joi, 21 august 2014

Cum să transformi dorinţele în preferinţe



Desenăm hărţi complexe cu tot felul de dorinţe: mai mulţi prieteni, un iubit, mai mulţi bani, mai multe cunoştinţe teoretice, un serviciu mai bun. Ne străduim să modificăm situaţiile şi oamenii ca să vină ca o mănuşă aşteptărilor noastre. Atunci când nu reuşim, ne iau cu asalt teama, frustrarea, iritarea, resentimentele, plictiseala, gelozia. Fericirea se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi? Ideile despre cum "ar trebui" să fie lumea, cum "ar trebui" sau "nu ar trebui" să se poarte ceilalţi cu noi, sunt himerice. Viaţa îşi are propriile sale raţiuni. Chiar dacă nu le înţelegem întotdeauna din prima.

Există însă o soluţie înţeleaptă în jocul plin de surprize al existenţei. Să ne gestionăm în aşa fel stările, încât să învăţăm, indiferent de situaţia în care ne aflăm. În general, dorinţele sunt însoţite de o stare de aşteptare chinuitoare pe care o proiectăm asupra persoanelor şi situaţiilor din jur. Cu cât este mai intensă această aşteptare, cu atât mai puternică este nefericirea pe care ne-o trezesc dorinţele neîmplinite. Dar dacă transformăm aceste dorinţe în preferinţe avem toate şansele să nu mai oscilăm între frustrare şi al nouălea cer. Dacă ceea ce preferăm se petrece… este foarte bine! Dacă nu, este aproape la fel de bine. Când nu mai considerăm acel eveniment o condiţie esenţială ca să fim fericite ne relaxăm interior şi ne păstrăm încrederea că viaţa are daruri pe care ni le va oferi din clipă în clipă. Detaşarea are o putere magică, mai devreme sau mai târziu primim totul înapoi. Dacă într-adevăr renunţăm la ataşamentele noastre - materiale, sentimentale, mentale - ne vom simţi mai liberi, mai deschişi, mai optimişti. Starea noastră îi va determina spontan pe cei din jur să ne oglindească, iar asta ne va transforma în bine toate relaţiile.

Când viaţa noastră va fi un şir întreg de preferinţe şi începem să-i iubim pe ceilalţi cu toată fiinţa, alegând să le fim de folos în mod necondiţionat, descoperim că lumea este un miraculos "corn al abundenţei", care ne oferă infinit mai multă siguranţă, plăcere, sănătate şi dragoste. Când ajungem să nu mai avem nici o pretenţie de la ziua de azi şi de la cea de mâine, ne bucurăm din plin de tot ceea ce primim, ne entuziasmăm ca un copil şi apreciem la adevărata ei valoare fiecare experienţă pe care o trăim. Se spune că secretul fericirii durabile nu poate fi înţeles decât dacă este trăit.

Exersează în fiecare zi recunoştinţa

Ce ai zice să începi chiar de azi? Rezervă-ţi o jumătate de oră sau o oră în care să te bucuri total de ceea ce ai, să trăieşti cu adevărat o stare de mulţumire interioară. Nu prea găseşti motive? Gândeşte-te mai bine. Dacă priveşti mai atent descoperi sigur ceva care merită recunoştinţă, ceva care ţi-a scăpat poate la prima vedere. Recunoştinţă pentru mâncarea de pe masă, indiferent dacă este pregătită pentru vreo ocazie sau la fel ca în oricare altă zi. Recunoştinţă pentru că ai o casa, un apartament sau o locuinţă cu chirie care te fereşte de capriciile vremii. Pentru confortul de care ai parte, fără să te gândeşti la vila cu piscină sau la conacul pe care ţi le-ai dori undeva pe la marginea oraşului. Recunoştinţă faţă de oamenii care te îndrăgesc. Concentrează-te asupra faptului simplu că există cel puţin câţiva oameni pe lume care te iubesc şi cărora le pasă cu adevărat de tine. Recunoştinţă pentru faptul că ai libertatea de a merge unde îţi doreşti, de a-ţi exprima nestânjenit opiniile, de a citi orice carte sau revistă pe care ţi-o doreşti. Dacă ai un iubit, o iubită sau un prieten special, gândeşte-te cu recunoştinţă la bucuria pe care ţi-o aduce în viaţă - fără să te gândeşti la ceea ce ai fi vrut să-ţi ofere, dar nu a făcut-o. Recunoştinţă pentru amintirile plăcute. Nu te strădui să îndepărtezi amintirile neplăcute, ocupă-te pur şi simplu de cele încântătoare. Recunoştinţă pentru micile delicii senzoriale de moment - bucurii ale mirosului, gustului, văzului, pipăitului, auzului. Priveşte cerul, norii, bucură-te conştient de lumina soarelui, de flori sau de copacii de pe marginea drumului. Recunoştinţă pentru muzica preferată, pentru muzica pe care o asculţi de obicei. Recunoştinţă pentru orice te face să surâzi ori să râzi cu poftă în timpul unei zile. Când râzi, mulţumeşte pentru senzaţiile plăcute pe care ţi le provoacă râsul. Recunoştinţă pentru oamenii cumsecade, inteligenţi, calzi şi bine intenţionaţi care există pe lume. Nu-i căuta neapărat. Observă-i doar, atunci când ai contact cu ei. Recunoştinţă pentru păsările pe care le auzi sau le vezi în cursul unei zile obişnuite. Recunoştinţă pentru anotimpul în care ne aflăm. Participă la prezent. Lista aceasta nu are nimic special. Este doar o sugestie. Un exemplu de lucruri plăcute şi obişnuite de care merită să fii conştient. Tu o poţi îmbogăţi în fiecare zi, poţi descoperi în fiecare zi noi motive de recunoştinţă. Când apare acest sentiment simţi nevoia de a spune "mulţumesc" cuiva sau pentru ceva. E o idee excelentă chiar să rosteşti acest cuvânt, în gând sau cu voce tare, după cum îţi vine mai uşor.

Recunoştinţa vie este un mod de a participa la prezent. De a-l accepta văzând partea plină a paharului, de a înlocui dorinţele care ne fac să simţim nemulţumire, frustrare, revoltă, nefericire cu preferinţe care ne lasă libertatea de a ne bucura de ceea ce avem. Fă acest "exerciţiu de recunoştinţă" o zi, o săptămână, o lună. După ce reuşeşti câteva zile la rând să descoperi în tine însuţi şi să menţii o stare de armonie şi fericire, nimic nu te va putea opri până nu o vei obţine pentru totdeauna. Acum descoperi că punctul de sosire al călătoriei spre fericire se află chiar în tine însuţi.

sursa: internet

miercuri, 20 august 2014

Într-adevăr viața nu e ușoară, dar nici nu trebuie să fie așa!



Aproape zilnic ascult câte o poveste despre oameni obișnuiți ale căror trăiri devin emoționante din cauza zbuciumului prin care trec sau au trecut.

Venim pe lume gata să ne construim povestea vieții și aflăm pe parcurs că deja avem o poveste în spate pe care am adus-o cu noi. Poate fi povestea mamei, a strămoșilor, însă nu-i putem nega prezența. 

Trăim cu speranța că mâine va fi mai bine, speranță ilogică și deșartă, atât timp cât nu facem nimic pentru a fi mai bine. Există oameni care nu-și scriu povestea cu condeiul trăirilor, ci privesc prosternați cum altcineva le-o scrie, ba chiar le-o dictează și nu se arată deloc deranjați de faptul că viața lor e pusă pe pilon automat. Însă există oameni care nu se mulțumesc să fie spectatori inconștienți, ci vor cu orice preț să obțină rolul de protagonist, de personaj principal în propria lor viață. 

Îi admir pe aceși oameni, le admir voința, acel suflu interior care nu-i lasă să rămână pe vecie în groapa în care au căzut cândva. O energie de natură divină îi animă, îi impulsionează, se zbat, se luptă, se detașează și în cele din urmă reușesc, căci adevărata victorie în viață constă în a cuceri o lume, dar nu lumea din afară, ci lumea ta interioară. 

Într-adevăr viața nu e ușoară, dar nici nu trebuie să fie așa. Încerci, cazi, te ridici, poate iar încerci și iar cazi. Însă vine o vreme când nu mai încerci, ci pur și simplu faci ceea ce vine din tine, când nu te mai strădui să devii, ci pur și simplu ești. Și vine o vreme când nu mai cazi pentru că te ridici atât de repede încât nu o mai poți numi căzătură. 

Cu fiecare pas pe care îl faci spre depășirea propriilor tale limite ai mai adăugat un capitol la povestea vieții tale, ai mai pus o cărămidă la construirea fundației ființei tale. Cu fiecare act de voință aparent minor, cu fiecare încercare însoțită de plâns sau de umor ai mai obținut o mică victorie. Și dacă cu fiecare căzătură sau cu fiecare lovitură îți mai depășești o frică, de fiecare dată când te ridici afli ceva nou despre tine descoperind puterea care zace înăuntrul tău. 

Cel care îți spune asta e un om simplu căruia i s-au tăiat deseori aripile, dar care n-a încetat să creadă nicio clipă că aripile sunt înăuntrul său și nu în afara sa. Dacă o simplă omidă știe asta, a sosit timpul să conștientizezi și tu acest lucru. 

de Adela Moldovan

marți, 19 august 2014

Totul e corect şi greşit. Sau nimic nu e corect şi nimic nu e greşit



Ce este greşeala? 

Conform unei definiţii găsite în DEX, "GREŞEÁLA ~éli f. Încălcare conştientă sau involuntară a unui principiu, a unei norme, a unui adevăr; eroare." 

Am fost crescuţi şi ghidaţi în viaţă pe un traseu care avea ca singure borne şi repere: "corect" şi "greşit". Mai întâi am primit un set de reguli, norme şi principii de "bună" trăire şi înaintare în viaţă. Toate lucrurile păreau să se plimbe între cele două borne: corect şi greşit. Ba înainte, ba înapoi, ne-am tot plimbat între ele, nesiguri şi cu frică de a nu ne apropia prea mult de "greşit", ştiam că acolo ne va aştepta ceva "rău". Am făcut orice, numai să avem confirmarea că suntem pe drumul "bun", adică suntem cât mai aproape de borna "corect". 

Ascunzând bine propria busolă interioară, bunul simţ (simţul bun) am împrumutat busolele altora. Au fost oameni care ne-au dat replici ale busolelor lor, care erau replici ale busolelor altora şi tot aşa. O listă întreagă despre ce se face şi ce nu se face, ce e bine şi ce nu e bine, ce e drept şi ce nu, cum trebuie şi cum nu trebuie să fim. Am adunat multe asemenea reguli şi puncte de vedere, din dorinţa de a fi cât mai siguri că nu depăşim jumătatea drumului dintre borne înspre "greşit", ci suntem în siguranţa jumătăţii "corecte". 

Am tot încercat să ne reglăm mecanismele de gândire după alţii, să ajungem la numitorul comun, să ne imităm şi comparăm, cu alte cuvinte să ne asigurăm că ne plimbăm cu toţii pe aceeaşi bucată de drum, între cele două borne, şi că nu am depăşit cumva marginile şi capetele. Puţini s-au încumetat să treacă dincolo de borne sau să meargă într-o direcţie complet diferită, uneori. Şi aceştia au fost numiţi rebeli, inadaptaţi, inconştienţi, în sensul că "greşesc". Când, de fapt, inconştienţa este exact nealegerea, ne-experienţa proprie. Şi, de fapt, nonconformismul înseamnă lipsa copierii fără de conştienţă... de sine. 

Chiar şi aşa, mecanizaţi, şi ascultând de părerile/vocile altora care răsunau în capul nostru, niciodată nu am fost complet siguri că suntem pe drumul bun, iar frica şi nesiguranţa s-au amplificat cu fiecare altă regulă adăugată pe drum. Oricâte confirmări am fi primit, oricât de mult ne-am fi străduit să ne păstrăm în limitele drumului prestabilit de... lume, nu am reuşit să ne bucurăm de călătorie, nici măcar să fim mulţumiţi, fiind prea încordaţi, prea în control. Am bătut pasul pe loc, de frică să nu greşim direcţia şi... borna. Am rămas înţepeniţi în întrebarea "o fi bine să aleg asta, oare nu greşesc?". Şi înţepeniţi, de fapt, în propriul corp care nu mai poate fi auzit de atâta zgomot în cap. În propriul labirint, capitulând obosiţi în faţa dificultăţii şi încâlcelii lui, între pereţii săi construiţi din gânduri, judecaţi şi definiţii, aşteptând un nou gând care să ne scoată de acolo. Gând care nu mai vine la noi, ci se aşează că o stavilă între noi şi viaţă. Căci parcă nici viaţa nu ne primeşte în ea, ăsta e sentimentul pe care-l avem în captivitatea căutării "drumului bun şi corect" şi în nesiguranţa anesteziantă şi frica paralizantă de a nu greşi. 

Cum ar fi stat lucrurile, dacă am fi ştiut că nu există greşeală şi că aceasta nu e nimic altceva decât o bornă (limită) care ne (con)strânge viaţa în aşa măsură, încât uităm complet cine suntem şi de ce am ales viaţa aici? Cum ar sta lucrurile, dacă am şti că acest drum prestabilit e o minciună, iar bornele nici măcar nu există, pentru că nimeni, de fapt, nu le-a întâlnit cu adevărat? 

Spun că nu le-a întâlnit, pentru că, ori de câte ori vedem ceva corect în alegerea noastră, putem vedea la fel de bine şi ceva greşit acolo. La fel, ori de câte ori credem că suntem în sensul greşit, putem vedea şi ceva corect acolo. 

Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că fie ambele borne se află şi la un capăt şi la celălalt al drumului imaginar din mintea noastră, fie nu există deloc, nici una, nici alta. 

Totul e şi corect, şi greşit. Sau nimic nu e corect şi nimic nu e greşit. 

În spaţiul acesta, dispare limitarea, dispar graniţele şi fricile. Se deschide în faţa noastră un spaţiu nelimitat de posibilităţi în care să fim ce alegem în fiecare moment. Şi să creăm prin alegere. Să desenăm un drum ales şi nu unul fix, acelaşi pentru majoritatea. Să fim în experienţă şi nu în grafic. În libertate şi nu în reţete şi "trebuie". 

Abia când omul descoperă că are libertatea de a alege orice şi experimentează experienţa, începe să trăiască şi să vadă cum creează din alegere şi ce posibilităţi are în fiecare moment la dispoziţie. Abia atunci se descoperă, în fiecare alegere, nici corectă nici greşită, ci doar a lui, cu ceea ce creează prin ea. Abia când renunţă la bornele de convingeri, iese din cuşca trecutului recreat de atâtea ori, dincolo de bine şi rău, corect şi greşit, şi creează cu adevărat. În prezent, conştient, din fiinţa infinită care este. 

Acolo, afară, dincolo de ce e bine şi dincolo de ce e rău există un câmp imens. Ne vom întâlni acolo. 

de Nicoleta Svârlefus

luni, 18 august 2014

MERGI …CREAZĂ-ŢI PROPRIUL DRUM …


Plimbă-te.

Lasă-ţi paşii să nu gândească drumul, ci să-l creeze. Unde vor ei. O vor face pe rând. O dată dreptul şi, pe urmă, stângul. Ca-n viaţă. Să poţi avansa în drumul tău este obligatoriu să păşeşti şi cu stângul înainte. Este vital, atunci când faci drumuri lungi…În drumul tău, nu calcă lumea în picioare, ci descoper-o.

Priveşte înainte.

Mai bine priveşti în gol decât în urmă. O să simţi adiere de vânt în frunte şi poate o să respiri puţin aer rece. Nu te vei îmbolnăvi, nu este de la frig. Este aerul schimbării. Primeşti aer rece şi îl transformi, prin plămânii tăi, în aer cald, atunci când îl expiri. Aşa să faci cu tot ce vine spre tine şi ţi se pare rece. Trece-l prin pieptul tău, transformă-l, încălzeşte-l şi dă-l lumii înapoi cu căldura ta.

Te plimbi şi trec oameni pe lângă tine sau prin faţa ta. Unora le place să stea şi să-i facă şi pe alţii să facă acelaşi lucru. Nu le place să meargă, obosesc repede şi asta îi frustrează. Vor încerca să te oprească şi pe tine puţin. Dar tu nu o faci, tu te plimbi în continuare. Habar n-ai unde este capătul, dar ţine ritmul paşilor.

Ascultă.

Sunetul paşilor tăi. Şi instinctul. Niciun alt sunet nu îţi vorbeşte cu adevărat, ci este doar zgomot. Tot ce ai auzit de la alţii nu ţi se potriveşte, nu îţi aparţine. Ascultă-ţi sufletul cum îţi spune să mergi şi unde să ajungi. Îţi este ghid. Caută şi el o hartă pe care să o cunoască, aşa cum tu cauţi celălalt trup care să te completeze.

Să ai mereu o mână liberă să o poţi întinde cuiva. Să primeşti, dar şi să oferi. Să ai pe cine să ridici, dar şi cine să te prindă, dacă te împiedici şi cazi. Să găseşti acea mâna care te va strânge, inconştient, când vrea să te apere de ceva. De cineva. Chiar şi de tine.

Fă-ţi viaţa o plimbare. Atât de lungă şi frumoasă, încât atunci, mai târziu, când vei face o plimbare prin viaţa ta, să o faci de mână cu cine trebuie ”

de Cornel Ilie

duminică, 17 august 2014

FĂ RAI DIN CE AI!

"Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi"

Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani. Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de muncă personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).

Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.

În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.

Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.

Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

sâmbătă, 16 august 2014

Cum ştii sigur dacă iubeşti pe cineva?


Mulţi oameni trăiesc în taină o angoasă, o stare de rău, căci ei se întreabă dacă-şi iubesc părinţii, copiii sau partenerii de viaţă. Sunt copii care-şi tolerează părinţii, îi acceptă, dar în interior se simt rău lângă ei, îi resping, îi blamează, alţii îi dispreţuiesc sau le găsesc o mie şi unul de cusururi. O mamă îi dă telefon copilului ei, dar el se ”crede” ocupat, îl deranjează cumplit telefoanele insistente ale mamei, grija ei, îl sufocă prezenţa ei. Sigur, în momentele sale de sinceritate, copilul îşi spune că nu-şi iubeşte mama, poate găseşte chiar explicaţii, poate l-a bătut în copilărie, poate nu l-a tratat cu prea multă înţelegere, poate nu l-a îmbrăţişat destul sau nu i-a spus niciodată ”te iubesc”. Comportamentele din trecut ale oamenilor de lângă noi pot juca roul de scuze pentru lipsa noastră de iertare şi de iubire, dar adevărul este că iubirea lipseşte din noi, iar lipsa ei n-are scuze în exterior.

Întrebarea ”oare eu iubesc?”, afirmaţia ”eu nu iubesc” e cu mult mai prezentă în interiorul oamenilor decât sunt chiar ei înşişi conştienţi, dar unii, şi nu puţini, trăiesc o dramă lăuntrică din pricina sentimentelor şi a gândurilor pe care le resimt în unele dintre cele mai apropiate relaţii de viaţă.

Cum să ştii sigur că ”iubeşti” pe cineva? Cum să fii sincer, să poţi recunoaşte lipsa de iubire ce-ţi întunecă mintea şi-ţi zdruncină sufletul (a recunoaşte o problemă e primul pas către rezolvarea ei!)? Dacă ai recunoscut că ceea ce simţi şi gândeşti nu-i iubire, fie că-i vorba despre un copil, despre un partener de viaţă, despre un părinte sau un prieten, ce poţi face pentru a iubi? Cum te poţi elibera de resentimente, de respingere, de povara gândurilor întunecate, care te fac să vezi în oamenii apropiaţi defectele lor, neajunsurile, greşelile şi să simţi că ceea ce vezi e chiar adevărul? Cum ştii că iubeşti pe cineva? Iată o întrebare chinuitoare, pe care o aud la fel de des cum aud ştirile rele la televizor. În una dintre serile trecute am văzut un film la ProCinema. Nu i-am reţinut titlul, nici nu l-am văzut în întregime, dar în acel film am găsit un răspuns adevărat despre iubire. El i-a spus ei: ”Te iubesc”! Iar ea l-a întrebat: ”Cum de ştii că ceea ce simţi este iubire”? Iar el i-a răspuns: ”Dacă stau mai mult de o oră departe de tine, mă gândesc numai la tine, te port în sufletul meu. Apoi, mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine însămi”.

Aşadar, te port în gând, te port în suflet şi mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine. Asta-i iubirea! Ce simplu, nu-i aşa? În esenţă, ”mă rog pentru tine mai mult decât mă rog pentru mine” este răspunsul întreg, este dovada prezenţei iubirii în noi înşine. Se poate acum să gândiţi: ”Vai, dar eu mă gândesc doar la defectele mamei mele, ale tatălui meu, mi-e teamă pentru copilul meu, mă îngrijorez continuu şi credeam că asta-i iubire”. ”Se poate să spuneţi că emoţia teribilă pe care o simţiţi în prezenţa unei persoane de sex opus e iubire. 

Înainte de toate iubirea e gândul nostru de bine pentru celălalt, dorinţa ca el să reuşească şi să fie fericit. Rugăciunea pentru binele celuilalt e semnul iubirii. Iubirea aceasta devine o stare de bine în noi înşine, o stare din interiorul căreia ne putem ruga când vedem defectele, greşelile erorile celor dragi, alunecările lor şi neputinţele. Dacă respingem, judecăm, criticăm şi ne e frică pentru cei dragi e semn că avem nevoie să ne întoarcem la iubire, să căutăm drumul către rugăciune, să ne rugăm pentru a ne recăpăta iubirea pierdută din noi înşine. 

de Maria timuc
sursa: jurnalul.ro

vineri, 15 august 2014

O, Măicuţă Sfântă

Maica Domnului să vă aibă în pază pe toți cei ce îi purtaţi cu cinste numele 
şi pe noi toți ceilalți, deopotrivă. Amin!
Nu vă urez astăzi La mulţi ani, fiindcă este o zi de praznic, nu de petrecere.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...