duminică, 7 februarie 2016

Povestea impresionantă a părintelui Gherontie Puiu, omul vegheat permanent de Maica Domnului. Ce rugăciune miraculoasă îi învăţa pe credincioşi.


Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult.

Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache

Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic.

La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales.

Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”.

Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri.

Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri.

Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava.

Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman.

În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral.

Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“.

Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.

Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase

Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult.

Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache.

Prezenţa constantă din viaţa lui

Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic.

La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales.

Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”.

Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri.

Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri.

Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava.

Zece ani în sihăstrie

Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman.

În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral.

Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“.

Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.

Mănăstirea Caraiman, ridicată de părinte la poalele Bucegilor. 

În mai 2014, după ani întregi petrecuţi într-o chilie simplă din Mănăstirea Caraiman, părintele Gherontie Puiu a trecut la Domnul. La înmormântarea sa, la care au au participat mii de oameni, s-a pornit din senin o ploaie torenţială, deşi toată ziua a fost însorită. Apoi, cerul s-a limpezit, iar credincioşii au fost convinşi că părintele a făcut o rugăciune să alunge norii, aşa cum le-a alungat şi lor suferinţele, de câte ori îl căutau în chilia smerită.

Rugăciunea părintelui Gherontie

Pentru toţi cei care veneau la el cu probleme de sănătate şi suflet, părintele Gherontie îi învăţa să rostească următoarea rugăciune, cu puteri miraculoase: 
“Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei!”. 

Părintele a povestit că această scurtă rugăciune a fost descoperită de părinte într-o noapte, chiar în mâna sa, aşternută pe o bucată de hârtie.

Mai scria acolo că trebuie spusă, cu credinţă, de 30 de ori pe zi, vreme de 40 de zile, şi că îndeplineşte orice dorinţă a celui ce o rosteşte. „Vă rog, toţi cei care aveţi probleme de orice fel, să spuneţi această rugăciune de 30 de ori pe zi, timp de 40 de zile, şi Maica Domnului va face minuni!“, era îndemnul părintelui către cei care ajungeau la el fără speranţă.

sâmbătă, 6 februarie 2016

Seva durerii unui trecut naşte speranţa unui viitor mai bun doar în sufletul unui om ce îşi lucrează prezentul.

Un duş rece.


Dacă tu ştii că te-ai chinuit atât, ai trecut prin atâtea clipe de durere, ca să poţi sta acum puţin în picioare, să te poţi bucura de viaţă aşa cum se cuvine, atunci de ce îţi aduci aminte iar şi iar de trecutul tău? Te întorci, cu bucurie parcă, la locurile acelea din memoria sufletului tău, locuri care nasc clipe dureroase şi de care te vezi inadmisibil atât de strâns legat? Nimănui nu îi oferă plăcere această privelişte şi nimeni, dar absolut nimeni din lumea aceasta nu îţi poate oferi şansa de a te scăpa de această suferinţă, mai ales dat fiind faptul că ţie îţi este dragă. O urăşti, dar nu te poţi lipsi de ea. Vrei medicamente, dar să nu fie amare. Dumnezeu îţi rânduieşte oameni potriviţi care să te ajute şi vrei să mergi cu ei, dar până la un punct, nu mai mult. De ce?

Dorinţa de a face bine cuiva, implică înainte de toate responsabilitate. Nu poţi fi responsabil de sufletul tău? Atunci te vezi neputincios în a ajuta pe altul. Responsabilitatea este disponibilitatea de a suferi fără crâcnire toate consecinţele născute din relaţia ce va lua naştere din momentul în care te-ai hotărât să ajuţi acel om. Adică indiferent dacă omul acela te va iubi, părăsi, urî, defăima, cleveti, răzbuna sau orice alt rău, tu să nu îl părăseşti la nevoie şi să te rogi tot timpul pentru sufletul lui. În privinţa sentimentelor tale faţă de el,să rămâi permanent neschimbat. Şi atunci, da…eşti responsabil şi mai ales, ştii ce înseamnă binele făcut până la capăt. 

Când faci binele de ochii oamenilor, e doar momentan. Adică ajuţi omul cu scopul de a te lăuda pe moment el şi cei care te vor observa.

Când faci binele cuiva de ochii tăi, e temporar. Adică îl ajuţi până acolo unde omul te va defăima. Iar când te va defăima, îl vei părăsi. 

Când faci binele de ochii lui Doamne Doamne, nu te mai interesează consecinţele ce vor veni asupră-ți. Ci stabilitatea ta în relaţia ta cu Dumnezeu şi omul respectiv. 

De aceea, trebuie să fii responsabil şi să ştii că facerea binelui implică suferinţă. Tocmai de aceea îţi spun. Dacă treci prin această suferinţă, nu te plânge şi nu te mai întoarce în trecut. Fii bucuros de clipa prezentului şi culege harul milei lui Dumnezeu din ea. Culege-l cu dorinţa de a face faţă la furtunile care vor mai veni. Acum e timpul să creşti. Să creşti înaintând în virtute. Nu bătând pasul pe loc şi deprinzandu-te să îţi plângi soarta. Nu prea îi pasă soartei de tine când te vede la pământ. Ci doar atunci şi numai atunci când observă că ai destul curaj cât să îţi poţi aduna toate şansele pentru a o schimba. Gândeşte-te bine. E fericirea ta în joc. Seva durerii unui trecut naşte speranţa unui viitor mai bun doar în sufletul unui om ce îşi lucrează prezentul.

de Ochii Caprui

vineri, 5 februarie 2016

Fiecare din noi avem un trecut...

 
O istorie, fie ea plăcută sau neplăcută, sau, de obicei, amândouă. Amintiri ce ne definesc bucuria şi zâmbetul, sau nefericirea şi durerea. Fiecare suntem astăzi o sumă a acţiunilor noastre de până acum, un rezultat al alegerilor ce le-am făcut, conştient sau inconştient, pe drumul nostru de a fi. O “colecţie” de emoţii, sentimente şi fapte care, puse laolaltă, formează persoanele ce suntem în momentul prezent.

Trecutul nostru e acolo. Nu îl putem schimba. De aceea îi spune trecut….pentru că a trecut! Şi, totuşi, el ne afectează viaţa de zi cu zi. Modul în care o face, în schimb, ţine doar de noi.

Putem vedea trecutul ca o lecţie din care ar fi trebuit să învăţăm. Ce e bine şi ce e rău pentru noi. Bătrânii spun că, dacă nu învăţăm din istorie (trecut), avem şansa să o repetăm. De aceea e bine să învăţăm. Ca să putem corecta, să ne definim sau redefinim ca oameni, cu valori care merită duse mai departe în geanta noastră de zi cu zi. Dacă nu învăţăm nimic, trecutul ne umple geanta cu bolovani, geanta pe care la un moment dat nu o mai putem căra. Şi vom cădea. Atâta timp cât privim înapoi, vom merge înainte cu spatele. Şi probabil ne vom împiedica sau nu vom avansa prea mult. Învăţând din trecutul nostru, însă, vom avea şansa să ne fie mai bine. Chiar dacă suntem jos, vom şti că putem privi în sus şi vom avea forţă să ne ridicăm din nou şi din nou. Sau pur şi simplu ne va fi bine, pentru că nu vom repeta greşelile de dinainte.

Trecutul este acolo. Din când în când ne mai sună la telefon. Dar cu siguranţă nu ne mai spune nimic nou. Poate nu ar trebui nici să îi mai răspundem. Poate ar trebui să îl lăsăm în pace să se ducă unde s-a dus. Şi, dacă totuşi ne lasă un mesaj, poate e timpul să învăţăm lecţia şi să mergem mai departe. Şi să o facem, în primul rând, cu iertare şi cu dragoste pentru noi. Atât am ştiut şi atât am putut să facem la momentul respectiv. Apoi, privind cu aceeaşi atitudine către oamenii din trecutul nostru. Şi ei au ştiut şi au putut să facă atât cât a fost. Abordând trecutul cu dragoste şi iertare, el nu se va schimba, dar ne va deschide o altă perspectivă asupra viitorului. Ne va da speranţa şi încrederea de a fi mai buni în prezent, tocmai pentru ca să avem un viitor mai frumos.

Trecutul e doar o lecţie pe care e bine să o învăţăm. Cu siguranţă nu este o condamnare pe viaţă. Pentru că fiecare dintre noi are capacitatea de a schimba şi de a se schimba în mai bine. Pentru că fiecare dintre noi merită să fie fericit. Ne trebuie doar curaj să putem să lăsăm trecutul acolo unde îi este locul. Ne trebuie puţină credinţă să ştim că ceea ce urmează e mult mai bine decât ceea ce a fost. Ne trebuie să facem o alegere. O alegere care ne va ajuta să trăim cu adevărat pe deplin acolo unde ne este locul: în prezent!

sursa:
http://www.benny.ro/

joi, 4 februarie 2016

Uităm să trăim...

 
Regretăm prea mult după cei care ne-au abandonat şi uităm să îi preţuim pe cei care ne-au fost mereu alături.

Ne cosumam prea mult din cauza celor care ne-au dezamăgit şi uităm să ne bucurăm de cei care ne înfrumuseţează viaţa.

Plângem prea mult din cauza celor care ne-au rănit şi uităm să râdem împreună cu cei care ne fac să zâmbim.

Aşteptăm prea mult după cei care ne amăgesc cu iluzii și promisiuni frumoase şi uităm să trăim împreună cu cei dispuşi să ne ofere totul.

Avem prea multe resentimente faţă de cei care ne-au făcut să suferim şi uităm să-i iubim pe cei care ne-au făcut fericiţi.

Vorbim prea mult despre cei care nu ne-au meritat şi uităm să vorbim despre oamenii buni şi frumoşi cu care ne-a binecuvântat viaţa.

Povestim prea mult despre eşecurile şi pierderile noastre şi uităm să amintim despre reuşite şi împliniri.

Ne purtăm, deci, de parcă i-am iubi mai mult pe cei care ne-au abandonat şi dezamăgit şi de parcă ei ar conta mai mult decât oamenii buni pe care îi avem aproape. Ne purtăm de parcă ar fi mai importante nereuşitele şi deziluziile noastre, decât împlinirile şi partea frumoasă a vieţii.

Teama de eșec duce la izolare. Culpabilizarea obsesivă pentru toate nereușitele noastre ne secătuiesc de energie și ne lasă fără acel dram de încredere de sine, capabil să ne dea aripi.

Şi astfel, ne reprimăm nevoia de iubire, ne izolăm de oameni, ne inhibăm bucuria și uităm să trăim...

de Irina Binder

miercuri, 3 februarie 2016

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege de ce cu alții nu a mers

 
Când vei întâlni omul tău, vei avea deja suficiente lecții de viață și nu odată vei fi plâns de durere. Vei ști ce să aștepți de la un bărbat, cum vei ști și ce așteaptă el de la tine. Îți vei trăi libertatea, dar vei fi gata să primești cu căldură un suflet pereche dincolo de prag. Dincolo de toate barierele pe care le-ai creat, după atâtea relații eșuate. Când vei întâlni omul tău, vei ști să spui mulțumesc bărbaților din trecut, pentru tot ce te-au învățat: fie să iubești mai mult, fie să înțelegi mai mult, fie să lași. Vei mulțumi și cu asta vei înțelege că mai mult decât o lecție de viață nu te leagă nimic de ei. Că nu ai iubit niciodată.

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege că tot efortul de până acum nu și-a avut rost. N-ai luptat pentru cine trebuie. N-ai trăit atât de intens. N-ai privit în aceeași direcție. N-ai fost acolo unde voiai să fii. Experiențele din trecut nu au fost decât niște banale trăiri de minut. Nu a fost să fie. Nu ai vrut să fii. Când vei întâlni omul tău, îți vei găsi răspunsurile atârnate ușor pe umerii lui. Pe îmbrățișarea lui care te va face să uiți tot. Pe gesturile lui care te vor surprinde plăcut. Pe gândurile lui care se vor potrivi cu gândurile tale. El va fi un răspuns. Poate cel mai frumos de până acum și cu siguranță cel mai frumos de acum înainte.

Când vei întâlni omul tău, vei ști din prima de ce te-ai forțat până acum, dar nu a ieșit nimic. De ce ai iubit, dar nu ai fost fericită. De ce ai oferit, dar nu te-ai simțit împlinită. De ce ai alergat după unii bărbați, fără să îi vezi lângă sufletul tău. Vei înțelege de ce alții te-au ascultat, dar nu te-au înțeles. Când vei întâlni omul tău, vei găsi liniștea și nebunia ta. Vei fi diferită, pentru că și el va fi diferit. Vei iubi sincer, pentru că el o va face la fel. Și vei avea atât de multe motive să spui că nu mai ești singură. Că nu vei mai plânge. Că de data asta totul e altfel. Pentru că ești omul lui, pentru că e omul tău.

Când vei întâlni omul tău, vei înțelege de ce cu alții nu a mers.

sursa:
http://devorbacutine.eu/

marți, 2 februarie 2016

Părintele Arsenie Boca ne vorbeşte!

"Când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica"
 
Să începem ca și o poveste, ca şi pe vremuri imemoriale când ţăranul român era la munca câmpului şi singura lui grijă era cum îi va fi recolta.

Alte griji nu mai avea. Şi nici de asta nu avea nevoie că ştia că oricum dacă e creștin adevărat atunci Dumnezeu are El grijă de recolta lui. Eh, la acele timpuri trebuie să ne întoarcem noi acuma că tare am luat-o razna.

Așa o luăm noi pe coclauri să fie mai greu decât trebuie. Că așa-i neamul român. El trebuie să se zbată că-i place lui. Îi place să se zbată dar și multe izbândește că e bine, e bine. E bine să fii cu Dumnezeu sa ai pace, să ai pace multă, multă de tot. Când ești cu Dumnezeu nu-ți mai trebuie nimica.

Așa că române ce tot alergi? Ce tot alergi încolo și încoace și nu dobândești nimica.

Cineva tot îți spune că acolo vei găsi nemurirea, dar n-o găsești în lucruri exterioare că n-ai cum. Uită-te acolo înauntru, în inima ta blândă și vei vedea că numai Lumina îți poate aduce valoarea aceea care tu o cauți de atâta vreme, Lumina pe care ai pierdut-o, ai risipit-o.

Dar n-a fost vina ta că de ce ar fi vina ta? Au venit alții și ți-au băgat tot felul de chestii prin cap cum că trebuie să faci aia, și aia, și aia ca să fii fericit, dar fericirea nu vine. Fericirea nu vine așa, ea se dobândește.

Și cum se dobândește ea? Numai prin muncă. Muncă. Muncă interioară. Acolo trebuie să muncești române. Numai acolo, numai acolo, numai acolo.

Așa că ascultă-mă, dacă mai ai acolo, mai găsești undeva în tine voință, ascultă-mă ce-ți spun acum. Tot binele îți vreau eu. De ce ți-aș vrea răul?

Oprește-te! Atâta trebuie să faci, să te oprești, să te oprești și să privești iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simți parfumul, să te închini la sfântul Soare şi să-I mulţumeşti că ţi-a mai dat o nouă zi. Să asculți foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor și, acolo, acolo, în liniştea aceea, în liniștea aceea multă acolo să te găsești tu pe tine din nou. Și aşa, vei deveni ce-ai fost cândva iară.

luni, 1 februarie 2016

Măcar un ruj...

 
Într-una dintre vacanţele petrecute în străinătate, în care am fost cu un cuplu de prieteni (căsătoriţi), am ajuns şi la cumpărături. Am lăsat shopping-ul pe ultima zi, atunci când de obicei se cumpără suvenirurile pentru cei dragi și când se "sparg" banii care-au mai rămas din suma alocată vacanței. Am găsit un Mall prin care am bântuit cu bărbaţii noştri după noi. Ceea ce am observat imediat a fost că soţul prietenei mele comenta la fiecare produs pe care aceasta îl cumpăra. Nu eram atentă la ceea ce făceau ei, dar auzeam din când în când "E pentru mama, cum să nu-i duc şi ei ceva?" sau "E pentru şefa, şi ea mi-a adus mie când a fost în Italia..." Prietena mea dădea explicaţii pentru fiecare magnet de frigider pe care îl cumpăra, iar dacă zăbovea cu privirea asupra vreunui produs, soţul ei o zorea cu câte o replică de genul "Doar nu-ţi trebuie şi prostia aia!"
 
Am înţeles ideea şi le-am propus ca în magazinul de cosmetice unde aveam de gând să îmi caut câte ceva, să nu vină şi bărbații noștri cu noi. Chiar nu voiam să le simţim privirile plictisite şi să auzim pufăituri. Le-am propus să ne aştepte pe o terasă unde să bea o cafea în tihnă, dar au refuzat. Tare incomod pentru nişte femei care vor să testeze pudre, rujuri şi parfumuri, să fie păzite de bărbaţii lor.
 
Eu mi-am cumpărat ceea ce aveam nevoie, iar prietena mea s-a învârtit prin tot magazinul, studiind atent fel şi fel de produse. Era evident că îşi dorea multe dintre ele, dar încerca să se decidă doar asupra unuia, probabil prioritar în acel moment.  Ştiam că îşi dorea mult o pudră pe care o aveam eu şi că îşi propusese să şi-o cumpere când avea să ajungă în străinătate cu prima ocazie.
 
- Vreau să-mi iau pudra asta!, a spus ea încântată că a găsit-o.
 
- La ce-ţi trebuie ţie pudră?, a întrebat-o soţul ei.
 
Dacă aş fi fost în locul ei, i-aş fi povestit lui toată teoria pudrei, cu detalii amănunţite, ca să-l învăţ minte să nu mai pună întrebări aiurea. Dar prietena mea a lăsat pudra pe raft şi a început să studieze alte lucruri. Am avut impresia că-i venea să plângă. Dacă soţul ei n-ar fi fost cu noi, i-aş fi propus să-i dau eu bani împrumut pentru pudră şi pentru tot ceea ce-şi mai dorea, ca să nu mai suporte bombănelile soţului ei şi interogările arogante. Dar el stătea cu ochii pe noi ca pe butelie.
 
După câteva minute, o văd pe prietena mea cu un ruj în mână şi cu o atitudine de copil care implora.
 
- Măcar un ruj, că nu mai am deloc, a spus ea încet.
 
El a privit-o cu un fel de reproş, de parcă-l pusese într-o situaţie ingrată, apoi a scos portofelul şi i-a întins niște bani, cu un aer superior, de ziceai că e cel puţin un Zeu bun şi îndurător cu o biată muritoare care depindea de el. Atitudinea lui mi s-a părut atât de umilitoare, încât mi s-a făcut greaţă. Şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, în maşină, când ea mi-a arătat rujul şi se bucura de el, soţul ei s-a apucat de bombănit.
 
- Dai banii pe toate prostiile. Parcă n-ai destule...
 
N-avea destule. N-avea nici măcar strictul necesar pe care ar trebui să-l aibă orice femeie care se îngrijeşte... şi acum înţelegeam de ce nu avea, deşi situaţia lor financiară era bună, amândoi având joburi destul de bine plătite. Un detaliu destul de important ar fi că acel ruj costa cât 3 dintre cele câteva sticle de vin pe care soțul ei obișnuia să le bea seara pe terasa hotelului.
 
Acela a fost unul dintre momentele în care i-am mulţumit în gând tatălui meu care mi-a repetat obsesiv să nu depind niciodată de banii unui bărbat, să am mereu banii mei, să nu fiu nevoită să-i cer bani bărbatului meu când îmi doresc ceva sau să depind de disponibilitatea lui dacă vreau să îmi cumpăr un săpun bun.
 
Desigur, prietena mea nu depindea de banii soțului ei, dar se pare că aceasta l-a educat prost și acum suporta consecințele. Pentru că partenerul de viață nu trebuie să decidă pentru tine și în locul tău ce-ți trebuie sau să-ți impună gusturile și valorile lui. Din contră. Partenerul de viață trebuie să te încurajeze să te respecți, să te îngrijești, să ai lucruri de calitate. Și vreau să cred că toți bărbații își doresc alături femei frumoase și îngrijite. Dar îngrijirea presupune investiții în îmbrăcăminte, în coafor, în produse cosmetice, chiar dacă ei nu le înțeleg utilitatea și li se par doar niște „prostii”.
 
N-am depins niciodată financiar de un bărbat. N-aş accepta să îmi spună un bărbat ce merit şi ce nu, că am sau nu nevoie de ceva sau că un anumit lucru e prea scump pentru mine. N-aş suporta să îmi justific fiecare necesitate şi dorință, să mă milogesc și să îmi stabilească altcineva prioritățile. Şi-i mulţumesc tatălui meu care, în ciuda părerilor anturajului lui, care a considerat mereu că el mă răsfăţa şi că mă obișnuia cu "nărav", m-a învăţat să mă preţuiesc, să mă respect şi să îmi ofer tot ceea ce îmi doresc. Îmi amintesc cu drag de o zi în care i-am spus că îmi doresc mult o pereche de adidaşi. Erau fiţă pe atunci. Şi, pentru că nu îmi doream să abuzez de bunătatea lui, i-am spus să mi-i cumpere pe cei mai ieftini.

"Cum să-i iau cei mai ieftini adidaşi celei mai scumpe persoane din viaţa mea?", mi-a spus tata. Şi mi-a luat cei mai frumoşi adidaşi. Şi nu, gestul lui nu m-a învăţat să fiu răsfăţată şi nici să am nărav prost, ci m-a format așa cum trebuie să fiu, m-a învăţat că merit ceea ce e mai bun, prin urmare să îmi ofer ceea ce e mai bun.
 
Îi mulțumesc tatălui meu că, deși era bărbat, m-a învățat că merit mai mult decât "măcar un..." și că o femeie care se respectă trebuie să aibă din abundență lucruri cât mai frumoase și de calitate.
 
Sper că și doamnele și domnii au învățat ceva din acest articol al meu. ;)

de Irina Binder

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...