joi, 23 februarie 2017

Oamenii nu mai au timp de iubire

 
Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp de iubire. Sau de iubit. Iubim acum telefoanele. Ne cufundam nevrotic in virtual si uitam sa traim in real. Ne ascundem dupa selfie-uri si ne pasăm checkin-uri prin varii locuri scăldate in gălăgia simțurilor. Ne hrănim in viteza iar mai apoi ne mâncam intre noi. Precum niste canibali perfecți ce au uitat cum e sa mai iubești.

Ne îndrăgostim de fiare vechi ca mai apoi sa le conducem in primul pom de pe autostrada nebuniei personale. Ne îmbătam cu vinuri scumpe si preferam companii ieftine. Schimbam măști nevrotice precum un film difuzat, mereu, in reluare, dar cu alți protagoniști nefericiți. Ne punem in pat impreuna si adormim singuri. Visele noastre au uitat de multă vreme sa se mai intersecteze.

Acum visam la cai verzi pe pereți, mânjind cearșaful nostru cu gânduri necurate si pătate de aerul slab al ființei. Ne trezim cu dureri de cap ca mai apoi sa ne drogam cu aceleasi țigări fumate in doi. Pansate de o pastila amărâta de algocalmin ce așteaptă într-un colț de mobila învechita de pașii anilor. Uităm sa culegem zâmbete si sa le dam mai departe. Uităm sa fim fericiti, in goana dupa fericire. Acum e o goana dupa aur. Unii si-ar construi castele numai ca alții sa poata locui in ele.

Oamenii nu mai au timp de iubire. Iubirea nu e o cursa de 100 de metri. Iubirea e o cursa infinită. Linia de sosire e trasată simbolic si trebuie trecută, impreuna. Oamenii nu mai au răbdare. Totul e acum o graba dementa si o fuga obositoare dupa himere.

Suntem hipnotizați si atrași in cercuri parșive si infinite. Obosim mult prea repede. Încă inainte de a incepe. Ne-am transformat lent in asasini ai simțurilor. Împușcăm cu premeditare inimi iar apoi urcăm in minte.

Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp pentru iubire. Oamenii nu mai au timp… pentru ei!

 
de Alexandru Chermeleu

miercuri, 22 februarie 2017

Femeia merită RESPECT! Punct.

 
Nu am scris până acum despre violenţa şi nedreptatea la adresa femeilor. Nu am scris pentru că nu interacţionasem direct cu astfel de cazuri… Până azi.
 
Şi voi începe aşa: Dragi femei, voi realizaţi cât sunteţi de importante?

Ştiţi voi că meritaţi respect şi că nimeni pe lumea asta nu are voie să vă atingă nici măcar cu o floare? Ştiţi voi că trebuie să fiţi preţuite, iubite şi apreciate? Ştiţi că meritaţi să vi se spună cuvinte frumoase, să fiţi îmbrăţişate şi să vi se spună că sunteţi frumoase? Ştiţi că lacrimile voastre nu trebuie să fie amare de durere şi că nopţile nu trebuie să stea sub semnul grijilor şi nesiguranţei?
 
Atunci când nu vă mai simţiţi iubite, apreciate, atunci când ceea ce vi se spune vă face să plângeţi şi nu să fiţi fericite, atunci când vă simţiţi mici, deşi nu sunteţi, atunci când nu mai sunteţi respectate, atunci când vi se reproşează totul fără să vi se recunoască meritele, atunci când vă simţiţi singure, deşi lângă voi este cineva, PLECAŢI! Şi nu vă mai întoarceţi!
Pentru simplul motiv că meritaţi ceva mai bun! Pentru că meritaţi tot ce-i frumos! Pentru că meritaţi iubire, sinceritate, respect, înţelegere şi siguranţă! Pentru că sufletul vostru nu trebuie murdărit de oameni care nu ştiu ce vor de la viaţă şi care nu au auzit în viaţa lor de respect!
 
Preţuiţi-vă! Iubiţi-vă! Priviţi-vă în oglindă şi spune-ţi-vă: merit respect!

Viaţa oferă fiecăruia ceea ce merită. Mai devreme sau mai târziu. Voi dovediţi că sunteţi puternice şi că puteţi şi singure. Că există suficientă forţă în interiorul vostru ca să puteţi răzbate. Dovediţi că de o femeie trebuie avută grijă, altfel o pierzi. Şi o pierzi pentru totdeauna. Dovediţi că se poate! Dovediţi că voi puteţi!
 
de Georgiana R.

luni, 20 februarie 2017

Cei de 30 și ceva de ani – generația cochiliilor goale

 
Niște cochilii goale. Asta suntem. Asta am ajuns, noi, ăștia tinerii de 30 și ceva de ani. Mai bătrâni și mai epuizați fizic și psihic decât părinții și bunicii noștri. Disperați și plini de frici, de îndoieli, dar goi de speranțe și de sentimente. Plecăm, rând pe rând, din orașele în care ne-am născut, din țara în care am crescut și pe care, în definitiv, o iubim cu toții așa cum este. Încercăm să ne rupem de realitatea de aici în orice mod cu putință, evităm responsabilitatea și implicarea emoțională de orice fel, nu mai dăruim, nu mai respectăm, nu mai suntem capabili să recunoaștem adevăratele valori ale vieții, nu mai avem răbdare să îi descoperim cu adevărat pe oamenii de lângă noi. Credem că știm destul unii despre alții doar analizându-ne profilele de Facebook, această realitate complet distorsionată, acest instrument perfect de manipulare. Cădem atât de ușor în propria capcană, în așa zisa realitate pe care o construim pe nisipurile mișcătoare ale internetului…

Dramele personale ale tinerilor de 30 și ceva de ani din România reprezintă un subiect mult discutat, chiar dacă puțini vor recunoaște că există. Sunt convinsă că nu exagerez cu absolut nimic. Și nu, nu o spun ca să mă plâng, ci e o constatare amară a ceea ce trăiesc atât eu, cât și mult prea mulți tineri de vârsta mea. Știu, nu m-au desemnat ei să vorbesc în numele lor, dar foarte mulți o gândim și am observat ce se întâmplă. În afară de faptul ca o trăiesc pe pielea mea, aud tot mai des povești care mă lasă mută de uimire. Tot mai mulți tineri de vârsta mea aleg să plece, să lase în urmă familii la început de drum, oamenii iubiți, casa părintească, pentru a încerca să „își refacă viața”, până nu e prea târziu. Și aici mă refer la tinerii din familii normale, nu la cei de bani gata, care au de unde să primească sprijin.

Părinții noștri, cei mai mulți dintre ei, asistă îndurerați și neputincioși la ce se petrece cu noi. E groaznic să nu poți avea posibilitatea, la 30 și ceva de ani, să te întreții singur. Să locuiești în aceeași casă cu părinții, să nu ai intimitate, să nu ai un cuvânt de spus în anumite situații pentru că, efectiv, nu ai unde să te duci. E groaznic să ajungi să suferi de oboseală cronică, fiind sclavul unei corporații sau instituții care te plătește mult sub valoarea reală a muncii pe care o depui, să fii un soi de robot în carne și oase, programat pe ore, lipsit de inițiativă, de curaj, de judecată proprie. Să nu cumva să ieși din mulțime. Să nu cumva să te exprimi, să arați că ai vulnerabilități sau sentimente. Ah, să nu uit: dacă pleci, să nu cumva să ai curajul de a propune cuiva să vină cu tine. Bătăliile trebuie să ni le ducem singuri, împotriva tuturor, nu-i așa?

Generația noastră este o generație ținută la respect în mod intenționat, prin înfometare, și la propriu și la figurat. Ne înfometam trupurile și sufletele deopotrivă, cu o resemnare greu de înțeles pentru tinerețea din noi. Oare chiar nu mai avem resurse? Suntem atât de înfrânți de sistem? Cine are dreptul să ne impună cum să ne trăim viețile?

de Ruxandra Georgescu

joi, 16 februarie 2017

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin” .

Aştept aşteptarea, peste aşteptările mele... pe neaşteptate


În fiecare zi, fiecare dintre noi experimentăm.

Experimentăm frica, îndoiala, grija, frumuseţea, zâmbetul, suferinţa; din toate câte puţin,aşteptări peste aşteptările noastre...pe neaşteptate... Avem parte de lucruri alese, de lucruri neaşteptate, de lucruri oarecum inevitabile...

În fiecare zi e altă poveste. Alt început. Alt cuprins. Alt final! toate peste aşteptări!E vorba de diversitate, de reacţie.

Ciudat e însă faptul că nu suntem marcaţi, impresionaţi de nimic. Suntem reci şi palizi şi epuizaţi şi obosiţi de propria poveste, de şirul gândurilor şi-al întâmplărilor, dezamăgiţi şi singuri, neîmpliniţi şi revoltaţi. Trăim în propria cochilie, egoişti şi goi, ne-am vrea adesea singuri pe lume, dacă se poate neatinşi, nederanjaţi...

Opreşte-te o clipă din a privi doar viaţa ta, care ştiu, ţi se pare nespus de nedreaptă, şi îndreaptă-ţi privirea spre celalalte personaje, măcar pentru o clipă, şi arată că îţi pasă, şi încearcă să le afli povestea...

Ai face schimbul cu pergamentul vieţii lor?

Poate pergamentul scris, poate nescris al unei zile de mâine care nu o mai aşteaptă şi nu o mai doreşte nimeni... e tot în aşteptare... Poate e vorba de povestea tristeţii, de povestea singurătăţii, sau de povestea aşteptării... Ai face schimbul?

Încetaţi să va mai plângeţi de viaţa asta pentru că e doar una şi unica pe care o aveţi, şi aşteptaţi ceva peste aşteptări, şi aşteptăm şi iar aşteptăm, aşteptarea... şi deveniţi responsabili şi asumaţi-vă faptele, ajutaţi, priviţi, iubiţi, dăruiţi, sacrificaţi ...

Nu intenţionez să plictisesc pe nimeni, şi nici nu dăruiesc lecţii de viaţă nimănui, doar împărtăşesc cu voi gânduri adunate de-a lungul călătoriei…în aşteptarea aşteptărilor mele, să vină ziua în care să nu mai aştept pe nimeni şi nimic, şi aşteptarea să nu mă aştepte... aştept Eternitatea! Stau de câteva zile şi privesc în jurul meu, şi observ anumite lucruri care deseori mă întristează, uneori mă distrează, alteori îmi dau de gândit... De ce trebuie să aştept atât de mult? “Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu-şi va da rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în DOMNUL, mă voi bucura în DUMNEZEUL mântuirii mele”

Cineva spunea "Să fii mulţumit cu ceea ce ai, nu cu ceea ce eşti"

Prea de multe ori, noi suntem în sens invers, suntem mulţumiţi cu ceea ce suntem, şi nu cu ceea ce avem.. Dacă ceva mi-a atras atenţia în această vreme, unul dintre lucruri a fost nemulţumirea. Nu ştim să fim mulţumitori... Mulţi dintre noi am uitat să recunoaştem, aşteptarea…face parte din orarul vieţii! E o materie ce trebuie învăţată obligatoriu! Timpul este profesorul, care ne dă mai întâi examenul şi apoi şi lecţia..

Dar, aşteptarea are ca rezultat biruinţa! Să ne bucurăm că putem încă să mai aşteptăm, aşteptările încă neaşteptate de noi, împreună de a aştepta aşteptarea a celui care va să vie... În valuri de lumină, chemat de dorul aşteptării... Un fluviu nou vesteşte Triumful Aşteptării... Totul vine la vremea potrivită pentru cel ce ştie să aştepte!

“Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin”


sursa:
http://jurnalulmeu-raveca.blogspot.ro/

miercuri, 15 februarie 2017

Într-o zi vei înțelege că ai rămas singură…

 
Adevărul este că mereu ai fost singură, dar realizezi acest lucru mai târziu. Părinții pleacă pe lumea cealaltă, partenerii ne devin străini; iubiții ne trădează; copiii cresc și tu te schimbi. Ce părea corect ieri, astăzi nu mai funcționează. Singurătatea vine întotdeauna pe la spate, ca și iarna. Dar maturitatea înseamnă a ști cum să fii singur, fără drame și autocompătimire. Cel mai bine e să te pregătești dinainte pentru această perioadă.

Toți oamenii, cu excepția celor apropiați, pot fi înlocuiți. Nimeni nu este unic. Lasă oamenii noi să intre în viața ta, chiar dacă nu înțelegi dacă aveți sau nu o conexiune. Într-o zi, vei înțelege că ești singură și acest lucru îți va salva viața.

Încearcă ceva nou, fie că este vorba de mâncare, haine, filme, cărți, un traseu diferit spre serviciu, achiziționarea unui nou telefon, un nou hobby sau o altă filozofie/religie. Suntem leneși și ușor de mulțumit, prin natură. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai mult ne dorim să mergem în aceleași locuri, să facem aceleași lucruri. Obiceiul de a ne abate de pe calea obișnuită dispare. Nu te lăsa prins în aceleași lucruri.

Iartă pe toți pentru ce s-a întâmplat și uită-i pe cei pe care nu-i poți ierta. Ignorarea oamenilor și încercarea de a-i uita definitiv poate fi uneori cea mai aspră pedeapsă, dar și cel mai bun medicament. Nu te obosi certându-te cu ei, nu merită.

Nu grăbi nimic. Tot ce se întâmplă rapid, nu durează foarte mult timp. Dacă dorești ceva, în cele din urmă îl vei primi. Dacă într-un final realizezi că nu mai râvnești un anumit lucru, înseamnă că nu ai avut cu adevărat nevoie de el. Lasă deciziile riscante pentru o altă zi. Dacă nu ești sigur de ceva, riscă doar în cazul în care ai dorit ceva de foarte mult timp.

Dacă există ceva ce-ți dorești, nu renunța. Succesul vine din experiență. Cu cât mai mult încerci, cu atât ești mai aproape de a-l obține. Ceea ce adesea par a fi maniere proaste sau lipsă de respect, este de fapt un semn de experiență. Fermitatea, răbdarea, perseverența, independența în relațiile cu ceilalți se construiesc pe măsură ce te apropii de atingerea scopului dorit.

Viața nu se termină niciodată, chiar dacă uneori pare astfel. Tot ce se întâmplă reprezintă doar o piatră căzută în râu – ar putea tulbura apa, dar nu poate opri fluxul. Amintește-ți acest lucru când ești disperat, când ești în doliu; când citești scrisoarea de adio a iubitului tău. Va veni ziua când vei spune „am reușit să trec peste!”

Mâine ar putea fi ultima ta zi pe Pământ. Sună tragic, dar dacă te gândești la asta, poți fi motivat să faci toate lucrurile din această listă.

Fă ceea ce-ți place, dar ai grijă de tine, astfel consecințele s-ar putea întoarce împotriva ta. Obișnuiește-te să înțelegi de ce are nevoie corpul tău și ce îți spune. Dacă nu ai făcut asta până acum, începe cu lucruri simple: o plimbare, înot sau alt sport. Ca rezultat, grija față de tine va deveni a doua ta natură.

Romantismul, dragostea și pasiunea sunt lucruri minunate. Dar dacă le amesteci cu sexul, s-ar putea să nu le experimentezi o perioadă lungă de timp și asta este dăunător. Poate vrei doar sex. Dar, întotdeauna tinde ca dragostea și romantismul să vină la pachet.

Nu te gândi ce cred alții despre tine. În cea mai mare parte a timpului, oamenii se gândesc la propria lor persoană. Dacă se gândesc la tine, este doar în comparație cu ei. Ca rezultat, nu se gândesc deloc la tine.

Ferește-te de certitudine. Ea este începutul declinului. Trebuie să te îndoiești mereu că ceea ce faci este cel mai bun lucru în viață. Asigură-te că ai opțiunea de a schimba lucrurile sau de a încerca altceva.

Trebuie să păstrezi întotdeauna o legătură cu prietenii tăi. Nu sunt niciodată destui. Într-o zi vei înțelege că ești singur și prietenii vor veni să te vadă în mod neașteptat spunându-ți: „Ești nebună? Ne ai pe noi!” Și este adevărat.

sursa:
http://devorbacutine.eu/

luni, 13 februarie 2017

Femeia nu e proastă!

 
Femeia nu e proastă când îţi dă a doua şansă, e proastă abia atunci când ţi-o oferă pe a treia. Femeia nu e proastă când te iubeşte şi te lasă să-i joci sufletul în picioare, e proastă doar atunci când nu vrea să se ridice, să lupte, să te lase să fii imatur şi ignorant în contiuare, dar fără ea. Femeia nu e proastă pentru că e naivă, ea e naivă pentru că are suflet şi dacă a avea suflet înseamnă să fii prost, atunci îmi place aşa şi nu mai vreau să mă deştept vreodată. Femeia nu e proastă pentru că suferă după bărbatul pe care l-a iubit cu tot sufletul, cu toată încrederea, e proastă doar dacă nu se ambiţionează se meargă mai departe, să depăşească momentul, să se ierte şi să se pregătească pentru ceva mai bun.

Femeia nu e proastă aşa cum sunt mulţi, pentru că nu riscă să joace totul pe o singură carte, să pună iubirea toată într-un singur om, ea e proastă pentru că de multe ori joacă o carte atât de bună pe cei mai nepotriviţi oameni, pe aceia care-şi bat joc… Dar femeia e deşteaptă pentru că riscă… Riscă să fie rănită, aşa cum a mai fost rănită deja… Dar mai riscă să fie fericită, aşa cum poate n-a fost niciodată şi aşa cum poate va fi pentru totdeauna.

Femeia nu e proastă, dar e naivă şi credulă şi pune suflet în tot ce face, pune suflet pentru toţi, chiar şi pentru cei care ar merita cel mai puţin sau n-ar merita deloc. Femeia nu e proastă, e prea bună şi de asta e luată adesea de proastă, dar ştie undeva adânc în sufletul ei că în viaţă toate se plătesc, nu rămâne nimeni dator şi nu rămâne nimeni în pagubă, dar tace şi aşteaptă să vină acea zi când să le poată demonstra tuturor cât de deşteaptă e. Of… Nu! Femeia nu e proastă!

sursa:
http://damadetrefla.com/

duminică, 12 februarie 2017

Oamenii care locuiesc în... Cer!


Dacă ți-ai pune simpla întrebare: ”Ce este Cerul” și ai putea trece de sentimentul iluzoriu că el este cupola senină, or aceea plină de nori, care-ți oferă sentimentul stabilității, ai observa că Cerul conține cu totul și cu totul altă „dimensiune”. Ți-ai putea imagina apoi că te afli pe lună și acolo ți-ai pune iarăși întrebarea:”Ce este Cerul?” Ai constata stupefiat că-n Cer este Pământul, și-n cer este Luna, și-n Cer ești tu însuți, oricine ai fi..Tu însuți, cu Pământ cu tot, ești agățat de Cer, în Cer, parte a Cerului și ești pe Cer un mic punct sau un semn de mirare, or o biată liniuță, azvârlită într-un univers căruia nu-i poți găsi capete. Și, pentru că ai cunoaște mai bine „cerul”, când ai spune „Tatăl Nostru”, și când ai ajunge la propoziția „Precum în cer, așa și pe pământ”, ai înțelege dintr-o dată că Cerul nu-i despărțit de pământ, tu nu ești despărțit de Cer, iar Cerul te conține pe tine, cu rugăciunea ta cu tot, cu emoțiile, cu întâmplările tale..

Ai deveni, poate, credincios dintr-un foc. Ai deveni smerit și inocent, aproape fără picătură de vanitate, or de egoism atunci când vei simți minuscula ta existență în acest vast ocean al Cerului. În mintea ta va străluci dintr-o dată înțelegerea, conștiința, sufletul și bucuria rugăciunii pe care o spui, poate, zi de zi: ”Tatăl nostru, care ești în Ceruri”! Sufletul se simte cuprins de Dumnezeu și ferecat în el, ca o minunată săvârșire a luminii, ca un surâs infinit atunci când îmbrățișează sentimentul existenței sale în oglinda adevărului. În acest minunat Cer au loc războaiele, violurile, rugăciunile și iubirile, frica și seninătatea, furtunile și mișcările gândurilor tale, emoțiile tale și întâmplările vieții tale. Dacă vei cunoaște definiția simplă a Cerului, te vei trezi din somnul în care te-a scufundat știința, intelectul, ignoranța, or necredința ta și ai râde în fața tuturor lucrurilor pe care le-ai crezut importante. Vei zâmbi pe sub mustăți la gândul că, în fața adevărului ce se ascunde în Cer, tu ești mult mai micuț decât o libelulă, dar mult mai mare decât ți-a putut dezvălui mintea într-o viață întreagă.

Dacă exiști în „cerul” acesta, înseamnă că ești important. Ești un element de legătură, o conexiune, o mică verigă, care leagă atomii între ei, pentru a constitui un întreg. Prin tine se desfășoară lucrarea întregului, a cărei taină rămâne, încă, ascunsă în inima și-n desăvârșirea Cerului. Ai datoria și responsabilitatea de a intra în armonie cu Cerul, atât vreme cât ești parte din el. Nu prin lucrurile tale păstrezi armonia, legătura și taina divină în care exiști, ci prin sufletul tău. El este părticica ascunsă a Cerului, ce pulsează în tine și rămâne după ce vei fi dezbrăcat haina omenească. Pe cerul inimii apar nori și apar seninuri fantastice, fulgere și sclipiri de soare, dar numai acela ce cunoaște taina cerului și trăiește în adevărul lui poate visa și poate înțelege graiul misterios al visului. Căci viața este un vis, dar Cerul rămâne pentru totdeauna o Realitate. Cerul îți cere să te trezești din visul tău și să cunoști adevărul care pulsează în tine în ritmuri absolute. Tu ești parte a Cerului, tu, ca și Tatăl, ești locuitor al Cerului, dar nu știi asta, nu vezi asta, ești țintuit în iluzia că Cerul e un loc îndepărtat, pe care-l privești doar de pe Pământ. Poate că cineva care trăiește pe lună poate simți că tu, oricine ai fi, ești o ființă care trăiește în cer, la fel ca Tatăl și se gândește la tine ca la ”omul din cer”.

”Tatăl nostru, care ești în Ceruri”, iată rugăciunea – singura pe care ne-a lăsat-o însuși Hristos – ne dezvăluie chiar de la început că Tatăl este aici, unde suntem și noi. În acest Cer, Cerul însuși, e Creatorul care ne conține pe noi și care transcende toate formele, toate planetele, toate universurile, cel ce a fost, este și va fi, cel în care visăm existența, cel prin care trăim și cel din care percepem că luceafărul șade uneori la doi pași de lună, că cerul se unește cu Pământul, că stăm nemișcați când Pământul călătorește ca o navă de mare vitează prin univers. Dacă aceste iluzii ne populează existența atât de clar, oare cât de aproape de realitate suntem în alte privințe? Cum putem să-l vedem pe Dumnezeu dacă noi nu vedem nici măcar că ..locuim în Cer? Iată, nu doar îngerii locuiesc în Cer, ci și oamenii. Nu-i așa că-i ciudat să conștientizăm asta? 

de Maria Timuc
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...