joi, 30 iulie 2015

Când eşti tu însuţi atragi oamenii şi experienţele potrivite


La început, s-ar putea să nu ştii cum să fii tu însuţi. După atâta timp în care am fost învăţaţi să ne conformăm şi să ne încadram în definiţii, nu înţelegem că există şi alt mod de a trăi. Când în sfârşit înţeleg, mulţi devin rebeli, non-conformişti. Nu pentru că încep să fie tot mai mult ei înşişi, ci pentru că scot la suprafaţă tot ce au reprimat în trecut. Pentru că înţeleg cât de mult i-a constrâns societatea şi se revoltă. Aşa că încep să facă lucruri care nu-i reprezintă cu adevărat. Pe unele dintre ele le regretă mai târziu. Aceste acte de libertate personală nu le împlinesc cu adevărat nevoile. Sunt doar o etapă. Unii trec de ea, alţii rămân în ea şi o transformă într-un stil de viaţă.

Cei care reuşesc să înţeleagă mai mult, încep să guste cu adevărat libertatea de a fi ei înşişi. Nu exprimată ca revoltă, ca furie împotriva normelor sociale sau ca nevoie permanentă de a fi altfel decât ceilalţi. Ci ca acceptare a lucrurilor aşa cum sunt, ca recunoştinţă pentru tot ce este şi ca dorinţă de a se apropia progresiv de cea mai bună versiune a lor.

Când eşti tu însuţi o faci în linişte. Devii tot mai conectat cu trăirile tale şi îţi respecţi tot mai mult spaţiul interior. Înţelegi că ceea ce eşti este ceea ce dăruieşti celor din jur. Înţelegi că doar fiind tu însuţi poţi atrage oamenii şi experienţele potrivite.

Să fii tu însuţi înseamnă să fii sincer cu tine. Să-ţi saluţi cu zâmbetul pe buze fricile şi să recunoşti în ele cei mai buni profesori. Pentru că sunt. Să nu încetezi niciodată să creşti şi să vrei mai mult pentru tine, bucurându-te de tot ceea ce ai deja. Să te iubeşti cu tot ceea ce eşti. În linişte, în intimitatea spaţiului tău în interior. S-ar putea să nu ieşi în evidenţă la fel de mult ca atunci când eşti rebel şi cauţi în permanenţă să te distingi de ceilalţi. Dar te vei simţi în largul tău oriunde te vei duce. Pentru că vei şti că eşti acasă. Vei avea încredere în tine şi vei şti cine eşti. Chiar dacă procesul de autocunoaştere este într-o continuă derulare. La nivel intuitiv, vei şti întotdeauna cine eşti. Iar asta se simte.

Să fii tu însuţi înseamnă să-ţi fii loial. Astfel, vei fi loial fiecărui om cu care te vei intersecta de-a lungul vieţii, indiferent de natura sau calitatea relaţiei. Este o chestiune de atenţie interioară. De curaj şi tăria de a-ţi onora atât slăbiciunile, cât şi calităţile. Este o chestiune de conştientizare a potenţialului personal şi de dorinţa de stabili conexiuni autentice cu cei din jur. Cu fiecare om cu care relaţionăm suntem altfel în funcţie de nivelul pe care se stabileşte conexiunea. Dar esenţa este aceeaşi: sufletul în continuă creştere, revelare de sine şi îmbogăţire.

sursa:
https://atractiasuccesului.wordpress.com/

miercuri, 29 iulie 2015

…pentru oamenii care știu ce vor de la viață.


Pierdem foarte multe din cauză că nu reușim să găsim acel echilibru atât de necesar unei vieți pline și satisfăcătoare. Pierdem pentru că nu știm cum să gestionăm toate lucrurile care ni se întâmplă, toate situațiile care pur și simplu „lovesc” în noi. Pierdem pentru că ne lăsăm „fugăriți ”în zeci de direcții, fără a putea spune „nu”. Pierdem pentru că în momentul în care ne aflăm în fața unei circumstanțe anume nu știm cum să reacționăm, nu știm cum să evităm să ne încărcăm timpul și sufletul totodată cu lucruri inutile. Pierderile sunt pe toate planurile, inclusiv cel personal sau intim. Din dorința de a avea cât mai mult sau de a fi apreciați de alții devenim mai permisivi, mai înțelegători cu cei din jur, însă nu și cu noi. Reușim să facem față tuturor obiectivelor propuse, însă nu ne întrebăm cu ce preț.

Ne epuizăm resursele corpului și ne „obosim” sufletele încercând să fim un exemplu pentru cei din viața noastră. Tragem, însă la un moment dat nu mai știm pentru ce. Suntem chinuiți de „lipsa banilor” și vânăm orice afacere care ne-ar putea ajuta în acest sens. Uneori, această vânătoare de succes, de valori, de bunuri, ne transformă în niște roboței care nu mai pun preț pe sănătatea lor, pe ei înșiși. Mizăm foarte mult pe tinerețe și ne „înșelăm” mintea cu principii de genul „când ești tânăr poți”. Ei bine, la un moment dat nu o să mai poți. La un moment dat o să te saturi de tot ce ai făcut „prost” și lipsit de calitate. La un moment dat „peticitul ” propriei vieți nu ți se va mai părea atât de ușor de suportat. La un moment dat vei privi înapoi și vei vrea să faci inventarul acțiunilor tale. Și cine știe dacă rezultatul se va dovedi satisfăcător.

Nu este greu să spunem „până aici” sau „vreau altceva de la viața mea”. Nu este greu să visăm altfel de vise sau să ne dorim să fim altfel decât suntem acum. Nu este greu să ne oprim din ceea ce facem dacă considerăm că nu mai avem nici o satisfacție. Nu este greu să o luăm de la început, să facem ceea ce ne-a fost teamă să încercăm. Nu este greu, însă este inconfortabil. Iar confortul în zilele noastre este un drog. Sunt mulți cei care nu nu pot face primul pas. Cei care se mulțumesc cu locul „călduț” care nu le aduce cine știe ce satisfacții. Sunt mulți cei care aleg calea ușoară, pentru că puțini sunt cei care reușesc să-și croiască propriul drum.

Pierdem foarte multe pentru că nu îndrăznim să ne ridicăm din propria lașitate. Pentru că ne-am obișnuit cu puțin, pentru că ne-am obișnuit să lăsăm pe alții să construiască imperii cu visele noastre, pentru că ne-am obișnuit să muncim ca alții să ducă o viață de vis.

Pierdem foarte multe și nu realizăm acest lucru pentru că suntem foarte implicați în lucrurile mărunte ale vieții. Suntem 99% serviciu și 1% familie. Ce spune asta despre noi? Ce spun copiii noștri? Familia noastră? Soțul, soția? Iubitul, iubita? Ce spune viața asta atât de frumoasă și minunată când observă că nu este trăită la maximum? Ce simte Dumnezeu când te vede trist, surmenat și plictisit de viață, deși ai numai 20 de ani? Ce spui tu când privești la ziua de ieri? Ce vei face astăzi pentru tine? Va avea impact aceste rânduri pentru tine sau pur și simplu vei considera că este o altă aberație.

Acest post nu este pentru oricine. Aceste gânduri sunt doar pentru oamenii care știu ce vor de la viață și nu se tem să ceară ce li se cuvine.

sursa:
https://anasstassya.wordpress.com/

marți, 28 iulie 2015

Nuferii cresc în noroi... La fel ca ei, oamenii buni "cresc" prin dificultăţi şi suferinţi.

Calea florii de nufăr


Cele mai strălucite minţi ale lumii s-au născut în familii sărace. Au plecat prin viaţă cu picioarele goale, dar cu sufletul şi cu mintea deschise către acel "ceva lăuntric", care le-a spus în taină: "Mergi înainte, orice ar fi, tu poţi să reuşeşti, tu poţi să-ţi împlineşti visul!". 

Vocea lăuntrică sau acea parte din tine însuţi care-ţi ştie drumul şi te călăuzeşte necondiţionat atunci când te deschizi să o asculţi nu se vaită, nu-ţi plânge de milă şi nu spune că ceva ar fi prea greu sau altceva ar fi cu neputinţă pentru tine. Vocea aceasta misterioasă, atât de şoptită, încât adesea ar părea că nu-i altceva decât propria ta voce, se aude pe frecvenţe mai înalte şi mai strălucitoare decât frecvenţele vieţii, în care domină suferinţa, lipsurile sau nefericirile omului. Unii o numesc voce divină. Alţii îi spun intuiţie. Oricum am numi-o însă, vocea interioară ne însoţeşte pe toţi într-un univers interior al armoniei, al speranţei şi al frumuseţii, pe când mintea de zi cu zi pare să vieţuiască... pe coordonatele zbuciumului şi ale îndoielii. Logica existenţei ar spune că un copil sărac, desculţ şi lipsit de sprijin nu are şansa de a cunoaşte succesul dacă nu are părinţi să-l sprijine, dacă nu are o ţară care să-l ajute, nişte legi care să-l favorizeze. Dar realitatea experienţei umane dovedeşte că nu-i aşa. Ba ea arată în atât de multe cazuri că logica ni se surpă în faţa realităţii care face ca nufărul cel frumos să înflorească în mlaştină. Logica ni se surpă în faţa existenţei savantului, a omului bogat, a inventatorului strălucit, a artistului minunat, care-a crescut - ca şi nufărul - din suferinţă şi privaţiune. 

Cel născut în privaţiune nu mai priveşte cu teamă privaţiunile. Nu mai priveşte spre viitor cu spaimă, nici nu condamnă pe cineva pentru lipsurile sale. El se concentrează asupra soluţiilor. El îşi ia urechile de la zumzetul şi vaietele lumii, îşi ia ochii de la ceea ce-i lipseşte şi, prin aceasta, nu mai emite energie emoţională negativă. Nu mai emite pe frecvenţele joase ale suferinţei, aşa încât... suferinţele îl lasă în pace în cele din urmă. Un câine te latră de îndată ce te vede. Se ţine după tine un timp, apoi - dacă nu-l antrenezi sau conversezi cu el fără teamă, câinele se retrage încetişor. Nu are de ce să fie furios pe tine. Nu mai are motiv să fie nervos şi să te muşte. Asta se întâmplă şi cu oamenii care reuşesc strălucit în viaţă. Ei lasă "câinele suferinţei" să latre, eventual coexistă cu el o bună bucată de drum, dar în timpul acela caută soluţii. Îşi umplu mintea de speranţă şi de credinţă. Şi, mai presus de toate, îşi ascultă vocea lăuntrică. Ea poate spune într-o zi: "Du-te în locul acela sau învaţă cutare lucru. Citeşte cutare carte sau mergi pe drumul acela. Dă un telefon acum, pune întrebarea asta sau cealaltă!". Şi omul ascultă. Caută, lucrează cu sârg, crede în şansa lui, îşi ascultă intuiţia şi acţionează aşa cum îi spune ea. 

Să-ţi asculţi vocea lăuntrică înseamnă să ştii - înainte de toate - că ea nu se lamentează niciodată. Nu-ţi plânge de milă pentru suferinţele pe care le înduri. Nu-ţi spune "nu poţi, eşti bolnav, ţi-e rău, nu eşti în stare de nimic, dacă n-ai pe nimeni nu reuşeşti niciodată, dacă n-ai bani eşti pe nicăieri". Aceste gânduri vin din lume. Sunt gândurile suferinţei lumii. Vocea lăuntrică sau vocea călăuzitoare a Sinelui tău îţi spune că poţi, că eşti în stare, că ai şanse în orice situaţie ai fi. Chiar dacă o auzi ca prin vis, important este să ştii că gândul cel bun este gândul vocii tale interioare. Gândul care te îndeamnă să cauţi, să speri, să crezi, să vrei şi să visezi se naşte din vocea lăuntrică, din partea divină a fiinţei tale. Tu trebuie să faci diferenţa dintre gândul care-ţi spune că poţi şi cel care-ţi spune că nu poţi. Tu alegi pe care dintre ele îl asculţi. Oamenii care reuşesc în viaţă îşi ascultă gândul cel bun, oricâte obstacole le-ar sta în cale, oricâte piedici ar părea mai reale decât gândul lor. Pentru că ei fac distincţia corect între vocea minţii şi vocea interioară, izbutesc să depăşească obstacolele şi să găsească în propria viaţă calea florii de nufăr.

de Maria Timuc

luni, 27 iulie 2015

Greşelile în relaţii, despărţirea şi eşecul


Te așteptai să-ți enumăr care sunt greșelile pe care oamenii le fac în relații? Ei bine, n-o să fac asta pentru că e irelevant. A greși e foarte uman și folositor, iar eșecul de care mulți vorbesc…nu există, pentru că dragostea nu e un trofeu.

Mă amuză când văd cum la fiecare despărțire oamenii își pun problema greșelilor și a eșecului într-o relație, dar știu ce înseamnă că și eu am căzut cândva în această iluzie. Ca și cum despărțirea ar fi o pedeapsă și trebuie identificat păcătosul.

În majoritatea cazurilor, păcătosul e…celălalt Sau, în cazuri mai deosebite, cineva face pe martirul și își asumă responsabilitatea pentru tot ceea ce nu a mers în relație. Pe acest martir îl poți identifica ușor după tonul tragic cu care îți spune „iar am eșuat în relație”…

Din păcate, mulți oameni confundă despărțirea cu eșecul. De cele mai multe ori din cauza programului inserat încă din copilărie „și au trăit fericiți împreună până la adânci bătrânețe”. Nu pot să nu mă întreb oameni buni, dar dacă am scoate cuvântul „împreună”, nu mai poate exista fericire?

E musai să fie așa? De ce trebuie să condiționăm fericirea de durata unei relații?

Bunicii mei au trăit împreună mai bine de 50 ani și ai fi zis că sunt un cuplu reușit. În realitate abia se tolerau unul pe altul, dar erau deja într-o relație de dependență căreia doar moartea i-a pus capăt. Pentru mine, relația lor a fost un exemplu de „așa nu”.

Adevărul e că nicio relație fie ea de lungă sau de scurtă durată nu-ți garantează fericirea, așa că tot ce poți face este să o savurezi la maxim, iar dacă relația s-a terminat să accepți asta, fără a căuta vinovați, nici măcar pe tine. Dacă te simți bine cu cineva acum, asta nu garantează că așa va fi toată viața.

Vin la mine oameni care mă întreabă ce să facă pentru ca relația lor să meargă? Sunt n metode pentru așa ceva, dar mereu întreb, ești sigur că asta vrei? Unii vor să vopsească frumos pe dinafară o mașină căreia i s-a stricat motorul de multă vreme, de dragul de a păstra aparența fericirii în familie.

Alții par să-și dorească să împingă un bolovan la deal toată viața, de pentru că cred că o relație „se muncește din greu” și presupune mult sacrificiu și efort.

O relație nu e o competiție pe care trebuie s-o câștigi sau în care ai ceva de demonstrat. Despărțirea nu e o pedeapsă așa cum fericirea în relația de cuplu nu e o recompensă.

Ești fericit(ă) sau nu, indiferent de relațiile tale. Dacă nu te simți bine singur mai mult de un minut, cât timp crezi că te vei simți bine cu cineva? Dar ești liber(ă) să te minți cât vrei tu.

Aș spune, din experiență, că fericirea apare atunci când relațiile din interiorul tău sunt armonizate (relația minte-corp-emoții-suflet), iar relațiile astea nu ți le poate armoniza altcineva (cel mult temporar) decât tu însuți .

Suferința la despărțire

Văd oameni care suferă foarte mult timp de pe urma unei despărțiri. Am fost și eu cândva unul dintre ei și pot spune că suferința aceasta nu apare decât dacă în subconștientul tău ai asociat fericirea cu acea relație și nu mai vezi altceva.

Vorbesc de „acea relație” pentru că în realitate noi relaționăm zilnic și avem parte de diverse tipuri de relații care cam reflectă ce se întâmplă de fapt înăuntrul nostru și pe care le ignorăm destul de mult.

În momentul în care alegi să te focalizezi exclusiv pe un anumit tip de relație de care îți condiționezi starea de bine (fie că e relația de cuplu, cu copilul, relația cu partenerul de afaceri, etc), începe suferința. Mulți nu sesizează genul ăsta de suferință până când nu se amplifică suficient de tare ca să-și dea seama că relația e disfuncțională deja de mult timp.

Atunci când ești cu adevărat prezent și atent într-o relație, indiferent de natura ei (și atunci când îți saluți vecinul sau îi mulțumești vânzătoarei de la magazinul cu fructe), cu siguranță vei avea parte de o relație de calitate și în cuplu.

Altfel, vei fi la fel de superficial în relația aparent superbă cu care te afișezi în public sau pe facebook, precum ești în toate celelalte relații pe care le consideri irelevante pentru că nu te interesează decât atunci când poți obține ceva prin ele.

Cu alte cuvinte, nu poți avea o relație de cuplu autentică dacă tu te comporți cu falsitate (cu măști) în alte relații. Și da, e perfect în regulă să faci greșeli și să înveți din ele.

Problema în relații nu sunt greșelile (acestea ne fac mai umani), nici măcar nerecunoașterea lor (care ne fac mai inumani), ci faptul că nu suntem cu trup și suflet acolo, unul cu celălalt.

Nu ești cu acel om atunci când aștepți mereu să îți dea ceva sau să fie la dispoziția ta, când cauți să-l înțelegi mental, când cauți să-i dai sfaturi sau să-l critici sau când îi spui cuvinte de dragoste pe pilon automat (din minte și atât) sau când îi pui etichete care limitează din start relația (chiar și termenul de „soț”, „soție” poate limita mult o relație).

Fiecare relație pe care ai avut-o sau o ai e foarte importantă, iar dacă îi recunoști rolul, fără a mai arăta cu degetul sau fără a avea remușcări, te vei simți din ce în ce mai împlinit(ă). Căci fiecare relație reflectă și hrănește o parte din tine. Paradoxul e că tot ce îi oferi celuilalt îți oferi ție. So relax, nu e comerț și nimeni nu-ți datorează nimic!

Cel mai probabil relațiile nu-ți garantează fericirea, dar felul în care le tratezi te poate duce la o stare de fericire greu de descris în cuvinte…sau nu.

de Adela Haru

duminică, 26 iulie 2015

Binecuvântează şi mulţumeşte pentru tot ce primeşti...

Vei înţelege mâine lecţia de astăzi!

"Aşteaptă raza de soare şi binecuvântarea lui Dumnezeu" 

Te întorci în casa sufletului tău. Ești fidel inimii tale. Mintea are legi, uneori cam reci. Oameni frânţi sufleteşte găsim la tot pasul. Au fost, sunt şi vor mai fi. Ne rănim între noi din orgoliu, invidie, neputinţe. Postiţi, rugaţi, iertaţi. Spăşiţi sau nu. Societatea cu al ei carusel a ameţit conștiințe. Sunt succese care coboară și înfrângeri care te înalță. Important e să poți dormi liniștit noaptea…Este loc și de căință.

Oamenii au nevoie de timp ca să te ierte, Doamne însă are nevoie de Clipă: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca, 23, 43). Cine te iartă, te va ierta, iar cine te urăşte, te va urî. Mai ales dacă ţine morţiş să rămână mic. Şi nu are nevoie de ani, de dovezi, de… Ce bine că Dumnezeu nu e ca omul, că demult ar fi trebuit să fie sfârşitul lumii! Doamne încă mai aşteaptă întoarcerea, iertarea, iubirea, recunoştinţa, comuniunea.

Caută noi începuturi și descoperă bucuria de a lăsa trecutul în urmă. Reproșurile sunt mai grele ca necazul în sine. În viață nu poți să spui oricui orice. Mulți rămân doar la ambalaj, oricât am povesti despre gustul miezului. Fiecare om are taina sa. Inimă fină sau cu multe crestături. Intuiții, inspirații, structuri logice. Iartă! Strângerea de inimă să devină strângere de mână. Roagă-te! Fiecare grăunte are făină, dar şi tărâţe. Şi cel mai bun vin are drojdia lui. În fiecare rău e un bine, depinde de noi ce alegem să folosim, să vedem. Binecuvântează şi mulţumeşte pentru tot ce primeşti. Vei înţelege mâine lecţia de astăzi!

Durerea unui suflet uneori e atât de mare ca şi cum ar fi durerea întregii lumi. Poartă în el toată umanitatea. La fel e şi cu bucuria. Şi cu plânsul. Durerile sufletului sunt mai puternice decât durerile trupului. Viermele neîncrederii pătrunde în solul sufletului și roade toate rădăcinile plantelor îngrijite, mai ales a florii încrederii. Şi e tare greu de semănat după ce pământul inimii e uscat şi sunt bolovani acolo. Udă cu lacrimi ce e de udat, ară cu iertare, discuieşte cu bunătate şi seamănă iar seminţele iubirii. Aşteaptă raza de soare şi binecuvântarea lui Dumnezeu. „Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea.” (Ps.33,13)
Atât sentimentul aroganței și al superiorității, cât și al insuficienței și al inferiorității sunt atitudini extreme ale vieții ce pot dărâma ființa oricui. Dumnezeu, făcând pe om, nu a vrut să creeze un rob, un sclav, ci un suveran, un împărat al creaţiei. Omul nu e făcut să fie înfrânt. Greutăţile din corabia vieţii ne fac să avem stabilitate în furtunile şi valurile nopţii. Cuminte, năstruşnic, trist sau vesel, filmul vieţii rulează clipă de clipă în premieră doar o singură dată. Filmezi sau te laşi filmat?

Crede-mă că nu vrei averi. Vrei pace şi iubire. Te-ai agitat în zadar: “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov, 1,21) Totul este atât de simplu şi de frumos. Sufletul tău e pur. Ai răbdare. Păstrează sănătatea sufletului aşa cum ţii la sănătatea trupului. Frumuseţea, gingăşia inimii şi a gândului curat fac ca orice om să devină frumos şi la exterior, indiferent ce urme are pe trup… Lumina din interior radiază şi acoperă orice rană, orice minus, orice…Înnobilează sufletul, curăţă ochii să vadă cele bune şi mintea să gândească plusurile şi viaţa se va schimba.

Dumnezeu nu este o balanță, un cântar: ți-am dat, îmi dai.Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este un Tată iubitor, înțelegător, atotcuprinzător, iertător. Fii suflet nobil şi pe mormântul tău nu va fi doar o floare, ci şi o lacrimă fierbinte, iar din cer vei primi un surâs de soare…

Nimic nu e rău, noi le folosim rău. Din ce suntem transmitem celorlalți. Fiecare zi este o viaţă în miniatură. La fel şi judecata de apoi este gustată zilnic de fiorii conştiinţei. Vă dăruiesc speranţă şi linişte interioară. Veşnicia este acum. Buzele miros a rugăciune.

Dragostea = Răbdare, Iertare, Bucurie.

Autor-ieromonah Hrisostom Filipescu

sâmbătă, 25 iulie 2015

A fi sau a nu fi

Să te îndepărtezi sau să încerci?


Unul din lucrurile cele mai grele din viață e să alegi dacă să te îndepărtezi sau să mai încerci, totuși, încă o dată. Cu siguranță toți ne-am aflat, cândva, în situația asta, de-a lungul vieții. O situație în care nu știi cum să te comporți, ce să faci. Dacă te îndepărtezi, cu timpul poate că uiți dar… întotdeauna vei avea acea îndoială în suflet: „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?”. N-ai cum să știi. Niciodată nu poți ști ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi făcut un lucru sau altul. Ceea ce contează e că te-ai îndepărtat. Asta a fost alegerea ta și nu mai poți da înapoi. Oricât de mult ai încerca, nu te poți întoarce în timp, să ajungi în momentul în care ai făcut o alegere, pentru a putea calcula șansele, să poți face, totuși, ceva. Dar îți spun, să nu dai înapoi și să nu îți pară niciodată rău de alegerea făcută pentru că ai încercat, totuși, să faci ceea ce ai crezut în momentul acela că e mai bine pentru tine. Și dacă nu ai luat în calcul și pe celelalte persoane, care au rămas în urmă, ca amintiri și-atât… știi că nu vei mai putea face nimic să schimbi ceea ce a fost. Totuși, întotdeauna să calculezi orice pas pe care îl faci, pentru a putea fi sigur că NU mai e nimic de făcut decât să alegi cel mai bun sau mai puțin rău lucru (sau acțiune). Dar, dacă încă mai crezi că există ceva pentru care MERITĂ să lupți, nu înceta să o faci! Pentru că, astfel, vei putea zâmbi, privind în trecut. Dacă totul iese cum vrei, vei zâmbi fericit. Dacă nu, vei zâmbi, totuși, spunându-ți că NU TE-AI DAT BĂTUT!

Îți spun: LUPTĂ PENTRU CEEA CE ÎȚI DOREȘTI dar…fără să faci rău. LUPTĂ și ÎNVINGE! 

vineri, 24 iulie 2015

După fiecare ploaie apare soarele


Cădem, suferim, plângem, suntem rănite. La finalul zilei pare că totul se năruie în jurul nostru, că suntem singure, că nu suntem în stare să facem nimic cu viaţă noastră. O simplă remarcă răutăcioasă poate să ne tragă în jos întreaga stimă de sine şi bună dispozitie. De ce? De ce trebuie să ne construim imaginea de sine în funcţie de ce cred ceilalţi? În funcţie de o societate searbădă, ce are anumite şabloane de frumuseţe, de integritate, de inteligenţă.

De mici ni se spune cum să ne purtăm, cum să vorbim, cum să ne îmbrăcăm. “Nu mai vorbi aşa, nu aşa vorbeşte o domnişoară” sau “Uită-te la tine, aşa vrei să ieşi îmbrăcată din casă?” sunt câteva din replicile pe care le-am auzit cu toate în copilărie sau chiar şi acum, măcar o dată. Şi fără să ne dăm seama, încrederea în noi se fisurează puţin câte puţin, ajungând să devenim femeile ce sunt în permanentă căutare a confirmărilor, a siguranţei, a încurajărilor.

Dar oare chiar ăsta să fie destinul meu şi al tău? Să ne punem fericirea în mâinile cuiva, apoi să aşteptăm cu oroare momentul în care acel cineva ne aruncă fericirea pe jos? Ce facem atunci? Stăm şi jelim sau ne punem şi ne luăm fericirea în propriile mâini? O scuturăm bine de praf şi o modelăm cum vrei noi. Doar aşa suntem cu un pas mai aproape de femeia care ne dorim să fim. Învăţăm din greşeli, din suferinţă şi dezamăgiri lucruri mai preţioase decât dacă totul ar fi lin. Drumul anevois pe care îl urci îţi oferă mai multă satisfacţie la finalul destinaţiei, decât dacă poteca ar fi fost dreaptă.

Da, toate avem momente de colaps psihic şi fizic, momente în care ne afundăm în tristeţe şi nu înţelegem de ce, momente în care ne trezim dimineaţa şi nu avem curajul să ne ridicăm din pat pentru a înfrunta o nouă zi. Vrem să renunţăm la rutină, la frământări, la lucrurile ce ne macină. Vrem să ne distanţăm de realitatea care ne strânge parcă într-o menghină ce ne ucide creativitatea, ne sufocă eul, ne asfixiază cu monotonia ei. Pur şi simplu te trezeşti tot mai obosită de lumea în care trăieşti. Da, avem momente de saturaţie maximă. Dar suntem luptătoare. Este alegerea noastră, dacă decidem să ne cufundăm în obişnuinţă, sau ne croim identitatea pe care ne-o dorim. Dacă avem chef să ne îmbrăcăm într-o zi masculin şi să vorbim mai dur, ar trebui să o facem. Dacă în altă zi vrem să fim feminine, cu fuste scurte şi colorate, nimic nu ar trebui să oprească. Dacă ne vine să cântăm pe stradă sau să dansăm în ploaie, de ce nu o facem?

Ne limităm pe noi şi ne negăm dorinţele şi lucrurile ce ne pot face fericite, fără măcar să ne ascultăm vocea inimii măcar o clipă. Suntem femei, suntem vulnerabile, dar în acelaşi timp suntem extrem de puternice. E bine să avem momente de repaus, de odihnă, de renunţare, de meditaţie, dar apoi trebuie să sărim în picioare şi să o luăm la fugă după visele noastre, pentru a găsi persoana care vrem să devenim. Acesta este ciclul firesc al vieţii, aşa cum după fiecare ploaie, răsare soarele.

Vă îmbrăţişez cu drag.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...