joi, 30 iunie 2016

Îndrăgostește-te cu sufletul!

 
Tu…să nu te îndrăgostești de oricine. Să nu te îndrăgostești de omul care pune preț pe lucruri și nu pe sentimente. Să nu te îndrăgostești de omul care doar spune și nu dovedește nimic.

Îndrăgostește-te de cine îți arată că te prețuiește și că-i pasă de tine. Îndrăgostește-te de cine te ascultă cu răbdare și cine te înțelege.

Îndrăgostește-te de cine îți arată respect și de cine te apreciază pentru ceea ce ești ca om și nu pentru un banal trup pe care-l ai.

Îndrăgostește-te de cine e acolo, pentru tine, de cine nu uită să te surprindă cu gesturi mici, de cine îți ia tristețea cu mâna…

Îndrăgostește-te de cine îți emană siguranță printr-o strângere de mână și de cine îți ia toate grijile cu o îmbrățișare.

Îndrăgostește-te de cine plânge alături de tine atunci când ești tristă și de cine se bucură împreună cu tine când ești fericită.

Îndrăgostește-te de cine îți spune că ești frumoasă și ziua, și noaptea, și când ești nervoasă, și când ai părul ciufulit sau ești îmbrăcată în pijamale.

Îndrăgostește-te de cine nu te judecă și de cine nu ascultă părerile celorlalți despre tine.

Îndrăgostește-te de cine are încredere în tine, de cine nu te controlează la fiecare pas și de cine nu-ți pune la îndoială fiecare cuvânt.

Îndrăgostește-te de cine te face să plutești, să simți că trăiești, de cine te face să te simți frumoasă la orice oră din zi sau noapte.

Îndrăgostește-te de cine e dispus să se îndrăgostească de sufletul tău! Și să-l iubească din toți porii!

Îndrăgostește-te de cine (te) merită! Și…îndrăgostește-te mai întâi cu inima și apoi cu ochii.
 

marți, 28 iunie 2016

Unii aleg sufletul, alţii aleg trupul

 
Sunt oameni care apreciază pe cei din jurul lor după suflet şi oameni care îi „apreciază” după înfăţişare. Îi vei întâlni pe toţi. Şi bineînţeles că-i vei păstra doar pe cei care (te) merită.
De câte ori nu ai plâns după cei din a doua categorie? Să nu o mai faci! De câte ori nu ţi-au furat ei încrederea în tine, şi aşa puţină? De câte ori nu te-au făcut să te simţi mică, neimportantă şi neiubiă? De câte ori au adus ei ceva frumos în viaţa ta? În afară de lacrimi, neîncredere şi suspine?

De multe ori oamenii pun etichete în funcţie de ce văd cu ochii, nu în funcţie de ce ar putea vedea cu inima. Şi de multe ori sufletul e prea puţin băgat în seamă, tocmai pentru că ambalajul e la vedere, iar el stă undeva pitit aşteptând să fie descoperit.
Să nu-i urăşti şi să nu-i judeci pe cei care nu rămân lângă tine din cauză că nu arăţi aşa cum şi-ar dori ei. Tu arăţi cum şi-a dorit Dumnezeu, şi îmi piermit să spun că El nu dă greş.
Lasă-i să plece în căutarea perfecţiunii, se vor pierde pe drum. Şi îşi vor da seama peste un timp că acea frumuseţe ideală şi plastificată la care au visat nu există, iar ce cred ei că există e de fapt trecătoare.

Oamenii care pun preţ pe haine, pe exterior, pe lucruri ieftine, oamenii care resping un om pentru că nu e scos din cutie, oamenii care jignesc şi se cred superiori, oamenii care dau la o parte sufletul şi aleg ambalajul, nu trebuie regretaţi. Eventual compătimiţi. Pentru că ce pot face ei cu un ambalaj expirat în defavoarea unui suflet care să le aducă bucurie, care să-i sprijine, care să le dea o îmbrăţişare şi care să le spună o vorbă bună? Cu ce poate fi mai bun ambalajul în momentele în care obrajii-ţi sunt şiroaie de lacrimi?

Atunci când vrei cu adevărat să cunoşti un om, închide ochii şi priveşte-i sufletul. Iar dacă ştii că nu poţi face asta, atunci pleacă, nu răni, nu fura visuri şi nu spulbera speranţe.
Pentru că mai devreme sau mai târziu cel pe care l-ai făcut să sufere, se va ridica şi va primi ceea ce merită, un suflet blând şi bun, asemenea lui. Pe când tu, tu vei primi un alt ambalaj rece şi gol care pe moment te va face fericit, dar care odată cu trecerea timpului nu-ţi va mai folosi la nimic şi te va lăsa pustiu, pe dinăuntru mai ales.

Iar tu, dragul meu om, cel care te desconsideri şi ţi-e teamă de noi începuturi, tu, cel care crezi că nu eşti suficient de bun pentru gusturile altora, crede-mă că eşti foarte bogat! Pentru că tu ai un suflet! Alţii… au doar nişte trupuri.

Aşa că mergi înainte cu fruntea sus! Sufletele frumoase te aşteaptă!

GEORGIANA R.
sursa:
https://pasajedinviata27.wordpress.com/

luni, 27 iunie 2016

Pentru că toate au un rost, tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă la momentul potrivit.

Momentul potrivit...


Oamenii intră în viața noastră nu atunci când vrem sau planificăm noi, ci atunci când e momentul potrivit. Tot așa, lucrurile au loc la timpul potrivit.

Nu poți spune: „Aștept momentul potrivit”. Momentul potrivit e atunci când se ivește sentimentul pe care îl așteptai, când întâlnești omul pe care-l vrei lângă tine, când începi să intuiești că ceva e schimbat.

Cum se zice: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă”…Dacă nu trăiești momentele așa cum vin și stai să aștepți să vină timpul potrivit pentru a le trăi, e posibil să te trezești cu multe „momente potrivite” abandonate pe drum. Oricum nu poți recunoaște momentul potrivit decât trăindu-l cu credința că e momentul potrivit.

Pentru că și momentele potrivite trec. Așa cum trec oamenii prin viața noastră, așa cum trecem noi prin viață și tot așa cum trec toate. iar timpul nu așteaptă după noi și nici nu ține cont de planurile noastre care e posibil să nu se realizeze niciodată.

Așadar, nu noi alegem momentele potrivite, ele ne aleg pe noi. Noi alegem doar dacă profităm de ele sau mai așteptăm ceva ce e posibil să nu apară niciodată.

Momentul potrivit să ai o familie nu e după 35 de ani pentru bărbați și oricând pentru femei.

Momentul potrivit să faci toate tâmpeniile posibile nu e până în 30 de ani, le poți face toată viața dacă atât te duce capul.

Momentul potrivit să îți ceri iertare sau să-ți pară rău, nu e după ce mai faci câte ceva ca să „știi o treabă”.

Momentul potrivit să îți schimbi viața, nu e după ce te anunță doctorul că la următorul motiv de stres te poți duce de pe lumea asta.

Momentul potrivit să fii un om mai bun, nu e după ce-ai eliminat toate posibilitățile în care poți fi om de nimic.

Momentul potrivit să iubești, nu e după ce-ți plătești toate ratele la bancă, după ce ai vechime în muncă minim 10 ani sau după ce ai „măcar” o casă și-o mașină.

Momentul potrivit să cunoști și să înțelegi omul de lângă tine, nu e după ce el pleacă.

Momentul potrivit să te îndepărtezi de toți oamenii falși din jurul tău, nu e după ce reușești să te răzbuni pe ei.

Momentul potrivit să îți dai seama ce contează în viață, nu e atunci când te apropii de moarte, nici atunci când ajungi să nu mai prețuiești nimic.

Momentul potrivit e atunci când poți să-ți dai seama că ai de ales între a trăi momentul potrivit și a aștepta momentul potrivit. Toate momentele potrivite ne dau posibilitatea să rămânem cu ceva în urma lor. Cu ce vom rămâne? Vom afla doar dacă trăim momentul potrivit atunci când apare, cu încrederea că vom scoate tot ce-i mai bun din ceea ce are să ne ofere.

sursa:
https://reasheeshablog.wordpress.com/

miercuri, 22 iunie 2016

De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune?


De ce iubim, întotdeauna, cu pasiune? – fiindcă aceasta ne face foarte fericiți; de ce trebuie să o mărturisim sincer? – fiindcă aceasta îl face fericit pe celălalt; de ce trebuie să căutăm să dovedim aceasta, chiar cu prețul sacrificiului? – pentru a ne da puterea să sperăm că, numai în felul acesta, omenirea va izbuti, într-o bună zi, să-şi lepede cel mai mârșav păcat – egoismul brutal.

Să dai, să dai, iată marea fericire a vieții. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ți trăiești aventurile, să-ți trăiești durerea… să înhați raza de bucurie care fuge, să-ți arăți dinții frumoși în râsul pe care niște ochi umezi ți-l cerșesc și apoi să plângi nebunește, din toată inima sătulă de bucurie! Să plângi un timp… și apoi să râzi!

Să lupți pentru o idee, să lupți pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, asta e viața. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăiește ci vegetează.

Cât de târziu ne învață viața să prețuim sentimentele la adevărata lor valoare… Cu câtă înverșunare ne risipim toți frumoasa și înșelătoarea tinerețe, care nu mai revine niciodată… Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare…

Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferințe inexplicabile, de dorințe nerostite și care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebune, nici speranțe ciudate, întemeiate pe forțele sau aptitudinile sale, pe creațiile sale, mai mult sau mai puțin comice; cel care n-a plâns cu sughițuri de o mie de ori pe noapte, fără să știe de ce, nici n-a căzut în extaze neobișnuite, nici n-a izbucnit în veselii neașteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuși să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm strașnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet.


Panait Istrati
(10 august 1884 – 16 aprilie 1935)
sursa:
http://webcultura.ro/

marți, 21 iunie 2016

Oamenii nu aşteaptă momentul potrivit!

 
De câte ori nu ai aşteptat momentul potrivit pentru a face sau a spune ceva?
 
De câte ori nu te-ai oprit şi ţi-ai spus „Nu acum!”?

De câte ori ai tăcut şi ai suferit în tine?
 
De câte ori ţi-ai ratat şansa la a-ţi duce visurile până la capăt? De câte ori ai amânat pe mai târziu, pe mâine, pe săptămâna viitoare?
 
De câte ori ţi-ai înghiţit suspinele şi de câte ori ţi-ai acoperit ochii să nu se vadă că ai plâns?

De câte ori ai spus  minţind cu voce tare?
 
De câte ori ai făcut toate acestea crezând că nu e momentul pentru a vorbi sau pentru a face ceva?
 
De câte ori te-ai lăsat pradă momentului potrivit? Şi de câte ori ceilalţi au venit spre tine şi au spus sau au făcut ce au vrut? De câte ori au aşteptat ei momentul potrivit? De câte ori s-au gândit ei la tine cum te-ai gândit tu la ei?

Oamenii nu aşteaptă momentul potrivit. Oamenii apar, îţi trântesc câte o veste şi pleacă fără a se mai uita înapoi şi fără a le păsa că te-au lăsat zâmbind sau cu lacrimi pe obraz. Tu de ce l-ai mai aştepta? Tu de ce ai mai suferi când ai putea acţiona acum?

Până la urmă, dacă te gândeşti bine, ce e de fapt acest moment potrivit? Tot noi l-am creat, şi în fond e doar o expresie…
 
Nu ştiu dacă chiar există acest moment, ştiu că noi suntem cei care hotărâm dacă facem şi dacă spunem sau nu aumite lucruri. Nu momentul potrivit ne alege pe noi, noi suntem cei care decidem dacă e albă sau neagră. Noi suntem cei care decidem dacă mergem mai departe sau dacă batem pasul pe loc. 
 

luni, 20 iunie 2016

În viaţă nu există decât o singură forţă pozitivă, iar această forţă este iubirea.


Ne dăm seama cât de mult iubim viața atunci când lucrurile care ni se întâmplă și pe care le facem să se întâmple ne aduc satisfacție, echilibru, o stare de mulțumire și împlinire. Ne dăm seama că iubim viața în momentele în care sufletul nostru vibrează la unison cu gândurile, când starea noastră interioară nu este influențată de schimbări, când nu simțim teamă, tulburări sau îngrijorări cu privire la ziua de mâine sau viitorul apropiat. Ne dăm seama de modul în care iubim viața când dăm tot ce putem fără să avem rețineri, când punem pasiune în lucrurile pe care le facem, când iubim oamenii și îi punem deasupra tuturor lucrurilor materiale.

Am început acum câțiva ani să adopt un nou stil de viață, care în cazul meu funcționează de minune. Am început prin a-mi începe fiecare zi mulțumind, așternând pe hârtie sau aici pe blog motive pentru care sunt recunoscătoare, lucruri, stări sau oameni pentru care m-am simțit binecuvântată. Este un stil care-ți permite să nu fii sufocat de gânduri egoiste, de întrebări gândite, dar nerostite, de emoții negative. Este un stil care te ajută să te redescoperi din toate punctele de vedere, să te înțelegi, să ajungi la niște concluzii și să-ți trasezi câteva obiective. Este un mod de viață simplist, în care m-am refugiat, și am ajuns la concluzia că îmi face bine, atât trupește, cât și sufletește.

Sunt zile în care mă trezesc complet bine-dispusă, energică și încrezătoare, dar și zile în care oboseala își lasă amprenta asupra mea, în care faptele celor din jur îmi ating fără să vreau sufletul, în care gândurile mă copleșesc și îmi tulbură echilibrul. Pentru aceste zile mi-am păstrat câteva afirmații motivaționale care să mă ajute în regăsirea echilibrului, în înțelegerea faptului că totul în viață se petrece după voia lui Dumnezeu și nu a noastră. Le împărtășesc cu voi, în speranța că vă vor fi de ajutor.
  • caută întotdeauna aspectele pozitive din viață, fie că privești la relația ta, la job-ul tău, la familia ta, la tine însăți;
  • poți atrage cu ajutorul gândurilor și a stării interioare toate lucrurile bune la care visezi în secret;
  • cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi mai mult;
  • totul în viață stă sub efectul bumerangului, ce trimiți în afară se va întoarce la tine. Ai grijă ca tot ce pleacă din sufletul tău și din mintea ta să fie frumos, plăcut și încurajator;
  • spune „ mulțumesc” în fiecare zi a vieții tale. Nu un mulțumesc de dragul de a spune, ci unul din adâncul sufletului, pe care să-l crezi și să-l simți;
  • nu poți alege să nu treci prin diverse situații, însă poți decide cum să treci prin ele, cu capul sus, încrezătoare și determinată, sau copleșită de teamă și griji;
  • fiecare zi reprezintă o șansă de a-ți schimba viața. Profită de oportunități și provocări, și nu fugi de ele;
  • trebuie să începi să-ți cultivi o stare de spirit pozitivă și să lucrezi intens în fiecare moment. Gândurile negative, grijile și temerile ne ating sufletul în clipa în care îl lăsăm descoperit;
  • alege să-ți umpli fiecare zi cu lucruri frumoase, cu gânduri pozitive și sentimente pline de speranță. Alege să asculți muzică, să citești o carte, să pictezi sau să faci lucruri care îți fac plăcere. Întotdeauna lucrurile care te fac să zâmbești și lucrează la menținere echilibrului interior să fie în procent mai mare decât restul activităților care nu îți fac plăcere, dar pe care trebuie totuși să le îndeplinești.
 de Anasstassya
sursa:https://anasstassya.wordpress.com

    vineri, 17 iunie 2016

    Dacă ţi-aş spune, m-ai crede?

     
    Dacă ţi-aş spune că mi-e dor de tine, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că uneori mă simt singură şi că am o nevoie nebună de oameni în preajma mea sau de un gând bun, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că sunt nopţi în care pun capul pe pernă şi mă năpădesc gândurile, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că nu am dorit niciodată răul vreunui om de care am decis să mă separ, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că erau vremuri când rămâneam singură si-ncepeam să vorbesc cu mine, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că nu-mi vine să cred nici acum că unii oameni au plecat din această lume, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că sunt momente când sufletul mi-e în altă parte decât trupul, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că pe cât de repede mă supăr, pe atât de repede îmi trece, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că uneori îmi înghit gândurile de teamă că aş putea fi înţeleasă greşit, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că am în mine o teamă de nu ştiu ce pe care nu mi-o pot explica, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că atunci când vine vorba să ofer sfaturi celorlalţi sunt acolo, dar când e vorba de mine nu ştiu ce să fac, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că uneori mă simt neînţeleasă de oameni la care eu ţin mult, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că am momente când stau şi mă gândesc că mi-aş dori să fiu mereu acel om care râde şi glumeşte, fără să mai fiu nevoită să scriu toate astea, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că uneori e de ajuns să aud vocea unei persoane dragi pentru a mă simţi mai bine, că îmi dă o stare bună, m-ai crede?

    Dacă ţi-aş spune că la mine un cuvânt frumos şi sincer face minuni, m-ai crede?

    M-ai crede sau ai spune că exagerez?

    sursa:
    https://pasajedinviata27.wordpress.com/
    Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...