sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Pentru noi începuturi, pentru noi amintiri!


De câte ori este nevoie să te prăbușești și să cazi în genunchi pe aleile propriei tale vieți? De câte ori este nevoie să înveți ceva ce altfel nu ai învăța.

Dacă am învățat ceva în ultima vreme, obligată de împrejurări, e adevărat, este faptul că sentimentul de posesiune este unul fals, efemer. Nimeni nu e cu adevărat stăpân pe lucruri, decât pe propriile sale sentimente și uneori, nici măcar pe ele.


Dacă ai ajuns undeva sus, de unde poți privi mulțimea și peisajul, nu este niciodată doar meritul tău, iar dacă astăzi ești acolo sus, în vârf, mâine cineva îți poate da brânci de la spate și te duci rostogol până jos, înapoi de unde ai început să urci. În acel moment nu ai decât două variante: să rămâi acolo jos, sau să te ridici și începi din nou să urci același munte, chiar dacă te simți obosit și înfrânt, știind cât de grea a fost urcarea prima oară.

În același timp, aceste căderi aruncă o nouă lumină asupra oamenilor cu care te-ai înconjurat și scoate din umbră oameni pe care i-ai lăsat în trecut din motive greșite. E dureros, dar necesar, să-ți dai seama în aceste momente că oamenii pe care îi credeai aliați se bucură în sinea lor de eșecul tău, iar cei pe care tu i-ai blamat la un moment dat îți sunt alături sufletește și te încurajează să o iei de la capăt, să nu te dai bătut.

Această nouă lovitură m-a forțat să reconsider totul. Să privesc lumea înconjurătoare cu mai multă umilință și cu mai puțină mândrie, să mă scutur de orgoliul care aproape că mă orbise și să vorbesc deschis, din suflet, unor oameni pe care i-am condamnat pe nedrept să facă parte din trecut, fără a le da șansa de a-mi dezvălui adevărul.


Cred că între zidurile pe care le-am ridicat inconștient între mine și ceilalți oameni s-au strecurat minciuni, intrigi, comploturi și alte chestii asemănătoare, care m-au ținut la distanță și m-au făcut să rămân blocată și să bat pasul pe loc.


Așadar, sunt convinsă că acest sfârșit al unei perioade din viața mea marchează începutul alteia noi. Nu încerc să mai găsesc motivele pentru care am primit această palmă peste față. Cu siguranță voi găsi un sens peste ceva timp, pentru că știu că nimic nu este întâmplător.

Pentru noi începuturi și pentru noi amintiri!

de Iustina Ţalea Dinulescu

vineri, 21 noiembrie 2014

…azi, atât de aproape de mine, cea atât de departe ieri…

Postare dedicată rătăcirilor mele din trecut, în căutarea spiritualității de carton.


A trecut încă un timp …

mă simt la ani-lumină distanţă de ce era(m) în urmă cu o săptămână, cu o lună, cu două, cu trei, cu câțiva ani...
mă simt din ce în ce mai vie, din ce în ce mai zâmbind, din ce în ce mai frumoasă, din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai deschisă către lume, oameni şi drumuri, din ce în ce mai prietenă cu mine, din ce în ce mai…eu.

Încep să-mi amintesc cine sunt, ce vreau, ce nu vreau, încep să-mi văd din nou visele, darurile, harurile.

Încep să respir din nou, adânc, din ce în ce mai adânc, Credinţa şi Încrederea în Ceva şi în Cineva care ne ţine pe toţi cu Grijă şi Iubire.

Încep să nu mai caut înţelesuri. Devin eu însămi Răspunsul. Exist în Iubire, sunt Iubire.

Uitasem.

Uitasem să mă uit în mine. Uitasem să mă ascult pe mine. Uitasem să stau cu mine. Uitasem să-mi dăruiesc, să mă admir, să mă respect, să mă preţuiesc. Uitasem să cred în mine, să contez pe mine, să mă bucur, să mă odihnesc, să mă iert, să mă iubesc.

Uitasem cum să iubesc.

m-am regăsit. mi-am regăsit centrul. Puterea. Comoara din interior. Lumina. Timpul. Locul. Sensul. Partea divină.

Le-am regăsit pe toate în colţurile cele mai umbrite din mine. Acolo se ascunseseră. Tocmai acolo, unde de obicei nu sunt căutate. Le-am regăsit, m-am regăsit acolo unde nimeni nu caută nimic niciodată: în hău, în prăpastie, în negură, în abis, în cădere, în praf şi în pulbere, în disperare, în mocirlă, în lacrimi, în frică, în necredinţă, în minciună. În golul acela imens pe care mă grăbeam, ca mulţi dintre noi, să-l umplu cu vorbe şlefuite, cu cuvinte mari, cu angajamente cazone, cu intenţii salvatoare, cu iubiri dependente, cu vise fără viaţă, cu orare fără timp, cu întrebări fără răspuns, cu gesturi fără noimă, cu haine frumoase ce nu ţin de cald…

A fost o traiectorie lungă şi întortocheată până aici. Nu ştiu de ce a fost aşa şi nu altfel. Nu ştiu cum de nu am putut să o iau pe vreo scurtătură. Nu ştiu dacă există de fapt vreo scurtătură sau vreo cale mai lină, mai senină…

Oricum nu contează. E minunat aşa cum e. sunt minunată aşa cum sunt. Tot ce e, ESTE. şi sunt recunoscătoare pentru fiecare pas ce m-a adus până aici şi fiecărui pas ce mă va duce de aici spre ce este de aici înainte… Eu sunt în fiecare pas al meu. Eu, păşind cu încrederea că pe oriunde aş lua-o, sunt în siguranţă şi sunt acolo unde trebuie de fapt să fiu… oricât de înspăimântător sau de ocolit mi s-ar părea drumul.

Din când în când, e posibil să mă mai rătăcesc. Să îmi fie frică. Să mă împiedic, să cad, să mă rănesc. Să-i rănesc, în căderea mea, şi pe alţii. Să-i asurzesc cu strigătele durerilor mele. Ori cu ecoul disperărilor mele. Se mai poate întâmpla să-mi pierd busola.  Ori răbdarea. Orice este posibil. Dar credinţa niciodată! Abia acum am înţeles că toate astea nu sunt decât ipostaze ale vieţii. Alţi paşi. alte învăţăminte. Toate devin Una prin Iubire. Devenind una cu Iubirea, tot ce este, tot ce sunt, tot ce eşti, tot ce trăiesc, tot ce trăieşti ,este în lumină, este Lumina.

… sunt…la toţi anii - lumină distanţă de ce era(m) în urmă cu o săptămână, o lună, două, trei, cu câțiva ani...
Sunt(em) în fiecare secundă la o alegere distanţă de ceea ce devin, devii, devenim…

joi, 20 noiembrie 2014

Fii o femeie sinceră, modestă, deloc superficială!


Fii pentru bărbatul pe care îl iubești o stâncă atunci când îi va fi greu, o floare care îi va parfuma viața, un foc care îi va aprinde dorința, un vis pentru care trebuie să lupte zilnic. Bărbații iubesc, câteodată iubesc mai mult decât femeile. Problema este că la un moment dat ei renunță la micile surprize, la ieșirile prin parc, la îmbrățișări sau vorbe dulci pentru că consideră că ne-au cucerit deja. Greșit. Inima unei femei este greu de cucerit, este un loc plin cu teamă și slăbiciuni. Majoritatea bărbaților cuceresc acest loc ascuns și apoi îl lasă neîngrjit. Dragostea este o floare crescută în interiorul inimii, o grădină care trebuie împodobită cu lucruri frumoase, cu amintiri și clipe de iubire.

Fii o femeie sinceră, modestă, deloc superficială. Nu te compara cu celelalte, suntem diferite. Nu uita cât ești de unică, nu te lăsa doborâtă, nu te lăsa în fața criticilor, ascultă doar sfaturi înțelepte, ferește-te de bârfe, de ură și minciuni. Păstrează-ți slăbiciunile bine ascunse dar nu uita că este bine să plângi, lacrimile îți limpezesc sufletul. Dacă plângi nu ești un om slab: pur și simplu ești un om cu griji și vise cu aripi frânte. Să nu-ți pese de părerile altora, ce știu ei despre tine?

Nu-i uita pe cei care te-au ținut în brațe când cerul a picat peste tine, nu-i uita pe cei care te-au susținut când ai simțit că te îndrepți către nicăieri, nu uita că singurul om în care trebuie să ai încredere absolută ești tu și nimeni altcineva.

Să nu-ți ascunzi acele cicatrici care te-au transformat într-o luptătoare. Să nu ascunzi acea dorință de a lupta pentru mai mult, de a-i convinge pe toți că tu vrei și poți.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Tot eu să mă schimb?

O cititoare m-a întrebat de ce într-o relație tot ea trebuie să facă primul pas, să se schimbe, de ce nu scriu și cum îl poți schimba pe celălalt, în așa fel încât relația să meargă mai bine.


În primul rând trebuie să-ți definești clar ce înseamnă pentru tine să meargă o relație mai bine. Apoi, dacă aș scrie un articol despre cum să schimbi partenerul de cuplu, ar conține câteva cuvinte și anume: poți să-ți schimbi partenerul; cu un altul.

Cel mult, poți să inspiri un om, să-l susții în transformările pe care el simte să le facă și să-i oferi un cadru unde să-și manifeste potențialul. Poți să fii un catalizator. Însă să-l schimbi doar pentru că așa vrei tu și crezi că așa relația ar fi satisfăcătoare, nu merge. E o formă perversă de a crede că știi tu cel mai bine cum vă este bine la amândoi. Nu este un câine ce trebuie dresat să-ți împlinească așteptările și să-ți aducă jucăria la pat, ci este o ființă umană cu valori, experiențe, convingeri și atâtea altele, de cele mai multe ori diferite de ale tale.

Uită-te în oglindă.

Nu fugi la baie, mă refer la omul cu care împarți patul. El este oglinda ta. Ce te scoate din minți la el? Cum te simți în acele situații? Ce parte din tine a atins și ce anume din comportamentul lui practici și tu cu tine însuți?

De exemplu, dacă te simți ignorat, întreabă-te tu în ce măsură te ignori? Cât te iubești pe tine și câtă atenție îți acorzi ție, gândurilor, emoțiilor, visurilor tale?

Ce răni ți-a activat? Gândește-te ce roluri joci în relatie. Scrie o listă care să descrie cum te definești tu într-o relație și alea sunt rolurile tale preferate. Când îți sunt amenințate, scoți colții? Nu din răutate, ci mai degrabă ca măsură de protecție.

Punctul comun.

Care este punctul comun al relațiilor din viața ta? Ce anume s-a repetat în istoria ta din nou și din nou…și din nou?

Fii sincer cu tine și conștientizează care este punctul tău vulnerabil. Acolo e bine să lucrezi, Partenerul n-are nicio treabă cu rana ta. Te doare pentru că nu e tratată, așa că te poate atinge și cu iubire că tot te va chinui. Dacă sângerezi și pupi tot doare, nu te lăsa păcălit.

De ce tot eu să mă schimb?

1. Pentru că tu ești nefericit. Celuilalt poate îi e bine așa cum e și e mulțumit de atitudinea lui.

2. Pentru că ai responsabilitatea doar asupra vieții tale. Dacă ți-o asumi vei înțelege cum se simte libertatea. Și puterea.

3. Pentru că experiențele vieții tale nu sunt împotriva ta, ci pentru tine. Tu ești punctul lor comun, iar dacă nu schimbi tu ceva, istoria se repetă până când vei înțelege. Alt actor, același rol. Altă ramă, aceeași poză.

4. În momentul în care tu faci o schimbare (chiar și mică) la tine, universul tău se lărgește și va fi influențat un întreg sistem.

5. Și cel mai important motiv pentru care să începi cu tine este că o viață întreagă o vei petrece în compania ta. Este singura relație asupra căreia ai controlul și dacă schimbi ceva aici, ceea ce va veni spre tine se va schimba de la sine.

Fii responsabil.

Și pentru că știu că teoria este una, iar practica vine la pachet cu provocări, îți spun că cel mai important pas pe care-l poți face este să-ți asumi responsabilitatea asupra vieții tale. Gândurile, emoțiile, acțiunile și experiența ta îți aparțin. Nu te judeca sau învinovăți, însă învață să lași oamenii din jurul tău să-și vadă de treaba lor. Tu poți să le transmiți ce ai prefera, ce ți-ai dori, însă ei au libertatea de a spune “da” sau “nu”. Tu ai de asemenea libertatea de a accepta omul de lângă tine și a-ți schimba percepția sau a pleca de lângă el pentru a trăi așa cum dorești.

Când dai vina pe ceilalți, îți pierzi puterea. De fiecare dată când te încrunți la partenerul tău că nu e așa cum ai așteptat tu sau pretinzi să-ți umple golurile, îi lași pe el la cârma vieții tale. Și habar n-are ce să facă. Poate că ai dreptate să învinovățești anumiți oameni. Cu siguranță ți-au greșit câțiva, însă și aici este tot responsabilitatea ta, căci să ai dreptate nu te ajută cu nimic. Ce te susține din interior este să fii responsabil pentru cum percepi lucrurile, cum mergi mai departe și ce atragi în continuare în viața ta, în funcție de energia pe care o emani.

Ai dreptul să-ți trăiești emoțiile negative.

Poți să te superi, să te enervezi sau să te revolți. Ai dreptul să faci asta și este chiar de preferat să-ți îmbrățișezi stările, în loc să le alungi sau ascunzi. Însă asumă-ți în totalitate emoțiile și decide ce vrei să faci mai departe. Schimbarea celuilalt nu este o alternativă. Știi și tu că e ușor să te schimbi în momentul când dorința vine din interior, însă în caz contrar, e doar o formă fără fond.

Ție îți ești dator cu o schimbare și meriți să te eliberezi din lanțurile învinovățirii și a victimizării.

Acum eu te întreb. Tot tu să te schimbi? Răspunsul îți va veni tot dintr-o întrebare. Ești fericit? Daca da, perfect. Dacă nu…atunci cine altcineva să schimbe asta? Este viața ta! Partenerul tău, oricât de mult și-ar dori să te facă fericit, nu știe, nu poate și nu are toate uneltele necesare pentru a te conduce într-o direcție pe care nici măcar tu nu o știi clar. Ia-ți propria viață în mâini și condu-o tu! Pentru că poți!

Te îmbrățișez cu dragoste și entuziasm.

sursa:
http://entuziasm.ro/

marți, 18 noiembrie 2014

Durerea pentru păcatele altora

 
Durerea unei mame pentru păcatele copiilor, ori a unei soţii pentru păcatele soţului, ori a oricărui om pentru păcatele altuia, se naşte din iubire şi din purtare de grijă. Însă, indiferent de raportul social avut, precum ne atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur, nu trebuie să uităm "să punem măsură suferinţei" născute de păcatele altora.

Celui care greşeşte trebuie să-i dăm un cuvânt bun. Dacă nu primeşte cuvântul, trebuie să-l învăţăm prin faptele noastre bune. Dacă nici din fapte nu învaţă, nu ne mai rămâne decât rugăciunea, acest suspin adus tainic înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea, la rândul ei, când este însoţită de durerea inimii, are multă putere înaintea lui Dumnezeu.

Pune măsură suferinţei!

În scrisorile sale către diaconița Olimpiada, în număr de şaptesprezece, Sfântul Ioan Gură de Aur nu încetează a întări sufletul acesteia, care suferea nespus de mult pentru faptele celor aflaţi la conducerea împărăţiei şi a Bisericii din Constantinopol, fapte săvârşite fără frică de Dumnezeu.

"Când auzi că o Biserică a căzut, că alta s-a clătinat, că alta a fost cuprinsă de valuri cumplite, că alta a suferit alte nenorociri, că una a primit lup în loc de păstor, alta pirat în loc de cârmaci, alta călău în loc de doctor, suferă - că nu trebuie să treci pe lângă astfel de fapte fără să suferi -, dar pune măsură suferinţei."

"Dacă pentru păcatele noastre, pentru faptele pentru care avem să dăm socoteală, nu e trebuincios, nici bine, ci tare primejdios şi păgubitor, să te laşi stăpânit de tristeţe deznădăjduitoare, apoi cu mult mai mult e zadarnic şi de prisos, iar pe lângă asta şi diavolesc şi pierzător de suflet, să te topeşti de durere şi să te pierzi pentru păcatele altora."

"Cum să nu fie cea mai mare prostie şi nebunie să te frămânţi şi să suferi atâta pentru greşeli făcute de alţii, pentru păcate pentru care alţii au să dea socoteală, încât să aduci în suflet întuneric nespus, tulburare mare, zăpăceală, nelinişte şi frământare multă?"

"Când auzi pe cineva că povesteşte de prăpădul de acum, depărtează-te îndată de gândurile acestea şi fugi cu mintea la ziua cea înfricoşătoare. (...) Atunci nimeni nu va fi judecat pentru păcatele altuia, ci pentru păcatele făcute de el."

"Strânge în jurul tău aceste gânduri, sporeşte-ţi frica aceasta şi ridic-o zid puternic împotriva tristeţii satanice şi pierzătoare de suflet! Stai înarmat cu această frică, în lupta împotriva tristeţii! Şi vei putea, numai cu arătarea ei, să o risipeşti, să o sfărâmi, mai uşor ca pe o pânză de păianjen. Tristeţea, pe lângă faptul că este zădărnicită şi de prisos, mai este şi tare pustiitoare şi vătămătoare. Frica aceea (de Judecată), însă, este şi de neapărată trebuinţă şi bună folositoare şi cu mult câştig."

*

Nu trebuie să trecem nepăsători pe lângă faptele rele ale celor de lângă noi, dar nici să ne lăsăm striviţi sufleteşte de acestea. Nnimeni nu va fi judecat pentru păcatele altuia, ci doar pentru păcatele făcute de el. Suferinţa, atât pentru pentru păcatele noastre, cât şi pentru ale altora, este bună atâta timp cât are măsură. Când întrece măsura cuvenită, suferinţa devine primejdioasă, fiind în stare să arunce sufletul în tristeţe şi deznădejde.

de Teodor Danalache

luni, 17 noiembrie 2014

De bună voie şi nesiliţi de nimeni, trăim într-un univers paralel. Cel virtual.


Absolut totul trebuie să fie bifat aici, și mai ales acolo. Pe lângă sarcinile zilnice, mai avem una, aceea de a strânge like-uri. Fie că este vorba despre o nouă destinație de concediu, de o nouă achiziție, ultima carte pe care o citim, nuanța aleasă pentru oja de unghii sau pur şi simplu locul unde ne bem cafeaua, totul trebuie mărturisit pe rețelele de socializare.
Cum altfel am putea să ne ținem la curent foștii prieteni, foștii colegi, fostele iubiri, cu evoluția noastră, mai mult sau mai puțin spirituală și financiară!

Însă aici, în universul ăsta minunat, nu-i așa ușor cum pare. Aici totul e foarte animat, lucrurile se întâmplă cu o repeziciune fantastică. Trebuie să ții pasul cu mulțimea, să verifici mereu noutățile și să vii și tu cu ale tale.

Aici vezi cum mai arată fostul, dacă a slăbit sau s-a îngrășat, dacă și cât a îmbătrânit, cât de interesantă a rămas fosta și cât de potent, financiar, e noul ei iubit. Sigur, nici tu nu poți neglija împrospătarea memoriei celor interesați cu noutăți despre tine. Nicio sindrofie nu trebuie să rămână nemenționată, nicio coafură nearătată și bineînțeles nicio stare neexprimată.

Am ajuns să ne bucurăm mai puțin de viață, în fapt, și mai mult de reacțiile pe care le stârnim. Şi implicit să suferim dacă reacțiile nu sunt cele așteptate. Albumul de vacanţă își pierde din farmec dacă nu adună numărul adecvat de like uri.

Rețelele de socializare au devenit noua obsesie, noua dependenţă, de parcă nu erau destule și așa. Mai trist de atât este că la un moment dat, viața se desfășoară mai mult în virtual. Pentru că și ceea e trăim real e tot pentru virtual. Degeaba trăiești un moment frumos dacă nu-l imortalizezi intr-o fotografie, să se bucure și ochii celorlalți abonați la rețeaua ta de suflet. Şi asta pentru că avem nevoie de martori la viața noastră. Avem nevoie de prieteni și aceștia sunt mai degrabă acceptați social decât prietenii imaginari din copilărie. Pe mulți nici nu-i cunoaștem foarte bine dar îi poftim zi de zi în viaţa noastră, punându-le la discreţie intimități despre noi, gânduri, emoții.

Apoi așteptăm reacții și ajungem să credem că valoarea personală e dată de numărul de like uri strânse. Mai ales dacă ne aflăm la vârste delicate sau traversăm perioade de adaptare la schimbările neacceptate din viaţa noastră.

Alteori ajungem să ne credem mai grozavi decât suntem, încurajați de popularitatea de care ne bucurăm sau dimpotrivă, exact invers.

Rețelele de socializare au devenit mijloc de informare și formare. Un loc unde fiecare vorbește ce și cât vrea despre sine. Pe de-o parte, unii își prezintă viețile ideale la care mulți jinduiesc, iar alții, pe de altă parte, își varsă amărăciunea și frustrările. Sau pur și simplu își postează viața, filă cu filă, parcă dorindu-şi să nu rămână anonimi. Sau doar pentru că aşa-i la modă şi trebuie să ții pasul cu cei mulţi. Sau din motive mult mai profunde, cum ar fi nevoia de recunoaștere, de admirație, de apreciere, de a fi mereu în centrul atenției.

E drept, e loc pentru tot și pentru toți. Nouă ne revine sarcina de a consuma cu moderație și de a trăi mai mult în real decât în și pentru virtual.

sursa: http://psihologinconcediu.ro

duminică, 16 noiembrie 2014

Postul şi terapia prin tăcere


Postul include şi o anumită atitudine lăuntrică, fiind în acest fel o sursă de sănătate şi echilibru, pe când celelalte forme de renunţare forţată la hrana sunt perturbatoare. O vorbă de duh spune că  „binele face puţin zgomot şi zgomotul puţin bine“. De aceea, în post este bine să vorbim mai puţin, să ne abţinem de la certuri, intrigi, bârfe, minciuni, să controlăm “pălăvrageala” minţii şi chiar rugăciunile să le spunem în gând şi în tăcere. Abţinerea de la mâncare este postul trupului, iar tăcerea este postul minţii, al sufletului. În deplină tăcere se produce un fel de întărire a sufletului, o însănătoşire spirituală.

Călugării din mănăstiri spun că dintre toate canoanele postului, cele mai spectaculoase şi rapide efecte le are asupra sufletului tăcerea. În tăcere observăm cum mintea tinde să se liniştească, cum receptivitatea la stress devine mai mică, gândirea este mai profundă şi apare o stare de inspiraţie în care putem găsi soluţii la cele mai dificile probleme ale noastre. Concentrarea în faţa unei icoane are un efect terapeutic extraordinar.

Terapia tăcerii în perioada postului nu înseamnă o tăcere a Divinităţii ca neparticipare, ci o tăcere vie, grăitoare, activă. Cei care cred în Dumnezeu simt cum acesta lucrează prin tăcere. La adevărata tăcere mistică – formă de comunicare şi de terapie cu Dumnezeu -, se ajunge numai după pregătire de durată, care înseamnă şi post. Tăcerea mistică înlătura toate tulburările, toţi stimulii din afară şi din lăuntrul nostru, care ne tulbura, care ne deranjează. Aceste tulburări sunt obstacole în faţa comunicării cu Divinitatea.

De ce suntem stresaţi şi cu mintea plină de tot felul de gânduri? Pentru că ne lăsăm pradă stimulilor exteriori, zgomotelor care ne împiedică să ne concentrăm în tăcere. Orice vindecare spirituală se produce prin centrare. Suntem bolnavi când ne descentram, când ne pierdem centrul, când ne împrăştiem. Ca să ne vindecăm, noi creştinii, căutam concentrarea prin rugăciune sau în faţa unei icoane ca un simbol, în genunchi, în biserică.

Concentrarea aceasta în “sfânta tăcere” are un efect terapeutic extraordinar. Nu există o formă mai bună de terapie, de vindecare a bolilor trupeşti şi sufleteşti, decât în cea mai deplină tăcere, prin uniune cu Dumnezeu. Una dintre cele mai puternice rugăciuni la care se face referire adesea este “Rugăciunea Inimii” când este spusă mereu în gând şi în tăcere. Aceasta tăcere-gând mistică pătrunde în noi până în centrele de taină ale fiinţei şi ne vindeca sufleteşte.

Se mai spune că cea mai primită rugăciune se face în gând şi la miezul nopţii, când dispar toate zgomotele, toate tulburările încetează şi tăcerea este maximă. Se mai spune că atunci se deschid cerurile… Cei ce au ajuns la adevăratul sens al tăcerii, că adevărata atitudine în faâa tainelor divine, folosesc cuvintele în sensul lor fundamental, legat de Logosul Divin. Pentru ei, cuvântul este ziditor, având puterea de a lega şi dezlega…

Îndemnuri de la Sfinţi

“Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt unealta acestei lumi.” (Sfântul Isaac Şirul)

„Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blândă şi smerită. Iată postul!“ (Sfântul Vasile cel Mare);

“Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. “(Sfântul Vasile cel Mare)

„Postul nu înseamnă numai să mănânci rar, ci să mănânci puţin. Adevăratul post nu constă, de altfel, numai în a domoli propriul nostru corp, ci în a renunţa la hrana în scopul de a da pâinea ta celui ce nu are.“ (Sfântul Serafim de Sarov)

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...