joi, 23 octombrie 2014

Sa ne bucurăm de orice zi, ca dar de la Dumnezeu

Când am mulțumit ultima oară lui Dumnezeu?! Reușim să vedem tot ceea ce avem sau doar ceea ce ne lipsește?! Bucurați-vă de minunea de a fi, nu de a avea! (Hrisostom Filipescu) 


Din păcate în lumea aceasta consumeristă şi modernă în care trăim, iubim mai mult verbul a avea şi nu verbul a fi. Ne dorim cât mai multe bunuri materiale, dorim să avem adunate cât mai multe comori materiale, să avem tot confortul, să avem o viaţă în care să ne satisfacem toate plăcerile, dar nu vrem să fim copiii Lui Doamne, nu vrem să fim ca fraţii, nu vrem să fim cu bucurie sfântă în suflet, solidari cu bucuriile şi suferinţele semenilor noştri, milostivi, blânzi şi iubitori. Dorim să avem talanţii aproapelui nostru, nu ne place să fim modeşti, simpli, smeriţi, mulţumiţi şi recunoscători pentru talanţii cu care am fost înzestraţi de Bunul Dumnezeu, nu vrem să ni-i înmulţim cu bucurie şi credinţă şi să nu-i îngropăm în lene, indiferenţă şi egoism. Vrem să avem parte de multă iubire dar nu vrem să fim şi noi izvoare de iubire, vrem să primim multe daruri frumoase, dar nu vrem să fim şi noi cei ce dăruiesc cu iubire şi dărnicie din toate cele cu care am fost înzestraţi. Vrem să avem ajutor de la Doamne, dar nu vrem să fim recunoscători pentru iubirea, mila, purtarea de grijă a Acestuia.

Să ne bucurăm de orice zi, ca dar de la Dumnezeu, să ne bucurăm de flori, de soare, de cer, de lună, de stele, de cântec, de joc, de zâmbete, de îmbrăţişări, de bucata de pâine de pe masă, de prieteni, să ne bucurăm că putem vedea, că putem auzi, că putem merge, să ne bucurăm că avem atâtea motive pentru care să-I mulţumim Lui Dumnezeu. Să nu ne ridicăm ştacheta fericirii prea sus ca să nu o mai putem atinge niciodată, să fim oameni ai bucuriei, ai iubirii, ai comuniunii, ai simplităţii Să dorim să avem ce ne e de folos duhovnicesc şi să nu tânjim după lucruri care nu ne sunt de folos pentru mântuirea noastră. Fiti binecuvântaţi!

sursa: facebook

miercuri, 22 octombrie 2014

Viaţa are întotdeauna soluţii


Mintea omenească funcţionează după nişte legi precise; problema este că noi nu le cunoaştem, nu le înţelegem şi nici nu suntem conştienţi de puterea lor, cu atat mai puţin de faptul că ele chiar lucrează. Pentru că bâjbâim în privinţa legilor de funcţionare ale minţii, ne simţim atacaţi de lumea înconjurătoare, ne credem victime ale altor oameni, ne simţim neîndreptăţiţi, credem că există forţe ale răului, care ne pun la colţ, cu genunchii pe coji de nuci şi credem că nu avem nici un fel de control, că suntem la cheremul hazardului în multe situaţii de viaţă. Lucrurile stau şi aşa, şi perspectiva slăbiciunii, şi a puterii răului de a ne pune în genunchi se materializează, dar toate variantele, cele bune, ca şi cele rele, se regăsesc în interiorul conştiinţei, respectiv în interiorul propriei noastre minţi. Înţelegerea legilor minţii, ale conştiinţei, ale sufletului, ale existenţei însăşi nu ne scuteşte de erori, nici nu ne fac să trăim într-un Rai permanent, dar ne ajută să reacţionăm diferit la situaţii de viaţă dezgustătoare, nefericite, urâte sau tulburătoare. Înţelegerea asta ne imprimă un simţ mai accentuat al responsabilităţii privind lucrurile care ni se întâmplă, o putere mai mare de acceptare, capacitatea de a căuta sensul situaţiilor negative de viaţă, lecţiile pe care le conţin şi ne fac să vedem că nici o problemă nu-i fără soluţie.

Oamenii se sinucid, ucid, distrug, fac rău, se umplu de frică, de deznădejde, trăiesc în stres permanent şi-n frică intensă pentru că au în interiorul lor sentimentul de a fi blocaţi, de a nu avea soluţii, pe de o parte, iar pe de altă parte soluţiile care le apar în minte în caz de blocaj sunt întotdeauna distructive sau autodistructive. ”Mintea blocată” nu mai vede soluţii şi nu mai are speranţa de a rezolva situaţia într-un mod fericit. Rezolvarea minţii care trăieşte starea de blocaj este una distructivă sau autodistructivă. Mintea nu ştie să se descurce cu gândurile pe care ea însăşi le crede reale, mintea blocată îşi pierde calitatea ei esenţială; raţiunea. Raţiunea găseşte o logică pozitivă şi plină de speranţă întotdeauna, pe când iraţionalitatea vede ameninţarea peste tot şi crede a fi posibil şi ceea ce este imposibil, dar ceea ce-i posibil e întotdeauan distructiv şi rău. Raţiunea unui bărbat părăsit de soţie sau de iubită e distructivă, e pierdută complet atunci când el găseşte ca soluţie de rezolvare a problemei uciderea şi sinuciderea, agresivitatea, violenţa sau autoagresivitatea. O minte care rămâne în limitele capacităţii sale normale de discernămant, în adevăr şi-n logica firească a vieţii, găseşte de cuviinţă că acceptarea situaţiei e o soluţie. El îşi asumă responsabilitatea pentru situaţia existentă, se autocorectează, îşi ia lecţia de viaţă din situaţia creată şi gândeşte că undeva, în viitor, îl aşteaptă o altă femeie, poate un copil sau mai mulţi, o viaţă nouă. Dacă a fost agresiv în trecut, prea orgolios, violent sau a avut anumite erori de comportament, se va concentra să le corecteze, va învăţa să trăiască diferit lângă o altă persoană, dar – mai ales – el e provocat să gândească logic şi raţional, să sprijine viaţa prin speranţă, prin încredere şi prin adevăr. Mintea raţională nu pică în deznădejde; ea ştie, înainte de orice, să spere, să creadă că ceva mai bun este posibil, că situaţia poate fi rezolvată şi dacă ceea ce a fost în trecut dispare (o persoană, o slujbă, o stare de lucruri, orice). Este important să ştim că în spaţiul existenţei nimic nu-i pierdut; dar legile minţii ne obligă să credem că sunt soluţii pentru toate problemele. Fără ”credinţa” în soluţii care sprijină viaţa, fără să ştim că totul este posibil, că în spaţiul posibilităţilor salvarea şi creşterea au nevoie de încrederea noastră în ele, chiar dacă nu vedem imediat aceste soluţii, riscăm să ne pierdem în iraţionalitate şi-n acţiuni distructive. Asta înseamnă că mintea se blochează, iar logica şi raţiunea sunt pierdute. Adevărul este că viaţa are o mulţime de soluţii, dar este important ca mintea raţională să creadă în ele şi numai după ce ea crede, soluţiile apar. Orice s-ar întâmpla, cât de grav ar fi, viaţa ne învaţă ceva acolo, ne ajută cumva, ne sprijină şi noi trebuie să ştim, doar să ştim, să avem încredere absolută că va fi bine graţie puterii vieţii, care-i arată calea celui ce crede în ea.

de Maria Timuc

marți, 21 octombrie 2014

Dragostea și ale ei miracole


Dragostea. O găsim în diferite forme, în diferiţi oameni, în anumite suflete. Dragostea este tot ce avem mai de preţ pe această lume. Ea înfrumuseţează inimi, chipuri, gânduri, înnobilează spiritul, renaşte în noi speranţă şi emoţie. Este singura care nu ţine cont nici de diferenţe, nici de păreri şi nici de judecăţi. Pur şi simplu se naşte în interiorul nostru şi cu fiecare zi se dezvoltă asemeni unui mugur, înflorind frumos, surprinzător, colorându-ne spiritul, parfumând-ul cu iubire. Este un sentiment atât de cuprinzător şi puternic, încât te face să te simţi unic, special, încrezător. 

Nu trebuie să o pierdem indiferent de câte motive roiesc în jurul nostru, indiferent câte piedici sau obstacole intervin între noi şi oamenii pe care îi iubim. Dragostea, ca orice sentiment trăit de om, nu este perfectă. Atunci când nu este împărtăşită ne poate smulge lacrimi, ne poate trimite dezamăgiri, ne poate desfiinţa vise, dar niciodată nu o să poată şterge amintirea cuiva pe care l-ai iubit. Dragostea, trezeşte în sufletul nostru cele mai ascunse emoţii, maschează defecte, accentuează calităţi, ne transformă în oameni mai buni, mai calmi, mai blânzi, mai răbdători, mai iubitori. Ne simţim protejaţi, mai puţin singuri, iubiţi şi asta ne dă puterea de a merge mai departe, indiferent de cât de greu este drumul. 

Dragostea are mii de definiţii dar este în sine o ecuaţie a cărei necunoscută a rămas şi până în ziua de astăzi un mister. Uneori ne lasă să o aşteptăm făcându-ne să tânjim după ea, alteori ne loveşte pe neaşteptate şi ne trezim îndrăgostiţi până peste cap. 

Dar, în final, dragostea este acel sentiment care nu-i poate lipsi omului, pe care oricine l-a cunoscut, pe care oricine l-a blamat, l-a renegat, l-a simţit. Dragostea este cea care ne lipseşte uneori pentru a ajunge la starea de fericire absolută la care visam dintotdeauna. 

Îmi place să cred că dragostea este cea care a contribuit la starea mea actuală, la persoana care sunt astăzi, la conturarea caracterului meu. Am iubit şi iubesc fără limită persoane dragi mie, dar şi persoane pe care de-abia le cunosc. Mă îndrăgostesc în fiecare zi de gesturile soțului meu, de blândeţea oamenilor, de bunătatea şi de frumuseţea sufletelor pe care le întâlnesc, fără să mă limitez în a simţi, în a le spune deschis, sincer că îi iubesc pur şi simplu. Şi sentimentul de iubire reciprocă pur şi simplu mă înalţă, mă schimbă complet. Nu mai simt teamă, nu mai simt singurătate sau răceală. Simt doar căldura cu care mă înconjoară, iubirea lor, înţelegerea şi suportul pe care ştiu că pot conta întotdeauna. Iubirea nu are limite, nu este condiţionată de nimic. Poţi simţi iubire atât pentru persoane cât şi pentru animale. Şi asta fiindcă sufletul tău poate cunoaşte o astfel de mărinimie, o astfel de iubire fragmentată în mici doze destinată fiecărui suflet care trece prin viaţa ta. Iubirea este atât de multă, atât de mare încât este suficientă pentru toţi. Iubirea este cea care ne salvează, cea care ne ridică, cea care ne înalţă şi ne învaţă să zburăm departe de temeri, de gânduri negative, de tot ce ne reţine, de tot ce ne blochează. Nimic nu ne reţine în a ne arăta iubirea, în a o simţi. Doar că, câteodată, omul uită să iubească sau din teamă de a fi rănit renunţă la ea înainte să-i cunoască mângâierea. Îmi place să cred că încă mai există iubire necondiţionată, oferită din inimă, cu drag. Îmi place să cred că oricât de dezamăgitoare ar fi uneori, merită să ne încredem totuşi în puterea şi în frumuseţea ei. Îmi place să cred că dragostea merită orice, oricât, oricum, oricând. Dragostea este miracolul nostru de zi cu zi, cu care am fost binecuvântaţi. Suntem datori să iubim şi să primim iubire. Ce ne costă? Ce ne reţine? În final, vom constata că nimic, în afară de noi. Noi, oamenii.

luni, 20 octombrie 2014

Beneficiile îmbrăţişării şi ale atingerii

“Milioane şi milioane de ani şi tot nu mi-ar putea da jumătate din timpul suficient pentru a descrie acea mică clipă de eternitate când îţi pui braţele în jurul meu şi eu îmi pun braţele în jurul tău.” – Jacques Prevert


Îmbrăţişarea un gest mic, banal, făcut doar pe jumătate sau din obişnuinţă, un gest pe care îl luăm de cele mai multe ori ca atare… Dar acest gest mic poate face minuni mari pentru fiecare dintre noi. Lăsaţi-vă îmbrăţişaţi când simţiţi nevoia. Acordaţi o îmbrăţişare dacă cel de lângă voi are nevoie de ea. Îmbrăţişarea este un medicament universal. Uneori o rază de soare. O consolare… O mângâiere… O speranţă… Un gest uşor prin care îi aminteşti celuilalt că îi eşti alături, la bine şi la rău …

Imaginaţi-vă că două inimi îşi strâng mâinile cu căldură… Este ceea ce se întâmplă în timpul unei îmbrăţişări. Distanţa dintre oameni şi inimi se scurtează considerabil în timpul unei îmbrăţişări autentice. Suntem cel mai aproape de latura noastră umană. Îmbrăţişaţi cu sinceritate şi din toată inima! Îmbrăţişaţi fără un motiv anume. Îmbrăţişează pe cineva cel puţin o dată pe zi. Îmbrăţişează de două ori într-o zi ploioasă. Îmbrăţişează cu un zâmbet. A ţine ochii închişi este opţional. ‘Cuibăreala’ este o îmbrăţişare prelungită. Îmbrăţişările de dinainte de culcare alungă visele rele. Nu îmbrăţişa niciodată mâine o persoană pe care ai putea să o îmbrăţişezi astăzi. Nu poţi da o îmbrăţişare fără să primeşti una înapoi.

De ce să oferim şi să primim îmbrăţişări? 

Beneficiile îmbrăţişării şi ale atingerii:

Îmbrăţişarea reuşeşte, mai pregnant şi mai vizibil decât multe din lucrurile care ne înconjoară, să ne îmbunătăţească starea de spirit şi să scadă în schimb nivelul de stres. Conform unui studiu efectuat în cadrul Universităţii Carolina de Nord, nivelul cortizolului, un hormon secretat de glandele suprarenale în condiţii de stres şi tensiune, a scăzut semnificativ când persoanele participante la studiu au fost îmbrăţişate de partenerii lor pentru minim 20 de secunde. Un nivel mare al cortizolului poate determina creşterea tensiunii şi a nivelului de zahăr din sânge.

Îmbrăţişarea reduce tensiunea arterială, având astfel un efect benefic asupra inimii şi prevenind instalarea anumitor boli ale inimii. Studii recente au demonstrat că în timpul îmbrăţişării are loc o eliberare semnificativă de oxitocină, hormonul ataşamentului şi al iubirii, cel care determină sentimentul de afecţiune şi de apropiere faţă de cineva. Tot oxitocina joacă un rol esenţial în relaţia dintre mamă şi copil, creând legătura unică dintre cei doi.

Îmbrăţişarea are un efect calmant, având rolul de a regla bătăile inimii. Conform unui alt studiu, frecvenţa cardiacă a celor care se îmbrăţişează se reduce cu 5-10 bătăi pe minut. Un alt studiu efectuat în 2000 arată că bebeluşii care au fost îmbrăţişaţi în timp ce li se efectuau anumite teste la sânge au plâns mai puţin şi au avut un ritm al inimii mai regulat decât cei care nu au fost îmbrăţişaţi.

Obiceiul de a îmbrăţişa o persoană şi de a-i freca uşor spatele facilitează circulaţia sângelui către organele vitale, contribuind astfel la prevenirea atacurilor de inimă

Îmbrăţişarea are un efect stimulant pozitiv şi asupra sistemului nervos, fiind folosit de multe ori ca şi tehnică terapeutică de către mulţi psihologi.

În timpul îmbrăţişării, se eliberează în mod natural şi alte substanţe chimice benefice, dopamina fiind una dintre ele. Dopamina este o substanţă secretată de creier, responsabilă de starea de bine şi de buna dispoziţie a unei persoane.

ÎMBRĂŢIŞAREA…

… ne face să ne simţim bine;

… risipeşte sentimentul de singurătate;

… ne ajută să ne depăşim fricile;

… ne ajută să ne construim stima de sine;

… favorizează altruismul;

… controlează apetitul;

… scade tensiunea arterială;

… ne ajută să luptăm împotriva insomniei;

… ne confirmă existenţa noastră fizică;

… scade riscul apariţiei bolilor de inimă;

… ajută la scăderea nivelului de cortizol, mai ales în cazul femeilor;

… reglează producţia de hemoglobină;

… oferă o alternativă sănătoasă şi sigură la alcool şi droguri;

… transmite sentimentul de ‘a aparţine’;

… efectele îmbrăţişării au loc chiar şi atunci când îmbrăţişarea încetează. Îmbunătăţirile fizice şi emoţionale pe care îmbrăţişarea le aduce organismului durează mai mult decât îmbrăţişarea în sine;

…ajută la eliberarea durerii fizice;

… îmbrăţişarea vindecă.

Îmbrăţişarea, acest schimb minunat de afecţiune, căldură şi sprijin, nu este specific doar fiinţei umane. Gesturi similare au fost observate şi la alte specii de animale. Însă alte animale precum câinii, au tendinţa de a se bucura mai puţin decât oamenii sau alte primate de plăcerea pe care o oferă o îmbrăţişare. Câinii, spre exemplu, interpretează aşezarea unei lăbuţe peste alt câine, drept semn de dominanţă şi nu îi acordă aceeaşi semnificaţie de protecţie, afecţiune şi sprijin.

O simplă îmbrăţişare poate face din această lume un loc mai bun.

Sursa articol: suntsanatos.ro

duminică, 19 octombrie 2014

Cât de 'al meu' este timpul?


Uneori, nimic nu-l enervează mai tare pe om decât să vadă că i se răpeşte, pe neaşteptate, timpul, care îi părea în întregime la dispoziţia sa. Este suficient să primească o vizită neanunţată, atunci când se pregătea pentru o seară liniştită, ca să fie scos din sărite. Astfel de solicitări, deşi minore, în sine, par multora de-a dreptul insuportabile.

Omul se mânie straşnic atunci când simte că îi este furat timpul, care, crede el, îi aparţine în întregime. Pentru aceasta, un gând pe care diavolul îl aruncă în mod susţinut în mintea omului este acesta: "Timpul meu este al meu şi al nimănui altcuiva, deci am dreptul să-l investesc doar în ce vreau eu".

La începutul fiecărei zile, omul are înainte douăzeci şi patru de ore, pe care le poate închina lui Dumnezeu, le poate pune la dispoziţia aproapelui, din iubire, sau le poate ţine pentru sine, în chip egoist, convins fiind de faptul că acest interval de timp îi aparţine de drept, din naştere.

Drepturile de autor sunt o recunoaştere a meritelor cuiva pentru existenţa unui anumit lucru şi o împuternicire a aceluia asupra lucrului respectiv. Oare, poate avea omul drepturi asupra timpului vieţii sale?! Evident, nu. Nu omul a creat timpul, nici putere are asupra lui, ca să-l grăbească sau să-l oprească în loc.

De prea multe ori, omul simte că ceilalţi îi fură timpul, fie serviciul, fie rudele, fie chiar Biserica, adică Dumnezeu. Din cauza acestei greşite raportări la timp, unii credincioşi simt că-l fac dator pe Dumnezeu, atunci când vin la sfintele slujbe.

Omul nu poate nici să creeze, nici să ţină pe loc vreo clipă. Timpul vieţii sale îi este în întregime dăruit. Ca şi toate celelalte lucruri. Chiar şi trupul este un dar, asupra lui omul neavând voie să lucreze după bunul plac, în mod iresponsabil. Numai diavolul încurajează acest simt al proprietăţii, prin mândrie şi lipsa unei drepte judecăţi. Iar această judecată nu este una care îl responsabilizează pe om, ci una care îi dă senzaţia de putere necondiţionată asupra lucrului respectiv.

Se pierde tot mai mult din vedere sensul profund al timpului, uitând că orice clipă poartă în sine pecetea veşniciei. Pentru aceasta, omul se arată adesea rezervat în a acorda altora măcar câteva clipe din timpul său. Uităm că Dumnezeu ne-a dăruit tot timpul Său, adică veşnicia, iar noi nu suntem dispuşi să-I înapoiem Lui sau să dăruim altora măcar o parte din darul primit.

de Teodor Danalache

sâmbătă, 18 octombrie 2014

Atunci când iubeşti, ar fi foarte bine să uiţi tot ceea ce ai învăţat despre iubire

Iubirea înseamnă să dăruieşti. Să dăruieşti iubire, sentimente, să te dăruieşti pe tine. 


Mulţi înţeleg greşit iubirea. În societatea de consum în care trăim, am fost învăţaţi că totul este de vânzare, şi încercăm să facem şi cu iubirea la fel. Atunci când cumpărăm ceva persoanei iubite, de la flori şi ciocolată, până la maşini şi vile, noi facem, o afacere. Oferim ceva, în speranţa de a primi altceva în schimb. Încercăm să cumpărăm sentimentele celuilalt. Unii chiar cred că iubirea este direct proporţională cu cadourile oferite. Este păcat că s-a ajuns aici. Ironic, lucrurile sunt mult mai simple decât credem. Există o lege biblică, care spune că tot ceea ce dăruieşti se va întoarce înzecit la tine. Dacă căutăm iubire, tot ceea ce avem de făcut este să dăruim cât mai multă iubire în jurul nostru. Iubirea sinceră nu poate fi cumpărată, deci nu o mai asociaţi cu cadourile şi banii. Da, la o aniversare, poţi cumpăra cadouri celor dragi, dar asta nu are nici o legătură cu iubirea. Le cumperi pentru că poţi, şi vrei să le faci o bucurie. De iubire în schimb, nu îţi poţi aminti doar la aniversări. Ea trebuie purtată în suflet şi dăruită necondiţionat, zi de zi. 

Când iubeşti pe cineva, nu înseamnă că acea persoană îţi aparţine. Poţi doar să speri că iubirea îţi va fi împărtăşită. Dar nu vrem să acceptăm aceasta şi încercăm din răsputeri să stăpânim persoana iubită. Lumea din jurul nostru este plină de astfel de exemple : soţul vrea să îşi domine soţia, soţia vrea să îşi domine soţul, părinţii vor să îşi domine copiii, mai târziu copiii vor să îşi domine părinţii etc. Prin aceasta nu facem decât să ucidem iubirea. Ea va fi repede înlocuită cu alte sentimente ca gelozia, obişnuinţa, neîncrederea, teama, etc. Când iubeşti pe cineva, nu trebuie să îl ucizi spiritual, nu trebuie să-l aduci pe “drumul” tău. Trebuie să fiţi asemeni stejarilor care cresc în libertate. Nici unul nu creşte în umbra celuilalt. Fiecare are spaţiul lui propriu, doar direcţia este comună. Un vechi proverb spune că a iubi nu înseamnă a te uita unul în ochii celuilalt, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie. 

În altă ordine de idei, atunci când iubeşti, ar fi foarte bine să uiţi tot ceea ce ai învăţat despre iubire. Cum nu există doi oameni la fel, nici iubire identică, nu există. Atunci când simţi că iubeşti, fi tu însuţi, nu spune sau fă anumite lucruri, doar că aşa ai auzit, sau văzut la alţii. Lasă iubirea să se manifeste liberă prin tine, tu doar fiind recunoscător pentru prezenţa ei. Dacă îţi vine să strigi, strigă, dacă îţi vine să umbli desculţ prin ploaie, umblă, dacă îţi vine să plângi, plânge, dacă îţi vine să râzi, râde etc. Totul este permis în iubire, atâta timp cât aceste trăiri sunt ale tale şi sunt expresii ale iubirii din tine. 

- Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă. (Grigore Vieru) 

- Dacă vrei să fi iubit, iubeşte. (Seneca)
- Iubirea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei. (John Fowles)
- Cu cât judeci mai mult, cu atât iubeşti mai puţin. (Honore de Balzac)
-Iubirea pe care o dăruim altora, este singura pe care o păstrăm pentru noi. (Elbert Green Hubbard) 

sursa facebook

vineri, 17 octombrie 2014

Femeia deghizată şi femeia autentică


Am avut odată ocazia să interacţionez cu pacientele dintr-un spital de psihiatrie. Îmi amintesc limpede şi în detaliu când priveam o tânără pacientă care venea senină spre mine. Mi-a mângâiat părul într-o admiraţie sinceră şi m-a rugat să o dau cu rimel. Atunci, observându-i comportamentul ulterior, am văzut pentru prima dată pe cineva care a făcut asta doar pentru sine.

S-a privit încântată în oglindă, după care şi-a luat un măr şi s-a aşezat în pat privind în gol. Nu avea acea sete de a ieşi din comun, de a-şi purta podoaba printre ceilalţi, de a se hrăni cu aprecieri. Îi era de ajuns propria încântare.

În amintirea acestei experienţe dezvolt ideea şi observ parada zilnică a femeii de a-şi acoperi goliciunea, deghizând ceea ce este în decoruri menite să creeze miraje, să seducă şi să alimenteze iluzia superiorităţii unei frumuseţi neresimțite pe dinăuntru. Există adesea printre femei decizia de a renunţa la o petrecere din cauza lipsei unei toalete care să o facă să se simtă frumoasă, fiind dependentă de altfel de aceasta.

Deşi spunem că o facem pentru noi însene, am observat pe propria-mi piele dezamăgirea (trezirea din amăgire) ignorării podoabelor sau schimbărilor mele estetice.

Bărbatul atras de o femeie, va fi la fel de încântat şi de rochia roşie, mulată şi de pijamalele cu ursuleţ, de chipul fardat şi de obrajii boţiţi de pernă, căci pasiunea puternică este sau nu este, ea nu poate fi mascată.

Însă da, o femeie deghizată mereu va atrage un bărbat deghizat.

Toaleta ţine locul unui ecran pe care să fie afişat mesajul clar: sunt atrăgătoare/te doresc, precum muţii, căci devenim mute în faţa propriilor forţe interioare care intră în conflict cu prejudecăţile sociale, alegând să ne supunem lor şi implicit imaginii pe care ne-o creăm.

Dezamăgirea este că această reuşită, după ce femeia îşi atinge scopul validării propriei frumuseţi, nu foloseşte la nimic. Fiecare efort investit fiind atât de fragil, dependent de cum licitează ceilalţi, o singură părere dezaprobatoare duce la falimentul eleganţei şi frumuseţii.

Femeia autentică nu are nevoie nici de aprobare, nici de dezaprobare, înţelegând perspectiva investitorilor corupţi care s-au lăsat prinşi în ruleta rusească a jocului de imagine a unui sine fals, ea fiind aşa cum este.

Nu se simte goală, ci se lasă descoperită atunci când simte, nemascând, afişându-şi natura exact aşa cum este, cu bucurie, senină pentru fiecare rid, trăsătură, curbură a corpului. Ea este într-o continuă armonie cu natura, acceptându-se în toată splendoarea sa, iubindu-şi sânii lăsaţi după alăptare, chipul uneori palid, construcţia corpului, vocea, tot, emanând o senzualitate resimţită în tot ceea ce face.

de Alina Georgiana Hristea
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...