joi, 22 februarie 2018

Despre adevărata noastră mască!

 
Unele persoane vin şi pleacă din viaţa noastră fără să realizăm că fiecare din acele persoane ne-au schimbat foarte mult. Poate ne-au modificat cursul vieţii şi nici nu au dorit acest lucru!

Ciudat este că nici nu ne mai aducem aminte de multe dintre ele! Uneori ne trece pe la urechi un nume sau o poreclă care ne trezeşte o amintire despre cineva care ne-a fost drag cândva! Am râs alături de acea persoană, am depănat amintiri sau poate ne-am certat! Atâtea persoane şi atâtea nume!

Nu ne gândim că omul care suntem astăzi, are puţin din calităţile sau defectele altor persoane în prezenţa cărora, cândva, am împărtăşit o parte din sufletul nostru! Dacă s-ar aduna toate fiinţele care ne-au cunoscut cred ca ar putea să facă împreună un portret al nostru, al omului care suntem aici şi acum!

Dar de ce ar trebui sa fie atăt de multe persoane laolaltă pentru a defini o singură fiinţă? De ce nu ar putea oricare dintre ele să ne definească exact?

Datorită măştilor pe care le purtăm!

Să fie doar una sau două măşti oare? Nu! Sunt zeci, dacă nu chiar sute de măşti pe care le purtăm cu foarte multă dibăcie, pentru a nu lăsa la vedere faţa reală!

De ce ne este frică să fim naturali? Ne-am pierdut această naturaleţe sau nu am avut-o niciodată? Ne este teamă de ce-ar spune lumea dacă ne-am comporta aşa cum simţim la un moment dat?

Suntem plini de umilinţă în faţa şefului, pentru ca două minute mai târziu să fim plini de răutate în faţa subalternului pentru a-i sublinia încă o dată că trebuie să fim respectaţi, nu pentru că suntem mai buni ca el, dar dacă suntem nefericiţi încercăm să transmitem mizeria mai departe! Că doar aşa păţim la răndul nostru!

Strigăm cu emfază de la înălţimea catedrei, fără să realizăm de fapt cum am ajuns să predăm! Zeci şi sute de măşti pe care le schimbăm atunci când ne întâlnim cu părinţii, cu fraţii, cu prietenii!

Ce contează cum ne simţim? Nu trebuie să se vadă acest lucru! Trebuie să afişăm mereu o faţă mulţumită şi fericită. Dacă va râde cineva de noi când ne arătăm defectele şi slăbiciunile?

Cei din jurul nostru fac la fel, aşa că suntem o gaşcă mare de fiinţe ce râd forţat şi fără să-şi mişte capul, ca nu cumva să ni se scuture fardul cu ajutorul căruia ne-am chinuit de atâta amar de vreme să ne ascundem ridurile.

Trăim toata viaţa după concepţiile altora! Sunt păreri pe care ei înşişi nu le respectă, dar măcar noi facem tot posibilul să nu ieşim din rând!
 
de Adrian Cutinov

vineri, 16 februarie 2018

„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.”

Sunt momente în care, cu toate că ai tot ceea ce ţi-ai putea dori şi cu toate că eşti conştient că ai multe motive pentru a fi fericit, totuşi simţi că îţi lipseşte ceva. Simţi că nimic din tot ceea ce ai nu te împlineşte şi că ai nevoie de mai mult sau de... altceva.

Mi s-a întâmplat și mie să simt că îmi lipseşte ceva şi am crezut că doar trec printr-o criză existenţială, dar nu a fost aşa.

M-am lăsat dominată de propriile ambiţii, uneori i-am lăsat pe alţii să îmi organizeze timpul şi m-am dedicat prea mult unor lucruri pe care le credeam importante, uitând să mă mai bucur de viaţă şi să mai fiu fericită... 

Cred că am uitat să trăiesc... fiindcă toată alergătura asta pentru a rezolva lucruri şi pentru a-i mulţumi pe oameni, tot traiul acesta planificat nu înseamnă viaţă. Iar mie îmi era dor de viaţă! Îmi lipseau lucruri aparent nesemnificative, lucruri banale, dar care mă făceau fericită. Îmi era dor să mă plimb desculţă pe iarba udă de rouă, să adorm afară într-o pădure, să simt mângâierile vântului şi să aud muzica naturii. Îmi era dor să culeg flori, să mă plimb prin ploaie, să uit, măcar pentru o zi, de tot ceea ce trebuia să fac şi să fac doar ceea ce îmi făcea plăcere. Îmi era dor să nu mai aud zgomotele lumii... Îmi era dor de câteva clipe de singurătate, în care să pot gândi în linişte, în care să îmi fac ordine prin încăperile sufletului...

Îmi era dor de iubiri curate și necondiţionate, de cuvinte sincere și calde, de apropieri pline de dragoste...

Îmi era dor de plimbările lungi din dimineţile în care lumea abia se trezea, dimineţi care mă găseau pe străzile mici şi pustii din centrul oraşului... pe acolo pe unde, trecând aveam impresia că auzeam paşii, vocile şi râsetele acelora care, în trecut, mă însoţeau...

Şi îmi era dor de locul meu unde îmi plăcea să vorbesc cu Dumnezeu cu voce tare, acel loc în care am mereu impresia că El îmi răspunde, că îmi şterge lacrimile, că mă mângâie cu o rază de soare şi că mă îmbrăţişează cu o adiere uşoară de vânt...

Îmi era dor de viaţă. Îmi era dor de mine.

Fragment din cartea Insomnii
de Irina Binder

marți, 13 februarie 2018

„Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!”


Nu am venit în viaţa asta să plătim facturi, să muncim ca nebunii, să ne certăm din orice prostioară, să colecţionăm cartoane cu multe ştampile, ci să învăţăm să iubim. Nu luăm cu noi decât iubirea dincolo. Nu luăm nici mobila, nici maşina, nici casa, nici… nimic. Sădeşte în suflet multă bucurie ca să ai ce flori să culegi mai târziu. Bucuria nu e ca valurile mării ce trec repede, nici ca floarea ce se ofileşte. Intâlneşte-te cu tine, descoperă-te, acordă-ţi timp conştient şi nu mecanic!

Copiii au deficit de ataşament parental care nu le validează identitatea. Copilul când vrea atenţie sau timp de calitate, ori se îmbolnăveşte ori face o prostie. Ceva face ca să-ţi atragă atenţie. Şi e nevoie de atenţie pozitivă, nu de atenţie negativă. Încredere şi încurajare, şi nu ceartă. Nu suntem maturi emoţional şi adeseori ne comportăm ca nişte copii. Indiferent ce s-a întâmplat există un rost. Fugim de responsabilităţi pentru că nu suntem liberi. Nevoie de libertate versus nevoie de control. Suflete, te iubeşti pe tine? Te-ai acceptat, te-ai iertat? Înţelegi ce se întâmplă în viaţa ta?

Viaţa te izbeşte de toţi pereţii, cu sau fără voia ta. Tu duci valul unde vrei şi poţi fi fericit. Omul e un mecanism care acţionează la diferiţi stimuli. Putem ieşi din orice angrenaj creat de noi sau de cei din jur. Avem nevoie de iubire necondiţionată şi pură. Nu te mai lovi cu acceleratul din tine. Ieşim din programul „maşina de cusut” şi schimbăm vibraţia, energia. Nu ne mai „lovim” unul altuia piticii de pe creier. Inteligenţă raţională, maturitate emoţională.

Blocajul energetic al corpului naşte emoţii negative. Avem nevoie de depolarizare în mişcarea interioară, de sincronizare prin procesul iertării. Un conflict biologic există în fiecare din noi. Inversii psihologice, câştiguri pe care le avem din comportament, autosabotare, sunt schemele în care ne învârtim zilnic, activând sau dezactivând diferite emisfere ale creierului. Ne arătăm că suntem tari pentru a ascunde durerea pe care o avem înăuntru. Nu avem nevoie de cârje sau bastoane exterioare pentru a ne sprijini sufletul şchiop.

Ura intră în noi ca şi iubirea. In fiecare zi te descoperi, în fiecare zi te creezi. Ce descopăr eu îţi împărtăşesc şi ţie. Vocea critică moare şi ne suntem propriul duşman. Ne luptăm cu convenţiile, cu normele, cu regulile, cu standardele, cu canoanele care ne îngrădesc libertatea interioară. Sentiment de neputinţă în fata vieţii. Frica de Dumnezeu ucide si nu iubirea de Dumnezeu. Ne sufocăm fiinţa pentru că nu vrem să fim spontani, veseli şi buni. Orice problemă ai avea, dacă sapi în spatele problemei ajungi la frica de moarte. Criticul intern moare la canalele de iubire interne sau externe. Moartea nu e moarte, ci e naştere, viaţă.

Lacrima este durerea care iese din tine şi de care sufletul vrea să se elibereze. Nimeni nu ne face atâta rău aşa cum ne facem noi. Inţeleg şi empatizez cu fiecare. Excesul de limită generează revoltă pentru că înăbuşă creativitatea, vitalitatea, spontaneitatea, naturaleţea, înţelepciunea. Ni se revelează orice nevoie. Cel mai bun profesor este ultima ta greşeală. Dumnezeu îţi arată locul comorii, dar tu trebuie să sapi!

Am învăţat să ofer, nu fiindcă am prea mult, ci pentru că ştiu cum este să nu ai! Am obosit să caut. M-am oprit şi cred. Mă conduce emoţia şi nu raţiunea. Nu poţi dărui iubire, dacă nu eşti iubire. Lasă-te să curgi, iubirea vine de la sine! Respiri iubire şi eşti fericit!

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

Extras din „Puține lacrimi, multă bucurie!”, Ed. PIM, Iași, 2014

miercuri, 31 ianuarie 2018

Jos pălăria pentru femei!


Jos pălăria pentru acele femei care, deși părăsite de bărbați, găsesc puterea să-și crească copiii într-un mod admirabil și să aibă și-un job pentru a se putea asigura sufletelor nevinovate cele necesare.

Jos pălăria pentru femeile care preferă demnitatea în schimbul banilor, știind că demnitatea odată pierdută este greu de reabilitat. Pe când banii îi poți pierde într-o secundă și îi poți face la loc în altă secundă.

Jos pălăria pentru femeile care nu-și prostesc iubiții și care înțeleg că o relație nu înseamnă să profiți de bunătatea ori naivitatea celui de alături.

Jos pălăria pentru femeile care au căzut de o mie de ori și s-au ridicat mai puternice de o mie unu ori, știind că ce nu le-a omorât le va face mai puternice. Pentru cele care știu că totul este în mâinile lor și nu așteaptă să cadă din cer.

Jos pălăria pentru cele care au puterea să renunțe la ceea ce le face rău, chiar dacă sufletul li se face bucăți bucăți. Le apreciez pentru puterea de a renunța la binele ce le face rău pentru că știu că ele sunt cele mai importante.

Mă înclin în fața celor care n-au fugit cu altul mai potent financiar și au înțeles că împreună cu bărbatul iubit pot construi imperii sau, cel puțin, o familie fericită.

Tot respectul pentru femeile care nu-și transformă bărbații în tampoane emoționale, abuzând de statutul de iubită, preferând să ia singure taurul de coarne și, eventual, să ceară ajutor atunci când simt că le dobândește cornutul.

Jos pălăria pentru femeile care transformă cu dragostea lor, cu a lor căldură, cu devotamentul față de bărbatul iubit, un apartament banal într-un cămin primitor.

Jos pălăria pentru acele femei care nu uită se se dezvolte pe plan profesional, știind că independența le asigură libertate de mișcare și statut în societate. Mă înclin în fața celor care preferă să muncească în loc să caute vreunul cu bani, chiar dacă obțin mai greu ceea ce-și doresc – ce-i bun nu vine ușor, iar ce vine ușor nu prea ține.

Jos pălăria pentru femeile care-și apreciază bărbații și văd în ei adevărați prieteni, confidenți, iubiți și amanți.

Domnișoarelor, Doamnelor, mă înclin!

de Bogdan Marcu

marți, 30 ianuarie 2018

Iubirea începe cu tine!

 
Imaginează-ți că te trezești de dimineață, te duci în fața oglinzii și spui: sunt o persoană nasoală, nimeni nu mă place, nu sunt bun/ă de nimic, nu pot să fac nimic, n-am nicio șansă!

Ce se întâmplă? Pe de-o parte, îți vine să spargi oglinda, pe de alta… ieși din casă fără niciun obiectiv. Asta dacă mai ai chef să ieși.

Acum, imaginează-ți același exercițiu, însă schimbă limbajul pe care îl folosești. Stai în fața oglinzii și spui: sunt o persoană extraordinară, oamenii mă plac, ador ceea ce fac, fac totul cu încredere și optimism, lumea este plină de oportunități.
Ce se întâmplă? Nu numai că zâmbești în oglindă, însă când ieși din casă, chiar te porți ca o persoană dornică să profite de toate oportunitățile care i se oferă.

Ce diferă între primul exercițiu și al doilea? Stima de sine! Nivelul ei. În funcție de acest nivel, obișnuim să folosim un anumit tip de limbaj.

Ce înseamnă stimă de sine? Ce crezi tu despre tine! Fix asta faci atunci când te afli în fața oglinzii – te analizezi!

De ce să faci asta?

După cum ați văzut mai sus, atunci când stima de sine este jos, când nu ai încredere în tine, tot ceea ce se întâmplă în jur este negru sau gri. Nu funcționează! Pentru tine! Și totuși, ieși din casă, deh, trebuie… și vezi că pentru alții funcționează altfel lucrurile. Ce faci? Te frustrezi! Nu înțelegi! Începi să fii invidios/oasă, să îi acoperi cu tot felul de presupuneri care îi devalorizează. Au ei vreo vină? Nu!

Oamenii ăia pur și simplu văd altfel lucrurile. Când se uită în oglindă, mai degrabă folosesc al doilea exemplu. Și se bucură de viață. Este o chestiune ce ține atât de educație, cât și de auto-educație, de mult trâmbițata dezvoltare personală.

Poți să schimbi starea asta negativă în care te afli? Poți! Cum? Simplu – te uiți în oglindă și te întrebi: la ce sunt eu bun/ă? Și identifici măcar o zonă în care poți performa bine. Apoi te întrebi: sunt o persoană de calitate? În funcție de răspuns, încerci să argumentezi: de ce? Și uite așa începi să-ți descoperi calitățile. Pas cu pas!

Atenție! E foarte important ca atunci când faci exercițiile astea să fii curios/oasă!

Gândește-te așa: fiecare cuvânt sau gând nașpa te deposedează de energie!
Fiecare cuvânt sau gând pozitiv te încarcă cu energie și dorință!

Astea nu sunt vrăjeli, ci lucruri studiate. Iar dacă te gândești la cum te simți tu când experimentezi aceste stări, îți vei da seama că ai experimentat asta pe pielea ta de mai multe ori.

Dacă vrei să o ai o viață frumoasă, o viață împlinită, trebuie ca în primul rând să fii cel mai bun prieten al tău! Trebuie să fii în armonie cu tine! Altfel chiar nu se poate!

Este imposibil ca la interior să fii vraiște, iar la exterior totul să meargă brici. Imposibil!

Din păcate, marea noastră problemă este că așteptăm ca alți oameni să ne facă să ne simțim bine. Părinții, profesorii, prietenii, partenerii de viață… mai puțin noi.

Aici este marea greșeală. Căutăm împlinirea în afară, când ea ar trebui să vină dinăuntru. În mod normal, tu trebuie să fii capabil/ă să te simți bine. Dacă reușești asta… nu ai nevoie să mai apelezi la alții, iar ei se vor bucura pentru că scapă de presiunea pe care ai fi pus-o pe umerii lor. Astfel, ei se transformă în parteneri, colegi, prieteni și nu în prestatori de servicii.

Drept urmare, ia încearcă tu ca în fiecare dimineață să te uiți în oglindă și să spui: îmi place de mine pentru că. Fă asta chiar dacă ți se pare complicat. Nu există să nu fie măcar o zonă de care să nu-ți placă. Ia-o, încearcă să o dezvolți, ieși în lume cu energia pe care ți-o oferă aprecierea și vezi ce se întâmplă.

În mod normal, modul în care te raportezi la tine îi influențează și pe ceilalți. Crede-mă, am experimentat lucrurile astea. În perioada în care eram încruntat și aveam o părere proastă despre mine, nimeni nu îndrăznea să se apropie. Acum, când sunt deschis și zâmbesc mult, toată lumea vrea să vorbim.

Ține minte: modul în care tu reușești să te placi influențează tot ce se întâmplă în jurul tău, nu invers!

Fericirea și împlinirea nu vin de la sine, ci printr-un set-up mental atent construit. Și în timp… Așa că nu te grăbi și începi schimbarea!

Iubirea chiar începe cu tine!

de Andrei Vulpescu
sursa:
http://www.vulpescu.eu/

luni, 29 ianuarie 2018

Tu cât de mult te autoiluzionezi sperând în schimbarea oamenilor care te-au rănit?

 
Schimbarea pe care ți-o promite un om atunci când simte că te pierde provine din teamă sau disperare și nu este autentică. Promisiunile pe care le auzi, al căror scop este să te întoarcă din drum, nu vor fi susținute decât până când acea persoană va simți că pericolul de a va despărți a trecut.

Apoi, încet dar sigur, relaționarea dintre voi va reveni la ceea ce a fost înainte, la realitatea cu care v-ați obișnuit. Și, cu cât mai mult timp ați petrecut într-o relaționare disfuncțională, cu atât mai sigur este că veți reveni acolo. Mai mult, odată ce un om a văzut că poate să te întoarcă din drum, îți va cunoaște această slăbiciune și va miza pe ea și în viitor. Faptul că a reușit să te facă să te răzgândești îl va face să se simtă sigur pe sine, va ști că te poate manipula și șantaja emoțional, deci te poate controla.

Lacrimile, victimizarea, rugămințile, promisiunile că "mă voi schimba", afirmații de genul "fac orice, doar mai dă-mi o șansă", "acum știu unde am greșit, nu mai fac" sunt, în 99% din cazuri, izvorte din frica de a nu pierde niște avantaje. Oamenii spun și fac orice până se văd din nou "cu sacii în căruță", iar apoi alunecă înapoi în felul lor obișnuit de a fi. Mai ales dacă istoria se tot repetă și ai dat deja "n" șanse.

Oamenii nu se schimbă la presiunea altora, ci doar atunci când conștientizează ei înșiși că au o problemă și își doresc, cu determinare și hotărâre, să lucreze la acea problemă. Însă, dacă observă că merge și așa, că sunt iertați și înțeleși de nenumărate ori, nu au nicio motivație să schimbe ceva. De ce să depună acest efort? Din contră, acceptarea și iertarea care le-au fost oferite le întăresc ideea că pot să rămână la fel în continuare. Eventual, singura schimbare pe care o vor face va fi de a-și îmbunătăți tacticile și strategiile de manipulare și șantaj emoțional.

Sigur, orice om mai greșește. Poate din inconștiență, poate pentru că vrea să testeze limitele și granițele altora. Însă, dacă după prima situație de acest gen nu se produce o schimbare și recidivează, poți să fii sigur că acele comportamente se vor ține lanț, ba chiar se vor înrăutăți. A văzut că-i merge, îți știe slăbiciunile, simte că te poate controla pe tine și situația, așa că este o iluzie din partea ta să mai aștepți vreo schimbare.

Tu cât de mult te autoiluzionezi sperând în schimbarea oamenilor care te-au rănit?

de dr. Ursula Sandner

vineri, 26 ianuarie 2018

Atât de mulți oameni care încă așteaptă să găsească o ușă care i-ar putea ajuta să fenteze destinul.


Nu suntem diferiți!

Toți avem propriile noastre dezamăgiri. Cu toții avem propriile noastre speranțe.

Cu toții privim spre ziua de mâine așa cum privim spre un răsărit de soare. Căci de la un răsărit nu te aștepți decât la ceva bun.

Și tocmai asta este frumusețea. Cu toții ne dorim ceva mai bun. Cu toții ne dorim ceva mai spectaculos decât am trăit până acum.

Cu toții ne dorim mister. Cu toții ne dorim pasiune. Cu toții ne dorim iubire.

Cu toții ne dorim atingeri. Cu toții ne dorim brațe care să ne strângă atunci când suntem nefericiți. Cu toții ne dorim priviri care să vadă în sufletul nostru atunci când simțim că nu mai putem să mergem înainte.

Și în tot acest drum pe care îl parcurgem prin viețile noastre așteptăm ca cineva să ne spună secretul… Așteptăm ca altcineva să ne arate o scurtătură către împlinire.

Așteptăm ca altcineva să ne arate o ușă prin care putem trece neobservați pentru a putea păcăli destinul. Numai că cel care a găsit o astfel de ușă a trecut deja dincolo de ea. Nu a mai avut răbdarea să ne aștepte și pe noi.

Ne poticnim, ne împiedicăm, plângem, ne ridicăm și mergem mai departe. Unde anume? Fiecare din noi își va găsi propriul răspuns.

Fiecare dintre noi își va găsi propriul adevăr. Și acest adevăr ne va arăta cine suntem cu adevărat. Altă cale nu există!

Atât de multe posibilități…

Atât de multe alegeri…

Atâtea feluri diferite de a ne trăi viața.

Atât de multe senzații ce pot fi experimentate. Atât de multe probleme care pot fi ocolite.

Atât de multe dezamăgiri…

Atât de multe persoane care nu au curajul să trăiască…

Atât de mulți oameni care încă așteaptă să găsească o ușă care i-ar putea ajuta să fenteze destinul.

Ce sentiment de neputință!
 
de Adrian Cutinov

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...