miercuri, 2 septembrie 2015

Cum poate să crească iubirea?


Iubirea o vezi – în zâmbetul cald al bunicilor care te așteaptă în prag, în privirea nerăbdătoare sau complice a soțului, sau în entuziazmul copilului tău.

Este iubirea mamei pentru copilul ei, este iubirea dintre frați, este iubirea dintre iubit și iubită, este iubirea pentru părinți. Ce le apropie și ce la adună la un loc toate aceste iubiri? De unde vine și unde pleacă? Se termină, sau nu a fost iubire, daca am pierdut-o? Este iubirea de mai multe feluri?

Iubirea o simți și o atingi – când cazi și cineva este lângă tine și te sprijină, când râzi și râsul tău are ecou, când cauți și căutarea ta are un partener. Și totuși de unde vine?

Atunci când închizi ochii, ar putea să îți treacă prin cap, că a dispărut. Și îi deschizi din nou, dar ea este acolo, cu tine. Pentru că iubirea vine din tine, din ceea ce dai și din ceea ce iubești.

Sufletul tău este singurul loc în care iubirea poate să crească. Când sprijini, când îmbrățișezi, când râzi împreună, când plângi pentru cel ce îl iubești, când te dai celuilalt, fără să te îngrijorezi de ceea ce vrei primi, primești iubire. Ea se termină când începi să ceri – dă-mi și dă-mi și dă-mi pentru că e dreptul meu. Și s-ar putea să primești o vreme ceea ce ceri, dar iubirea crește din a da, iar atunci când aștepți cu înfrigurare să o primești, de fapt ai sugrumat-o.

Sigur ca ceri iubirea să îți oblojești rănile și fricile și durerile. Dar le faci mai mari și mai adânci când fugi de ele, așteptând de la ceilalți.

Iubirea este cu tine și crește din tine, atunci când tu iubești, fără grija că iubind te vei împuțina. Dimpotrivă.

de Corina Dobre

marți, 1 septembrie 2015

1 Septembrie – începutul Anului Bisericesc – o nouă invenţie a Bisericii?

 
Nu de puține ori ne este dat să auzim una sau alta despre „ce mai inventează Biserica”. Între multe nedumeriri, o întrebare e de actualitate zilele acestea în mediul online. Ea este legată de ziua de 1septembrie, în care Sinaxarul anunţă „Începutul indictonului şi al anului bisericesc”. Totuşi, spun unii: „De ce Biserica nu poate să fie în rând cu lumea, să înceapă anul la 1 ianuarie, lunea să fie prima zi a săptămânii, iar ziua să înceapă cu miezul nopţii? Mereu ortodoxia a fost contratimp şi pe dos!”…

Mereu am fost fascinat de acea icoană bizantină de factură athonită, în care Hristos Dumnezeu ţine în mână globul pământesc şi îl măsoară cu un compas, parcă prea mare pentru planeta noastră. Şi mai surprins am fost atunci când am aflat că, de fapt, icoana se referă la timp şi nu la spaţiu! Totuşi cu un compas se măsoară o distanţă fizică, de ce oare Hristos măsoară timpul cu un compas? O altă întrebare mi-a fost: de ce în bisericile noastre nu îşi găseşte rostul un ceas, care să ne ticăie toată Liturghia?

Întrebările acestea îşi găsesc răspunsul într-o formulă pe care o rostim aproape obsesiv în cultul liturgic al Bisericii noastre: „Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Prin aceste puţine cuvinte mărturisim că în Biserică şi în Liturghie timpul fizic încetează, se înveşniceşte şi se sfinţeşte. În Biserică şi în Liturghie timpul are o valoare mistagogică, tainică şi eshatologică – el tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu. Spunea un teolog al zilelor noastre că viaţa noastră se desfăşoară între un Paşti şi altul, între o Duminică şi altă Duminică, între o Liturghie şi următoarea Liturghie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum, dar şi pururea şi în vecii vecilor…, totul devine astăzi în timpul liturgic. Aşa înţelegem cum, ascultând şi trăind cuvintele Sfintei Evanghelii, devenim contemporani cu Însuşi Mântuitorul Hristos, cu Sfinţii Apostoli şi cu Maica Domnului. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut – „în vremea aceea” – prin cultul liturgic, sunt aduse într-unprezent real şi întru-un veşnic astăzi.

Timpul Bisericii nu este altul decât cel care se scurge prin ceasurile noastre. Este acelaşi, numai că toate clipele petrecute la Biserică şi la dumnezeiasca Liturghie au o altă valoare şi o altă semnificaţie. Nu este o pretenţie absurdă a Bisericii de a fi altfel decât lumea, pentru că lumea îşi revendică rădăcinile firave şi neputincioase în Biserică – trupul tainic al lui Hristos Dumnezeu.

Explicaţia ar avea şi argumente istorice. Cu mult timp înainte ca astronomul italian Luigi Lilio să pună bazele unui calendar modern, cu secole înaintea germanului Peter Henlein, care a construit primul ceas în adevăratul sens al cuvântului, Biserica a avut, prin cultul liturgic, ceasornicul propriu. Credeţi că din fantezie Ceaslovul are în componenţa sa Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI şi Ceasul IX? Nu din lipsă de ocupaţie, ci pentru că aşa îşi calculau primii creştini timpul – după orele de rugăciune!

Înainte de fixarea unei ordini temporale lumeşti, civile, părinţii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au stabilit ca anul bisericesc să înceapă la 1 septembrie. Considerentul dumnezeieștilor părinţi a fost legat de un amănunt biblic – începutul activităţii de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul s-a făcut la începutul lunii septembrie. După calendarul iudaic, intrarea în sinagoga din Nazaret a Mântuitorului a fost în luna a şaptea, numită Tişri – septembrie (Luca 4,14-19). Primele cuvinte ale lui Hristos, rostite în sinagoga din locul său natal au anunţat marea operă mântuitoare pentru neamul omenesc: „Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca să binevestesc săracilor, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19). 1 septembrie nu este o reminiscenţă din cultul iudaic, ci este momentul în care Dumnezeu a sfinţit timpul!

Așadar, 1 septembrie nu este o invenţie nouă a Bisericii. De mai bine de 1800 de ani, această zi este considerată început al unui nou an – liturgic, mai ales. Liturgic, pentru că toate cele trei mari perioade – Octoih, Triod, Penticostar, toate cărţile de cultul şi, în principal, cele 12 Minee, au ca referinţă 1 septembrie.

Toate sărbătorile din calendarul nostru gravitează în jurul acestei zilei. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului la 15 august şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august şi începe imediat, la 8 septembrie, cu Naşterea Maicii Domnului. Tot la 1 septembrie, inima creştinismului răsăritean pentru mai bine de o mie de ani – Imperiul Bizantin – îşi începea noul an. Acesta este și sensul cuvântului de la începutul sinaxarului – indicton. Prima zi a calendarul constantinopolitanilor se numea indicton, adică prăznuirea momentului în care Dumnezeu a început crearea lumii.

Sunt motive istorice şi liturgice. Dar pentru mine, credinciosul de rând, care sunt coordonat de alt timp, care mă presează şi niciodată nu îmi ajunge, pentru care motiv este importantă această sărbătoare? Dincolo de toate semnificaţiile teologice şi istorice enumerate, 1 septembrie devine un nou moment special de rugăciune. Nu avem timp de biserică de multe ori, dar în fuga tramvaiului ne putem aminti că, dincolo de duşmanul timp, există un timp care ne sfințește. O clipă de rugăciune sinceră şi curată cântăreşte, poate, cât un an întreg de zbucium lumesc.
 
Asta ne învaţă şi rugăciunea Bisericii, dedicată zilei de 1 septembrie:
 
„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin”.
 

Viața nu înseamnă singurătate

Viața noastră, cea de toate zilele.


Indiferent cât de multă iubire avem în noi, ne este din ce în ce mai greu să o dăruim. Și să o primim. Ne temem de oameni. Ne temem de sentimente. Ne temem din ce în ce mai mult de relații.

Ne plac relațiile fără complicații, prin telefon sau chat. Nu față în față. Resprirație în respirație. Ochi în ochi. Responsabilitate în responsabilitate. Acestea nu dor atât de mult când se rup.

La urma urmei, am îmbrăcat un suflet în cuvinte și l-am văzut doar cum am dorit noi. Poate niciodată cum a fost el. Dar e mai accesibil așa. Și mai ușor de iubit. Este mai impersonal, deoarece după ce închidem chatul, ne putem vedea de viața noastră. E ca și cum ai putea da delete și accept cuiva în viața, în gândurile și trăirile tale. Atât cât vrei. Atât cât simți. Atât cât vor mușchii tăi. Cardiaci sau restul.

Cuvintele însă, nu ne țin de singurătate. Nu ne țin de frig noaptea când ajungem acasă. Nu ne țin de mână când suntem bolnavi. Nu ne privesc în ochi. Nu se plimbă cu noi prin parc, pe malul mării. Ne dăruiesc aproape totul, dar ne lasă atât de goi. Ca o Fata Morgana: o simți că e acolo, o vezi oarecum, dar nu o vei avea niciodată. Va fi mereu o himeră dulce, frumoasă, care va naște în tine roiuri de emoții, dar atât.

Bineînțeles că poți trăi și astfel o viață întreagă, dar viața înseamnă mult mai mult. Înseamnă să poți să te scalzi în privirea cuiva, să îl poți alinta, să vă certați, să vă împăcați, să poți clădi, să poți avea copii, să poți avea o familie. Să poți sta seara pe terasă și să privești în aceiași direcție. Mână în mână. Să simți căldura palmelor cuiva cuibărite ție, nu doar să îți induci o stare! Să râzi, să te bucuri și să îți împarți viața cu cineva. Să fii și să devii martorul vieții și sufletului cuiva. Și viceversa.

Viața înseamnă să înveți să dăruiești, să faci compromisuri, să clădești, să primești, să trăiești înainte de toate! Da, e mai bine în doi și în mijlocul unei familii decât singur. Sunt multe greutăți și responsabilități, dar e mult mai frumos să privești în urmă și să vezi cât de multe vieți, clipe și amintiri au răsărit acolo. Și au crescut. Și au dat mlădițe.

Și totuși, oamenii aleg să devină impersonali. Au ales să devină litere nu oameni. Au ales să transforme viața într-un alfabet nu într-o familie. Pentru că teama de viață e mai mare decât dorința de a trăi.

luni, 31 august 2015

Când eşti la pământ, întoarce-te spre ceilalţi


În momentele de impas, mai mult ca oricând, te orientezi spre tine. Priveşti în sufletul tău, analizezi şi diseci până la ultimul atom ceea ce ţi se întâmplă, ceea ce simţi. Crezi că nu e drept să ţi se întâmple ţie aşa ceva. Poate că nici nu e drept. Şi, după concluzia asta, o iei de la capăt. Revezi la nesfârşit filmul evenimentelor, te sfărâmi căutând exact cuvântul, acţiunea, contextul care a declanşat totul. Te tot întrebi ce ai face diferit dacă ai putea. Ignori sau răneşti oameni buni care sunt balsam pe sufletul tău fiindcă durerea ta e cea mai de preţ.

Ai ajuns să coabitezi cu durerea ta. Aşa cum faci cu un partener drag. Îi dedici primul gând din zi, o duci cu tine între prieteni, la muncă, în lume. Investeşti în ea mare parte din energia ta. O hrăneşti cu toată energia emoţiilor, gândurilor şi cuvintelor tale. Adormi seară cu ea în gând şi o duci cu tine în lumea viselor alimentând-o cu puterea subconştientului.

Dar într-o zi îţi iese în cale un om a cărui dramă e incomparabil mai mare ca a ta. Sau, poate, chiar mai reală. Şi, dintr-o dată, te trezeşti şi-ţi vezi toată viaţa cu alţi ochi şi aproape că ţi se face ruşine de lamentările tale. De faptul că te-ai simţit distrusă fiindcă un singur aspect al vieţii tale nu funcţiona perfect. Şi începi să fii recunoscătoare pentru că eşti vie, pentru că eşti întreagă tu şi ai tăi  şi poţi sta acum să citeşti aceste rânduri.

Toţi ducem cu noi dureri ce sapă caverne în sufletele noastre. Şi toţi avem în apropierea noastră oameni ce cunosc disperarea – dar nu-i vedem fiindcă egoismul ne orbeşte.

Încetează să-ţi plângi de milă. Priveşte în jurul tău. Când eşti la pământ, întoarce-te spre ceilalţi. Oferă vorbe bune şi un zâmbet cuiva care nu a zâmbit de mult fiindcă nu a avut motive. Oferă companie unui om abandonat. Găteşte ceva bun şi pune la pachet pentru un om flămând – nu ce nu ţi-a trebuit ţie, ci din bunul tău! Oferă celor ce au nevoie ce ai tu bun, nu ceea ce ai de aruncat. Tratează-i pe ceilalţi aşa cum tu ai nevoie, cum sufletul tău tânjeşte.

Nimic nu alină un suflet zdrobit mai mult decât altruismul şi compasiunea.

de Gina Butiuc

duminică, 30 august 2015

„Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“


Această dumnezeiască rugăciune a Inimii care stă în chemarea Numelui Mântuitorului „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“, este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; este dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor, dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. „Căci nici un alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim“ ne spune Apostolul.

Astăzi, rugăciunea lui Iisus a devenit o rugăciune pentru fiecare şi pentru orice împrejurare. Mulţi confundă rugăciunea neîncetată cu Rugăciunea inimii, or lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea inimii este o cale de a ne ţine mintea lipită de Dumnezeu, dar nu este singura.

Această rugăciune, cunoscută în Ortodoxie ca rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloace de a ne curăţi inimile şi de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreagă teologie şi ne aşează într-o relaţie corectă cu Dumnezeu.

Când spunem …"Doamne…" înseamnă că-L recunoaştem pe Iisus Hristos ca Împărat al universului şi Stăpân al nostru. "Iisuse… " înseamnă că recunoaştem că Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastră omenească pentru a ne da o natură Dumnezeiască. "Hristoase…" înseamnă că-L recunoaştem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca să ne scape din starea de păcat şi duşmănie cu Dumnezeu. "Fiul lui Dumnezeu…" înseamnă că recunoaştem Dumnezeirea Lui şi relaţia Lui cu Dumnezeu Tatăl. "ai milă de mine…" înseamnă că ne apropiem de El cu umilinţă, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teamă, dar şi cu speranţă, pentru că El este un Dumnezeu îndurător şi iubitor de oameni. "păcătosul…" este recunoaşterea stării noastre de păcat, este atitudinea de pocăinţă şi umilinţă, recunoaşterea că nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci că avem disperată nevoie de ajutor.

Invocarea numelui lui Iisus în rugăciune universalizează harul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi actualizează prezenţa lui Iisus în noi. Îngerul lui Dumnezeu, în care se găseşte numele lui Dumnezeu, devine pentru Israel purtătorul prezenţei dumnezeieşti. În concepţia biblică, invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de prezenţa lui Dumnezeu. Prin numele lui Iisus, Dumnezeu intră în lume, iar cel ce se roagă şi-L invocă se bucură de o relaţie specială cu Dumnezeu, el devine purtător de Dumnezeu.

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, pentru că rugăciunea trebuie să hrănească viaţa noastră spirituală. "Cine îşi orientează întreaga lui strădanie spre interior, acela este curat şi nu numai curat, el s-a cufundat în Dumnezeu, vede pe Dumnezeu şi-L propovăduieşte. Acela se roagă" .

Sfinţii părinţi ne recomandă să avem întotdeauna această rugăciune în străfundul inimii noastre, şi să o aducem adesea la suprafaţă prin rostirea ei cât mai frecventă. Dar în acelaşi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinţe. Astfel rugăciunea nu mai este "o activitate" exterioară, ci noi înşine devenim rugăciune. Sf. Teofan Zăvorâtul ne spune că în adevărata rugăciune mintea se coboară în inimă, în loc să hoinărească aiurea.

Pentru a ne feri de greşeala de a crede că această rugăciune ar fi o formulă magică, sfinţii ne învaţă că putem folosi diferite variante ale acestei rugăciuni, cât şi alte rugăciuni asemănătoare care ne ajută să ne curăţim şi să ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai milă de mine", sau "Ai milă de mine, păcătosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie să fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Dacă inima nu participă, actul fizic al rugăciunii este cu totul inutil. Practica rugăciunii inimii este foarte veche în spiritualitatea ortodoxă. Ascultarea ca un lucru cu totul deosebit şi care, împreună cu un ,,părinte spiritual experimentat” va conduce pe cel ce se roagă la liniştea rugăciunii. Sf. Grigorie Palama expune în scrierile sale unitatea dintre trup şi suflet. El pledează pentru eliminarea păcatului şi pentru stăpânirea spiritului. În măsura în care reuşim să impunem stăpânirea spiritului în viaţa noastră ajungem la liniştea duhovnicească. Pentru începători însă, Sf. Grigorie Palama consideră mijloacele fiziologice ca ajutătoare, deşi nu sunt absolut necesare sau esenţiale.

La rugăciunea inimii poate ajunge orice om, atât călugărul, cât şi mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Aşa că nu trebuie să ne mirăm dacă auzim de persoane care s-au nevoit o viaţă întreagă şi nu au ajuns să o practice. Ca orice dar, Dumnezeu îl oferă doar aceluia care are cu adevărat dragoste şi smerenie. Important este ca noi să ne străduim să-l primim. Nu trebuie să ajungem să credem că nu ne vizează, că Dumnezeu nu ne are în vedere cu acest dar. E un păcat să crezi că el aparţine doar altora. Rişti să faci din rugăciunea inimii doar un subiect de discuţie: cine a practicat-o, care îi este începutul, ce cuvinte conţine, etc. Însă ea nu ne-a fost dată pentru speculaţie, ci pentru unirea cu El.

,,Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu"

Sf. Ioan Gură de Aur.

sâmbătă, 29 august 2015

Compromisuri


Ți-am văzut sufletul rănit de negrele-ți gânduri pe care așa zisele împrejurări nefaste ale vieții ți le-au provocat. Suflete drag, te-ai făcut mic de tot lipsindu-te de căldura speranței cu bună știință, dar mai ales prin faptul că ai ajuns să îl învinovățeşti pe Dumnezeu pentru nedreptățile oamenilor răi. Singur îți tragi ponoasele pe care alegerile tale ți le-au provocat. Dar eu nu scriu acum pentru a-ți face morală, ci doar pentru a-ți aduce aminte că nu Dumnezeu este responsabil de alegerile fiecăruia dintre noi. Nu El e Acela Care rămâne nepăsător la suferințele pe care de foarte multe ori, mai ales în ziua de astăzi, adevărul este nevoit să le suporte din partea minciunii. Despre minciună este foarte mult de scris, dar mă voi rezuma doar la a-ți spune că minciuna, indiferent cât ar putea fi ea de mică și neînsemnată, tot are să aducă după ea unele răutăți. Oamenii sunt obișnuiți ca atunci când nu mai dețin valoarea adevărului în inima lor, să facă multe, dar multe compromisuri. Ei cred că dacă lași azi de la tine un lucru pentru a fi bine pentru celălalt care nu îți înțelege credința, starea sufletească, râvna pentru mântuire, poate mâine celălalt se va schimba, poate va deveni mai bun. Compromisuri trebuie făcute doar a-l aduce pe cel de lângă tine pe o linie de plutire, dar făcute rar, exact ca niște excepții care confirmă regula. Nimic mai mult. Aceasta poate fi valoarea unui compromis. Dar doar dacă omul care îl va face, va avea discernământ în ceea ce privește lucrarea lui. Oamenii slabi confundă deseori excepția cu regula însăși, compromisul cu reușita garantată. Oamenii obișnuiți nu le confundă, însă tot astfel le aplică, dar în virtutea inerției, a neatenției. Oamenii puternici fac compromisuri foarte rar și doar pentru a fi în slujba Binelui.

Revenind la durerea pe care am văzut-o umblând ca o nebună haotică în sufletul tău, pot doar atât să îți spun: cât de greu ți-ar fi, roagă-te și nu deznădăjdui. Nu da vina pe Dumnezeu pentru neajunsurile pe care ți le provoacă alții, pentru că îți înnegrești sufletul fără rost. Știi prea bine. Iar despre compromisuri, trebuie să știi că până nu stăpânești sensul adevăratei valori pe care o pot avea, este bine să nu le mai faci. Eu așa cred că este cel mai bine momentan pentru sufletul tău și te rog frumos să îmi respecți dragostea pe care am avut-o atunci când ți-am scris aceste rânduri. Nu aș vrea să cred că le-am scris în van.

de Ochii Caprui

vineri, 28 august 2015

Oameni imposibil de iubit și iubirea de sine


Toți oamenii tânjesc după iubire și mulți fac eforturi să fie iubiți. Există și oameni care fac tot posibilul să nu fie iubiți. Aceștia se străduiesc să-i umilească pe cei care i-ar putea iubi, folosindu-se de inocența și de frumusețea iubirii însăși, care rabdă, iartă, acceptă și abdică de la toate ifosele Egoului. Iubirea însăși e umilită de cei care n-o cunosc și n-o înțeleg, de cei ai căror ochi o socotesc o slăbiciune sau un pericol. Astfel de oameni se comportă cum le trece prin minte. Toate proiecțiile Egourilor personale devin defecte, slăbiciuni și trăsături pe care ei le atribuie lumii înconjurătoare. Cei care țin iubirea la distanță, umilind, manipulând, acuzând, negând, reprimând sau atacând nu sunt altceva decât imagini ale unei iubiri de sine care are nevoie să fie investigată și reevaluată.

Iubirea însăși îi acceptă existența acestui ”imposibil de iubit”, dar nu trebuie să-i tolereze la infinit comportamentul absurd, căci această toleranță devine lipsă de iubire de sine. Iubește-te pe tine, asta-i ideea! Iubirea rabdă totul, iartă totul, acceptă totul, dar acestea se întâmplă în interior și, dacă se întâmplă aici, este doar o chestiune de timp pentru ca separarea fizică a iubirii de lipsa iubirii să apară ca o consecință a legii universale a reflecției. Așadar, cel care nu ne iubește în exterior este doar un aspect neintegrat din noi înșine, o parte din noi, care se autoflagelează, așteptând dragostea de acolo de unde ea nu poate veni. Cel care nu iubește, nu iubește: punct! Poți avea ochii verzi, picioarele până-n lună, inteligența lui Einstein sau conturile doldora: dacă cineva nu te iubește, acela ești tu, iar ”neiubibilul” din exterior e doar o oglindă care încearcă să te conștientizeze, care încearcă să-ți spună: iubește-te, așa ai să scapi de mine! De aceea el face tot posibilul să te umilească, să te arunce la coș, să-ți facă viața mizerabilă: el își face lui însuși acestea toate, iar ție îți spune că nu te poate iubi el, ci tu însuți. Visul de a schimba pe cineva și de a-i planta iubirea, bunăvoința, înțelegerea sau compasiunea în suflet e doar un vis. 

Căutați în viețile voastre oameni care vă iubesc deja. Căutați compania oamenilor buni, nu încercați să-i îmbunătățiți pe alții. Dacă alții vor să fie mai buni, vor face eforturi singuri în acest sens. Dacă vă iubesc, veți vedea aceasta în manifestările lor, în felul lor de a se comporta cu voi. Iubirea nu-i o stare unilaterală, de care beneficiază doar cel ce iubește: ea e ca soarele, când strălucește, aruncă lumină și căldură în lume, în jur. Vibrează, se simte, modelează comportamentul, atitudinea, faptele și o face pentru că ea e în interiorul celui ce iubește. Dacă nu este, nu poate fi stimulată, gândită, inventată sau determinată: iubirea vine din alt loc, din alt spațiu, din Duhul Sfânt...De aceea, dacă nu e, nimic nu e... ! 

Iubește-te pe tine, așteptând și căutând oameni care te iubesc, căci în întâlnirea cu ei se va manifesta iubirea de sine.

de Maria Timuc
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...