luni, 25 septembrie 2017

Trăiești dependent de oameni și de iubirea lor...

 
Te străduiești să le fii pe plac, să îi mulțumești și să li te dăruiești. Plângi și te irosești pentru cei incapabili să te înțeleagă, să te accepte și să te iubească. Pierzi timp din viața ta fără să trăiești sau trăind mai mult pentru alții, pentru bucuria lor, pentru bunăstarea lor și uiți de tine.
 
Iar într-o zi te îmbolnăvești. Te trezești într-un salon de spital cu perfuzia bombă chimică curgându-ți în vene și realizezi că trăiești consecințele alegerilor tale naive și a consumului emoțional, dar că nimeni și nimic nu a meritat chinul prin care treci... Durerea este și mai mare când descoperi cât de singur ești și că aceia pentru care ți-ai distrus sufletul și sănătatea sunt bine, fericiți și nu le pasă de tine. 
 
Dacă te ajută Dumnezeu treci peste etapa grea și te vindeci... Ți se vindecă trupul și înveți să-ți vindeci și sufletul. Privești în oglindă ceea ce a mai rămas din tine și observi că ai îmbătrânit în câteva luni cu ani și că nu mai ai părul frumos de altă dată... Te rușinezi cu părul tău rar și nu te recunoști cu chipul brăzdat de riduri.
 
Îți amintești prin ce ai trecut și cât rău ți-ai făcut... dar mai ales că i-ai lăsat pe alții să-ți facă rău... Abia acum recunoști cât de puțin ți-ai dăruit ție și cât de mult altora. 
 
Și realizezi câtă nevoie ai de iubire și de puțină bunătate... Începi să te iubești și să te bucuri de tine așa cum ești: cu păr mai puțin, cu riduri, cu pielea translucidă, cu toate defectele și slăbiciunile tale. Îți amintești cum te-ai detestat pentru kilogramele în plus, cum ți-ai detestat viciile și lipsa ambiției, cât de intolerant ai fost față de neputințele tale. Acum știi că tu ești același om și cu și fără lucrurile pe care le ai, dar mai ales și cu și fără oamenii de care credeai că depinzi sufletește.
 
Și realizezi că nu au contat și nu vor conta niciodată cei care nu te-au plăcut, care nu te-au iubit și care au plecat, că importanți sunt doar cei care ți-au fost alături... Și dintr-o dată lumea întreagă se reduce la un om. Omul care a dormit pe fotoliu veghind somnul tău chinuit, care ți-a șters lacrimile, care ți-a aranjat cu grijă șuvița firavă de păr ca să-ți ascundă golul care te complexa... Omul care a plâns lângă tine și care nu și-a schimbat sentimentele când nu i-ai mai fost pe plac și util...
 
Și astfel înveţi în câteva luni cât alții într-o viață. Înveţi cine și ce este important, înveţi ca trebuie să te iubești atât de mult încât să nu lași nimic să te descurajeze și să te schimbe.
 
Înveţi că oamenii buni răzbat mereu, că ura altora nu trebuie să te otrăvească, înveţi să te rogi și să fii recunoscător pentru tot ce însemni și ce ai.
 
Înveţi că banii nu-ți aduc ceaiul la pat și nu te îmbrățișează, că nu-ți spun "te iubesc" sau "trecem noi și peste asta".
 
Înveți că pe oameni nu-i cunoști în clipe de bucurie și înveți să le înțelegi egoismul, răutatea, lipsurile... și înveți să nu fii ca ei. 
 
Și astfel, după atâta frustrare și nefericire înveti să fii fericit...asa cum ești, cu cine ești și cu ce ai. Și scopurile tale se schimbă, preocupările tale se schimbă și nu-ți mai pasă decât de viața ta, de cum poți trăi frumos, lăsând ceva frumos în urmă.
 
Înveți să trăiești pentru bucuria ta, nu pentru părerea lumii, nu pentru a demonstra ceva, nu pentru a-i mulțumi pe toți, nu pentru a dovedi cine ești sau pentru a convinge pe cineva. 
 
Înveți cât de puțin contează percepția altora asupra ta și cât de mult contează să fii tu mulțumit cu tine.
 
Înveți să privești viața și omul din oglinda ta cu iubire.  
 

joi, 21 septembrie 2017

”Cea mai mare armă a diavolului este să aducă frica asupra omului!” Ce ascunde cifra ”666”?

Părinte Ambrozie Iurasov, cum este privită problema numărului „666” in Rusia?

Această întrebare a fost adresată unui predicator cu nume mare la Moscova, părintele Dmitri Simionov. O femeie a zis: „Părinte, uite, eu am aici, pe hârtia pe care o ţin în mână, trei de ’6’. Cât este de periculos?” Zice părintele: „Întoarce foaia asta şi ai să vezi că o să ai trei de ’9’. Nu este nici un pericol în asta” – i-a zis părintele Dmitri.

Şi Hristos a fost ispitit când a fost întrebat: „Trebuie să plătim impozit Cezarului?” Şi răspunsul a fost: „Ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu îi dăm şi ce este al Cezarului, Cezarului îi dăm.” Deci toate astea sunt ca să ne întoarcem la păgânism. Acum se urmăreşte ca toată lumea să fie „schilodită” în acest plan. Acesta este planul Guvernului Mondial şi se duce o muncă asiduă în acest sens. Deocamdată, însă, „666” nu are nici o legătură cu credinţa şi cu menirea noastră.

Foarte multă lume acum aşteaptă sfârşitul lumii. Trebuie să aşteptăm sfârşitul nostru personal şi nu sfârşitul lumii, şi să ne pregătim pentru acest sfârşit, pentru că Dumnezeu a spus: În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca. Nu trebuie să îl aşteptăm pe antihrist, ci trebuie să ne pregătim să îl aşteptăm pe Hristos. Ce spune Fericitul Augustin despre sfârşitul lumii: Istoria umanităţii se împarte în mai multe perioade: de la primul om până la Potop este perioada prunciei; de la Potop până la Avraam este perioada copilăriei; de la Avraam până la Moise este perioada tinereţii; de la Moise până la Hristos este perioada maturităţii şi ce este de la Hristos până în zilele noastre sunt vremurile din urmă. Aşa scrie Sf. Augustin. Sf. Ioan Teologul scrie şi el în epistolele sale: Copii, sunt vremurile de pe urmă. Şi, cum aţi auzit că trebuie să vină antihristul – ei deja sunt mulţi –, din asta vedem că sunt vremurile de pe urmă. Dacă vă amintiţi prima rugăciune din pravila pentru Sfânta Împărtăşanie, Hristos a venit în vremea de pe urmă. Cine ştie, dacă Dumnezeu va mai îngădui încă 2-500 de ani, şi ăştia vor fi tot vremurile de pe urmă. Cel mai important este că biserica ţine totul sub control; capul bisericii este Hristos şi, deci, Hristos ţine totul sub control – şi biserica.

Dacă vine antihristul, el se va da drept Dumnezeu, se va întrona în biserică şi va cere lumii să i se închine. Şi vor veni proorocii Ilie şi Enoh şi vor începe să propovăduiască. Se va cunoaşte în întreaga lume acest lucru, peste tot se va vorbi despre acest lucru. Iată, atunci, când va începe predica proorocilor Ilie şi Enoh, dacă ni se va propune documentul cu cipul, atunci nu trebuie să acceptăm acest document. Evreii de trei mii de ani tot îl aşteaptă pe Mesia, şi în Ierusalim trebuie să se construiască templul, pe locul unde este acum o moschee.

Dumnezeu Tatăl ţine totul sub control şi veghează. Să nu ne fie frică cu cip-urile, căci totul este sub controlul Lui. De la începuturile existenţei noastre suntem sub veghea lui Dumnezeu, zi şi noapte Ochiul lui Dumnezeu e asupra noastră. Cine se va spovedi sincer, îşi va curăţi inima şi va fi în legătură cu Dumnezeu, Domnul nu îl va lăsa.

Cea mai mare armă a diavolului este să aducă frica asupra omului. Eu văd acest lucru. Am colindat prin toată Siberia, aproape 14.000 km, de trei ori. Pe toţi îi frământă aceleaşi întrebări: vremurile de pe urmă, antihristul şi „666”. La Moscova ţineam o cuvântare în faţa unor oameni şi am primit aceeaşi întrebare. După ce am dat răspunsul, cineva din sală, o doamnă, se apropie de mine şi îmi zice: „Părinte, aţi fost în vizită la noi, v-am primit atât de bine şi acum dumneavoastră aţi trecut de partea antihristului”. Am văzut că ce a vrut femeia să facă era un gest răutăcios. Dacă suntem cu Dumnezeu, atunci ar trebui să fim plini de dragoste, calmi şi echilibraţi.

Vreau să zic că dacă această problemă ar avea legătură cu mântuirea sufletului, toţi Sfinţii Părinţi ar fi scris foarte clar despre aceste lucruri. Vă amintiţi atunci când Hristos cu apostolii mergeau pe mare şi a început furtuna. Hristos dormea, de parcă Hristos, fiind Dumnezeu, nu ştia ce se întâmplă. Ştia foarte bine. Şi atunci, înspăimântaţi, apostolii au zis: Noi pierim! Atunci Hristos, liniştit, cu un semn a zis: Încetează! – şi s-a făcut linişte pe mare. Deci, în acest moment se prefigurează chipul bisericii lui Hristos. Deci suntem biserica luptătoare, suntem încercaţi de foarte mulţi duşmani, din toate părţile vin asupra noastră încercările. Credeţi că Hristos nu ştie acest lucru, că vin atâtea peste noi? Stă scris: Să nu vă fie frică de nimeni în afară de Dumnezeu. Domnul le cunoaşte pe toate şi pe toate le vede.

În ce priveşte pecetea diavolului: omul trebuie să se lepede de diavol de trei ori, după care se unge cu mir, ceea ce semnifică pecetea Duhului Sfânt. Este o pecete duhovnicească şi, cine nu îşi ridică mâna să se închine, să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, deja a primit pecetea diavolului. Când va veni antihristul, va spune că Hristosul ăla care a venit nu a fost Hristos şi va zice: “Iată, eu sunt Hristos cel adevărat şi acela a fost un mincinos, Hristos în care credeţi voi.” Iar Hristos, vă amintiţi, atâtea minuni a făcut! A înviat din morţi şi multe minuni a făcut Hristos. Toţi cei care studiază Sfânta Scriptură şi îşi trăiesc viaţa după rânduiala dumnezeiască, aceştia nu vor fi lăsaţi de Dumnezeu.

Când Hristos a fost răstingnit pe cruce, jertfa lui a însemnat răstignirea sa pentru întreaga lume, jertfa a fost făcută pentru noi toţi. Această jertfă este nucleul credinţei noastre. Atunci când Sfântul Vas este pus pe Sfânta Masă nu înseamnă nimic altceva decât trupul lui Hristos care este înălţat pe cruce pentru a fi răstignit. Prin analogie, acesta este nucleul Sfintei Liturghii. În acest moment, foarte important, preotul se roagă de trei ori ca Duhul Sfânt să se pogoare Obştea / Monahii mileniului 3 asupra pâinii şi asupra vinului şi în acest moment pâinea se transformă în trupul lui Hristos şi vinul în sângele Domnului, deşi în aparenţă este pâine şi vin. Fiecare dintre creştini se cuminecă cu întreg Hristos, nu cu o părticică din Hristos. Acesta este centrul Sfintei Liturghii. Se spun cuvintele: Să stăm cu frică, să stăm cu cutremur.

din Interviu cu arhimandritul Ambrozie Iurasov, duhovnicul Mănăstirii Ivanovo din Rusia
Lumea monahilor nr. 82, aprilie 2014

sursa: ortodox.md

duminică, 17 septembrie 2017

Noi ar trebui să trăim cu Dumnezeu așa cum trăiesc doi îndrăgostiți


Scopul rugăciunii, în primul rând, este – nici nu știu pe unde s-o apuc și de-aia ezit cu cuvintele – aș zice [că] este un dialog între om și Dumnezeu. Încep cu omul, pentru că noi ne știm mai bine decât pe Dumnezeu, Care ni se pare că e tare departe. Ar trebui să încep cu Dumnezeu în toate, bineînțeles. În acest dialog noi ar trebui să avem permanent un contact cu Dumnezeu și am încercat să insuflu gândul ăsta de mai multe ori când am spus: să trăncănim cu Dumnezeu despre orișice.

Să nu gândim abstract. De exemplu: „Ce-o să fac mâine, că trebuie să ajung acolo și trebuie înainte să merg dincolo și cum o să ajung?” Pune un „Doamne” și gândul tău a devenit rugăciune: “Doamne, cum să ajung acolo, că trebuie înainte să merg dincolo și nu știu cum o să fac. Ajută-mi, Doamne!“ Și a devenit rugăciune și nu-i mai puțin importantă, nici mai puțin lucrătoare decât ceea ce numim, în general, rugăciune.

Există un moment, pe care ar trebui să-l înțelegem ca un moment privilegiat, când rugăciunea trebuie să fie lepădarea lucrurilor lumii ca să fim în intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca să vorbesc călugărește – și pravila, asa cum și-o poate trăi și aplica ne-călugărul în lume (în general, mult mai puțin). Un student în preajma examenului nu mă aștept să se roage două ceasuri în fiecare noapte și două în fiecare dimineată, sau mai știu eu ce. Are și o nevoie de împlinit, acolo. Dar ceva-ceva rugăciune și cât de cât în ale pocăinței, în dinamica vieții veșnice, vrea să nu piardă contactul cu Dumnezeu total și după examen să se trezească în nu știu ce azimut, departe de Dumnezeu. Și atunci, în măsura în care poate și în felul în care poate pravila s-ar reduce, poate, la puțin – cinci minute sau nu știu ce – dar un moment pe care eu îl ințeleg așa: fie că-i mare, fie că-i mic momentul, fie că-i un ceas, fie că-i cinci minute, să te regăsești în intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal și practic, să trăim [cu Dumnezeu] asa cum trăiesc doi îndrăgostiți. Ei nu-și fac o pravilă ca să se întâlneasca zilnic zece minute, de la … până la … Dar dacă se întâlnesc, dacă pot, dar… toată ziua tânjesc unul după altul. Le e dor unul de altul, dacă nu se mai vad, dacă unul pleacă la distanță parcă se rupe ceva în el. Așa ar trebui să simțim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi că Dumnezeul – [aparent] așa de indepartat – niciodată nu-i departe. Zici „Doamne” și [chiar] înainte să zici este cu noi, pentru că este în noi, [chiar] dacă nu mai putem să Îl descoperim acolo.

Raspuns dat de Parintele Rafail Noica in conferinta „Criza in Biserica” (Alba-Iulia, 2003) 

joi, 14 septembrie 2017

„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.
 
 
Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți numesc Sfânta Cruce ca fiind „viața noastră”, căci prin intermediul ei am redobândit raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Biserica noastră o cinsteşte în mod deosebit astăzi, când sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, care ne aminteşte de evenimentul din secolul al IV-lea de la Ierusalim, când a fost scos lemnul Sfintei Cruci spre cinstire înaintea binecredincioşilor creştini. A doua oară în cursul anului bisericesc o cinstim în Duminica a treia din Postul Mare, la jumătatea urcușului către Învierea Domnului, pentru că, după cum în mijlocul raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare se află Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de evenimentul din anul 335, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit la Ierusalim, pe locul unde este Sfântul Mormânt, o biserică închinată Învierii Domnului. Această biserică a fost sfinţită în ziua de 13 septembrie 335, iar a doua zi, pe 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul noii biserici pentru a fi văzută de mulţimea credincioşilor veniţi la acest eveniment. De atunci în această zi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci şi o facem postind pentru că ea ne aduce aminte de Sfintele Pătimiri și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această zi sărbătorim şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în ziua de 14 septembrie. Sfânta Cruce fusese luată de perşi în timpul invaziei lor în Ţara Sfântă din anul 614. Împăratul Heraclius învingând Imperiul persan a primit, în urma păcii pe care a semnat-o cu ei în anul 628, Sfânta Cruce.

Astăzi, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, cântăm un tropar care ne arată de ce trebuie să cinstim Sfânta Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să preamărim lemnul cel de viaţă făcător; pe el a întins Mâinile Sale, de bunăvoie, Hristos, Dumnezeul nostru. El ne-a ridicat fericirea cea dintâi”. Ea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheia prin care dobândim viaţa veşnică. Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de-a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, cei pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El. Cinstim Sfânta Cruce cea de viaţă dătătoare pentru că în taina ei se vădeşte Învierea lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Nu putem concepe, noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Cruce fără Învierea Domnului, deoarece crucea fără Înviere este doar un element de tortură, iar cu Învierea este lemnul cel de viaţă dătător pentru că prin jertfa Domnului Iisus Hristos de pe ea a fost mântuit neamul omenesc.

Pe Cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc deopotrivă. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S-a răstignit, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”.

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit-o ca pe darul cel mai de preţ ucenicilor Săi, iar prin mărturia lor nouă, tuturor celor care am primit Sfântul Botez. Din momentul naşterii noastre din apa Botezului devenim purtători ai Crucii şi suntem chemați să luăm Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdători. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice.

Creştinul când se roagă şi când începe orice lucrare în cinstea Bunului Dumnezeu se închină cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui care a sfinţit Crucea cu scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită asupra celui rău, după cum spunem la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”. Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, spunem: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care, apoi, lăsând mâna în jos, spunem: Amin! Când spunem „în numele Tatălui”, înseamnă că Îl cinstim pe Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, iar când coborâm mâna la piept şi rostim „și al Fiului” Îl preamărim pe Dumnezeu Fiul Care S-a coborât pe pământ pentru mântuirea noastră, iar când ducem mâna la umărul drept şi la cel stâng rostind cuvintele „şi al Sfântului Duh” înseamnă cinstirea pe care o aducem Duhului Sfânt „Domnul de Viaţă Făcătorul”. Astfel, prin însemnarea cu Sfânta Cruce cinstim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. De aceea trebuie să ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în sfântul locaș. Să purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. Să o punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire.

Biserica noastră şi noi, toţi creştinii ortodocşi, care suntem mădulare ale ei, nu putem viețui fără Sfânta Cruce şi de aceea în troparul de astăzi Îl rugăm pe Dumnezeu: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.
 

marți, 12 septembrie 2017

În goana noastră haotică spre viitor uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, dar poate cele mai frumoase.

Maraton spre viitor...


Câteodată mă fascinează scurgerea rapidă a orelor, nici măcar nu realizez când au trecut zilele, săptămânile, lunile… Şi atunci îmi răsare în minte întrebarea „Unde fuge timpul?”, dar realizez că nu el aleargă ca un nebun, ci eu particip în fiecare zi la un maraton imaginar.

Tot timpul suntem pe fugă, aşteptăm cu nerăbdare ziua de vineri, sărbătorile, concediul sau un eveniment special. Trăim zilnic cu gândul doar la momentele şi zilele respective. Ne dorim să treacă timpul mai repede ca să plecăm acasă, în vacanţă sau să trăim doar momente deosebite. Apoi ne întrebăm unde fuge timpul, fără să ne gândim că noi suntem cei care am închis ochii şi am uitat să ne bucurăm şi să savurăm călătoria vieţii.

Nu reuşesc să înţeleg de ce noi, oamenii, desconsiderăm şi ignorăm prezentul, aşteptând mereu o altă zi în care să ni se întâmple ceva minunat. De ce să nu fie chiar AZI ziua în care să facem ceva extraordinar? De ce momentul magic pe care îl aşteptăm toată viaţa să nu fie ACUM?

În goana noastră haotică spre viitor uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, dar poate cele mai frumoase. O îmbrăţişare caldă şi sinceră a unui prieten, zâmbetul unui copil, mirosul inconfundabil al primăverii, trilul pasional al păsărilor, afecţiunea unui căţeluş de pe stradă…

Încercările grele ale vieţii şi energia negativă pe care o simţim uneori în jurul nostru, ne fac să ne închidem sufletul. Dar el nu trebuie să fie încuiat, ci liber pentru a simţi şi a vedea lucrurile care chiar au valoare. Dacă ne oprim din fugă pentru câteva minute şi admirăm frumuseţile din jur, timpul nu va mai părea atât de scurt.

Am uitat să ne trăim prezentul, am uitat cum este să râdem din tot sufletul, am pierdut pe undeva un detaliu magic care ne ajută să vedem viaţa cu alţi ochi. Acum rătăcim în prezent, mereu cu privirea spre viitor. Nu are sens să ne trăim viaţa pe fugă, timpul oricum se scurge repede în clepsidra existenţei. De ce să-l mai gonim şi noi cu îndemnuri îndrăzneţe?

de Viorica Ghinea 

luni, 11 septembrie 2017

Relațiile-oglindă, iubirea ca reflexie

 
Suntem imperfecți prin însăși natura noastră umană. Dacă am fi perfecți, ne-am fi întotdeauna autosuficienti. Nu am mai avea nevoie unii de alții. Nu ne-am iubi, nu ne-am urî, nu am interacționa, nu am lega relații. Nu am conta unul pentru altul. Ar fi monoton. Și trist. Și cenușiu. Existăm însă în polaritate, în diversitate, în rău și bine, în diferențe, în contradicții, în relații, în tot ceea ce face natura umană să fie atât de specială și interesantă. Suntem imperfecți. Și diferiți. Ceea ce reprezintă un lucru pozitiv, minunat. Viu. Și colorat.

Evident că naștem în jurul nostru simpatii și antipatii. Uneori fără să vrem. Plăcem o anumită persoană. Ne repugnă o alta. Există adesea în jurul nostru persoane pe care le caracterizăm drept “nesuferite”, “imposibile”, “enervante”,” de neinteles”, persoane care ne calcă pe nervi sau ne scot din sărite orice ar face. Le urîm, le evităm, le respingem. De ce? Din cauza că au anumite trăsături comportamentale sau de caracter care ne determină să îi catalogăm astfel. Pe de altă parte, există adesea în jurul nostru persoane pentru care simțim, încă de când le-am cunoscut, o atracție și o simpatie instantă. Chiar dacă ne rănesc sau ne greșesc, simpatia pentru aceste persoane va persista în timp.

Oricât de absurd, de nerealist sau respingător de adevărat ar părea, în personalitatea acestor oameni regăsim anumite trăsături proprii pe care, la nivel subconștient, încercăm să le reprimăm sau să le ignorăm. Respingem la ceilalți anumite aspecte ale propriei personalități pe care poate nu le conștientizam sau nu dorim să le conștientizăm. Dezvoltăm deseori o atitudine negativă față de o persoană pentru că acea persoană reflectă un anumit aspect pe care îl respingem la noi înșine. Îi judecăm pe ceilalți în funcție de ceea ce suntem, de ceea ce gândim, de cât de mult ne seamănă sau nu, de așteptările pe care le avem de la noi înșine. Ne alegem partenerul de viață și căutăm iubirea în funcție de aceste criterii. Pentru că suntem subiectivi în alegerile noastre…

Suntem de fapt o oglindă în care se reflectă ceilalți, spun psihologii. Ceilalți sunt o oglindă în care ne reflectăm la rândul nostru. Relații pe care le stabilim cu ceilalți reprezintă oglinda a ceea ce avem nevoie. Când ne uităm la ceilalți ne uităm într-o oglindă. Această oglindă ne arată realitatea proprie a necesităților și nevoilor noastre. Uneori ceea ce vedem în oglindă contravine cu ceea ce ne-am dori. De multe ori, ne place ceea ce vedem. Acceptăm reflexia oglinzii. Alteori respingem. Fără să vedem prea obiectiv reflexia. De fapt, suntem cu toții oglinda cuiva. Atragem și respingem oameni. Iar oglinzile ne arată imperfecțiunea relațiilor noastre.

Putem folosi oamenii, lumea din jurul nostru, relațiile pe care le stabilim cu acești oameni ca pe o oglindă. Oglinda ne poate ajuta să identificăm acele aspecte care au nevoie de vindecare. Relațiile noastre cu ceilalți (familie, copii, colegi, prieteni, parteneri de viață) reflectă anumite părți din noi. Felul în care te simți cu o anumită persoană este de obicei un indiciu a ceea ce simți vizavi de partea din tine pe care celălalt o oglindește. Atragem oglinzile în realitatea noastră pentru a ne arăta care sunt acele lucruri de care avem nevoie, ce anume am putea dezvolta și îmbunătăți la noi înșine. Acele aspecte ale personalității celuilalt sunt aspecte ale propriei personalități. Ele trebuie conștientizate, acceptate, integrate.

Se întâmplă însă să atragem și oameni cu trăsături total opuse nouă. Aceste persoane sunt reflexia sinelui pe care încercam să-l renegăm, să-l reducem la tăcere. Persoana care se află în fața oglinzii alimentează o anumită nevoie a personalității tale și îți procură ceea ce îți lipsește. Cu cât sentimentele de ură sau iubire față de o persoană sunt mai puternice și mai intense cu atât probabilitatea ca acea persoană să fie o reflexie puternică și fidelă de-a ta este mai mare.

Există și relații pozitive și relații negative. Există și oglinzi binefăcătoare și oglinzi distrugătoare. Cu toate că drumul lor e diferit și suferința cauzată de oglinda distrugătoare nu este deloc similară binefacerii dată de oglinda benefică, ambele duc în punctul cunoașterii de sine, al conștientizării nevoilor și al afirmării identității. Putem arunca o privire asupra relațiilor noastre cu ceilalți, fie ele pozitive sau negative, pentru a descoperi mai multe despre noi înșine. Putem face acest lucru aplicând oricând principiul oglinzii.

Avem nevoie de mult curaj și iubire de sine pentru a accepta oglinzile existente în interiorul relațiilor noastre de iubire. Avem nevoie de curaj pentru a ne accepta chiar și părțile de neacceptat (scuzați paradoxul), fără a le proiecta în ceilalți. “Persoanele cu care interacționăm sau persoanele care ne sunt parteneri de viață sunt întotdeauna oglinzi ce reflectă propriile convingeri. Simultan, suntem la rândul nostru oglinzi ce reflectă convingerile lor. Dacă ne uităm cinstit la relația noastră, putem vedea atât de multe despre felul în care i-am creat”.
 
Oamenii pe care îi iubim sau îi admirăm au anumite trăsături ale personalității lor care stârnesc aceste sentimente în noi. Ele există și în noi înșine. Poate nu dezvoltate într-un procent atât de mare, însă există. În mod inconștient suntem atrași de aceste persoane, considerând că, într-un fel, am putea căpăta acele trăsături pe care le admirăm la ei.

Dacă suntem în general caracterizați ca având o personalitate puternică și suntem atrași de de un partener sensibil și vulnerabil, acel partener va reflecta nevoia de recunoaștere și de acceptare a propriei vulnerabilități. Dacă suntem în schimb sensibili și ne aflăm într-o relație cu o persoană puternică este foarte posibil să ne simțim victimizati, controlați, copleșiți de ei până vom putea la rândul nostru să ne conștientizam și să ne acceptăm puterea proprie.

Cu părțile ei negative și pozitive, lumea pe care o experimentăm este o proiecție a conștiintei noastre. Și cu ce te poate ajuta această teorie a oglinzilor? Te poate ajuta în a te accepta pe tine așa cum ești și în a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt. Chiar dacă nu ești de acord cu ceea ce face o persoană, poți ajunge să o urăști nu din cauza comportamentului său, ci a personalității sale. Accceptarea celor din jurul tău așa cum sunt îți poate aduce mai multă liniște și împăcare de sine. Îți poate aduce acceptarea de sine, în toată diversitatea, splendoarea și contradicția existentă în tine. 

sursa: https://drumuricatretine.wordpress.com/

vineri, 8 septembrie 2017

Rugăciune la Nașterea Preacuratei Maici a Lui Dumnezeu

„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru si dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică. „
 
 
O, Preasfântă, Preacurată şi Preanevinovată dumnezeiască Pruncă şi Fecioară Maria, care te-ai născut din părinţi drepţi şi fără prihană, spre bucuria şi mântuirea a toată lumea. O, Preasfântă Fecioară, floarea firii omeneşti, preafrumoasă şi preaînţeleaptă, care din tulpină uscată şi neroditoare ai răsărit şi care, prin a ta naştere, întristarea preafericiților tăi părinţi şi a toată lumea ai risipit-o; nu ne lăsa pe noi, păcătoşii şi nevrednicii, care întru întristări şi scârbe ne aflăm din pricina păcatelor noastre. O, roadă preasfințită a rugăciunii şi a înfrânării, ascultă rugăciunea neputincioşilor robilor tăi şi, cu darul preasfintelor tale rugăciuni, ajută-ne nouă şi ne învaţă a ne ruga lui Dumnezeu din inimă, fără de răspândire şi fără de formă.

Pe tine, chemarea lui Adam celui căzut, te rugăm să mijloceşti pentru noi către Dumnezeu, ca să ne cheme cu darul Său la adevărata pocăinţă. Pe tine, Maica bucuriei, te rugăm, veseleşte cu darul tău sufletele noastre cele mâhnite şi cuprinse de întristare. Tu, Maica Luminii, mijloceşte la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea minţilor şi a inimilor noastre. Tu, raiule cuvântător, ajută-ne cu darul rugăciunilor tale să ne curăţim de întinăciunea păcatelor noastre, ca să ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel însufleţit al Cuvântului, ajută-ne nouă să vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasă cea Preasfântă şi cu totul fără de prihană a lui Dumnezeu, ajută-ne ca să vedem şi noi, cei neputincioşi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului şi Maica celor întâi-născuţi. Tu, căruţa Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este strălucitoare celor drepţi şi sfinţi. Tu, norul cel în chipul porfirei cu raze de aur, umbreşte-ne pe noi de acea fierbinţeală a poftelor trupeşti şi de aprinderea mâniei şi a iuțimii. Pe tine, ceea ce eşti starea fulgerului dumnezeirii şi raza cea strălucită a Soarelui celui de gând, te rugăm, luminează-ne cu darul tău, ca să nu uităm că şi noi suntem biserici ale lui Dumnezeu şi să nu întristăm cu păcatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în noi. Tu, noian al darurilor celor duhovniceşti, ajută-ne să dobândim şi noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor. Tu, sălaş al Duhului Sfânt, mijloceşte cu darul tău la Dumnezeu, ca inima curată să zidească în noi şi cu duh drept să înnoiască cele dinlăuntru ale noastre.

Pe tine, Maica îndurării şi a mângâierii, te rugăm, cu adâncă umilinţă a inimii, să stai lângă noi în ceasul cel mai de pe urmă al vieţii noastre, ca să ne ajuţi şi să ne mângâi sufletele în vremea despărţirii de acest trup stricăcios şi de veacul acesta trecător. Pe tine, porumbiţa înţelegătoare cu aripi de aur şi cu străluciri de fulger, te rugăm din toată inima să călătoreşti cu noi până ce vom trece toate vămile cele înfricoşătoare ale văzduhului şi toată puterea întunericului celui de sub cer. Pe tine, uşa vieţii, a luminii şi a bucuriei, te rugăm să ne ajuţi să intrăm pe porţile cele sfinte ale împărăţiei cerurilor şi să ajungem, cu darul preasfintelor şi preaputemicelor tale rugăciuni, la lumina veseliei celei neasemănate şi neapropiate.

Pe tine, Împărăteasa cerului şi a pământului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi şi care ai născut pe Ziditorul Serafimilor şi i-ai întrecut întru cinstire pe Heruvimi, te rugăm, noi, păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, să stai aproape de sufletele noastre în ziua cea mare şi înfricoşătoare a Judecăţii de apoi şi să îmblânzeşti mania cea sfântă şi dreaptă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre. Amin!

SĂ NE FIE DE FOLOS!

DOAMNE AJUTĂ TUTUROR!
 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...