vineri, 20 ianuarie 2017

„Nu știu cum să spun ca să nu jignesc“

 
Sau „ca să nu rănesc“. Ori „ca să nu supăr“. Aud/ citesc tipul ăsta de replici foarte des. Până azi mi s-a părut că-i o formă de grijă față de cel cu care vorbești. Și, într-un fel, chiar și este. Însă cred că problema e adâncă.

Cum se face că am ajuns ca primul lucru pe care ne vine să-l spunem/ scriem este unul agresiv? De ce violența, iată, de data asta verbală, ne e atât de la-ndemână și la-ndegură?
Poate pentru că suntem grăbiți și, în consecință, chiar dacă nu ne mai dăm seama, suntem mai mereu iritați, gata-gata să dezgropăm securea războiului din nimic și pentru nimic.

„Un bou, o vacă, un cretin, o tâmpită, un dobitoc, dă-l în mă-sa, o proastă etc.“. Am devenit ultraperformante aparate de făcut și lipit etichete. Avem adezivul în cerurile gurilor. Le știm pe toate, îi știm pe toți. S-a dus naibii toată relativitatea lumii.

Și dacă suntem atât de grabnic atotștiutori, atunci de ce nu avem și soluții? Dar nu din alea teoretice, soluții practice, fezabile. De ce lumea e un Babel din ce în ce mai mare, dacă nouă tocmai dubiul ne lipsește, dacă a-l asculta și pe celălalt a devenit o pasăre pe cale de dispariție, nu doar rară? Dacă suntem atât de deștepți, de ce ne-nțelegem din ce în ce mai puțin unii cu alții și unii pe alții?

Suntem fragili, atât de fragili. Avem un timp în care suntem vii și nimeni nu cunoaște cât este timpul său. Cât suntem vii, ce altceva putem măsura decât distanțele și timpul? Ni-mic. Sunt ele esențiale? Nu. Nimic din ce e profund uman nu putem măsura. Nimic din ce ne definește ca oameni nu are instrumente de măsură.

Și, în condițiile astea, noi alegem violența. Iar și iar. Și acum nu vorbesc despre cei care ucid punând bombe sau făcându-se bombe. Vorbesc despre noi, ceilalți, despre noi, „nevinovații“. Despre noi, agresivii de toate zilele, fragili și trecători, atât, dar atât de ridicoli în cocoșismele noastre și de înduioșători în inconștiența noastră de zei parțiali, urlători și scuipători.

de Ana Barton
sursa:
http://www.literaturadeazi.ro/

joi, 19 ianuarie 2017

Oameni sau neoameni?

 
Sunt oameni care apar în viaţa ta şi despre care crezi că te ajută… Dar vine acel moment când pur şi simplu îi iei pe toţi la rând şi-ţi pui semne de întrebare referitor la încrederea pe care le-ai oferit-o.

Şi stai şi te gândeşti dacă mai merită… Dacă mai merită să spui, să ceri, să te destăinui.
 
Dacă mai merită să plângi în faţa lumii sau doar în faţa lui Dumnezeu.

Dacă mai merită să fii deschis sau să taci şi să-ţi încui durerile până seara înainte de culcare când îţi spui rugăciunea sau porţi acel dialog tu cu tine, sau pur şi simplu faci bilanţul zilei dacă vrei.

Stai şi te gândeşti dacă mai merită să îţi faci speranţe atât de uşor sau dacă se cade să despici firul în patru că poate, poate găseşti ceva nelalocul lui.

Stai şi te gândeşti dacă mai merită să crezi în cuvinte, că bine spunea cineva, cuvintele sunt de multe ori şi ele doar atât, nişte cuvinte… Nişte cuvinte pe care mulţi le rostesc fără pic de ezitare, cu zâmbetul pe buze şi cu privirea senină, de parcă ar vorbi cu nişte copii mici care până mâine uită tot…

Stai şi te gândeşti dacă nu cumva e bine să testezi oamenii de o sută de ori înainte de a le acorda încrederea ta…

Stai şi te gândeşti dacă nu cumva ai fost prea bun şi prea naiv şi dacă nu cumva inima ta a greşit când te-a făcut să simţi acel fior cald atunci când te gândeai la ei.

Stai, te gândeşti, analizezi şi constaţi că… dacă ar fi să faci curat printre cei în care ţi-ai pus încrederea, prietenia şi speranţa, s-ar putea să rămâi cu braţele goale…

Stai, gândeşte-te, analizează şi TRAGE LINIE!

de GEORGIANA R.
 

marți, 17 ianuarie 2017

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri.

Dor de ducă...


Să pleci. Să-ți pui toate visele într-un cufăr și să pleci cu el la drum. Asta simți, uneori, că e calea de urmat.
 
Să arunci tot acolo speranțele unui mâine mai blând și să pornești pe un drum nebatatorit, fără o țintă anume și fără nici o așteptare. Dacă ai putea ți-ai goli sufletul de tot, de orice urmă de sentiment urât care l-a întinat și care l-a făcut să plângă, ca să-l poți umple mai apoi cu lumină, cu căldură, cu pace.

Câte îndură săracul nostru suflet! Până într-o zi, când, simți într-un mod dureros că ai pleca în lumea largă, fără să dai cuiva vreo explicație. Atunci sufletul nu mai poate îndura nici măcar o mizerie, din partea nimănui. E obosit, mâhnit, rănit.

Mă încearcă iarăși un sentiment pe care l-am simțit de puține ori până acum. Acela de a pleca undeva, oriunde, fără a privi cu regret înapoi. Și de fiecare dată când am făcut asta m-am simțit eliberată. Deși uneori mi-a fost greu să pornesc pe un drum necunoscut, m-am simțit împăcată sufletește și într-o oarecare măsură liberă.

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri.

de Iustina Ţalea Dinulescu
momenteinviata

joi, 12 ianuarie 2017

Scara proștilor și a deștepților


Ce-mi place mie cel mai mult la scara asta e că drum mai viu decât ea n-am întâlnit. Când n-o aleargă de sus în jos și de jos în sus, cu picioarele, oamenii o aleargă cu mințile și cu sufletele. Și tot așa, în iureș, de la un capăt la altul, ba, uneori, și bătătorind de-a latul câte o treaptă, gata-gata să cadă peste balustradă. Pentru că are balustradă. Dacă n-ar fi avut, eram toți un rai grămadă.

Cel mai amuzant însă e că toți umblătorii pe scara asta fremătândă se cred deștepți. Fiecare-l vede prost pe celălalt, se pocnește cu palma peste frunte, de uimire că participantul la trafic e un tâmpit. Numai când se mai opresc din alergătură, din când în când, cât să-și tragă sufletele, oamenii, peste umăr, depărtându-se de treapta care le-a-nfierbântat mintea într-un moment, văd că nici ei înșiși n-au făcut tocmai ce trebuia. Unii, adică ăia vii. Ăia care-și recunosc greșelilie, fie că-nvață ceva, fie că nu, din ele. Ceilalți, morții cu aparență vie, fac stază. Ei nu greșesc niciodată, ei știu cel mai bine, ei sunt cei mai deștepți. Perfect de acord cu ei, dar de ce, dacă le știu așa de bine pe toate, sunt așa nefericiți și atât de singuri, în ceriul lor îndepărtat și rece?

În suișurile și coborâșurile lor de-a dreptul omenești, defel spectaculoase, proștii și deștepții se oglindesc unii-ntr-alții. Și când o știu, și când habar n-o au. Și se influențează continuu unii pe alții. Se-nfurie, devin agresivi, se-nduioșează, se fac păsători, râd, plâng, trăiesc. Dar nu prea-și dau seama că trăiesc fiindcă au treabă cu urcatul și coborâtul și sunt cocoșați de greutatea răspunderii perpetue de a-i eticheta pe ceilalți. Pentru că, nu-i așa?, gândești, deci etichetezi. Cum să știi tu cine ești, ce vrei, ce nu vrei, ce e bine, ce e rău, ce-i neutru, inutil, frumos, urât, așa și-așa, dacă nu lipești în fruntea ăluia de lângă tine o etichetă stabilizatoare? Aia-ți dă direcția, te-ajută să ții bine drumul, să menții ritmul aiuritor și păgubos, te ferește de căzătura care, Doamne, ferește!, te-ar putea zdruncina atât de tare încât să te vezi mai bine. La ce bun să te vezi pe tine? Rostul tău e să stai cu ochiu’ şi timpanu’ pe ălălalt, că el e sursa neplăcerilor, a nemulţumirilor, a răului. Tu eşti bun, veşnic bun.

Ce-i ciudat și paradoxal la scara asta atât de dinamică e tocmai stagnarea oamenilor care aleargă încontinuu pe ea. Împietrirea. Toată lumea fuge cu o convingere cât o stâncă în spate, ca bietul Sisisf odinioară, Dumnezeu să-l odihnească, mai mare nevoie de odihnă veșnică decât el nu știu să aibă cineva. Fiecare cară o piatră pe umeri și, deși-i simte greutatea, simte cum îl dă-napoi, continuă s-alerge, ținându-se disperat de ea. Făcându-și loc în lume cu pietroiul, iar apoi mirându-se că lumea e dezamăgitoare, lumea e contondentă, e rea. Că lumea doare. Trecem unii pe lângă alții, în graba noastră de piatră, și rămânem, cumva, mereu „pe lângă“.

de Ana Barton

sursa: http://www.anabarton.ro/

marți, 10 ianuarie 2017

„De astăzi, nu o să mai…”


De câte ori ți-ai spus mâhnit, supărat, întristat, „De astăzi, nu o să mai…”, continuarea fiind, evident, un moment care ți-a șters zâmbetul de pe chip și bucuria din suflet, o clipă care ți-a ucis speranța și pofta de viață?
 
O să răspund tot eu la întrebare. De „n” ori. De atâtea ori ți-ai promis că nu vei mai lăsa pe nimeni să te rănească ori că nu te vei mai lăsa afectat de bârfele și răutățile celor din jur. De atâtea ori ți-ai promis ție însuți că vei zâmbi mai mult, că te vei bucura de fiecare zi care îți este dăruită, că nu te vei mai supăra din orice nimic, că nu vor mai conta decât oamenii foarte apropiați.
 
Și? Ai eșuat lamentabil în a-ți ține propriile promisiuni. Pentru că au trecut nu știu câte zile de când n-ai mai stat în liniște pe o bancă să privești cerul, pentru că ieri n-ai zâmbit, pentru că azi a trecut fără să faci nimic care să te bucure și pentru că mâine vei fi la fel de încruntat.

E simplu să dai sfaturi altor oameni. Toată lumea se pricepe la asta, pentru că fiecare dintre noi s-a lovit la rându-i, de mai multe ori, de zidul vieții. Totuși, atunci când vine vorba de tine, iei cele mai proaste decizii, căci nu ții niciodată cont de sfaturile bune pe care le-ai dat altor oameni. Suntem învățători, dar nu și învățați.
 
„De astăzi, nu o să mai…” se transformă în „De mâine, nu o să mai…” și uite așa pierdem numărătoarea zilelor în care am stat triști pentru că ne-am închis în suflet vorbe care ne-au rănit, în care ne-a fost teamă să spunem ce simțim și ne-am lăsat călcați în picioare, în care ne-am lamentat atunci când lucrurile au mers prost, în loc să luăm decizii pentru a schimba ceva, în care am privit superficial lucrurile importante sau în care ne-am lăsat orgoliul să ne întunece judecata.

„De astăzi, nu o să mai…” s-a uzat de atâtea încercări nereușite. Și totuși, acel AZI poate va veni într-o zi, oricare…

de Iustina Ţalea Dinulescu

joi, 5 ianuarie 2017

Dacă nu poți vedea Lumină în cineva, lasă-l în pace!


Ce e în spatele tuturor nevolilor noastre declarate, ce se ascunde oare în culisele spectacolului pe care-l jucăm zilnic? Care e scopul, rostul, miza…? Te-ai întrebat? Ce vrei, de fapt, când faci eforturi supraomenești pentru a obtine niște rezultate remarcabile unde și la ce lucrezi. Sau ce te mână în viață, tot înainte, și ce te face să te oprești. Ce vrei, de fapt, de la cel care stă lângă tine, preț de o secundă de privit sau mai multe zile ori chiar o viață de om. Ce-ți lipsește când simți golul și ce te umple în suflet, de bine? Ce-ți ține de cald și care e acel ceva fără de care eu cred că omul nu se poate numi viu, iar lumea nu va ajunge nicăieri.

Cu toții cerem tot felul de lucruri de la ceilalți. Așteptăm. Pretindem. Luăm de-a gata uneori.

Când suntem triști, dăm vina pe o lipsă, un gol, o rană, o frică… o părăsire sau o pierdere. Avem motiv pentru orice, e acolo imediat la intrare în noi, tâșnește imediat în minte și ne livrează explicația cât ai clipi.

Avem motiv pentru orice tristețe. Avem motiv pentru orice gol. Iar dacă nu găsim motiv, sigur e o frică, Asta a ajuns sa fie pe post de joker. Când nu știi ce altceva e, pesemne e vreo frică… că sunt destule, pe alese: de abandon, de respingere de… moarte, poți alege ce vrei. Eu nu (mai) cred gogoșile astea, dar asta e altă poveste. Ok, dacă e să fie vreo frică, aia pe care o vezi privind primul om care-ti iese in cale, în ochi, îți vei da seama rapid că nu e vorba de frica de moarte, nu, ci de viață. Frică să înainteze, să trăiască, sa râdă, să… orice înseamnă viață.

Cred ca am murit deja, când am încetat să ne mai vedem. Când nu ne-am mai simtit văzuți. Și când am încetat să-I vedem pe ceilalți. Atunci am stins luminile în noi. Și nu ma refer la a vedea cu ochii fizici...

Și degeaba le căutăm în cai verzi pe pereți, în diplome și școli, în competiții câștigate, acumulare de diverse obiecte, întâlniri care mai de care mai importante, cumpărături și călătorii care mai de care mai interesante… Degeaba mergem la specialiști, citim, studiem, stăm cu ochii în telefoane și laptop-uri care ne aduc aminte inclusiv de cei pe care i-am investit cu ceva iubire în viața asta și cărora le-am dat locuri chipurile privilegiate… Ei bine, e degeaba, dacă nu ne vedem.

Adică? Ce înseamnă asta? Înseamnă să Te VĂD cu adevărat. Și să mă vezi ca cine sunt. Înseamnă să ne vedem lumina interioară, unul, celuilalt. Să ne vedem cu Inima. Să ne vedem drept ceea ce suntem și alegem. Și să ne lăsăm în PACE. Și în IUBIRE. În INIMA care ne poartă pe amândoi, pe TOȚI.

Gândește-te la cineva. Cineva drag. Cineva care a sădit măcar ceva frumos și bun în tine sau, mai bine zis, a atins acea parte în tine. A pus lumina sa pe acel loc, astfel încât să (TE) VEZi. Sigur e cineva care-ți vine în minte… Ei bine, îl VEZI pe bune? Acest OM este cine este sau, ori de câte ori îl privești sau ți-l amintești, de fapt vezi o imagine care s-a blocat în mintea ta și nu permite nimic altceva?

Rar spre deloc, ne VEDEM pe bune. Rar spre deloc alegem ADEVĂRul momentului. Preferăm să ne raportam la imagini ale celorlalți, decât la cine sunt ei ACUM. Preferăm să reparăm mereu ceva, să vedem întunericul din ceilalți, hranindu-l și sporindu-l. Nu mai știm să ne susținem, să ne luminăm unul pe altul, să insumăm ce avem mai nobil în noi si să creăm de acolo. Am devenit dependenți de ceea ce e stricat, greșit, nedrept, suspect etc.

Nu există om care să nu aibă lumină, frumusețe, iubire. Deși uneori așa facem să pară, chiar și cu cei mai apropiați din viața noastră. Ne comportăm, le vorbim, îi privim și îi atingem de parcă ar fi defecți sau neglijabili. Sau și mai rău, invizibili. Trist.

Întorcându-ma la ideea de la început, cred că toți avem nevoie să fim VĂZuți. AȘA cum suntem, nu cum ne proiectează unii și altii. Vrem să fim iubiți așa cum suntem. Vrem să fim priviți în ochi cu seninătate și, de ce nu, cu blândețe și iubire. Vrem să fim atinși. Iubiți. Împuterniciți. Vrem să fim văzuți in lumină. Și astfel lumină vom fi. Mai ușor, mai des, mai mult…

Așadar… poți să vezi lumina din celălalt? Privind cu ochii larg deschiși și cu o inimă bună, poți vedea Lumina, Inima lui? Dacă nu, atunci lasa-l în pace. Nu-i sta în cale. Poate fi șansa lui să fie văzut de altcineva. Lumină, așa cum este. Și el/ea, ca și tine.
 
de Nicoleta Svârlefus
sursa: http://www.astrocafe.ro/

miercuri, 4 ianuarie 2017

Încetează să fugi! Simte pentru tine!

 
Încetează să fugi! Simte! Fă-o liber şi neîncătuşat, o vei face pentru tine. Apoi îi vei bucura şi pe cei din jur cu fericirea ta ce a devenit molipsitoare. Nimănui nu i se cuvine să te terorizeze, să te întristeze, să te şantajeze. Detaşează-te de tot ceea ce nu te respectă ca fiinţă. Ai dreptul să trăieşti natural, adică liber şi fericit aşa cum te-ai născut. Nu târî trecutul după tine! Încetează să fugi! Opreşte-te în ploaie, permite-i să te ude!

Dacă te desparţi de ceea ce te neglijează vei rămâne fără bani, fără maşină sau casă? Câţi bani ai avut atunci când te-ai născut sau pe numele cui era trecută locuinţa? De la ce benzinărie îţi alimentai maşina, de la Lukoil sau Petrom? Cât era dolarul pe atunci? Dar leul în raport cu euro? La ce intreprinderi deţineai Acţiuni? Câte din toate acestea vei lua cu tine atunci când vei trece în partea „cealaltă“, aceasta în cazul în care ar exista o altă parte, o lume pe undeva uitată, care te-a uitat?

Adevăr îţi scriu, eşti mai copil decât în vremea când erai un copil. Şi tu crezi că eşti un om mare şi matur, dar, eşti un prost, ţi-ai vândut fericirea pe nimic, iar, dificultatea cu care te confrunţi este faptul că ţi-o înstrăinezi în fiecare zi. Arunci bucăţi din ea de parcă ai deţine strălucirea la nesfârşit. Încetează să minţi.

Te frustrează faptul că timpul a zburat şi că nu te-ai mai bucurat de mult. Îţi analizezi viaţa în funcţie de micile şi neînsemnatele repere, îndreptându-te spre eşec. Nu contează ipostaza în care a fost fotografiată Madona şi Bill Gates. Tu contezi! Eşti mai important decât ţi-ai imaginat! Încetează să fugi de tine…

Încetează să fugi de tine însuţi

Priveşte cerul! El este oglinda inimii tale! Cerul îţi arată ceea ce ai plantat în inima ta. Ceea ce se află in inima ta, aia vei vedea. Dacă în inima ta se ascund traume, ură ori frustrări, provenite din neînţelegeri şi regret, cerul îţi va transmite teama şi nu îl vei putea privi vreodată liniştit. Vei găsi alte ocupaţii, râzând ironic, şi vei fugi de tine însuţi minţindu-te, până la sfârşit. Dacă în inima ta se află Dragoste, cerul îţi va transmite pacea şi iubirea chiar şi atunci când vei fi crucificat.

Atunci când vei face pace cu tine însuţi vei fi capabil să încetezi să mai fugi de iarnă şi te vei putea bucura de vară. Când vei înţelege sensul afirmaţiei mele te vei fi eliberat deja; apoi fără iertare nu există înaintare, există doar irosire şi staţionare. Îţi mulţumesc că mă urmăreşti
aici sau pe Facebook!

Încetează să fugi, recreează-te

Orice idee pe care o ai despre tine însuţi se va transforma în Realitate, instantaneu. Tu nu ai nevoie de doctori sau de psihologi, ci ai nevoie de tine. Tu eşti acela care lipseşte din viaţa ta, o călătorie în care eşti absent de mai bine de zece ani cu gândul. Ai devenit vulnerabil şi eşti mereu dependent de ceva. Neliniştea te apasă din interior, indiferent de starea pe care o afişezi în serile când te revezi cu colegii. Nu mai ştii să fii natural fiindcă ţi s-a impus de prea mult timp cum să te comporţi şi ce să devii.

Indiferent de faptul că în urmă cu ceva timp ai luat o decizie bună ori că ai depăşit stări prăpăstioase, aceasta nu înseamnă că ai ajuns la capăt. Habar nu ai câte bucurii există, cât de dulce este libertatea psihică; ea este raiul interior care nu poate fi cumpărat cu bani. Soarele este întotdeauna pe cer, însă nu se zăreşte din pricina negurii care îţi împresoară inima. Iar tu spui că nu există un soare pentru că nu îl simţi şi nu îl poţi vedea.

Îl poţi gusta, ai dreptul să o faci, şi o vei face. Tot ce ai nevoie să faci este să vrei şi apoi să lupţi cu tine. Eşti duşmanul tău cel mai de temut. Eliberează-te de Frica ce s-a aşezat în tine, nu este nimic rău în exterior. Cea care nu te lasă să respiri este percepţia ta negativă şi convingerile rămase, din experienţele care te-au rănit de mult. Este acel ceva care iese la suprafaţă şi te sperie atunci când hotărăşti să te bucuri.

Încetează să fugi, trăieşte acum

Trăieşte acum! Încetează să fugi de situaţia ta din Prezent. Nu aştepta un rezultat final şi rapid ca să fii fericit! Însăşi călătoria este minunată şi magnifică. Te copleşeşte bucuria atunci când afli ceva nou, când înţelegi mai mult, când îţi descoperi calităţile şi te eliberezi treptat.

La fel ca atunci când te pregăteşti să pleci într-o mult aşteptată vacanţă, bucuria te copleşeşte de când începi să îţi pregăteşti bagajul, tu nu te bucuri doar când ajungi în staţiune. Aşa că poţi să celebrezi transformarea ta începând de astăzi. Nu trăi cu impresia că ai o problemă, trăieşte ca şi cum nu ai avea iar ea va dispărea.

„Orice aş face şi prin oricâte schimbări aş trece, rămân unit cu mine în intenţie,
cinstind până la sfârşit scopul pentru care mă aflu acum aici“.

Alberto Bacoi.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...