vineri, 31 octombrie 2014

Bunătatea e un dar, mai ales pentru tine cel care dăruiești și mai apoi pentru celilalți care primesc.


"Bunătatea este caracteristica oamenilor frumoși și mai ales a celor frumoși pe interior. Se spune că frumusețea interioară este ascunsă și cu greu o poți observa la o primă vedere, însă eu cred că exact această frumusețe se vede, dar mai ales se simte, chiar înainte de a avea loc prima întâlnire fizică. E ca un praf magic pe care-l porți în voce, în gânduri, în gesturi. E în tine… Bunătatea îți face chipul să strălucească. Impactul între suflete, la o primă întâlnire, este de un magnetism indescifrabil și tulburător, fie el în sens pozitiv ori negativ. De aceea este foarte importantă prima impresie. Nu de puține ori am avut ocazia să întâlnesc persoane extraordinar de frumoase la exterior, însă atât de “găunoase” pe dinăuntru, încât mi s-a infiorat pielea de dezgust, încă de la primul impact fizic. Nu există om bun urât, la fel cum nu există om rău frumos. Bunătatea e un dar, mai ales pentru tine, cel care dăruiești și mai apoi pentru celilalți care primesc. Când dăruiești (și mă refer la orice tip de dar: un colț de pâine, un zâmbet, o vorbă bună ori luna de pe cer), îți faci in primul rând ție un dar, bucurându-ți sufletul cu fericirea celui ce primește. Bunătatea înnobilează, dar îl înnobilează mai mult pe cel ce dăruiește, singura condiție fiind să dăruiască din suflet și necondiționat. Bunătatea este cheia împăcarii sinelui. E simplu să fii frumos, liniștit și împlinit, Trebuie doar SĂ FII BUN!"

Daniela
Suflet pereche

joi, 30 octombrie 2014

Nu știu să pierd = nu știu să merg mai departe

Atunci când crezi că ai pierdut tot…de fapt nu ai pierdut nimic. Am scris acum ceva timp despre asta, însă cred că ar trebui să repostez zilnic acel text. Motivul? Zi de zi primesc mesaje de la oameni care suferă şi îmi spun că “nu ştiu să piardă”. Oameni care suferă tare de tot din cauza asta. În realitate, nu sufletul lor a fost cel afectat, ci orgoliul!

Atunci când o relaţie se încheie, omul asumat ştie să meargă mai departe.


Orgoliosul face exact pe dos – se agaţă cu dinţii de relaţie – vrea să se răzbune.

“Cum adică să mă facă ea/el pe mine? Da’…ce…sunt fraier?” – şi investesc o tonă de energie într-un cadavru.

Pentru ce? Pentru a da bine, pentru a avea un office building plin de aparenţe.

Orgoliosul vrea răzbunare, vrea să-i facă rău persoanei pe care a iubit-o, nu poate să o lase să plece aşa… “Păi şi eu cu ce rămân” – se întreabă el. “Unde e satisfacţia de pe urmă? Unde sunt punctele câştigate în deplasare?”

Mie îmi place cum sună acest – “nu ştiu să pierd”. El înseamnă de fapt – “nu ştiu să merg mai departe, nu vreau să merg mai departe, mi-e teamă de nou”.

Nu am să înţeleg niciodată de ce am fost prost şi am crezut că pierd ceva de fiecare dată când s-a încheiat o relaţie?

Cred că nu eram pregătit, cred că nu eram suficient dezvoltat… Măcinam prea multă energie pe nimicuri, puneam răul înainte, vedeam doar părţile rele… în loc să rămân cu momentele frumoase şi cu întâmplările care mi-au definit experienţa de viaţă.

Oare de ce ne aducem aminte doar de părţile naşpa ale relaţiilor? Chiar nu putem să eliminăm părţile astea din peisaj?

Da, ştiu, unele dor tare şi lasă urme adânci, însă atunci când le-ai conştientizat, atunci când ai lucrat pe ele, atunci când ţi-ai liniştit trecutul, chiar poţi vedea că şi cea mai naşpa relaţie pe care ai avut-o te-a ajutat să ajungi omul care eşti acum.

Ce mişto e când descoperi asta… Ce mişto e când descoperi cum eşti cu adevărat. Ce mişto e să ajungi să te priveşti pe sub armuri…

Asta da călătorie!

Am făcut-o şi o recomand cu drag.

Atunci când se termină o relaţie chiar nu pierzi nimic. Lasă orgoliul, lasă mândria personală şi încearcă să priveşti în profunzime. Doar atunci vei vedea cât ai câştigat de fapt tu ca om…

de Andrei Vulpescu

miercuri, 29 octombrie 2014

Principalele greșeli ale femeilor în relații


Pornind de la premisa că e uman să greşim, redau mai jos răspunsul la o întrebare care mi-a fost adresată zilele trecute. Bineînţeles, aceste greşeli le recunosc ca fiind mai frecvente, tocmai pentru că le-am făcut şi eu la un moment dat şi din care am învăţat enorm.

Care sunt principalele greşeli pe care femeile le fac în relaţii?

1. Nu-şi fac timp pentru ele însele.

Motivul pentru care femeia se agaţă atât de mult şi nu-şi poate opri mintea din proiecţii este pentru că refuză să-şi recunoască acele aspecte din ea pe care relaţia cu bărbatul i le arată de altfel.

Aceasta se întâmplă atunci când femeia nu îşi acordă suficient timp pentru ea însăşi şi acordă prioritate altora în viaţa ei. Oricât de multe crezi că ai avea de oferit celui drag, dacă nu începi să îţi trăieşti viaţa la propriu, la un moment dat îl vei sufoca sau mai bine zis te vei sufoca. Fă ceva exclusiv pentru tine însăţi (care să nu aibă legătură cu alţii) şi observă cum te simţi!

2. Nu îşi acceptă corpul şi nu-şi trăiesc sexualitatea.

Aici femeia are puţin mai mult de lucru cu ea însăşi, e un adevărat proces de renunţare la toate inhibiţiile şi prejudecăţile care i-au fost inoculate şi pe care le-a transformat în “religia” ei.

Nemulţumirea legată imperfecţiunile fizice trădează o profundă neacceptare a unor emoţii şi o mare lipsă de afecţiune. Renunţarea la complexe şi la inhibiţii este un pas obligatoriu pentru a te bucura cu adevărat de o relaţie sexuală sănătoasă. Dacă femeile ar cunoaşte cu adevărat cât potenţial sexual zace adormit în ele şi câtă forţă de materializare există în energia lor sexuală, nu şi-ar mai pierde timpul cu telenovele.

3. Caută şi aşteaptă ca bărbatul să le facă să se simtă speciale, unice.

Tu eşti deja specială şi unică şi nu ai nevoie de confirmarea bărbaţilor, cu atât mai puţin de validare în acest sens. De aici ia naştere şi gelozia şi posesivitatea care mereu vor împiedica o relaţie să evolueze. Din nevoia de a fi singură şi cea mai specială în viaţa cuiva, vei intra în lupte pentru putere cu alte femei sau vei începe să faci scenarii de gelozie care îţi vor ruina relaţia la un moment dat.

Astfel de aşteptări nerealiste cu origini în copilărie şi deficit de atenţie din partea tatălui pot fi depăşite odată ce sunt recunoscute şi îmbrăţişate cu onestitate.

4. Îşi neglijează feminitatea şi încearcă să-l schimbe atunci pe bărbat.

Bărbatul are nevoie de spaţiu să-şi poată manifesta masculinul din el, iar o femeie care în primul rând nu-şi oferă spaţiu pentru feminitatea ei, nu va putea să-i înţeleagă bărbatului nevoia de libertate şi să-i ofere spaţiu să-şi exploreze masculinul.

Astfel, dacă tu ca femeie îţi manifeşti femininul în esenţa ta, masculinul va rapunde automat, căutând complementaritatea. Iar dacă nici aşa nu îţi răspunde, înseamnă că nu mai e bărbatul potrivit pentru tine. În concluzie, ocupă-te mai mult de feminitatea ta şi încurajează bărbatul să facă la fel cu masculinitatea lui.

5. Caută “relaţii serioase”, proiectând responsabilitatea fericirii lor asupra bărbatului.

Atât timp cât cauţi relaţii serioase, inconştient cauţi să te salvezi “de ceva” sau să fii salvată, cauţi garanţii. Ideea de “relaţie serioasă” a ajuns să fie percepută că bărbatul trebuie să-şi respecte angajamente la care oricum nu s-ar înhăma, dacă femeia nu ar insista cu nevoia ei de siguranţă.
Bărbatul nu apare în viaţa ta ca să te facă fericită, această responsabilitate este doar a ta şi depinde doar de tine. Bărbatul apare ca să ai cu cine împărtăşi din ceea ce eşti.

Dacă tu îţi asumi responsabilitatea pentru cine eşti, nu vei avea cum să atragi doar bărbaţi iresponsabili de viaţa lor.

În realitate, visul femeii de a găsi partenerul în braţele cui să se abandoneze nu este decât manifestarea dorinţei de a se abandona înseşi vieţii şi de a se relaxa. Deci ai încredere în ceea ce viaţa îţi oferă şi relaxează-te, nu poţi controla relaţia!

6. Pun prea mare presiune pe ele, luând totul la modul foarte personal.

De multe ori am auzit bărbaţi care-mi spuneau că nu prea pot glumi cu femeile, întrucât iau totul foarte în serios şi personal. Simţul umorului arată că femeia e relaxată, iar lipsa acestuia denotă faptul că pune mare presiune pe ea şi se luptă să fie cine nu este. Vrem să fim perfecte şi ne străduim să ne încadrăm în tipare stupide impuse de o societate bolnavă, fără a ne întreba cine suntem cu adevărat?

“Nevoia” de perfecţiune şi de control creează multă tensiune interioară în cuplu. De aici apare imediat şi nevoia de a-l schimba pe bărbat sau de a-l trata ca pe un copil care nu ştie ce e mai bine pentru el.

Cum spuneam mai sus, a te lupta cu ceea ce este şi a-ţi lua multe poveri asupra ta arată o incapacitate de a te “abandona” vieţii care va fi mai mult decât evidentă în relaţia de cuplu.

7. Nu admiră şi nu respectă cu adevărat feminitatea din celelalte femei

Când o femeie admiră şi respectă frumuseţea şi feminitatea altei femei, fără să se simtă în competiţie, e semn că la fel procedează şi cu ea însăşi. Bârfa şi critica nu îşi au locul, întrucât de fiecare dată când critici o femeie te critici pe tine şi îţi faci singură rău.

Pentru bărbaţi există termenul “frăţie”. În limba română încă nu există acest termen şi în cazul femeilor care dezoltă o relaţie de respect şi prietenie la un nivel profund. Cuvântul “sisterhood” nu şi-a găsit încă traducerea, dar merită o mare atenţie şi cultivare din partea femeilor.

Nimic nu se compară cu susţinerea din partea unui grup de femei şi cu prietenia femeilor.

În concluzie, acestea sunt doar câteva din greşelile care ne încurcă mult relaţiile, dar ele au rolul de a ne aminti să ne smerim în faţa inconştienţei noastre şi să ne trezim din somnul lung în care am căzut singuri sau am fost anesteziaţi.

de Adela Haru

marți, 28 octombrie 2014

Viața ca o...cutie cu surprize!

 
Viața e ca un drum presărat cu bifurcații, cu ocolișuri, cu prăpăstii, cu zone line, cu păduri, cu oceane și cu deșerturi, cu locuri însorite și cu ascunzișuri. Sunt oameni care vor să-și planifice totul, care cred că, planificându-ți totul nu te poate lua nimic prin surprindere. Dar viața e ca o cutie cu surprize și putem vedea asta chiar de-a lungul unei zile banale. Într-o zi obișnuită poți primi un telefon neașteptat, o veste surprinzătoare (nu mă refer acum la o veste bună sau la una rea, cât la factorul surpriză, care poate conține binele și/sau răul, depotrivă), poți întâlni o persoană deosebită, poți regăsi un vechi prieten, poți schimba un drum cu altul în ultimul moment. Surpriza este parte a vieții noastre, una deosebit de importantă; neașteptând-o, neacceptând-o și neânțelegând-o ca pe un ingredient esențial al existenței, riscăm să înțelegem totul pe dos, să interpretăm totul invers decât ne-ar face bine, să reacționăm greșit și să acumulăm negativitate uriașă în conștiință.

Despre ”viața ca o surpriză” ar trebui învățați și copiii, căci și ei au surprize, multe neplăcute, pe care nu le înțeleg, nu le acceptă și nu le doresc. Focalizarea mentală negativă începe încă din copilărie, când așteptările inocente sunt înșelate, trădate, contrazise și luate de vânt. Noi avem așteptări, noi creăm scenarii interioare, noi tindem să așezăm lumea într-un tipar și să credem că răspunsul de care avem nevoie sau pe care-l dorim în fiecare moment e cel potrivit, cel bun, cel corect și perfect. De îndată ce viața ne oferă un ”răspuns surprinzător” la o întrebare, de îndată ce un om reacționează altfel decât ne așteptăm, de îndată ce viața urmează alte căi decât cele dorite/visate/ necesare nouă, reacționăm greșit și creăm tipare de reacție negativă, pe care le hrănim ani întregi, fără a avea cea mai mică idee cu privire la ceea ce ne facem nouă înșine. Aș da ca exemplu situația în care o femeie, să zicem, își sună iubitul și se așteaptă ca acesta să-i răspundă imediat. Nu-i răspunde în acel moment și ”lipsa răspunsului” e un factor ”surpriză”, care predispune persoana la intrepretări. Mintea îi spune că celălalt n-o iubește pentru că nu răspunde imediat la telefon, îi poate spune că persoana cealaltă o înșeală cu altcineva, că nu-i pasă etc. În câteva minute persoana, care proiectează aceste gânduri asupra celuilalt, se indispune, se înfurie, se deprimă, trece prin o mie și una de stări autodistructive și asta doar pentru că n-a luat în calcul nici o variantă pozitivă, dar – în primul rând – nu s-a așteptat că va suna în gol. Am luat un exemplu mărunt pentru a ilustra elementul surprinzător pentru că incapacitatea de a accepta micile surprize ale vieții e un semnal că nu le putem suporta nici pe cele mari și încă unul serios. Avem de-a face cu o tulburare de percepție, care ne distorsionează gândirea, rațiunea, logica, ne frânge capacitatea de focalizare pozitivă, ne îngustează câmpul conștiinței și ne dezechilibrează emoțional, creându-ne o slabă capacitate de adaptare la schimbare, precum și o slabă capacitate de acceptare a situațiilor traumatizante.

Ideea e că viața e la fel ca vremea; se poate schimba oricând ceva. Iată, se poate să vină iarna în timpul toamnei. Se poate să fie primăvară într-o perioadă de iarnă. Se poate să plouă când meteorologii prevăd că va fi soare și se poate ca o furtună să se ivească din senin. Mintea trebuie să știe că schimbarea e în natura vieții, că uneori poți face planuri, dar se poate ca pe drum să se schimbe ceva, să apară altceva; obstacole, bifurcații, povârnișuri, ploi, umbre, soare și e normal să fie așa. Mintea care știe că totul se schimbă poate să accepte schimbarea, s-o înțeleagă, să se adapteze ei mai ușor, să o depășească mai ușor, să curgă mai firesc prin existență. Rezistența la schimbare ar putea fi consecința necunoașterii naturii schimbătoare a vieții și ar putea avea la bază această tulburare de percepție, ce se naște din interacțiunea cu ceea ce apare surprinzător în experiența noastră. Când mintea știe că viața e ca un pachet cu surprize, puterea ei de acceptare și de adaptare devine mai mare, mintea capătă flexibilitate (în loc de rigiditatea care caracterizează rezistența), curaj (în loc de frică), puterea de a percepe situația în mod real, puterea de a percepe adevărul (nu a proiecta asupra situației adevărul presupus) și capacitatea de a discerne, iar aceste efecte cresc nivelul de conștiință al omului. Mintea are nevoie să știe ceea ce ne spun marii înțelepți și anume că ”singurul lucru care nu se schimbă e însăși schimbarea”. Acceptarea naturii vieții noastre, care înseamnă ”permanentă schimbare” ne face mai buni, mai înțelepți, mai toleranți, capabili să înțelegem în loc să judecăm lumea, ne ajută să vedem că totul, absolut totul trece, totul se schimbă într-o zi.

de Maria Timuc

luni, 27 octombrie 2014

Mintea mea, mireasa mea…

"Fii fericit, iubind! Mintea mea, mireasa mea, te invit la dans!"

Viața vine și te surprinde. Nu există iubire fără ură. Nu există voință de putere fără voință de supunere. Nu există recunoașterea valorii altcuiva fără invidie. Nu există virtute fără opusul său, viciul. Aceste perechi contradictorii joacă un mare rol în întreaga natură. Înălțimile și adâncurile sufletului omenesc alcătuiesc o singură unitate. Adeseori vorbim de prune, dar de fapt vorbim de cuţite.

Vrem să fim mai buni decât suntem, un amestec de animalic și dumnezeiesc. Bolile sunt răzbunări ale naturii care a fost violată. Oamenii s-au dezobișnuit să se ajute singuri și așteaptă totul de la altcineva, de la o personalitate puternică. Au existat întotdeauna sclavi și stăpâni, victime, călăi și salvatori. Însă disproporția de astăzi este mare. Sclavul de astăzi își caută stăpânul, el nu este supus prin luptă, el se supune de bunăvoie în sclavie. Atitudine balcanică. Sugestia fără convingere interioară este vorbă goală. Oameni simțitori. Există o supunere interioară și o supunere exterioară. Atașamente emoționale, dependențe, iertări. Construim, dezvoltăm. Moartea nu este o graniță pentru ceea ce este viu. A fi mort înseamnă a fi departe. Mai pune verde în viața ta!

Cuvântul principal al omenirii este: constrângerea. Oamenii vor să fie constrânși la sănătate, la viață, la supunere, la spiritualitate stângaci înțeleasă sau trăită, la social și mental. Pierd libertatea interioară și conștiința personalității lor prin influența gândurilor impuse. Oamenii își pierd energia în lupta dintre Eu și eu. Caricaturi ale imperativelor de odinioară, rămânem pe frecvența unui război mondial interior. Psihanaliza explică multe scăpări psihice prin impresii și stări ale copilăriei. Bolnavii aceștia de astăzi nu sunt decât avortoni ai pedagogiei de ieri, bine intenționate sau nu, însă mutilați sufletește. Arta pedagogică mai constă și în educarea copilului cu dragoste și prin dragoste, fără ca dragostea însăși să devină o constrângere. Cel mai persuasiv mijloc educațional este exemplul practic, nu teoretic, al părinților. Copilul imită modelele, involuntar sau nu.

Există un curent electric, dar el constă dintr-o componentă negativă și una pozitivă. Bateria, într-o parte are + și în cealaltă are - . Nu se supără nici unul din capete că de ce e + sau de ce nu e -. Când se unesc dau lumină, când sunt separate nu folosesc. Nu rolurile sunt problema, ci felul în care mintea interpretează. Rolul nu mă schimbă, eu știu cine sunt, ce rost, sens, valoare am. Alternanța între + și – dă lumina. Sisteme închise nu există. Toate se transformă, evoluează. Viața este un dans între echilibru și cutremur. Tendința spre haos și tendința spre echilibru. Dansăm între a sta pe suprafața plană și a o lua la fugă de pe vârful muntelui. Nu există pauză. Uneori cutremurul vine pentru a distruge lucrurile de care nu mai aveam nevoie sau pentru a reașeza valorile, ierarhiile, lucrurile importante. Ne antrenăm pentru situații de criză, nu pentru pace. Cutremurul, de orice valoare semantică ar fi, schimbă imperfecțiunea. Timp. Siguranță. Interpretare. Valoarea din afară pune personalitatea să pedaleze până obosește. Da, mi s-a dărâmat casa, dar soția și copiii sunt sănătoși în curte. Asta e tot ce contează, restul refac din nou!... Știu că va fi bine! Explicația nu te va face să-ți fie mai ușor.

Gândurile sunt o stație de emisie-recepție. Uneori reușim să decriptăm corect, alteori ne angajăm în relații de dependență. Faci pe prostul, dar știi că ești deștept. Uiți puțin, dar nu uiți pentru totdeauna. Apoi căutăm ţapi ispăşitori şi mintea consumă resurse inutile. Oricât de co-dependent ar fi cineva, oricând poate alege altceva. Vreau, nu trebuie! Exercițiu de voință, de alegere, de libertate. Suntem pe pilot automat și ne „trezim” observatori ai propriei vieţi. Distrugem reţele neuronale, refacem şi creştem altele în lobul frontal. Celulele sunt vii, au conştiinţă. Celulele deschid mereu noi receptori care sunt inundaţi cu fel de fel de substanţe şi hormoni de plăcere, de furie, de frică, etc. Se deschid noi celule cu chimia tristeţii, furiei, agitaţiei, sexualităţii necontrolate, etc. Multe repetări creează dependenţă. Neuro-peptidele ne transformă. Zilnic schimbăm noi celule şi felul în care gândim activează gene noi în ADN. Un gând-scenariu oricând poate activa o genă care stârneşte o boală în noi. Toate gândurile sunt legate între ele. Peste tot suntem o minte şi o memorie. Peste 6 luni celula s-a infectat şi devine dependentă de o anumită substanţă sau hormon. Chiar dacă tu între timp ai altă chimie, corpul tău te trăieşte pe tine pe pilot automat. E nevoie să devii conştient, să ieşi din temnița celulei tale. Mă adaptez orice ar fi. Înţeleg perspectiva celuilalt, nu mai judec. Există lucruri dincolo de matematică şi executabile. Toţi suntem speciali şi egali! Toţi suntem frumoşi!

Cea mai puternică și rezistentă lege din Univers este IUBIREA; crește, vindecă, transformă, învie, nu moare niciodată. Iubirea nu pleacă, doar tu crezi că nu o mai ai. Ea e acolo, activată sau nu. Uitată sau proaspătă, adormită sau trezită. Nu altul trebuie să respecte ceva ca eu să fiu fericit. Toți au dreptul, prin naștere, să fie acolo unde s-au născut. Legea includerii. Omul acela are dreptul să fie în sistemul acela. Tu ai dreptul să mă vorbești de rău, eu am dreptul să te vorbesc de bine. Tu ai dreptul să mă urăști, eu am dreptul să te iubesc. Tu ai dreptul să te răzbuni, eu am dreptul să te iert. Cine nu crede în Iubire, Iubirea se întoarce, uneori se răzbună... Cei care urmează după tine vor încerca să preia datoria și să refacă Iubirea... Alege să fii de partea ta, căci Iubirea este un stil de viață. Fii fericit, iubind!

Mintea mea, mireasa mea, te invit la dans!...

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Umblăm prin viaţă cu ochii legaţi şi ştiţi care este culmea? Că nu ni-i leagă nimeni!


Noi suntem cei care hotărâm la un moment dat că nu mai vrem să vedem anumite lucruri în noi şi în ceilalţi, în jur şi în lume. Unii spun că dragostea este oarbă alţii spun că ea nu este oarbă, dar ne leagă pe noi la ochi, că dorinţa de apropiere de o fiinţă ne anulează complet discernământul, raţiunea, capacitatea de a vedea ce se întâmplă de fapt…

Adevărul este că ne place să ne jucăm de-a baba oarba, să pretindem că nu vedem nimic în jur, dar hai să ne aducem aminte cum făceam când eram mici, toţi trişam, toţi ne uitam pe sub legături, printre pleoape, toţi încercam şi reuşeam să-i păcălim pe cei cu care ne jucam, pretinzându-ne orbi, când de fapt vedeam foarte bine.

Cine a făcut aşa să ridice mâna! Aşa mă gândeam şi eu că toţi am făcut aşa şi mai facem şi acum. Chiar dacă lăsăm impresia că jucăm baba oarba cu adevărat, că renunţăm la noi pentru alţii, că mergem pe “mâna” altora în viaţă, adevărul este că trişăm, nu suntem victimele nimănui, tot timpul ne folosim ochii pentru a nu o da în bară mai mult decât dă bine!

În iubire mai ales, jucăm uneori murdar, ne lăsăm legaţi la ochi pentru că vrem, pentru că ne place rolul de victimă pasivă, dacă iese bine este perfect, dacă nu iese bine măcar avem pe cine da vina. Veţi zice că asta nu e iubire, corect, nu este, este un joc de putere la care apelăm pentru că ne este frică să ne lăsăm legaţi la ochi cu adevărat, să lăsăm orice dorinţă şi nevoie de control, pentru a ne lăsa uimiţi de viaţă şi de ceea ce are ea de oferit celor care nu se mai încred în minte şi în ochi, dar care au credinţă că nimic rău nu li se poate întâmpla şi care au ca unic ghid, inima!

Cei care au curajul să se lase legaţi la ochi şi să încerce să perceapă realitatea prin intermediul altor simţuri, ştiu că lumea are atâtea forme şi culori, atâtea arome şi atâtea daruri de oferit… Fericiţi cei care nu văd, dar cred!

Într-o lume în care toţi sunt Toma Necredinciosul prefăcându-se legaţi la ochi, într-o lume în care dragostea oarbă rămâne la stadiul de joc, de putere, nu îmi rămâne decât să vă doresc SĂ VĂ VEDEŢI BINE! Să vă vedeţi lumina, să vă vedeţi culorile neîncepute şi aripile inimii care sunt mult mai mari decât strâmtul cer al minţii şi să vă BUCURAŢI!

sursa astrosofia.ro
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...