luni, 30 mai 2016

Frumoşi mai sunt oamenii care mângâie…


Dar adesea sunt alungaţi de priviri urâcioase şi rele. Frumoşi mai sunt oamenii care suferă, aşteptaţi să-i vedeţi fericiţi… Atunci să-i vedeţi cât sunt de frumoşi!

Frumoşi mai sunt oamenii care mângâie… Oamenii care alină, vindecă, aşteaptă fără să se gândească la faptul că-şi pierd degeaba timpul. Frumoşi mai sunt oamenii care uită de ei şi se gândesc la ceilalţi, aceia pe care îi consideră unii proşti din cauză că fac bine şi-şi găsesc în schimb numai rău, dar mai contează? Mai contează că ne amputăm din propriul suflet doar ca să le aibă ceilalţi întregi pe ale lor? Mai contează că frângi părţi din tine dacă vezi cât de frumos se potriveşte sufletul tău printre fisurile sufletelor celor dragi?

Poate mai contează că adesea oamenii frumoşi sunt alungaţi de priviri urâcioase şi rele, acele priviri care te-ntreabă grosolan ,,Tu ce vrei să-mi mai iei?” după ce nu reuşisei să găseşti nimic acolo şi te-ai hotărât să reclădeşti tu cu iubire şi suflet totul, aşa cum ştiai tu mai bine. Adesea oamenii care mângâie habar nu au cum e să fii atins cu blândeţe.

Cei mai frumoşi oameni n-au haine scumpe, de firmă, nu umblă aranjaţi la patru ace. Cei mai frumoşi oameni sunt simpli, nu-ţi zâmbesc cu neruşinare privindu-te de la etajul zece, ei îţi zâmbesc din priviri, din buze, din suflet. Frumoşi mai sunt oamenii care suferă, aşteptaţi să-i vedeţi fericiţi… Atunci să-i vedeţi cât sunt de frumoşi! Atunci să vă daţi seama ce-aţi pierdut. Nu îşi dă nimeni seama ce diamant are în palme dacă nu e în stare să vadă decât până la suprafaţa cărbunelui. Norocoşi aceia care nu sunt orbi şi nici proşti, aşa-i?

Adesea oamenii care mângâie habar nu au cum e să fii atins cu blândeţe. Aceia care vindecă au adesea răni urâte şi cu toate astea sunt cei mai frumoşi oameni. Cu toate astea lor nu le pasă cât au de pierdut atât timp cât au de câştigat mulţumirea sufletească a faptului că nu sunt ca ceilalţi, răi şi indiferenţi.

Frumoşi mai sunt oamenii care mângâie…Dar adesea sunt alungaţi de priviri urâcioase şi rele. Frumoşi mai sunt oamenii care suferă, aşteptaţi să-i vedeţi fericiţi…Atunci să-i vedeţi cât sunt de frumoşi!

http://damadetrefla.com/

vineri, 27 mai 2016

Adevărul în esență ar trebui să fie simplu, unul singur. Din păcate, nuanţele fac diferența.

 
În viaţă întâlnim fie uşi deschise, primitoare, fie praguri de care dăm cu ţeasta (auu !!) parcă sau - de care ne împiedicăm aparent definitiv de multe ori...

Ne supărăm, adesea, pentru amănunte pe care alţii nici măcar nu le bagă în seamă, punem la suflet fleacuri şi ne enervăm pentru întâmplări care, de fapt, nu ne afectează cu nimic viaţa.

Aud mereu de oameni cu boli incurabile, dar şi de persoane care se plâng că au făcut riduri. Şi, de fiecare dată îmi promit că voi trăi de acum înainte fiind mai atentă la lucrurile cu adevărat însemnate, refuzând să fac, zi de zi, slalom printre nimicuri,încercând să privesc viaţa în esenţa ei, destinul în miezul lui de foc şi de iubire. Numai că, recunosc, nu reuşesc să-mi ţin promisiunea decât pentru o vreme, pentru că iar simt că nu îmi pot ţine gura când văd adevărul mergând braţ la braţ cu minciuna,

Adevărul în esenţă ar trebui să fie simplu, unul singur. Din păcate, nuanţele fac diferenţa. Distorsionarea nu-i chiar o minciună, o considerăm doar o ajustare circumstanţială a realităţii. Uneori este atât de complicat încât considerăm că-i mai simplu să complicăm şi mai tare! Moment în care luăm minciuna de braţ şi o internăm într-un centru de detoxificare!

E foarte curios, adevărul este mult mai disputat decât minciuna. Minciuna este întotdeauna certitudine, adevărul rămâne mai mereu relativ! Minciuna o constatăm, pedepsim “nefericitul" şi trecem mai departe. Adevărul, însă, ne place să-l disputăm! Să-l desfacem în componente, să-l întoarcem pe toate feţele, să-l umilim până nu mai reprezintă nimic..
 
Posesori de vid sau de prea-plin, iubitori de oameni, anticari de idei, slăvitori ai sublimului nu-i aşa că uneori aţi vrea să strigaţi...aşa-mi vine câte-odată!
 
cu mulțumiri autorului necunoscut

joi, 26 mai 2016

N-ai dreptul să taci…!


"Fă tot posibilul să strălucești și vei rămâne surprins câte suflete te vor urma!"

N-ai dreptul să renunți la nimic din ceea ce-ți dorești!

N-ai dreptul să te minți că ești fericit dacă nu simți măcar o zi pe săptămână că pielea ți se electrizează de energia vieții!

N-ai dreptul să te ierți dacă nu ești în stare să dai tot ce ai mai bun din tine într-o relație, înainte să părăsești pe cineva!

Dacă ești încă în viață, n-ai dreptul să taci atunci când vezi orice nedreptate din jur! Dacă tu o vezi nedreptate, chiar așa este, căci nu avem nevoie de legi pentru a distinge binele de rău!

N-ai dreptul să lași o zi să treacă fără să te gândești măcar o secundă ce bine este că exiști!

N-ai dreptul să te îndoiești de tine, așa cum nu ai dreptul să construiești ziduri de nepăsare în jurul tău, atunci când poți cu o simplă privire să-i confirmi unui om că nu e singur!

N-ai dreptul să renunți la scutul care te protejează de cei care-ți fură idealurile cu un zâmbet parșiv!

N-ai dreptul să decizi pentru altcineva! N-ai dreptul să obligi pe nimeni să te urmeze…! Fă tot posibilul să strălucești și vei rămâne surprins câte suflete te vor urma! Și abia atunci le vei învăța și pe ele să lumineze!

N-ai dreptul să te gândești la ziua de mâine, atâta timp cât nu ai făcut nimic pentru ziua de azi!

N-ai dreptul să ucizi visul nimănui atunci când ți-l împărtășește! Asta este o adevărată crimă! În timp, îmi vei da dreptate!

N-ai dreptul să NU transmiți acest mesaj mai departe pentru a-și căuta fiecare propria cale!

Ajută-mă să ofer niște simple cuvinte care pot mângâia, căci sunt atâția oameni care au nevoie de ele! Ei nu mai știu ce e speranța!

N-ai dreptul să te minți că nu am dreptate! Azi nu!
 
de Adrian Cutinov

marți, 24 mai 2016

Un suflet obosit

 
Îmi simt sufletul obosit. Neliniştit. Tulburat. Temător. Din nou a strâns prea multe şi parcă a devenit mai fragil. Speranţa i se pare că se îndepărtează, grijile se amplifică... Faptul că vede în jur feţe îngrijorate îl apasă şi pe el. Faptul că aude cuvinte grele şi vede gesturi nelalocul lor îl face să se simtă mic. Poate că nu e, dar aşa se simte acum. Un biet suflet într-o lume care nu-l înţelege, care nu-i vede durerea şi apăsarea.

Mi-aş dori să-l ajut, dar ceva-mi lipseşte, nu mă simt în stare să-i redau pofta de viaţă cu care era obişnuit. Nu mă simt în stare să-l ridic şi să-l pun pe picioare. Un suflet obosit e asemenea plumbului, atârnă atât e greu!

Iar oamenii care au un astfel de suflet îşi pierd din strălucire, se ofilesc... Se frământă şi îşi pun tot felul de întrebări la care nu le răspunde nimeni.
Şi stau şi mă întreb de ce nu putem sau mai degrabă de ce nu vrem să fim mai buni unii cu alţii şi să nu ne mai încărcăm atât de mult negativ.
De ce nu dăm dovadă de mai multă înţelegere, de ce suntem categorici şi nu mai ascultăm motive...

De ce nu ne mai oprim din goana noastră din fiecare zi să ne mai privim unii pe alţii. Şi nu la chip, ci la suflet. Sunt atâţia oameni de la care avem ce învăţa, sunt atâtea poveşti pe care le-am putea descoperi, sunt atâtea prietenii pe care le-am putea lega!
Dar noi preferăm să ne vedem de drum şi atât, fără a mai privi în dreapta şi-n stânga, fără a oferi un zâmbet sau o privire caldă.

Nu mai avem răbdare unii cu alţii şi în tot acest haos ajungem să rostim cuvinte grele, iar cuvintele dragii mei nu se iau niciodată înapoi. Rămân acolo, ca un ecou căruia nu-i piere intensitatea.

Plecăm când ni se cere să rămânem şi rămânem când trebuie să plecăm... Alungăm oameni de lângă noi pe motive copilăreşti, punem preţ pe orice altceva, mai puţin pe ceea ce contează.

Judecăm de parcă am avea vreun drept, ignorăm lucrurile frumoase şi invidiem pe alţii că au mai mult. Uităm cu desăvârşire de sensul cuvintelor bunătate, înţelegere şi iubire.

Cu alte cuvinte, ne facem rău cu mâna noastră. Pentru că atunci când ne ocupăm mintea cu griji, probleme răutăţi, atunci când pierdem din vedere orice urmă de pozitiv, sufletul cedează. Oboseşte. Ei, şi acum să trăim cu un suflet obosit! Ştiţi cât de greu e? Sufletul are nevoie de frumos, de pace, de linişte, de încredere. Iar atunci când e atins din toate părţile de lucruri negative, se îmbolnăveşte!

Vindecarea? Depinde doar de noi, de cum alegem să trăim.

de Georgiana R.
Pasaje din viață

luni, 23 mai 2016

Curajul de a fi TU!

"Este nevoie de curaj pentru a înțelege că nu poți fi fericit atât timp
cât atârni de o ață subțire numită părerea celor din jur"

Am nevoie de timp ca să mă regăsesc – este gândul care ne trece tot mai des prin minte. Fie că suntem tineri, fie că suntem oameni maturi, cu toții ajungem în cele din urmă la concluzia că ne-am petrecut o mare parte din viață fiind ceea ce vor alții. Fiul / fiica perfectă, mama/tatăl perfect, sora/fratele perfect, iubitul/ iubita perfectă. Ne-am schimbat în funcție de așteptările celor din jur. Ca să fim acceptați ne-am înlăturat, conștienți fiind, originalitatea și unicitatea. Am acceptat rolul de copie fidelă a celor din jur, copie a modului de gândire, copie a modului de comportament, copie a modului de a fi. Ne-am săturat să tot jucăm aceste jocuri ale societății în care trăim, să purtăm aceste măști care ascund esența ființei noastre, însă nu facem nimic ca să ne retragem din joc. Luând decizia de a îndepărta aceste straturi poluante de pe noi și din interiorul nostru există două posibilități: te regăsești și continui de acolo sau nu mai găsești pe nimeni în locul tău și ești nevoit să te creezi. Indiferent de ce descoperi înăuntrul tău, un lucru e cert – trebuie să te decojești de straturile groase de false identități cu care societatea te-a „ premiat”.

Cu job-urile pe care le avem, cu stresul amplificat tot mai mult de acțiunile și deciziile noastre, cu presiunea acută din partea părinților, soțului /soției, șefului nu este de mirare că ne simțim sufocați. Nu mai știm care ne sunt visele, obiectivele. Ne întrebăm tot mai des care este rolul nostru pe pământ, care este sensul vieții noastre. Suntem copleșiți de lucruri mărunte transformate peste noapte în probleme uriașe cărora nu le mai putem face față. Nu mai știm cine suntem cu adevărat. Nu mai avem siguranța că visele ne aparțin nouă sau celor din jur. Nu mai realizăm cât de profundă este schimbarea cauzată de cei din jur, de temerile tale. Ne simțim prinși într-o buclă a timpului fără vreo putere de a ne smulge din acel iureș. Și până într-un punct chiar suntem niște prizonieri. Însă nu ai lumii din care facem parte. Nu ai societății care ne împovărează tot mai mult. Nu ai oamenilor care ne înconjoară și care refuză să ne accepte așa cum suntem.

Suntem prizonierii propriei lașități. Ne plângem, însă nu luăm măsuri. Ne simțim comozi în mijlocul mizeriei create de noi. Am acceptat ca părerea celor din jur să conteze pentru noi. În fiecare zi mai mult. Până ce am devenit alții. În întregime. Ne privim în oglindă și ne întrebăm cine este străinul cu chipul ridat și păr alb care nu-și mai poate îndrepta umerii. Ne întrebăm cine este străinul care își pleacă privirea în fața provocărilor și îngenunchiază în fața eșecurilor. Ne întrebăm cine este străinul cu suflet golit de vise, de speranță, de țeluri. Cine este el? Cine a fost el? Cum a ajuns în acest fel?

Este nevoie de curaj pentru a ne regăsi. Pentru a ajunge la concluzia că este necesar să ne regăsim. Pentru a conștientiza că ne-am pierdut undeva pe drum. Este nevoie de curaj pentru a privi în sufletele noastre, a înțelege unde am greșit și a îndrepta și corecta erorile făcute. Este nevoie de curaj pentru a înțelege că nu poți fi fericit atât timp cât atârni de o ață subțire numită părerea celor din jur.

Întrucât suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu suntem perfecți așa cum suntem. Nu avem nevoie de „îmbunătățiri” și nici de confirmări din partea celor din jurul nostru. În schimb, avem nevoie de confirmarea lui Dumnezeu în permanență. Nu avem nevoie să ne schimbăm pentru alții, ci pentru noi, dacă simțim această necesitate. Nu trebuie să ne rușinăm pentru că nu suntem la fel de frumoși, inteligenți, bogați sau de succes ca alții. În felul nostru, unic și simplu, suntem la fel de valoroși ca și ceilalți. Nu avem nevoie să ni se valideze deciziile, acțiunile, gândurile sau sentimentele. Cel puțin nu de către semenii noștri. Singurul care o poate face este Dumnezeu. Atât timp cât suntem buni unii cu ceilalți, atât timp cât ne acceptăm și ne iubim așa cum suntem, atât timp cât ne ajutăm și ne încurajăm unii pe alții trăim fără presiune, fără stres, fără convingerea că suntem „ nimeni” în lumea noastră.

Nu suntem „nimeni”. Dimpotrivă. Suntem cineva. Suntem copiii lui Dumnezeu, indiferent de frumusețea cu care am fost înzestrați, indiferent de mentalitatea moștenită, indiferent de calitățile sau defectele pe care le avem. Pentru Dumnezeu acestea sunt lucruri mărunte care nu merită nici măcar un gând. De ce să ne stricăm întreaga viață din cauza grijilor și a gândurilor că nu suntem plăcuți de alții? De ce să ne ascundem o viață întreagă adevăratul Eu? De ce să-mi lipsesc de culoare și veselie zilele ?

Este nevoie de curaj pentru a lua decizia potrivită. Și determinare. Și o doză mică de încăpățânare atunci când lucrurile nu vor ieși în felul dorit de voi. Nu vă speriați! Nu dați înapoi! Acceptați-vă și iubiți-vă pentru ceea ce sunteți și veți primi același lucru din partea celor din jur.
 

duminică, 22 mai 2016

Depresia, strigătul mut al sufletului

 
Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.

Depresia este boala secolului XXI. Conform ultimelor statistici peste 125.000.000 oameni din întreaga lume suferă de depresie. În ultimii douăzeci de ani ritmul vânzării de medicamente antidepresive a crescut cu peste 40%. Afacere profitabilă pentru unii, dependenţă pentru alţii, lanţ vicios. Anual în lume se consumă aproximativ 10.000 de tone de tranchilizante pentru ameliorarea stărilor depresive. Depresia cuprinde atât trupul cât şi sufletul şi are efecte adânci asupra vieţii umane. Adeseori tristeţea se poate ascunde viclean în spatele unui zâmbet. Multe persoane afişează o falsă bună-dispoziţie pentru ca în spatele acesteia să fie camuflate drame şi tragedii personale, profesionale sau familiare. În România depresia este mai frecventă chiar şi decât diabetul sau bolile cardiovasculare. Depresia poate afecta, practic, pe oricine, indiferent de sex, vârstă, pregătire intelectuală sau nivel socio-economic, însă nu fiecare răspunde la fel la factorii declanşatori, favorizanţi.

Cum recunoaştem o persoană depresivă? O persoană depresivă este, în primul rând, o persoană tristă aproape în fiecare zi. La copii şi adolescenţi depresia se manifestă printr-o stare de nervozitate excesivă, de iritabilitate. Lipsa plăcerii de viaţă, lipsa bucuriei, pierderi mari sau creşteri mari în greutate, agitaţie sau moleşeală, simţăminte de vinovăţie şi inutilitate, sunt stări ale omului depresiv. Totul este zadarnic pentru un depresiv. Nu mai poate lua decizii care odinioară le lua foarte uşor. Apar gânduri de suicid. Un depresiv îşi pune problema morţii ca niciodată până atunci. Deteriorare în plan social, profesional, familial, uman. Persoana care suferă de depresie nu mai funcţionează bine nici la locul de muncă, nici în familie, nici cu ea însăşi. Depresivul devine o persoană pe care nu se mai poate conta. Manifestările psihologice asociate depresiei sunt exprimate prin lipsa de încredere în propria persoană, stima de sine scăzută, indecizie, scăderea capacităţii de concentrare, retracţie socială, gândire pesimistă şi auto-învinovăţire. De asemenea, spun psihiatrii, pot să apară senzaţia de oboseală, agitaţie, modificări de greutate corporală, tulburări de somn şi de dinamică sexuală.

Un studiu recent arată că circa 11% dintre mamele care abia au născut prezintă simptome de tulburare obsesiv-compulsivă. Acelaşi procent de mame este afectat de mai bine cunoscuta depresie post-natală, conştiente sau nu. A avea un copil le face pe femei să fie vulnerabile pentru că este foarte stresant. Acesta este modul lor de a reacţiona în faţa responsabilităţii şi a sentimentului de pericol. În primele 90 de zile după naştere, există o rată crescută de episoade depresive. Depresia postnatală se manifestă prin tristeţe, anxietate, sentimentul de vinovăţie şi faptul că femeia se simte depăşită de situaţia în care se află, aceea de mamă. În acest stadiu, femeile sunt încă lucide, sunt ancorate, încă, în realitate. Mamele care suferă de psihoză postpartum pierd contactul cu realitatea. Simptomele pot fluctua, pot varia în intensitate. O femeie care suferă de psihoză postnatală poate părea absolut sănătoasă acum şi, peste o clipă, scapă de sub control. Aceste femei nu îşi dau seama că au pierdut contactul cu realitatea, se opun discuţiilor şi nu-şi mărturisesc simptomele, au un comportament bizar şi complet dezorganizat. În cazul mamelor, stigmatul unei boli psihice este mult mai mare. Din păcate, atenţia noastră se îndreaptă către ele mult prea târziu şi doar atunci când rezultatul negativ al psihozelor postnatale ne atrage atenţia.

Nu există o singură cauză în depresie, ci mai multe adunate în timp. Vulnerabilitatea genetică (croită strâmb de la început), factori traumatici obiectivi din afara individului (moartea unei persoane dragi, despărţirea, căsătoria nereuşită, absolvirea facultăţii şi lipsa perspectivei, angajarea sau schimbarea locului de muncă sau a locuinţei în momente de hipersensibilitate emoţională, stresul, etc.), boli somatice invalidante (un accident vascular cerebral, hipertensiune arterială, infarctul miocardic, îmbolnăvirea de SIDA, un cancer depistat târziu, leucemie, alte tulburări psihice minore sau majore). Unele medicamente pot şi ele să inducă fenomene depresive. Imaginea de sine negativă - „mi se întâmplă răul, pentru că eu sunt rău”, interpretare negativă a trăirilor - „totul a fost dintotdeauna rău”, privire negativă asupra viitorului - „viaţa nu-mi poate aduce nimic bun”, sunt ingrediente indispensabile ale depresiei.

Copilăria vremurilor noastre nu mai este atât de fericită. Viaţa copiilor este plină de stres, de presiuni ale mediilor sociale şi ale violenţei virtuale. Printre cauzele depresiei, de care nu sunt scutiţi nici măcar copiii de cinci ani, se mai numără testările şcolare şi destrămarea familiilor. Institutul Naţional britanic de Sănătate şi Excelenţă Clinică (NICE) susţine că medicii şi şcolile ar fi bine să facă mai multe pentru a identifica elevii care suferă de depresie şi să ofere mai multe informaţii pe care copii să le poată înţelege, notează „The Telegraph“. Doar în Marea Britanie se estimează că există 80.000 de copii care suferă de depresie severă, iar dintre aceştia 8.000 au vârsta sub 10 ani, mulţi fiind pe pastile. În ultimul deceniu, numărul copiilor de şcoală generală care suferă de depresie a crescut foarte mult. Depresia în rândul copiilor este mult mai des întâlnită decât s-ar putea crede şi este mult mai dăunătoare, pentru copil, afectând întreaga familie.

Conform datelor centralizate de Asociaţia Telefonul Copilului la nivelul serviciului 116 111: depresia, tulburările de comportament, gândurile suicidale, automutilarea reprezintă un procentaj de 30,27% din numărul apelurilor copiilor, principalele cauze identificate pe parcursul consilierii fiind următoarele – lipsa părinţilor (părinţi plecaţi în străinătate), neînţelegeri cu părinţii, abuzul fizic şi neglijarea în familie, decesul părinţilor, probleme sentimentale, etc., agresiunea verbală, fizică, emoţională, intimidarea, ameninţarea asupra unui copil, dependenţa digitală (jocuri video, reţele de socializare) sunt posibile cauze ale depresiei în rândul celor mici.

Depresia este o relaţie nepotrivită, neadecvată cu viaţa. Interacţiuni, schimb. Viaţa ne vorbeşte şi noi vorbim vieţii. Viaţa ne pune întrebări şi noi îi dăm răspunsuri. Noi punem întrebări şi ea ne dă răspunsuri. La o persoană depresivă, acest schimb eu-viaţă, nu se realizează. Viaţa este asemenea curgerii apei. O persoană depresivă are oprită această curgere normală a apei. E un blocaj, o oprelişte. Se întâmplă ceva acolo. Omul depresiv caută să dea un sens vieţii, dar privind spre puseurile interioare nu sunt binevăzute. Se uită la tradiţiile spirituale şi nu îi mai vorbesc, nu îi mai spun nimic. Şi atunci negăsind nici un reper şi nici un sens, cade în depresie. Soluţii false sau incomplete. Ascunderea simţămintelor. Avem măşti, ne ascundem impecabil. Mai nou se ascunde depresia şi în spatele diplomelor universitare, în spatele erudiţiei noastre, în spatele şcolilor pe care le tot facem, apoi le întrerupem şi luăm altele la rând. Se mai ascunde şi în spatele unui serviciu la care stăm peste program, al unor afaceri pe care nu le ducem la bun sfârşit. Ascundem depresia în spatele oricărui lucru şi oricărei activităţi. Iar dacă nu e tratată, vindecată, depresia va rămâne acolo în interior, mocnind ca un vulcan ce, la un moment dat, va erupe. Ne va distruge pe noi şi va distruge pe cei din jurul nostru. Perioadă de doliu. Doi din zece români au probleme psihice şi unu din zece are depresie, se arată în cel mai recent studiu în domeniu. Mai grav este că depresia îi împinge pe mulţi să se sinucidă. 3000 de sinucideri pe an, iar din acestea 70% erau depresivi.

Tinerii vor totul acum. Şi buf! Atac cerebral, depresii, etc. Doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să conştientizeze această afecţiune şi să se supună tratamentului corespunzător. Motivele sunt frica de stigmatizare socială, orgoliul personal şi ignoranţa. 70-80% dintre persoanele care suferă de tulburări depresive şi ies din spital se întorc înapoi după o perioadă deoarece nu continuă acasă tratamentul prescris de specialist.

Starea de depresie se aşează şi pe cel ce nu are incapacitatea de a vedea ceea ce are deja şi se focusează doar pe ceea ce nu are. Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa. Te antrenezi, creşti. Poţi să priveşti un măr şi să găseşti mii de motive să te miri, să te bucuri. Stările afectiv emoţionale noi le stăpânim. Depindem de factorii interiori ai vieţii şi nu de factorii exteriori. Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.

Remediile oculte sau neavizate (ghicitoare, descântătoare, etc.) nu îmi rezolvă depresia. Negarea şi ascunderea depresiei sub un paravan spiritual: „Nu fac nimic pentru a depăşi depresia că rezolvă doar Dumnezeu!”. Pseudocredinţă. Fuga de un tratament autentic al depresiei (duhovnic, psihoterapie, psihiatru, automotivare). Uzul nociv de substanţe, în spatele consumului de pahar se ascunde depresia. Uciderea de sine, sinuciderea nu este o soluţie. Nici pentru noi, nici pentru cei din jur. Un astfel de gest îi marchează pe cei care ne urmează, copii, rude, nepoţi, prieteni, pentru totdeauna. Farmacoterapie, psihoterapie, sacroterapie. Relaţie personală cu Hristos şi cu un duhovnic. Accepţi că ai o problemă şi e primul pas spre vindecare. Confesionarul este un mijloc de igienă interioară extraordinară. Oamenii de astăzi nu vor să mai sufere şi devin depresivi. Bunicii noştri au trecut prin două războaie mondiale, prin foamete, cutremur şi nu mai erau depresivi. Putem face din suferinţa noastră un prilej de devenire întru asemănarea lui Hristos.

Deprimare, mâhnire, deznădejde. Când eşti plin de tine însuţi devii depresiv. Depresia apare când Dumnezeu lipseşte. Depresia apare când vrei tu. Tu neglijezi totul. Tu dispreţuieşti totul. Tu vrei să fii aşa. În depresie substanţele din creierul nostru se modifică. Depresia este o boală ca rezultat al unor păcate din viaţa noastră. Depresia devine nevrotică şi apoi psihotică. Persecuţii mistice. Trebuie ştiut faptul că tratamentul nu funcţionează ca o baghetă magică şi că, atâta timp cât factorii care au declanşat depresia nu sunt îndepărtaţi sau gestionaţi corect, rezultatul nu este cel aşteptat. În consecinţă, există toate şansele ca, şi după vindecarea unui episod depresiv reactiv, acesta să se repete la un interval de timp. Nevoia îi apropie pe oameni. Mici gesturi de iubire şi apropiere faţă de ceilalţi. Să fim lumini aprinse care vor birui depresia. Un cuvânt, un sfat, o îmbrăţişare, masajul terapeutic, lectura, filmele, muzica motivaţională, odihna, relaxarea, gândurile pozitive şi optimiste, ieşirea în aer liber, sportul, camere bine aerisite şi luminate, ceaiurile, reducerea alcoolului, a cofeinei, a stresului şi a factorilor favorizanţi stărilor apăsătoare ajută să ieşim din labirintul anxietăţii. Cântaţi, fluieraţi. Saul a primit cântarea să se vindece de tristeţe. Muzica este leac pentru multe lucruri. Toţi avem probleme. Modul în care reacţionăm la problemele vieţii devine problemă. Dacă te superi, trece? Nu, ci ai deja două probleme. Schimbaţi logica pierderii. S-a pierdut şi gata. Viaţa este un dans între cutremur şi echilibru. Orice cutremur aşează lucrurile, le decantează, reaşează valorile.

Aşadar, depresia şi bucuria se molipsesc. Eşti valoros nu pentru că ai luat 10, ci pentru că te-ai născut. Bucură-te de viaţă şi de minunea de a fi! Totul se poate repara în afară de moarte!...

sursa: http://www.doxologia.ro/ierom-hrisostom-filipescu

joi, 19 mai 2016

Şi dacă pierdem…?


Şi dacă indiferent ce am face, totuşi, nu putem ieşi învingători? Dacă, indiferent ce cale am alege, vom pierde? Dacă suma lacrimilor este mult mai mare decât suma hohotelor de râs?

Ce contează de fapt, într-un final? Cu ce rămânem?

Probabil doar cu momentele care au reuşit să ne taie răsuflarea…!

Probabil doar cu experienţele de viaţă bune sau rele, în funcţie de calitatea sentimentelor care au fost trezite în noi atunci când le-am trăit…!

Să fie oare doar puterea de care am dat dovadă atunci când am iubit? Cantitatea de iubire pe care am oferit-o celor care aveau nevoie de ea cu adevărat sau cantitatea de iubire primită de la cei din jur?

Să fie forţa ce am exprimat-o atunci când am încercat să ne căutăm libertatea sau pasiunea de a ne fi trăit viaţa cu adevărat cu fiecare secundă care s-a scurs intempestiv?

Îţi poate da cineva siguranţa că mâine vei fi mai fericit?

Îti poate da cineva siguranţa că mâine vei fi mai împlinit?

Îţi poate jura cineva că dacă astăzi eşti rege, eşti mai fericit decât cerşetorul care te roagă cu lacrimi în ochi să-ţi îndrepţi atenţia asupra suferinţei lui şi să-i oferi o bucată de pâine? El ar mânca, dar nu are ce, iar tu ai masa îmbelşugată, dar nu ai poftă de nimic. Şi nici atunci nu conştientizezi că suntem doar actori pe o mare scenă iar tu ai un rol mai râvnit de ceilalţi actori, dar nu realizezi că poţi să joci mult mai prost ca toţi…!

Dar te grăbeşti să-l judeci, te grăbeşti să-l arăţi cu degetul, te grăbeşti să te scuturi dacă te-a atins, dar nu înţelegi că el a ales sau a fost obligat să trăiască o altă experienţă de viaţă, diferită de a ta şi oricând o poţi trăi şi tu, indiferent că vrei sau nu să o faci. Şi totuşi, este posibil să ţi se ceară să o trăieşti cu şi mai multă suferinţă!

Primăvara vine peste noi toţi, indiferent dacă suntem scunzi sau înalţi, dacă suntem mari sau mici! Indiferent dacă pierdem sau dacă ieşim triumfători…!

Soarele nu ne judecă şi nu ne va judeca niciodată. Tu te crezi mai în măsură s-o faci?

Şi gândeşte-te, că orice ai face, oricum…vei putea pierde mai mult decât ai acum!
 
de Adrian Cutinov
sursa: http://www.desprerealitate.ro/
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...