por, pe întreaga întindere mărginită a pielii noastre.

Am lăcrimat viclean, cu durere de operetă, la căderea aproapelui în nefericire și-am revenit la dispreț de îndată ce el nu ne-a mai putut privi.

Și n-am aruncat nici un ochi înapoi când am plecat din iubiri, iubind.

Ne-au ars mândrii tembele, ne-au secat trufii pline de îngâmfare, ne-au sufocat vanități circumstanțiale iar orgoliile ne-au ros și ultima fărâmă de libertate.

Am devenit dependenți de Fata Morgana, regina tuturor deșertăciunilor, și am ridicat mereu o piatră să-i lovim pe ceilalți, întotdeauna vinovați de toate neîmplinirile și visele noastre năruite fără de speranță. Ce amnezică vendettă!

Da, chiar și noi am înălțat nedemn mâna, cei ce am plecat din iubiri, iubind.

Și ne-am pârjolit sufletele pe lângă toate flăcările unde am crezut că ne vom regăsi, ieșind din foc cu o crustă groasă, arzândă și secătuită de pierderea tuturor iluziilor. Cu miezul încă necopt, crud .

*

Pornim în viață legați la ochi, deși avem toate darurile cu noi.

Dar nu ne învață cineva cum să renaștem după ce murim, zi de zi, himeră cu himeră spulberată, câte un pic.

Nu ne arată niciun om calea spre fericire, spre deplina libertate.

Cine să ne silabisească Iubirea, cu răbdare și înțelepciune, spre a o putea învăța cum se cuvine, din scoarță în scoarță, temeinic și adevărat, astfel încât să o recunoaștem de la primul sărut?

Și-atunci bâjbâim mai orbi ca liliecii și ne călcăm în picioare împiedicat pe toate căile de evacuare în caz de urgență majoră pe care Plăsmuitorul nostru, totuși, le-a deschis generos în calea fiecăruia dintre noi.

Și plecăm într-o zi oarecare înapoi spre Rai cu știința tardivă că rațiunea este un condiment nu foarte ticălos, orânduit doar cu milă și osârdie în creația divină. Dar, folosit în exces, acoperă aroma noastră esențială: sufletul, cel unde stă în așteptare desăvârșirea noastră, împlinirea. Iubirea.

Batem la ușa bucătăriei ce s-a închis cândva în urma noastră și intrăm înapoi cu mâinile goale, pârjoliți. Doar în cel mai fericit caz cu un surâs, un trandafir sângeriu în dreptul inimii și niciun regret. Și, poate, chiar cu o dragoste frumoasă ori mai multe prinse cu fală la pălărie, în văzul tuturor.

Ne-am reîntors întregi? Unul?

Sau nereușita asta va fi biletul nostru de călătorie înapoi în viață pentru o nouă aventură? Va fi o altă tristă escapadă ori vom înhăța cu ambele mâini, lacomi, o nouă șansă la Iubire hotărâți, de data aceasta, să nu-i mai dăm drumul până la capăt? Ori abia așteptând să repetăm mereu aceleași greșeli?

Dar dacă biletul nostru a fost unul unic, dus-întors, cu traseu fix Rai-Purgatoriu-Rai și-am ratat?

Unde e, la finalul tuturor timpurilor, jumătatea noastră primordială, bucata de aluat divin ruptă la început din carnea și sângele nostru?

Pe care țărm de mare am rătăcit-o?

de Carmen Voinea Raducanu

joi, 26 martie 2015

Iubește-mă, te rog!


Care este nevoia fundamentală a ființei? N-am întrebat ”care este dorința fundamentală”, deși iubirea e și o dorință, dar înainte de a fi dorință, e nevoie. Nu doar de aer avem nevoie să trăim, nu doar de apă, nu doar de hrană, ci și de iubire. Iubirea e aerul sufletului, e mâncarea sufletului și e apa lui. Ființa care nu are iubire nu mai vrea să trăiască și e de înțeles asta, căci sufletul bea, mănâncă și respiră iubire. Iată ce spune Luule Vilma în cartea sa, ”Lumina Sufletului - Învață să ierți”(Ed. Dharana), despre momentul în care se naște un copil: ”Mama geme din cauza durerilor sale, moașa e agitată din cauza muncii sale, medicul e preocupat numai de rezolvarea problemelor sale. Copilul, însă, simte și imploră: iubiți-mă, vă rog, întrucât numai atunci îmi este bine. Fără iubire nu pot rezista...”.

Ei, bine, nu doar copilul nou născut strigă ”iubește-mă”! Copilul, care continuă să fie o prezență ascunsă în noi, chiar și în cei mai vârstnici dintre noi, pare să păstreze în memorie acest strigăt dintâi, așa încât în viața sa toată, prin tot ce face, prin tot ce caută, prin tot ce este, strigă disperat: ”iubește-mă, te rog”! În adultul rănit e un copil care strigă că vrea iubire. În bătrânul furios e un copil care cere iubire. În adolescentul rătăcit și disperat, e un bebeluș care strigă după iubire. În omul care pierde, în cel care greșește, în cel care ridică glasul la altul, în cel care lovește, în toate manifestările emoționale ale ființelor, un copil strigă disperat ”vreau să fiu iubit: nu mă iubești, dacă m-ai iubi, aș fi fericit”! Da, am fi fericiți dacă am avea iubire ne-ar cuprinde pacea, blândețea, bunătatea și ne-ar sfredeli pe dinăuntru înțelegerea pentru tot ce-i omenesc. Când suntem îndrăgostiți de o persoană trăim adevărata dimensiune a ceea ce poate iubirea, căci dragostea are în ea un fel de lumină, dar și un fel de nebunie. Îndrăgostitul strălucește, iartă, cântă, înțelege totul, se trezește bun fără să facă vreun efort: iubirea care-i hrănește sufletul iubește lumea, pur și simplu, și vede frumos chiar și urâtul. Iubirea poate lua în brațe copacii și poate vedea că și pietrele strălucesc. La această nebunie a iubirii visăm cu toții, dar așteptăm ca alții să ne iubească și, poate, această așteptare are în ea un firesc, poate-i chiar amprenta primelor clipe de viață, când - abia veniți pe lume, șocați de preocuparea banală a celor ce ne întâmpină, de neștiința lor, de ignoranța lor - strigăm prin plânsul nostru dintâi: iubiți-mă, vă rog!

”Iubiți, vă rog”, zic și eu, căci acesta-i șocul bebeluşului, cum spune Luule Vilma: lumea care-l primește e banală, scufundată în nimicurile ei, îndepărtată de esența ei, de iubire. Iubirea pe care o dăruim e cel mai puternic vaccin împotriva celor mai aprige boli ale lumii. După iubire strigăm cu toții ca niște armate de cerșetori și, poate, tocmai asta e problema: rămânem în stadiul de bebeluși, în acel strigăt inițial, în acea așteptare mistuitoare a iubirii pe care ceilalți au uitat-o printre grijile banale ale vieții. Să ieșim din așteptare înseamnă să iubim noi, să ne luăm înapoi puterea de a iubi, înțelegând că strigătul nostru după dragoste ar putea rămâne la fel de neînțeles cum a rămas strigătul copilului nou născut. Toți spunem ”iubește-mă, te rog”, dar cine mai iubește dacă toți așteptăm doar să fim iubiți? Starea noastră firească e starea de iubire, cheia hranei sufletului nostru e-n puterea de a iubi, pe care o avem înscrisă în fiecare ungher al ființei și al biologiei noastre, dar șade ascunsă, încă neeliberată pentru mulți dintre noi din simplul motiv că am rămas...în așteptare. Și atâta ne obișnuim să așteptăm încât..dacă vine, dacă suntem iubiți într-o zi, ne cuprinde frica, groaza și disperarea, căci iubirea e o forță, e un șuvoi nebunesc, e o stare de așa natură încât...schimbă toate reperele și ne dezbracă pe noi de Eul nostru, de orgoliile noastre și de tot ce am învățat că suntem. ”Te rog, iubește-mă” - ”Te rog, iubește tu”...ambele ipostaze sunt omenești și divine și, într-un fel sau altul, avem nevoie de amândouă, dar amândouă apar din starea noastră de ”a iubi”! Așa că... te rog, iubește tu! Te rog, iubește-mă!

de Maria Timuc

miercuri, 25 martie 2015

Simplitatea, locul de întâlnire cu Dumnezeu

"...așa cum se renunță la greutățile, ori la sforile ce țin legat de pământ un balon, și acesta se ridică pur și simplu și zboară, tot la fel și sufletul"

Lucrurile obișnuite ar trebui să fie simple, însă de la zi la zi se dovedesc a fi tot mai încurcate. Într-o lume care îndeamnă neîncetat la competiție, la etalarea calităților și la încrederea în forțele proprii, omul contemporan este tot mai amețit de contraste. Opulența promovată în mass-media din ce în ce mai agresiv, a devenit standardul pe care majoritatea sufletelor visează să îl atingă. Este doza zilnică pe care neuronii o doresc pentru a se menține treji în somnul lumii. Și când te gândești că în călătoria acestei vieți ar trebui să avem la noi doar bagajul strict necesar care să ne folosească în viața cea veșnică.

Întrucât statisticile sunt alarmante în privința stresului și a modului aglomerat în care omul contemporan viețuiește, deja se vorbește de un curent al simplității: simplitatea la locul de muncă, simplitatea în bucătărie, simplitatea în sănătate, simplitatea și naturalețea în frumusețe, simplitatea în filme, simplitatea în muzică, simplitatea în reclame, simplitatea în joacă, simplitatea în viață, etc. Simplitatea nu este o stare ce o caută doar oamenii ce vor să se apropie mai mult de Dumnezeu, ci este un subiect ce stă de ceva vreme și în mințile filosofilor și logicienilor, pe paginile de statistică ale sociologilor şi pe buzele psihologilor și psihiatrilor. Mai multă simplitate, mai puține bătăi de cap parcă ne-ar spune toţi ! La toate problemele soluția stă în simplitate, în firescul lucrurilor. Cu cât e mai mare problema, cu atât soluția e mai simplă, însă omului îi este greu să accepte. De ce ? Pentru că ne plac și ne atrag lucrurile întortocheate, speculațiile, excesele. Avem „darul” de a transforma orice problemă simplă într-una care nu are nici început, nici sfârşit. Ne-au intrat în sânge informaţii, dureri, cuvinte, vise, frustrări, tăceri, singurătăţi, etc. Ne pierdem în labirinturi în care am intrat de bună voie. Diavolul e în detalii, spunea cineva. Tocmai de aceea Cuviosul Paisie Aghioritul spunea mereu: simplificați-vă viața, și stresul va dispărea. Lucrurile simple au devenit cele mai grele. Mă gândesc că așa cum se renunță la greutățile, ori la sforile ce țin legat de pământ un balon, și acesta se ridică pur și simplu și zboară, tot la fel și sufletul. Dacă renunțăm la lucrurile ce ne îngreuiează sufletul, el devine mai ușor, liber, firesc… și se ridică la Creator. Simplitatea este cheia liniștii, dieta sufletului şi transfuzia trupului.

Sfinții sunt modele vii de simplitate, de golire a e-ului pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul e plin de mărturii ale bătrânilor nevoitori ce prin simplitatea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul. Simplitatea, conține în sine frumosul care odihnește și unește bunătatea cu sinceritatea, naturalețea cu discreția, smerenia cu rugăciunea. Dumnezeu ne vrea simpli, viața însăși este simplă, noi însă o complicăm cu nimicuri disecate într-o multitudine de fire ce nu mai știm să le înnodăm. Şi apoi suspinăm că am rămas îngenunchiați în propria lucrare stângace. Simplitatea nu acoperă cu nimic firea, ea este cea care dă suflet universului, aripi gândirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Înalță sufletul către tot ce este bun, drept și frumos. Oare, astăzi a fi simplu este o artă sau un veșmânt doar pentru o anumită categorie de oameni ?!... În simplitate sufletul se liniștește, devine mai îngăduitor, mai nobil, mai sensibil, mai atent și învață bucuria de a fi mic.

Așadar „sfânta simplitate” este primăvara minții, a inimii, a vieții, este locul de întâlnire cu Dumnezeu… Iar dacă îl avem pe El, ne este suficient, căci „toate celelalte se vor adăuga vouă”(Matei 6,33).

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

marți, 24 martie 2015

Mă încăpăţânez să cred în iubire, în frumos, în puritate, în poezie, în tablouri de familie, în idealuri şi în jertfă...

Selfies


Mă uit în newsfeed şi mă frapează faptul că ne facem atât de multe fotografii singuri, cu telefonul, majoritatea în trafic. Asta spune foarte multe despre lumea în care trăim astăzi.

Din ce în ce mai însinguraţi, din ce în ce mai îndrăgostiţi de noi înşine, din ce în ce mai plini de întrebări pe care, pentru că nu le găsim răspuns, le îngropăm sub încă o linie conturată tremurat unei imagini publice pe care ne-am creionat-o şi pe care ne străduim să ne-o însuşim. Din ce în ce mai plini de aşteptări pe care, pentru că nu le găsim împlinire, le justificăm cu încă un motiv pentru care ar trebui să nu renunţăm la ele. Încă o fotografie, pe care ne-o facem, tot singuri, să ne reamintim şi să reamintim lumii cât suntem de frumoşi. Din ce în ce mai pe drumuri, pe care, pentru că nu ne umplu şi nu ne împlinesc şi uneori chiar ne golesc, ne oprim să mai punem un indicator. Fără să realizăm că trimite tot către noi, din ce în ce mai puţin şi mai rar către alţii...

Ce diferenţă între portretele de familie de pe vremuri ‒ cu părinţi radioşi înconjuraţi întotdeauna de peste trei, patru copii ‒, între tablourile alb negru ale părinţilor noştri, care trăiau sau nu povestea de iubire îndelung visată, dar erau împreună şi fotografiile de azi, "selfies" cu priviri triste, cu buze care au uitat să îşi mai rostească cuvintele propriului suflet şi le-a rămas doar vocea stridentă a unei lumi prea grăbite şi prea zgomotoase, cu prea mult machiaj, cu prea mult silicon, cu prea mulţi muşchi, de cele mai multe ori cu prea puţine haine şi... cu parcă din ce în ce mai puţină bucurie. Cu din ce în ce mai puţină iubire. Cu tot mai multă tristeţe în ochii care par să strige din ce în ce mai mult "ajutor!" Cu tot mai multă disperare mută în atâtea suflete care strigă pe la fiecare semafor "Uită-te la mine!", "Uită-te la mine!".

De ce atâta tristeţe în ochi, chiar dacă buzele surâd? De ce atâta gol şi atâta durere ce străbate uneori din spatele machiajului? De ce mă deprimă oare atât de tare să văd aşa de multe poze făcute în oglindă?
Poate pentru că omul nu a fost făcut să trăiască singur şi să îşi facă singur poze în oglindă? Poate pentru că mă încăpăţânez să mai cred în iubire ‒ şi încă într-o iubire mare, care străbate timpul şi moartea ‒ într-o lume în care suntem împinşi din ce în ce mai agresiv, din toate părţile, pe toate canalele, pe căi mai largi, mai pline de plăceri şi mai uşoare... Dintre care, nu-i aşa, autosatisfacerea e mai rapidă şi mai uşoară...

Mă încăpăţânez să cred în iubire, în frumos, în puritate, în poezie, în tablouri de familie, în idealuri şi în jertfă, dar în tot timpul ăsta newsfeedul meu ma contrazice. Îmi arată o lume în care parcă şi noi, şi fotografiile noastre suntem din ce în ce mai”selfies”. Din ce în ce mai singuri. Din ce în ce mai însinguraţi. Mergem din ce în ce mai mult către noi înşine, dar, paradoxal, din ce în ce mai departe de noi. Poate pentru că drumurile duc spre noi, în timp ce Calea duce mereu către alţii?

Din ce în ce mai pe drumuri, din ce în ce mai puţin pe cale, ne îndepărtăm uneori prea tare de inima noastră şi ne oprim să ne mai facem o fotografie.

Poate aşa ne vom reaminti cine suntem?

Poate aşa ne va vedea cineva, în sfârşit, cu adevărat, în lumea asta din ce în ce mai grăbită, cu oameni care privesc din ce în ce mai puţin în jur, căci sunt mereu cu ochii în oglindă... sau... cu ochii tot mai mult în ecranul unui telefon?

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...