joi, 28 aprilie 2016

Iubirea nu-ţi poate fi luată


Locul iubirii…nu e în cap. Şi nici în gură. Nu e un gând sau o declaraţie.

Locul iubirii nu e în dorinţă, emoţie sau percepţie.

Locul iubirii e în inimă. În inima ta. A mea. A fiecăruia. Nu e în cel care te iubeşte. Oricât te-ar iubi, dacă nu ai receptorul pentru acel sentiment în inima şi fiinţa ta, nu vei simţi nimic. Nu va fi nicio conexiune acolo.

Locul iubirii e în inimă. În inima ta. De acolo iubirea poate fi pusă în circulaţie, în viaţă, prin cuvinte, gesturi, fapte sau artă... Dar ea îşi are izvorul în inimă, nu în minte. Nu poţi să gândeşti iubirea. Nu e nici măcar despre a simţi. Este despre a FI iubire. Şi a permite.

Dacă găseşti locul iubirii, dacă te descoperi ca fiind acel loc, nici n-ai nevoie să demonstrezi, să spui, să arăţi. Iubirea, această iubire despre care vorbesc aici, nu are nevoie de demonstraţii, de întăriri, strategii şi probe.

Dacă ne înstrăinăm de iubire, începem să construim poveşti despre ea. Poveşti de român, de film. Dar acestea sunt construcţii. Tot ce adăugăm peste iubire este jocul minţii noastre care încearcă să creeze complicaţiile atât de seducătoare şi emoţionale demne de atenţia minţii. Uneori nici nu iubim, dar creăm o poveste de dragoste. Nu iubim, dar urmărim să fim în compania cuiva care ne umple golul inconştienţei, şi suntem gata să ne convingem de puterea sentimentelor noastre, invocând orice tip de cunoaştere, inclusiv karma sau mai ştiu eu ce alte motive plauzibile de a fi cu cel de care, de fapt, avem nevoie.

Iubirea, când e prezentă, rămâne dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de prezenţa sau absenţa fizică. Orice alte poveşti ne spunem, orice spectacol punem în scenă, orice argument, aşteptare sau condiţie lansăm către celălalt, sunt doar zorzoane cu care împopoţonăm viaţa, ca să simţim şi noi că trăim… în lipsa iubirii reale.

Dezamăgirile, dramele nu sunt altceva decât consecinţe ale acestor zorzoane pe care le-am ataşat întâlnirilor, experienţelor, relaţiilor şi oamenilor care apar în viaţa noastră. Şi când acestea dispar, după ce le-am făcut vitale şi ne-am creat o poveste în jurul lor, suntem pierduţi. Dar nu pentru că ne-a fost luată iubirea, pentru că asta, cum am spus, nu e ceva ce îţi poate fi luat. Şi nici ceva ce-ţi poate fi dat. Locul ei e în inima ta. Poveştile tale au dispărut, nu iubirea. Şi nu vrei să accepţi că "sfârşit" poate să scrie doar la finalul unei poveşti, a unei experienţe, şi nu la sfârşitul iubirii. Iubirea, dacă a fost prezentă, dacă e acolo, în şi cu tine, rămâne. Nepătată, neştirbită. Dacă nu, rămâne un gol ca în urma smulgerii unui copac… nici măcar natural, ci artificial. Pe care îl udai totuşi din când în când ca să-ţi întreţii povestea conform căreia e real.

Locul iubirii e în tine, în inima ta. Eşti tu.

de Nicoleta Svârlefus

miercuri, 27 aprilie 2016

Hai, spune-mi…ce-i în sufletul tău?


Am citit zilele trecute un citat care avea următorul mesaj: Dacă somnul nu te odihnește, înseamnă că sufletul ți-e obosit. Nu mai găsesc nicicum cine era autorul citatului, dar mi-a plăcut teribil de mult. Alergăm mereu. Nu la jogging, din păcate, ci prin viața de zi cu zi. E singura constantă. Lipsa timpului și alergarea înspre casă, înspre grădiniță, școală, serviciu, ședințe, cumpărături și n alte lucruri. Cât din timpul zilnic îl rezervăm pentru sufletul nostru? Cât rezervăm măcar pentru starea de sănătate, de echilibru a corpului nostru? Spre ce alergăm atât? Când obosim? Mi-a plăcut foarte mult concluzia conform căreia dacă somnul nu te-a odihnit, nu trupul este obosit, ci sufletul. Că la câtă oboseală acumulăm, nici somnul nu ne mai odihnește. Ne trezim obosiți. Și oare oboseala asta de dimineață în ce-și are originile? Să fie oare în faptul că sufletul nu ți-e odihnit? Că ai făcut totul pentru „ambalaj”, pentru lucrurile materiale, dar nu ți-ai rezervat timp mai deloc pentru suflet. Ce-i place sufletului oare? Cum am putea să-l relaxăm? Să-l odihnim? Știți vorba aia: nu știi ce-i în sufletul meu. Hai, spune-mi…ce-i în sufletul tău? Cu ce se umple el, când vibrează la ce vibrează?

Ca să funcționăm la capacitate maximă, avem nevoie de echilibru între trup, cuget și suflet. De trup, de aspectul fizic, ne îngrijim, dar nici de ăsta destul. Nu suntem decât puțini conștienți că e imperios necesar azi să avem azi un stil de viață sănătos pentru un mâine târziu. E liber azi la orice, se găsesc orice fel de produse, în orice sezon, din orice colț al lumii. Nu mai mâncăm specific zonei noastre geografice. Nu mai mâncăm sănătos. Și când o facem, suntem înșelați, cel puțin în materia legume-fructe, unde nivelul de pesticide admis pentru aceste alimente nu este constant și temeinic verificat. Și trupul, la un moment dat, s-ar putea să cedeze, să dea reacții adverse care să ne facă să renunțăm la produsul respectiv, sau poate să acumuleze în el toate toxinele pe care nu le-a putut filtra și procesa și, la un moment dat, să se dezvolte într-un fel de …corp străin în tine, care vrea să preia controlul. Și dacă se întâmplă asta, să știi că de cele mai multe ori ia controlul vieții tale întregi. Cu bune, cu rele, fără a te întreba dacă e loc pentru doi la cârmă. Încet, încet îl vei recunoaște de companion.

Dar nu despre trup vreau să vorbesc… vezi cum îți poate capta atenția doar el? Vrei să vorbești despre suflet și te afli vorbind despre trup… of, of. Ce-ți bucură sufletul? Iubirea, pasiunea, credința, frumosul, literatura, pictura, florile sau ce? Orice ar fi, oprește-te din orice faci și gândește-te foarte bine la asta: ce anume te relaxează atât de mult, încât simți că ești odihnit sufletește și poți să continui viața zburând? Caută în amintirile tale când ai fost cel mai fericit. Găsește sentimentul care ți-a adus echilibru sufletesc și fructifică-l. Fă-ți timp de sufletul tău în fiecare zi, pentru ca după somn să te trezești odihnit.

Cred cu tărie că fiecare dintre noi ne refugiem într-o lume a noastră în care găsim relaxarea sufletului. Alții pescuiesc, alții pictează, unii scriu, alții cresc flori rare, unii citesc mult, alții se plimbă în natură, unii descoperă că au talent în fotografie, alții se joacă în parc și construiesc castele mari de nisip propriilor copii, alții se roagă și vizitează mănăstiri, căutând odihna supremă a sufletului. Orice vă odihnește sufletul, fructificați. Nu lăsați o zi fără să-l hrăniți cu ce-i place. Cum știi că hrana pentru sufletul tău e cea potrivită și e suficientă? Atunci când constați că activitatea ta nu face rău nimănui. Pentru că ceea ce face bine sufletului tău nu poate dăuna celor din jur. Pentru că sufletul e bun, e dat de Dumnezeu și pentru că asupra lui nu prea ai tu controlul. Trebuie însă să încerci să-l înțelegi, să vezi ce-i place, să descoperi cum funcționează. Pare mai complicat decât este de fapt. Și-i trebuie atât de puține lucruri…

Eu iubesc zilele calde de primăvară când pot ajunge în natură. La livadă. Să stau liniștită pe jilț între flori de măr. Să ascult zumzetul albinelor care nu mai prididesc cu culesul nectarului. Să urmăresc copiii cum aleargă suflând păpădii, să-i văd bucurându-se de iarbă. Iubesc florile, pe fiecare după numele său, dar una în mod special. Răsplata mea pentru îngrijirea lor e dată de florile ce mi le oferă. Chiar dacă târziu, dar atunci când apar, le-aș face poze și le-aș lăuda tuturor, ca pe niște copii cuminți. Mi-ar fi plăcut să am talentul tatălui meu la pictură, să pot reda pe pânză ce-mi place din natură. Nu-mi sunt suficiente fotografiile, parcă nu-i destulă muncă în spatele lor. Și totuși, fotografii pasionați reușesc să transpună în fotografii chiar și ce ochiul nu vede. E senzațional să descoperi lumea lor. Am o prietenă care cântă la pian. Asta o liniștește pe ea, asta îi odihnește sufletul. Și ori de câte ori e obosită, înainte de a se trânti în pat, se așează la pian și cântă cu ochii închiși piese numai de ea știute. Apoi își odihnește și trupul. Parcă e mai ușor acum. O alta pictează. Frumos. Nu-și face suficient timp pentru asta, dar după ce o face, parcă radiază. Un prieten aleargă. Nu are nevoie de nimic altceva decât să-și consume toată energia negativă alergând. Lăsând cu fiecare pas în urmă stresul. Fiecare adiere de vând îi eliberează simțurile și astfel alungă orice gând rău. Vecina mea și-a făcut o grădină de legume. În fiecare zi, după serviciu, e printre legumele ei și le bibilește. Pare să lucreze, dar se relaxează. Soțul său merge la pescuit, e extrem de fericit când se întoarce, chiar dacă n-a prins decât niște cleni mici cărora le-a dat drumul înapoi în râu. Spune că susurul apei îl face să vibreze altfel.

Eu am început de curând să scriu câte-un text, așa, să-mi omor timpul, să nu las gândurile astea să moară. Și-mi face bine. E ca și cum aș avea cel puțin un prieten cu care să vorbesc, care mă ascultă chiar și când e la serviciu. E ca un exercițiu recomandat de psiholog. Dar florile vor fi mereu oaza mea de liniște… acolo, printre ele, voi putea să simt cum mi se odihnește sufletul. Iar copiii, copiii când se joacă și le auzi glasurile cristaline râzând, când se îmbrățișează și când îi vezi cum au grijă unul de altul, simți cum ți se umple sufletul de bucurie. Iar bucuria asta te odihnește orice-ar fi. Dacă ați ști că întâi și-ntâi ar trebui să avem grijă de sufletul nostru, să-l hrănim cu lucruri pozitive, pentru ca apoi să fie și corpul în echilibru, nu-i așa că i-ați acorda mai mult timp ? Să fii, cum ar zice alții, Zen.
 
de Gloria Alexandru

marți, 26 aprilie 2016

Eşti mai puternică decât crezi!

Scris cu drag şi din suflet pentru cineva drag.
 

Omuleţ drag...

O mână de om care a fost atins atât de aspru de răutatea de multe ori gratuită a lumii…îmi scrii cu durere, ştiu. Ştiu că doare şi ştiu că simţi că îţi fuge pământul de sub picioare. Ştiu că ţi se pare că durerea nu se mai sfârşeşte şi că ţi-e teamă că vei rămâne cu ea în suflet mereu. Ştiu că de multe ori plângi pe ascuns, ca să nu dai de ochii curioşi ai oamenilor. Ştiu că te simţi mică în faţa durerii… Dar eu cred că nu eşti. Eu cred în tine, aşa cum tu ai crezut în mine şi ţi-ai deschis sufletul atât de frumos şi sincer.

Cred în tine şi cred că peste un timp voi primi un mesaj de la tine în care îmi vei spune că eşti bine şi fericită. În care îmi vei povesti cum zâmbeşti, cum iubeşti şi cum trăieşti frumos fiecare zi. Fără teamă. Fără lacrimi, eventual de fericire. Fără suspine ştiute doar de tine. Fără gânduri negative şi fără perne umezi… Cred în tine şi cred că vei găsi acea linişte după care tânjeşti. Cred în tine şi cred că vei păşi demn pe stradă, fără pic de teamă. Cred în tine şi cred că vei acumula tot curajul de care ai nevoie pentru a înfrunta privirile răutăcioase ale oamenilor. Cred în tine şi cred că vei dobândi acea putere de a merge înainte. Pentru că undeva acolo, în spatele acelui suflet sensibil, se află o forţă. O forţă de care tu trebuie să te foloseşti pentru a ieşi învingătoare. O forţă de care trebuie să devii conştientă încet, încet. Ştiu că poţi. Şi tu ştii, dar nu îndeajuns de mult. Va veni momentul când vei lăsa în urmă definitiv acele zile care au durut şi care ţi-au adus atâta amărăciune. Vei vedea. Eu cred asta cu toată forţa! Cred în tine! Eu nu ştiu dacă aş fi fost la fel de puternică.. Şi nu, să nu zici că nu eşti puternică, eşti! Eşti pentru că aşa cum ai putut te-ai ridicat şi ai mers înainte cu rănile sângerând. Şi vei mai merge până când vor rămâne nişte urme şi atât. Vei mai merge până vei da de soare, încredere şi până când drumul care cândva conţinea spini, atunci va conţine flori.

Am încredere în tine! Poţi! Ştiu asta! Tu continuă să mergi! Eu mă voi bucura din spate când voi vedea că ai ajuns acolo unde trebuie.

sursa: https://pasajedinviata27.wordpress.com

luni, 25 aprilie 2016

Oamenii frumoşi au răni urâte.

Am impresia că m-au rănit atât de multe în viaţă încât acum nimic nu mă mai poate atinge.
 
 
Oamenii frumoşi au răni urâte. Oamenii buni au parte de oameni răi… Sufletele se şlefuiesc cu mare greutate pentru că oamenii, în general, nu se schimbă. Ca să remodelezi un suflet ai nevoie de lovituri puternice după care un om abia să se poată reculege, abia să se poată regăsi. Tristeţea te face să fii mai bun pentru că te readuce cu picioarele pe pământ după fiecare încercare de a zbura mai sus decât îţi permite realitatea. Durerea e cel mai bun dascăl pentru suflet, te ajută să înveţi lecţii pe care poate ţi le-au dictat alţii de nenumărate ori înainte, dar pentru care n-ai avut urechi să asculţi. Sunt multe lecţii pe care nu le poţi învăţa decât pe propria piele… Pe propriul suflet. Loviturile oamenilor dragi primite în mijlocul pieptului, direct în inimă, îţi reamintesc cât de uman eşti, cât de fragilă e convingerea ta că fericirea e ceva ce poţi obţine cu mare uşurinţă, apoi te obligă să afli cât de puternică poate fi determinarea de a demonstra tuturor forţelor vieţii care îţi spun că nu o să reuşeşti că se înşală.

Oamenii frumoşi, cei cu adevărat frumoşi, nu au nevoie de nimic pentru a ieşi în evidenţă, îi vezi de departe pentru că am impresia că sunt din ce în ce mai puţin, dar ei există, sunt printre noi şi încearcă să fie fericiţi cu puţin, ei ştiu mai bine decât oricine cât de frumoasă şi scumpă e fericirea, ei ştiu mai bine ca oricine ce înseamnă să ai toată fericirea de care ai nevoie, iar mai apoi să rămâi fără ea. Oamenii frumoşi au fost răniţi şi încă îşi vindecă rănile, nu vor să iasă în evidenţă, nu vor să mai facă primii paşi, au rămas puţin mai în spate, privesc şi învaţă tot mai mult, îşi fac curaj să renunţe la teamă şi să îmbrăţişeze iubirea din nou, deşi nu le oferă nimeni şi nimic certitudinea că la sfârşit nu vor avea alte răni, poate mai adânci. Oamenii frumoşi iubesc, dar de foarte multe ori se tem să mai împărtăşească iubirea, iubesc pentru că asta ştiu să facă cel mai bine. Iubesc, deşi au suferit.
 

duminică, 24 aprilie 2016

Omul fără Dumnezeu, e ca un drum pustiu


Obișnuiam să cred că toată lumea este bună și credincioasă și de câte ori vedeam sau auzeam ceva rău, îmi ziceam: "Dacă mi s-ar întâmpla mie, aș începe să vorbesc despre Dumnezeu și omul cu răul s-ar opri și s-ar întoarce la credință și bunătate". 

Obişnuiam să văd doar binele în orice şi recunosc, încă nu m-am lecuit de acesastă "naivitate", deşi sunt un pic mai atentă pentru că în timp mi-am dat seama că lucrurile nu sunt atât de simple cum credeam eu în copilărie și că oamenii nu se schimbă ușor. Din contră, oamenii și-au pierdut credința, sau nici nu au avut-o, pentru că e mult mai simplu să faci ce vrei, fără păreri de rău și fără scop sau responsabilitate.

Un pic ciudat e totuşi faptul că atunci când se întâmplă ceva "nedrept" în viata cuiva, Dumnezeu există și chiar e vinovat pentru toate lucrurile negative, dar în rest, nu e nevoie de El, lumea se descurcă şi fără un "Zeu inventat" de naivii slabi de Înger. 

Pentru mine un lucru e clar: Răul din viața noastră e de fapt absenţa lui Dumnezeu și e permis ca o consecință a propriilor alegeri, de multe ori, greșite.

Revenind: Da, acum știu că oamenii nu se schimbă ușor, dar asta pentru că ei nu vor, ei nu-L caută pe Dumnezeu și astfel e normal să facă rău altor oameni și nici ei să nu aibă parte de bine prea mult timp.

Într-adevăr, de multe ori oamenii răi au parte de bine, dar asta pentru că au râul de partea lor și sunt deja pierduți fără să realizeze măcar. 

În acelaşi timp, oamenii buni au parte de lucruri rele, dar asta pentru că aşa pot deveni şi mai buni, mai puternici şi mai credincioşi. Dacă nu ar fi şi rău, cum am putea aprecia binele şi mai ales, cum ne-am putea ajuta între noi, dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de nimeni?

Dumnezeu e bun, dar e și drept! Mai devreme sau mai târziu, toate faptele își vor primi răsplata după merit.

sursa: http://ganduri-intre-randuri.blogspot.ro/

joi, 21 aprilie 2016

Dar în privire, ce pui?

 
În mâncare, pui sare și piper. În discuțiile cu prietenii, răbdare și încredere. În călătorii, timp și entuziasm. În activitățile de fiecare zi, nervi și energie. Dar în privire, ce pui?

Ochii sunt precum ferestrele – nu degeaba avem și obloane! (da, sunt și oglinda sufletului, dar asta am învățat încă din timpul orelor petrecute la școală)
De ce asemeni ferestrelor? Pentru că mereu acolo cauți să vezi dacă e cineva acasă. Dacă cel pe care-l ai în față, e într-adevăr lângă tine, sau e în plimbare cu gândul în depărtare. Uneori îndrăznim să deschidem ferestrele, dacă n-avem norocul să fie deschise chiar din capul locului. Atunci ne putem bucura în voie de sinceritatea celuilalt. Bine, trebuie să și merităm asta.

Cu ochii străbatem cele mai multe distanțe. Între planuri și așteptări, tristeți și bucurii, între provocări și renunțări . În fiecare zi, în orice clipă (mai puțin când lăsăm obloanele) trimitem privirea la întâlnire cu tot ce ne-aduce viața.

Și-atunci, ce punem în privire? Cum o putem face mai puternică, mai încrezătoare?!

Aș spune că în privire trebuie să aduni amintirea lucrurilor cele mai frumoase pe care ai avut ocazia să le vezi. Să-ți umpli ochii cu imagini care te-au emoționat, pentru că atunci va apărea și €œsclipirea din privire€œ. Dacă nu mereu, măcar din când în când încearcă să-ți odihnești ochii pe firul unor povești frumoase. Așa, vor fi pregătiți să le întâmpine și pe celelalte.
 
de Camelia Capitanu

miercuri, 20 aprilie 2016

Fiecare vine aici pentru propria viață


Mulți părinți își așteaptă recompensa. Așteaptă să primească recunoașterea a tot ceea ce au făcut pentru copiii lor. Iar aceasta recunoaștere constă, deseori, în pretenția de a le respecta cu sfințenie părerile, deciziile, punctele de vedere. De a-i recunoaște ca autoritate și, fără să exagerez, în unele cazuri ca stăpâni. Undeva în mintea lor există dorința și în cele din urmă amăgirea ca, în semn de respect și mulțumire, copiii lor sa nu se abată de la principiile de viață pe care le-au asimilat prin educația primită și să nu depășească niciodată pragul toleranței părinților prin ceea ce fac, indiferent ce.

E ca un târg, un fel de contract nescris, dar în multe cazuri rostit: „eu am făcut atâtea pentru tine, ei bine mă aștept să faci și tu măcar asta pentru mine, respectiv sa faci mereu doar ceea ce cred eu că e bine.”

Apoi, prietenii, partenerii de viață au aceleași așteptări. Vor să nu ieșim din cuvântul dat, din limitele poveștii pe care și-au construit-o pentru și despre noi, să fim atenți și să satisfacem așteptările cu care ne accesorizează. Asta am învățat, asta facem... Este felul în care ne-am încătușat unii pe alții.

Dar oare cum ar fi relațiile noastre și ce fel de viață am crea dacă am alege ce vrem, dacă nu ne-am mai teme de lipsa aprobării celor pe care îi iubim, dacă parinții ar susține în totalitate alegerile copiilor lor, dacă i-ar asigura că îi iubesc indiferent ce alegeri vor face în viață. Cum ar fi viața noastră, a tuturor, dacă ne-am simți susținuți unii de ceilalți, în loc să ne simțim pândiți, sancționați, respinși, vinovați, rușinați...?

Copiii nu trebuie să aiba aceleași convingeri și viziuni ca parinții lor. Ei nu sunt obligați și nici nu ar trebui să fie manipulați sau șantajati să primească forțat niște puncte de vedere.

În ce mă privește, cred că parintii au sădit tot ce-au putut mai bine în noi. Dar că alegerile ne aparțin și că fiecare vine aici pentru propria viața. Sună egoist? Nu, nu este. Tocmai asta este, în viziunea mea, iubirea reală: să te iubesc în așa fel și măsură, încat să știu și să accept că poți alege orice dorești. Că-ți ai drumul și experiențele tale, indiferent cum le percep eu. Și să-ti fac loc când vrei să înaintezi indiferent de direcția pe care o alegi. Fie că sunt prieten, partener de viață, părinte, iubit/ă, profesor sau ce-oi mai fi.
 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...