duminică, 28 august 2016

Dragostea de mamă


O mamă își iubește copiii mai mult decât se iubește pe ea însăși. Ea rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii și simte mai multă plăcere decât au ei mâncând. Copiii sunt hrăniți material, dar ea este hrănită spirirtual. Ei experimentează gustul mâncării, pe când ea experimentează bucuria sufletească.

Am găsit această discuție cu Părintele Paisie și o redau pentru a exprima ceea ce am observat în rolul mamelor pe care le cunosc:

El spune:

Nu e de ajuns doar să ne iubim unul pe altul, ci trebuie să-l iubim pe celălalt mai mult decât pe noi. O mamă își iubește copiii mai mult decât se iubește pe ea însăși. Ea rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii și simte mai multă plăcere decât au ei mâncând. Copiii sunt hrăniți material, dar ea este hrănită spirirtual. Ei experimentează gustul mâncării, pe când ea experimentează bucuria sufletească.

O tânără, înainte de căsătorie, poate să doarmă până la zece dimineața și să aibă micul dejun pregătit de mama ei. Ea poate fi chiar prea leneșă pentru a face și cele mai mici sarcini casnice. Ea vrea ca toate lucrurile să fie la cheremul ei. Are așteptări de la mama ei, așteptări de la tatăl ei, în timp ce ea se simte în largul său. Și deși este capabilă de iubire, această capacitate nu este dezvoltată, deoarece primește ajutor și binecuvântări de la mama, tatăl și frații săi.

Cu toate acestea, din momentul în care devine mamă, ea seamănă cu un mic motor, care cu cât funcționează mai greu, cu atât mai mult este reîncărcat, pentru că dragostea lucrează în mod constant. Înainte nu suporta să atingă ceva nespălat și folosea săpunuri aromatice pentru a se spăla. Dar, după ce devine mamă, când vezi cum își curăță copilul murdar, oh, a-ți crede că atinge marmeladă; nu se dezminte de la nimic. Înainte, în cazul în care era trezită devreme, ea țipa pentru că a fost deranjată. Odată ce devine mamă, atunci când copilul plânge, rămâne trează toată noaptea fără să se plângă. Ea se bucură având grijă de copilul ei. De ce? Pentru că ea nu mai este un copil. Ea devine o mamă: sacrificiul și dragostea au intrat în viața ei.

M-am întrebat mereu de ce întotdeauna sunt mai multe femei în biserică decât bărbați. Acest sacrificiu de sine pe care o mamă îl oferă copilului este esența iubirii spirituale, esența dragostei despre care Scriptura vorbește atât de răsunător și pe care ne cheamă pe toți a-l practica. A deveni mamă pare să fie ceva care modelează dragostea pe care suntem datori să o avem față de tot neamul omenesc.

http://www.doxologia.ro/

miercuri, 24 august 2016

Iluzia că avem timp


Știm când și ce să facem cu atât de multe lucruri din viața noastră – când să purtăm pantofii din cutia albastră, unde trebuie să ajungem la ora 16:00, pe cine avem de sunat înainte, ce urmează să cumpărăm, cum să ne îmbrăcăm diseară, și ce să ne punem în bagajul pe care îl luăm cu noi în vacanță. Și lista continuă cu multe alte lucruri pe care credem că le cunoaștem cu certitudine în viața noastră.

Însă dacă persoana spre care ne poartă pantofii din cutia albastră nu ar mai fi acolo? Dacă la ora 16:00 am ajunge într-un loc gol? Dacă nu am mai auzi ”alo, da”? Dacă nu am mai avea pentru cine să cumpărăm? Dacă planurile pentru diseară s-ar suspenda definitiv? Dacă în bagajul pentru vacanță ar rămâne un singur gând – ce s-a întâmplat cu viața în tot timpul acesta în care am gândit, ne-am grăbit, și ce-am trăit?

Viața. O trăim sau ne lăsăm trăți de ea, cu iluzia că avem timp. Cât de des nu ne spunem că putem să sunăm și mâine prietenul cu care nu am mai vorbit de multă vreme, că săptămâna viitoare poate reușim să mai stam puțin de vorbă cu bunicii sau cu părinții? De parcă mâine sau săptămâna viitoare e undeva la noi în dulap și așteaptă precum perechea de pantofi să fie scoase la purtat.

Nu. Nu avem această certitudine. Numai prezentul poate fi purtat – iar pentru asta ai nevoie să nu te lași purtat la timpul trecut, ori viitor. Pentru că în trecut nu poți fi decât prins, iar în viitor doar pretins. Singurul timp viu este prezentul. Iar altădată, poate însemna.. niciodată.

De ne-am aminti mai des asta, n-ar mai rămâne atâtea promisiuni uitate, vorbe prea la întâmplare aruncate, și am deveni conștienți de cât de responsabili suntem fiecare în parte, de ce așezăm unii în viețile altora.

Noi nu vom ști niciodată dacă vom avea timp vreodată să reparăm ceva ce din grabă, am stricat astăzi.

Așa că uită-te Bine la ce faci. Și la ce le faci celorlalți. Vezi în inima ta lucrurile care bat acum, ca să nu te pierzi de drum. M-aș bucura ca aici și acum, să vă fi rămas un gând desprins dintre rândurile acestea. 

de Camelia Capitanu

marți, 23 august 2016

Fericirea e bla, bla…like si share…


Nicusor n-are internet. Stie ce e, dar nu are. Ana are. Are si mere, dar nu ii plac. Nu e cool. La scoala nu se mai mananca fructe. Din clasa a IV a. Se consuma pizzetti, chipsuri si alte“chestii”. Colorate, combinate si aditivate. Nicusor nu are nici mere. Locuieste intr-o casa cu doua camere si o bucatarie, ridicata in pragul toamnei de tatal lui.
Mama, nu are. A murit pe cand avea el trei ani. Acum are 12. Si o sora carliontata, rosie in obraji, cu un zambet curcubeu care inmoaie cea mai aspra inima. Ziua si-o petrec in curte, in luminis si la izvorul din padure.
Ana are tableta si un android. Nicusor are un bat in care isi sprijina cele 30 de kilograme in timp ce coboara dealul. Cu el face desene in pamantul reavan sau face adunari matematice. Cand rade se lumineaza si noaptea. In obraji se formeaza mici gropite, iar in irisi isi face loc tot cerul. Rade din nimic si vorbeste tare, gesticuland si sustinandu-si orice afirmatie. Candva vroia sa devina paleontolog.

Ana isi petrece ziua cu telefonul in mana. Noaptea il tine langa perna. Just in case. Poate primeste mesaje pe uatz. Nu stie cand e soare sau ploua afara. Nu observa. A anulat aplicatia meteo. Mananca din memorie si se blocheaza in timpul sedintei foto. Selfie. Si, asta e o tragedie. Si ea vorbeste tare si gesticuleaza ca un sicilian nemultumit. Pe chipu-i dulce rasare, zilnic, nemultumirea si in ochi, umbre de smarald neslefuit. Si ea deseneaza, dar deseneaza pe telefon, cautand diferite programe de retusare a cosurilor adolescentine. Viata e grea. Zi de zi. Cat va tine revolutia hormonala. In prezent, insa: tricoul e prea stramt, prea larg, prea roz, prea verde. Too much. Blugii nu sunt suficient de rupti sau prea rupti, parul nu e drept, nici carliontat. Ochii sunt prea deschisi la culoare, genele nu-s fixate bine si nici intoarse la 360 de grade, sprancenele i-au invadat jumatate de frunte si totul, totul e …un cosmar. Pierde cel putin o jumatate de ceas ca sa aleaga cel mai reusit unghi, cea mai buna lumina, pentru cel mai reusit selfie si inca o jumatate de ceas, cat sa gaseasca printre imaginile lui Poptamas vreo fraza „potrivita”.

Nicusor isi traieste viata dupa „frazele” lui, pentru ca el e unic. Si, nu, nu l-a citit pe Osho. Nu da like nimanui si de distribuit, distribuie aerul cald din plamani cu care imprastie puful papadiilor, distribuie zambete vecinilor pe care ii ajuta la diferite treburi gospodaresti, distribuie povesti copiiilor de pe strada, vara, in jurul focului, si imbratisari de noapte buna sorei lui. In lumea lui, cerul are nori imprastiati sau adunati in forme, soarele incalzeste pamantul, stelele imbraca noaptea racoroasa si iarba se aude cum creste in noptile de vara.

In lumea Anei, cover-ul trebuie schimbat, peretele actualizat, top-urile formate si ultimele jocuri descarcate. Ziua incepe cu: „Andreea are vocea mai subtire pe uatz; Costi e retard, pentru ca sta in preajma Roxanei; sa fii emo e cool; peace, bro!; proful ala se baga in seama cu noi cand noi distribuim pe face; daca nu dau share or sa creada ca nu am vazut poza si or sa faca misto de mine; frate ce pliciseala pe aici!”

– Ce e fericirea, Nicusor? l-a intrebat diriginta in „saptamana altfel”.
– Fericirea e o stare. Fericirea este in noi, desi oamenii o cauta aiurea. Si, ciudat, sunt nefericiti, pentru ca ei cauta, continuu, ceea ce au deja! Fericirea pentru mine este simpla. Asa cum este si Dumnezeu. Dumnezeu este simplu, rade, danseaza, coloreaza, bate mingea pe maidan cu noi, inoata, construieste…mereu si mereu. Fara pauza. Nu e scortos, nu e infricosator si nu ar putea, in veci, sa creeze altceva decat frumos. Din iubire. De aceea, eu nu cred in iad. Cred in regrete, pareri de rau si ochi umezi. Si in constiinta. Si cred ca poti face din ce ai…Rai. Asa ca, pentru mine, fericirea e constanta si permanenta. Sunt fericit ca sunt, ca vad, ca citesc, ca simt, ca-s curios, ca zambesc, daruiesc, ca fac alergie la polen de floare…Sunt fericit cand ii aud vocea, clopotel, a Aurorei, cand ii simt bratele cuprinzandu-mi gatul, cand imi rade in ureche si imi spune ca greierii sunt mai talentati decat furnicile. Sunt fericit cand numar melcii dupa ploaie, stelele si carabusii, cand joc fotbal pe ploaie si ma arunc in namol, cand…cand mananc un mar si deschid o carte. Ce iti trebuie mai mult pentru a fi fericit?

– Ce e fericirea, Ana? a intrebat-o mama ei, intr-o seara
– Fericirea?… Hai, ma lasi? Fericirea, aaa, bla, bla, era in filmele alea la care va uitati voi, bla, bla, ca oricum erati depasiti de toate, bla, bla, si nu stiu cum de nu v-ati plictisit… Bla, bla. Si pe peretele vostru de face. Eu recunosc, sunt usor happy cand o vad on-line pe Natalia, desi stiu ca, maine, iar va face scheme la scoala, iar se va muta in banca cu Cosmin, ignorandu-ne total( de parca eu nu as putea sa o ignor!) Pfuuuaaaa! Si, uite ce poza si-a tras Anca! Wau cat de tare! Cand si-a facut extensii si suvite? Deci e mai tare ca mine? Deci uite cum curg like-urile si distribuirile! Nu pot sa cred! Si nu, nu vin la masa! Am mancat niste chestii la scoala si, OMG, Andrei a rupt-o cu Ania???!!! E clar! Maine o sa planga pe umarul meu si nici nu am chef de asta. Dar, in fine, recurg la strategii solide pentru a o face sa inteleaga ca nu era de nasul lui. Sper si sper sa nu o mai vad intinsa pe banca lui. Si, ce…ce spune Alex pe chat? Avem test. No way! E 22.56 si tu ma intrebi de fericire cand eu am test? Cand au hotarat testul asta si la ce e? ………Bla, bla, bla!! Like si share! Chestia asta trebuie distribuita. Nu inteleg ce spune, dar poza e misto si textul suna bine!
-Te iubesc, Ana! Asta e fericirea mea. Si… sa stii ca esti mai frumoasa in realitate. In curand vei intelege.
-Ihi, si eu!

Nicusor nu are internet. Ana are…are mere virtuale.

luni, 22 august 2016

Pierderea "puterii" in relaţiile de dragoste


Ataşamentul de un om sau dependenţa de el reprezintă - din punct de vedere emoţional – exact ceea ce faci pentru a pierde ceea ce-ţi doreşti mai mult. Cînd vorbim despre ce înseamnă “a fi ataşaţi” de cineva, ni se pare frumos “ataşamentul”. Ni se pare că iubim, că ne dorim această persoană în viaţa noastră, dar ne comportăm pe dos. Iubirea în numele căreia..gîndim, simţim şi acţionăm ne determină să devenim geloşi, posesivi, răzbunători, răi, certăreţi şi chiar agresivi fizic. Ataşamentul nostru de o altă persoană, uneori de sex opus, alteori de acelaşi sex (el poate fi vizibil la nivelul relaţiilor de toate felurile; al relaţiilor de muncă, de prietenie, de amiciţie, de afaceri etc) ascunde în planul conştiinţei ataşamentul de o dorinţă. În spatele comportamentelor noastre urîte, pretenţioase, respingătoare, agresive, în spatele geloziei sau a reproşurilor continui pe care le avem faţă de o altă persoană se piteşte “ştrengăreşte” o dorinţă de putere, chiar dacă este formulată în numele iubirii. În momentele în care dorinţa ne este împlinită, ne simţim bine. Dar, cînd cealaltă persoană nu răspunde potrivit ..percepţiilor care ne camuflează dorinţa intrăm în ataşament. Suferim, ne supărăm, ne simţim iritaţi, geloşi, supăraţi, îngrijoraţi şi avem tendinţa..de a invada tot mai mult spaţiul personal al celuilalt.
Adesea sub dorinţele noastre se află o nevoie uriaşă a Egoului de a controla în scopul obţinerii plăcerii sau numai de dragul de a trăi “sentimentul puterii personale” (or a plăcerii dată de acest sentiment). Plăcerea de a fi puternic în relaţiile de dragoste, or în orice alte tipuri de relaţie nu este un simptom provenit din iubire, cît din Eul omenesc. Dar acestui tip de plăcere îi cad pradă chiar cele mai luminate minţi, or cele mai inflamate Egouri! Plăcerea de a subjuga voinţa, dorinţele, nevoile sau reacţiile altor oameni întrece imaginaţia, aşa încît..posesorul acestei dorinţe va simţi cum ceea ce doreşte mai mult ..îi scapă complet de sub control. Ataşamentul de plăcerea pentru putere la nivelul relaţiei îl aduce pe cel ataşat în situaţia în care nu are nici o putere asupra relaţiei pe care şi-o doreşte mai mult. Iar lipsa de putere se manifestă sub forma supărării, a iritării, a urii, a suferinţei, a lacrimilor, a furiei, a agresivităţii. Oamenii agresivi fizic sunt – de regulă - oamenii care pierd controlul. Puterea – care este iubire, calitate, comunicare, înţelegere, toleranţă, bucurie, mulţumire, rezolvarea conflictului prin comunicare şi comuniune - înseamnă, la nivelul ataşamentului, răzbunare, pedepsirea celui nesupus, răzvrătirea, lovirea sau gîndurile şi atitudinile răzbunătoare.

Oriunde se află un conflict este de suspicionat ...o stare în care a fost pierdut sentimentul puterii. Confuzia se referă la confuzia între puterea iubirii, care încearcă să rezolve problema prin comunicare, înţelegere, explicaţie şi toleranţă şi puterea Egoului, care recurge la toate mijloacele de presiune posibile în ataşament. Iată de ce ataşamentul trebuie urmărit, recunoscut şi autodemascat prin întrebarea: ”Şi dacă sunt intolerant, furios, agresiv, or lovesc celălalt mă va iubi mai mult, iar eu voi dovedi că sunt mai puternic”? Răspunsul va fi întotdeauna: ”NU”! Căci agresivitatea şi mijloacele extreme de presiune sunt semne ale slăbiciunii. Sau semne certe ale pierderii sentimentului de putere, acelaşi lucru cu puterea de a-l controla pe altul, oricine ar fi el şi orice rol ar fi avut în viaţa noastră. 

de Maria Timuc

vineri, 19 august 2016

Daţi Lumea mai încet! Vreau să-mi aud sufletul!

 
Călători prin timp ne autodenumim când trei sferturi din drumul prin viaţă s-a scurs. Cu tinereţea ce-ţi flutură prin plete, totul e posibil. Ai timp la senectute să pui sacul jos. Dar senectutea nu-ţi bate la uşă cu bilet săptămânal pentru curse în Cipru, Grecia, Hawaii. Şi nici cu un cupon pe care stă scris: all inclusive, oriunde, oricând. Lasă, mă odihnesc la pensie! Lasă, o să călătoresc la pensie! De ce ai trăi Acum? Şi vine şi timpul bătrâneţii…. Stau pe un culoar alb şi iau seama reacţiilor. Când se aşează pe bancheta neagră nu-şi vorbeşte niciunul. Apoi, în aşteptare, se dezleagă limbile. Vorbind… teama, durerea nu mai au aceeaşi greutate. Apropierea asta-i bună. Boala îi uneşte. Spun chiar şi glume, deşi ochii le sunt trişti, mâinile tremurânde. Ca şi sufletul. Stau cu radiografii mari în mâini. Se văd toate: capul, toracele, bazinul. Toate, mai puţin sufletul.

Pe ăla nu-l scanează nimeni. Pe ăla nu-l cere nimeni la analiză. Se credeau zei în tinereţe. Se ocupau de zgomotul Lumii şi plăteau tributul ei. Lumea creată de oameni, nu cea a lui Dumnezeu. Le zâmbesc. Empatizez. Le ascult poveştile, regretele. Nu ştiu ce-i doare mai tare: boala sau regretul. Materialismul existenţei lor. Tot ce au învăţat şi au realizat prin mimetism. “Aşa face lumea. Râde lumea”. Abia acum conştientizează cât de repetenţi stau la lecţia iubirii, că niciunul dintre cei pe care-i ascult nu s-a iubit.

Tac. Nu deschid drumul spre război. Nu te poţi război la nesfârşit cu tine. Împotriva curentului nu vei reuşi. Îi privesc şi îmi amintesc ce-am înţeles…

Am înţeles că oricât ai încerca să scapi de durerea clipei, ea trebuie consumată. Am înţeles că toată importanţa unui moment de azi, mâine nu mai are aceeaşi valoare. Iar peste un timp, deloc. Căci totul este în schimbare.

Am înţeles că poţi fi vânt, mare, curcubeu, furtună, răsărit. Poţi fi toate. Am înţeles că prima uşă la care trebuie să baţi, e uşa sufletului tău. În spatele ei eşti tu şi Dumnezeu. Ce poţi aştepta mai mult?

Am înţeles că nu datorez nimănui, nimic. Nimic am şi eu. Am venit fără nimic, plec la fel de goală. Tot ce am e de la Dumnezeu. Sau numiţi-L voi cum vreţi. Tot ce dăruiesc este pentru că asta vreau şi nu trebuie să aştept nimic în schimb.

Am înţeles că liniştea, împlinirea vine din detaşare. Detaşarea de egoul meu. Am învăţat că dacă pot să mă bucur de frumuseţea unui lucru, fără a-l poseda, şi zâmbesc văzând bucuria altui seamăn în faţa aceluiaşi lucru …am rupt băierile relaţiei dintre ego şi sinele meu. Cănd egoul slăbeşte, totul e minunat!

Am înţeles că nu există oameni răi. Simţeam asta şi credeam în asta. Copilăresc. Naiv. Nu, nu există oameni răi. Există doar oameni care se tem să fie treji. Conştienţi că egoul stă pe tronul fiinţei lor şi că locul lui nu e acolo. Şi…nu îi poţi schimba. Îi va schimba viaţa. Asta sau altele. Prin lecţiile ei. Sunt cei care văd toate defectele semenilor şi sunt orbi când vine vorba de ei. Şi-am înţeles că e risipa de energie să încerci să schimbi ce nu se vrea a fi schimbat.

Am înţeles că ne temem să trăim. Tot regele ego alege asta. Ce ar avea de câştigat fără putere? Ce e dincolo de Eu? Ce e dincolo de al meu, pentru mine, mie? De ce ar fi Fericirea scopul existenţei noastre? Să fie fericire în afara mea, fără mine? Ideea asta ne înspăimântă de moarte. Ne e frică să fim fericiţi. Asta e adevărul. Ne e frică să fim fericiţi fără să posedăm ceva, fără o dependenţă.

Am înţeles că nu-mi aparţin. Nimic nu-mi aparţine. Ciudat, nu? Nu asta am fost învăţaţi.

Am înţeles că conştiinţa este ataşată minţii, dar are energia spiritului. Am înţeles că tot ce nu poţi înţelege, pot simţi. Tot ce nu poţi cuprinde, îţi poţi imagina.

Îmi vine să-i strâng pe toţi în braţe. Să dărâm zidurile astea ridicate în jurul sufletului lor de cea mai cruntă boală. Să le alung toate regretele.

– Ce târziu e să îmi mai ascult sufletul! Ce târziu e să mai fac ce mi-am dorit!
 
Suntem călători prin Lumea asta şi, oricât te-ai strădui, când cobori la ultima staţie dispari în mulţime de parcă nici nu ai trăit! Alo? Codruţa, eşti bine? Vezi că ai mâncare pe masă! Bunica ajunge târziu.
 

joi, 18 august 2016

Condamnați la iubire!

 
Este atâta frumuseţe într-un zâmbet! Păcat că nimeni nu-şi poate vedea propriul surâs. Viaţa i s-ar părea mult mai uşoară!

Este atâta căldură într-o strângere de mână încât nu am avea nevoie de mânuşi nici în mijlocul celei mai aprige ierni. Ar trebui doar să ţinem de mână persoanele iubite.

Există atâta lumină într-o privire încât nu ar trebui să cunoaştem niciodată întunericul. Ar trebui doar să ne privim în ochi!

Este atâta splendoare în interiorul nostru încât nu ar trebui să ne facem griji pentru aspectul exterior niciodată. Este nevoie doar să învăţăm să aducem frumusețea la suprafaţă! Avem atâta nevoie de ea!

Există atât de multe curcubeie în inimile noastre încât nu ne-am sătura niciodată să le admirăm. Mii de culori care ne pot face să strălucim mai tare decât ne putem închipui. Numai că încă nu ştim asta!

Există atâtea flori pe acest Pământ încât nu ar trebui să ne mai facem niciodată probleme pentru propriile noastre destine. Trebuie să învăţăm de la flori cum să trăim cu graţie. Restul va veni de la sine!

Există atâta muzică în sunetele naturii încât ne-am putea vindeca de orice suferinţă doar ascultând bătăile aripilor porumbeilor, ropotul ploii sau liniştea munţilor.

Există atâta libertate în puterea noastră de a alege numai lucruri bune, încât nu am mai avea nevoie să cunoaştem vreodată lacrimi de suferinţă. Vor fi numai de fericire şi nu le vom mai da la schimb pe nimic altceva.

Există atâta iubire în interiorul nostru încât ne-ar trebui zece vieţi pentru a o dărui pe toată şi tot ne-ar mai rămâne destulă. Numai că nu vrem cu toţii să înţelegem asta!

Există atâţia oameni care citesc ceea ce scriu şi nu vor să-şi schimbe obiceiurile! Asta mă face să pun la îndoială dorinţa mea de a face lumea mai bună!

Însă, eu cred în puterea lor de a alege bunătatea şi iubirea în locul răutăţii şi a urii, căci în inimile lor sunt zeci de curcubeie care-i pot face să coloreze totul în jur! Cu nuanțe de fericire!

Numai că ei încă nu ştiu asta!
 
de Adrian Cutinov

miercuri, 17 august 2016

Dacă am pleca spre lucrurile de care ne e dor, ar fi mai puține acelea care ne dor.

Niște doruri...


Mai știi cum e să fii întrebat, din senin și neprogramat, simplu și bun – ce mai faci? Această întrebare care nu cere nimic, dar oferă un umăr sau o îmbrățișare în care să te poți bucura, că pentru cineva e importantă și starea ta.

Mai știi cum e să privești mai mult în ochi, și mai puțin în telefon? În loc să scrii mesaje, să desenezi zâmbete și în loc să-ți imaginezi cum arată o voce, să trăiești de-ți vine să cânți la o portavoce.

Mai știi cum e când oamenii vorbesc unii cu alții, nu unii despre alții? Când pentru omul din fața ta lași deoparte orice gând simți că te împarte – și în loc să mai trăiești departe, redescoperi că doar prezentul are dreptate.

Mai știi cum e să îți asculți inima? Dacă da, ce ai făcut astăzi pentru ea, pentru inima ta?

Cu cât ieșim mai mult afară din noi, cu atât rămânem mai goi. Pentru că o inimă care nu-i ascultată, se simte abandonată. Ori ca să fim sănătoși, trebuie să fim și inimoși.

Așa că, mai știi cum e să îți asculți inima? Nu fricile. Nu piedicile. Nu vocile care nu-ți aparțin – și care în loc te țin.

Dacă am pleca spre lucrurile de care ne e dor, ar fi mai puține acelea care ne dor.

Pentru că alinarea trupească, există doar dintr-o bucurie sufletească.

Să ascultăm mai puține telefoane, și mai mulți oameni.

Să privim prin mai puține ecrane, și în mai multe inimi.

Să fim mai mult, și să lipsim mai puțin.

Doar așa iubim.

Și doar așa trăim.

de Camelia Căpitanu
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...