miercuri, 27 iulie 2016

Subestimarea – un pas înainte și doi înapoi.

 
De cele mai multe ori ne subestimăm. Am observat-o la mine. La cei din jurul meu. La majoritatea dintre cei cu care îmi intersectez întâmplător pașii. Nu am înțeles niciodată de unde provine această teamă absurdă care ne inundă cele mai intime gânduri și ne amorțește simțurile. Nu am înțeles de unde ni se trage această neîncredere pe care o simțim în cele mai importante momente, în clipele în care trebuie să iei cele mai dificile decizii. Nu am înțeles de ce inima este atât de neliniștită în preajma alegerilor, de ce sufletul este atât de tulbure în preajma momentelor cheie din viețile noastre. Parcă, cu cât ajungem mai aproape de ceea ce ne-am dorit, cu atât mai mult ne simțim mai departe de atingerea obiectivului personal.

Ne lipsește încrederea individului care are succesul de partea lui. Ne lipsește pasiunea și determinarea individului care știe că va reuși. Ne lipsește motivarea omului care este una cu visul său.

M-am întrebat de ce fac asta. De ce mă subestimez. De ce nu am suficientă încredere în mine. De ce nu risc niciodată. De ce nu sunt spontană. Și nu am ajuns la vreo concluzie. Pur și simplu nu sunt așa. Sunt un altfel de om. Ceva mai prudent decât sunt alții. Ceva mai cuminte, mai analitic, mai lent. Îmi place să observ lucrurile și să le disec. Și când dau peste ceva care mă depășește, pur și simplu mă dau deoparte. Fără să încerc, fără să mă strădui, fără să-mi impun să reușesc. De ce fac asta? Nu știu. Răspunsurile întârzie să apară. Știu doar că în sinea mea râvnesc la ziua în care o să încetez să mă subestimez, la ziua în care o să încetez să mă descurajez, la ziua în care nu o să mă mai tem de consecințe. Râvnesc la ziua în care o să-mi trăiesc viața, pentru că acum nu o fac decât pe jumătate. Știu asta în sinea mea. Și devine mai greu când o recunosc și o spun cu voce tare. Nu am suficientă voință pentru a lăsa în urmă toate aceste rețineri, dar acest lucru nu mă împiedică să lucrez constant la mine însămi. Și poate că trăiesc cu jumătăți de măsură, și poate că mă subestimez din când în când, și poate că port în suflet îndoieli și regrete, însă sper ca toate acestea să mă ducă în punctul în care îmi iau inima în dinți și încetez să mă lamentez pentru fiecare eșec din viața mea. Poate …am această speranță pentru mine. Și pentru toți cei care ne subestimăm și trăim în culori de gri. Lumea pentru noi nu e deosebită, nu e minunată, nu e extraordinară. Noi vedem lumea așa cum este ea, deși poate ne dorim să o vedem așa cum o văd ceilalți. Miraculoasă. Frumoasă. Plină de provocări și necunoscute.

E dificil să te schimbi. Nu imposibil, însă! Știu asta, mai trebuie să lucrez în această direcție.

„Căutam mereu putere şi încredere în afara mea, dar acestea vin dinăuntru. Erau acolo dintotdeauna” ~ Anna Freud

miercuri, 20 iulie 2016

Mai poţi, suflete?!

 
- Dragă suflete, de unde ai atâta putere? De unde atâta putere de a ierta şi a zâmbi în continuare, când ştii bine câte lacrimi ai avea de vărsat? De unde mai ai speranţă? De unde îţi aduni încă forţa şi îndrăzneala de a visa? De unde? Mă uimeşti…
 
- Draga mea, ce-aş putea face? Încotro m-aş putea duce? Nu-mi pot pune niciun voal pe ce mă frământă, nu pot bate din palme pentru ca lucrurile să capete un sens mai bun. Însă vezi tu, nici dacă aş ceda nu aş rezolva nimic. Aşa că merg înainte. Aşa cum pot. Uneori mă împiedic, dar mă scutur repede de praf şi continui, alteori greşesc drumul, dar mă întorc şi o iau de la capăt, însă pe un alt traseu. Nu-mi permit să plâng acum. Nu e timp de lacrimi, căci dacă aş începe, nu ştiu când aş mai termina. Nu a venit acea zi. Lacrimile trebuie să mai aştepte!

marți, 19 iulie 2016

Timpul nu vindecă nimic!

 
“Timpul vindecă tot” – aşa sună o vorbă care mă bântuie de foarte mulţi ani. O vorbă cât se poate de falsă, o vorbă amăgitoare.

Nu, timpul nu vindecă nimic!

Timpul nu este medicul tău de familie, nu este psihiatrul sau psihologul tău, nu este farmacia de la colţ sau vreun pansament gastric.

Timpul face însă un singur lucru – te ajută să suporţi mai uşor o anumită traumă! Asta nu înseamnă că o şi vindecă.

Atunci când suferi, timpul aşterne obişnuinţa peste suferinţă, te face să te obişnuieşti cu ea, însă NU O VINDECĂ!

Trauma există acolo în tine şi, la primul semn, va reieşi la suprafaţă.

‘Timpul vindecă tot’ este o mare capcană şi mulţi au căzut în ea, inclusiv eu. Ăsta e şi motivul pentru care o grămadă de oameni preferă să treacă timpul în loc să se vindece cu adevărat.

Şi ce fac? Colecţionează traume până când sufletele lor arată ca nişte ţinte dintr-un poligon de trageri.

Atunci când sufletul tău a ajuns o ţintă sfâşiată de găuri, timpul nu mai are niciun rol. În momentul ăla tu eşti singurul care poate vindeca ceva, dacă mai eşti în stare să conştientizezi ce se întâmplă cu tine.

Timpul nu vindecă nimic, însă poate fi aliatul tău atunci când decizi că trebuie să îţi cureţi sufletul. Dacă laşi totul pe seama timpului nu se va întâmpla nimic, vei suferi în continuare.

Dacă realizezi ce se întâmplă cu tine, dacă eşti convins că trebuie să te vindeci, atunci timpul va fi cel mai bun prieten al tău.

Am trecut prin procesul asta şi ştiu ce înseamnă. Dacă mă uit în urmă, realizez că timpul este cel mai bun prieten al tău atunci când decizi să faci ceva cu sufletul tău.

Atunci când îi soliciţi ajutorul, el vine şi îţi cere răbdare. Îţi spune clar – ‘ai răbdare, lucrează cu tine şi vei vedea că în câteva luni eşti alt om. Singur nu te pot pune pe picioare’.

Cam aşa funcţionează timpul. Dacă mergi doar pe mâna lui, îţi oferă obişnuinţa suferinţei; dacă însă îi ceri ajutorul, atunci îţi oferă rezultate remarcabile.

Timpul nu vindecă nimic de unul singur. În procesul de vindecare e nevoie de ceva mult mai important – DE TINE!!!

de Andrei Vulpescu

luni, 18 iulie 2016

În iubire se trăiește frumos, dar nu confortabil…

 
În iubire se trăiește frumos, dar nu neapărat confortabil, însă în mod cert, iubind, te înșurubezi într-un orizont revelator pentru că, vă rog observați, cât de frumos se luminează în noi partea cea ma frumoasă din ceea ce suntem atunci când iubim!
 
Dar ce suntem noi? Suntem trecerea de pietoni dintre viață și moarte, pe care aleargă bezmetic, romantic, frenetic, obositor, elegant perdant toți cei pe care ne este dat să-i întâlnim într-o viată! Și noi, noi ce avem de făcut? Avem un singur lucru de făcut: avem de trăit frumos, iar asta înseamnă de fapt totul, înseamnă a birui, cu toate mijloacele umane, împuținarea de suflet invers proporțional cu dizolvarea lent-progresivă a alcătuirii noastre fizice!
 
Avem atâta viață în noi câtă visare putem duce pe spinarea noastră sisifică! Nici mai mult, nici mai putin!
 
de Cosmin Neidoni
 

sâmbătă, 16 iulie 2016

Să te ridici, în ciuda tuturor, în pofida statisticii, împotriva omului care calcă pe om.


Nu importă ce te lovește, nu contează unde, e irelevant cât de tare. Învață mai întâi să cazi. Pune mâinile pe pământ. Respiră iarba, asfaltul, linoleul, covorul, țărâna.
Ține minte aroma fiecărui suport care ți-a permis vreodată pașii.
Nu-ți feri trunchiul.
Nu-ți feri membrele.
Singurul lucru de ferit e capul, tot ce-ai mai bun, tot ce contează la tine e conținutul minții. Să nu uiți niciodată c-o ai. Ține-ți capul în palme așa cum ți-ai ține copilul....
Nu te grăbi să te ridici. Ai să pierzi partea cea mai intensă a experienței. Cât ești jos, înfrânt, zdrobit, dezarticulat, te poți uita la lume din poziția celui mic, celui pe care nimeni nu-l bagă în seamă, magma lumii și bordura pe care se cațără ceilalți. De-acolo, din subsolul umanității, începi să-ți dai seama că oamenii sunt doar conștiințe în mișcare, de cele mai multe ori fără sens, doar direcție. Tu, imobil, nu mai ai direcție. Asta nu înseamnă că nu mai ai sens.
Și-apoi verifică.
Verifică dacă mai ai mâini.
Verifică dacă mai ai picioare.
Verifică dacă mai ai suflu.
Verifică dacă doare.
Unde doare.
Și dacă doare, și dacă nu, numără până la trei. Și la unu împinge.
Ridică-te!
Nu închide ochii în proces. Cât e de greu, ține ochii deschiși. Uită-te cum te înalți printre ei. Uită-te cum li se schimbă, treptat, mimica.
Uită-te la surpriza lor. Și-a celor care-au asistat, pasiv, la cădere. Și-acelor care, voit, te-au lăsat să cazi.
Și-acelor care te-au împins.
Și-acelor care te-au țintuit, odată ajuns la pământ.
Și ține minte figura lor. E cea mai bună alifie. Să te ridici, în ciuda tuturor, în pofida statisticii, împotriva omului care calcă pe om.
Asta înseamnă umanitate.
Asta înseamnă demnitate.

de dr. Gabriel Diaconu

joi, 14 iulie 2016

Când nu înţelegi ceva, ai răbdare!

 
Uneori nu înţelegem cum şi de ce se întâmplă un lucru sau cum de ni se întâmplă tocmai nouă. Sau nu înţelegem ce avem de înţeles de acolo. Şi e atât de mare tentaţia de a intra cu totul în povestea lui "de ce?" încât începem să ne învârtim în jurul acestei întrebări, nu pentru că am vrea să găsim răspunsuri, ci mai ales pentru că dorim să stăm în dramă şi luptă. Există o anumită plăcere în a sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii pe care vrem să o extragem din centrul problemei. Poate că de aia ne tot adâncim în ea, şi tot săpăm, chipurile pentru a ajunge la adevăr.

Numai că, ce să vezi, cu cât sapi mai mult, cu atât te îndepărtezi de adevăr, pentru că începi să vânezi, de fapt, doar răspunsurile care se potrivesc în şablonul poveştii tale, în definiţiile pe care le-ai dat experienţei, în judecăţile pe care deja le-ai emis şi continui s-o faci despre tine şi cei implicaţi. Practic, cauţi şi permiţi să ajungă la tine doar răspunsurile care-ţi validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea pe care vrei să o ai, tiparul în care vrei să stai.

De aceea, în astfel de situaţii, deşi ne simţim pierduţi (şi pe bună dreptate, pentru că ne pierdem de cine putem fi dincolo de problemă), persistăm în situaţia respectivă, croşetând gânduri, plimbându-ne între o judecată şi alta, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a NU înţelege cu adevărat.

Acesta este unul din modurile în care ne lăsăm distraşi din prezent, din starea naturală a fiinţei de uşurinţă şi graţie. Suntem împotriva curentului şi singurul lucru pe îl avem de acceptat poate fi că, în acel moment, singura soluţie sau cea mai potrivită şi benefică este să avem răbdare.
Da, când nu înţelegi ceva, ai răbdare. Nu scotoci, ci aşteaptă. Nu iscodi, ci priveşte. Nu (te) certa, ci îngăduie să fie ce este. Nu forţa, acceptă.

Viaţa are căile ei prin care ne ajută să înţelegem tot ce avem nevoie. Înţelepciunea nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă poate fi un pas către un nivel mai înalt de conştiinţă. Orice proiect trece prin nişte anotimpuri. Dacă e în anotimpul îngheţului, degeaba îl forţezi să fie în cel al înfloririi. Degeaba grăbeşti o plantă să crească, rişti s-o omori din prea multă "bună intenţie".

În plus, fiecare cădere este mereu urmată de un salt. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou, nu-i aşa? Diferenţa o face CUM treci PRIN ele. Cât de conştient eşti de importanţa acestora. Şi cât de deschis spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa ta.

Până la urmă asta e frumuseţea vieţii, acesta este jocul. Imaginează-ţi, dacă ai avea toate răspunsurile, dacă totul s-ar întâmpla şi crea cât ai pocni din degete, ar mai fi aşa de atractiv/distractiv jocul? Nu şi-ar pierde rostul? Dar dacă toate lucrurile ar arăta instant, exact aşa cum le gândeşti şi le impregnezi cu emoţie? Cum ar arăta viaţa ta? Unii îi mulţumesc Cerului că nu le dă tot ce gândesc şi mai ales după cum gândesc în fiecare moment. Că Universul pare să aibă un delay în a răspunde. De fapt, întârzierea este la noi, ne ia ceva până să ne fie clar. Şi mai ales, ne ia ceva până obosim şi renunţăm la luptă.

Aşadar, când nu înţelegi, ai răbdare! Când te prinzi că ai un "de ce" în cap, sau mai multe, opreşte-te. Ai o cădere? Crezi că ai un blocaj? Aşa, şi?! N-ai mai avut? :)

Ce altceva e posibil? Cu altfel poţi privi? Ce-ar fi dacă ai aştepta, pur şi simplu, să se aşeze totul? Ce-ar fi dacă ai fi atent cu adevărat şi te-ai extrage din "problemă"? Cum ar fi dacă nu te-ai mai scufunda în drame, mai mult sau mai puţin ale tale? Şi ce ai crea dacă ai alege să te dai jos de pe gânduri şi să recunoşti ce vrei cu adevărat?

Poţi să alegi lupta. Sau poţi să alegi pacea. Nici una, nici cealaltă nu e greşită. Doar că...să ştii, e mereu alegerea ta.

de Nicoleta Svârlefus

miercuri, 13 iulie 2016

O criză imposibilă!


Criza pare a fi un fel în care oamenii sunt forţaţi să se detaşeze de lumea materială, să facă un pas înapoi, pentru a se întoarce cu faţa către valorile uitate ale sufletului, căci ele definesc viaţa, ele definesc ceea ce este viu în noi. Banii, gustul pentru lux, dorinţa de confort, visul de mărire, de creştere a prestigiului, a poziţiei sociale au atras oamenii într-un carusel exterior, în caruselul unor valori, al căror preţ este – înainte de orice altceva – o îndepărtare de sine şi o rătăcire halucinantă. Îndepărtarea de propriul suflet ar putea fi preţul amar al confuziei şi al alegerilor materiale, în puterea cărora alunecăm doar pentru că sperăm ca materialul să ne facă fericiţi. Corupţia, în orice formă s-ar manifesta ea, nu-i decât semnalul neînţelegerii şi al confuziei mentale, semnalul căderii din propriul suflet, semnalul căderii în plasele negre ale raţiunii, care ne îndeamnă să minţim, să furăm, să ne luăm singuri, în loc să primim, să avem rapid, în loc să ne construim, încetul cu încetul, un loc pe lume. În mod real, locul nostru este orice loc în care ne simţim vii, în singuranţă şi fericiţi, iar acel loc nu există pe lume, fără a exista mai întâi în propria conştiinţă. Iar în conştiinţă nu-l putem găsi decât în relaţia cu propriul nostru suflet, singura putere capabilă să ne ducă pe drumul către mântuire şi lumină.

Câţi dintre oamenii de astăzi mai merg în vizită la un prieten de dragul prietenului? Câte relaţii se bazează pe undele diafane şi gingaşe ale bucuriei de a fi împreună, de a schimba idei, de a te bucura, pur şi simplu, de prezenţa celuilalt? Cât de mult ne bazăm pe valorile umane, care izvorăsc din interiorul nostru şi cât de mult le modelăm cu forţa şi aşteptăm să ne parvină din lume, ca o consecinţă a ”datoriei” pe care alţii le au în relaţiile cu noi? Cum ne manifestăm noi în relaţiile de viaţă, în absenţa sentimentului că avem o datorie? Căci a face un lucru fiindcă trebuie, eşti obligat, dator să-l faci este cu totul altceva decât să-l faci pentru că te împinge dorinţa interioară, sufletul tău, bucuria de a dărui. Puterea energetică a fiecăreia dintre cele două ipostaze echivalează cu puterea a două stări diferite ale conştiinţei. Consecinţele fizice şi, mai ales, non fizice, emoţionale şi mentale, reproduc diferenţa substanţială dintre suflet şi raţiune, dintre căldură şi frig, dintre alegere liberă şi constrângere. O criză materială ar putea fi tocmai expresia materializată a conştiinţei confuze, în faţa căreia obligaţia şi constrângerea sunt experimentate cu prioritate, iar libera alegere şi bucuria sufletului rămân undeva, în umbră şi în urmă.

În principiu, pentru o reîntoarcere în matca vieţii şi a sentimentului omenesc de a fi viu, noi trebuie să inversăm aceste valori: să punem alegerile sufletului mai presus de orice. Ceea ce ne place cu adevărat să facem, ceea ce ne dăruieşte sentimentul bucuriei, al împlinirii şi al frumuseţii, ceea ce ne aduce mai aproape de noi înşine nu se găseşte în lucruri, ci în bucuria de a fi cu ele, de a la face, de a le transforma sau a le crea. Suntem fericiţi când iubim pe cineva, iar iubirea aceea este o putere de nedescris, capabilă să ne ducă în viaţă pe drumul destinului nostru. Nici o căsătorie din interes, nici o slujbă bine plătită, dar neplăcută, nici o prietenie bazată pe interes nu sunt altceva decât surse de dezenergizare şi de cădere în gol, în neâmplinire, nesiguranţă şi nelinişte. Doar unde-i inima noastră suntem şi noi: doar unde-i iubire, e adevăr şi unde-i adevăr şi dragoste nu ne lipseşte nimic şi numai într-o asemenea ipostază criza este imposibilă!

 
de Maria Timuc
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...