sâmbătă, 19 aprilie 2014

”Să comunicăm....lumină!”


”A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune, şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină". Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi. Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experienţă sunt nerăbdători să o împărtă­şească. Vieţile sfinţilor ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovniceşte e un om adevărat, de un farmec, de o frumuseţe, de o armonie extraordinară; sfinţii sunt de o blândeţe şi o delicateţe nespusă. (Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 207-208)

Vorbim despre lumină, o căutăm, o dorim cu sete, dar cât ştim despre ”lumină”? Nu la lumina soarelui ne referim acum, lumina soarelui e şi sub nori şi, la fel ca ea, lumina noastră e ascunsă şi sub mintea întunecată de gândurile ei tulburătoare. Acest mare teolog, Părintele Dumitru Stăniloaie, a spus că făptura dezvoltată duhovniceşte luminează, că însăşi frumusețea noastră lăuntrică e lumina pe care o împărtăşim cu ceilalți. ”Să comunicăm lumină”, iată ce frumos spus! Dacă suntem frumoşi duhovniceşte, dacă-n cămările ascunse ale ființei noastre e ”omul adevărat”, acela delicat, frumos, scăldat în gânduri armonioase şi-n dragoste, noi comunicăm lumină către ceilalți. Dacă-n ființa noastră cea tainică nu încape ura şi deznădejdea, dacă nu cunoaştem răzbunarea, nici resentimentul, dacă regretele şi suferințele din trecut nu ne-au aşezat nori negri în minte şi în suflet, lumina noastră se va transmite tulburător celor de lângă noi, care ne vor iubi şi dacă nu vor vrea să ne iubească. ”Fiecare se umple de lumina celuilalt”, iată! Dar, să nu aşteptăm să fim un vas mereu luminat de lumina altuia, să nu căutăm doar hrană – în forma luminii şi-a iubirii - care vine din afara noastră, cum excesiv şi tulburător facem, să nu fim nişte trântori, când ni s-a dăruit puterea de a lucra şi a ne face mierea în noi înşine. Acest ”om duhovnicesc”, acest om frumos, acest om blând şi delicat după care tânjim tainic este un ”om posibil” în interiorul fiecăruia dintre noi. Dar, pentru a ajunge la el, pentru a-i atinge gingăşia, candoarea şi frumusețea, avem nevoie să fim ca albinele, să lucrăm, inclusiv prin rugăciune, dar – mai ales – printr-o continuă veghe de sine, la dezvăluirea omului duhovnicesc din noi. N-am spus că putem crea acest om duhovnicesc, ci că el este deja creat, noi trebuie doar să dăm deoparte vălul iluziei, vălul negru al minții, urâtul acumulat în experiențele noastre din trecut. ”Lumina se actualizează în iubire” – iată! Să iubim înseamnă să înțelegem neputiința umană, chiar neputiința celuilalt de a avea în el lumină şi, dacă noi avem lumina aceasta, i-o vom ”comunica” şi celui ce n-o are. Iubirea din noi nu-l va dori pe celălalt pedepsit, fiindcă iubirea ştie că răul de rău e lovit: cum ar putea iubirea lui Hristos să întoarcă palma, când iubirea lovită îşi întoarce şi obrazul celălalt? Nu iubirea pedepseşte, nu Dumnezeu e sursa pedepsei, a suferinței şi a deznădejdii, ci chiar lipsa ei. Ființele umane pot ieşi din orice fel de noapte a existenței prin iubire şi împărtăşind această iubire cu ceilalți. Gândurile frumoase, dorința de a sprijini, de a dărui, de a scoate din noi înşine demonii fricilor, aşteptările negre, disperările, furia şi judecata aspră, vina şi zbuciumul, ne ajută să ştergem păcatul (adică neştiința noastră, căci neştiința ne e păcatul, cum spune David Hawkins) şi să vedem, şi să trăim în noi înşine lumina şi iubirea. 

Nu-i îndeajuns să facem o cruce, să aprindem o lumînare, să tăiem un miel şi să ne gândim la Hristos ca la o legendă; suntem aici să aprindem lumina interioară, iubind neîncetat, iubind şi atunci când avem toate motivele să n-o facem sau, mai ales, atunci! Să comunicăm lumina, să fim lumină unii pentru alții înseamnă să trăim experiența ”învierii lui Hristos”!

de Maria Timuc

vineri, 18 aprilie 2014

Dăruieşte, chiar dacă asta înseamnă să te laşi răstignit...


Poate că...
Vei întinde mâna să ridici în corabie un om care strigă că se îneacă şi tu vei cădea. Şi nu se va mai sinchisi vreodată să te scoată din valuri...te va mai şi arăta cu degetul că ai căzut...

Vei întinde mâna să hrăneşti pe cineva, se va sătura şi apoi te va înjura. Sau te va muşca. Sau îţi va deveni dintr-o dată cel mai aspru judecător...

Vei invita un suflet înfrigurat, îndurerat, însingurat, în casa ta într-o seară ploioasă de toamnă... Iar după ce se va încălzi, se va îmbăia, va mânca bine şi se va odihni în patul pe care i l-ai pregătit cu drag te va scoate afară, în plină iarnă...

Vei întinde mâna să ajuţi un om căzut la pământ, se va ridica, se va scutura de praf, va prinde puteri, ţi-o va lua înainte şi... Îţi va purta apoi pică toată viaţa!

Vei face un bine cuiva, iar pe de altă parte ţi se va lua ceea ce îi era mai drag sufletului tău...

Vei pansa răni şi vei primi pumni.

Vei oferi flori şi vei primi bolovani.

Vei dărui alinare şi vei primi judecăţi. Vei dărui sprijin şi vei primi cuţite în inimă.

Vei dărui timp şi vei primi reproşuri. Vei dărui încurajări şi vei primi priviri dispreţuitoare.

Vei ridica şi vei cădea mai rău.

Vei susţine şi te vei prăbuşi.

Vei alina setea şi vei primi venin.

Vei sătura foamea şi vei primi otrăvuri.

Vei da aripi, iar tu vei fi mai lovit...

Nu te opri!

Chiar dacă uneori se pare că nici un bine nu rămâne nepedepsit aici pe pământ.

Chiar dacă uneori se pare că cineva se străduieşte parcă din răsputeri să te facă să îţi promiţi că nu vei mai face un bine în viaţa ta.

Chiar dacă uneori ajungi la exasperare şi te întrebi de ce oare a face răul este atât de la îndemână, în timp ce dacă te hotărăşti să faci un bine lumea se va întoarce într-un fel sau altul împotriva ta.

Da, dar miza e mare.

Oricât ar durea să îl faci pe unul şi să nu îl faci pe celălalt, nu uita că atunci când vom pleca de aici, vom pleca doar cu ele: cu binele şi cu răul pe care l-am făcut. Aşa că în loc să sudui, să te dai cu fundul de pământ, să îţi plângi de milă şi să faci pe victima neînţeleasă, mai bine aminteşte-ţi că şi tu ai răspuns de atâtea ori în acelaşi fel vreunui bine făcut.... Şi mai bine mulţumeşte-le celor care nu îţi răsplătesc binele pe care l-ai făcut aici.

Uneori cele mai frumoase palate sunt cele construite din bolovani pe care alţii le-au aruncat în noi.

Cele mai îndrăzneţe aripi ne-au fost puse de cei care ne-au rănit cel mai mult...

Cele mai frumoase flori au crescut acolo unde am plâns cel mai cu foc...

Iar cei care ne-au răsplătit binele cu rău ne-au făcut cel mai frumos cadou: ni L-au îndatorat pe Dumnezeu!

Aşa că nu, nu te opri...

Dăruieşte aripi, chiar dacă tu vei fi mai lovit.

Dăruieşte-ţi inima, chiar dacă tu vei fi mai strivit.

Dăruieşte, chiar dacă asta înseamnă să te laşi răstignit...

Cel care ne-a iubit cel mai mult, Cel care a venit să ne mântuiască, Cel care a înviat a treia zi.... aşa a murit!

de Alexandra Svet 

http://pandoras.realitatea.net/svet

joi, 17 aprilie 2014

“Celălalt” este oglinda în care să privim și ne înțelegem


Răsare iar soarele peste noi şi mica noastră lume… Un strop de albastru ce ni s-ar părea străin şi gol, dacă nu ar fi “celălalt”! Ce ar fi viaţa fără un “celălalt” cu care să o împărţim la doi, trei sau mai mulţi? Pentru ce ne-am mai trezi, pentru ce ne-am mai da jos din pat în fiecare dimineaţă, dacă nu ar fi acest “celălalt”… fără de care mâncarea nu are gust şi viaţa nu are culori? Ce rost ar mai avea fiecare lucru învăţat, dacă nu ar exista “celălalt” cu care să îl discutăm, să îl punem în aplicare şi să îl evaluăm. 

“Celălalt” este oglinda în care să privim şi ne înţelegem, este motivul pentru care nu ne simţim singuri, prin care simţim atingerea îngerilor şi iubirea divină! “celălalt” este felul în care cerul ne spune că ne iubeşte! “celălalt” înseamnă provocare, dar şi siguranţă, înseamă competiţie, dar şi victorie, înseamnă diferenţa între a fi şi a nu fi! Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi dacă nu am avea un “celălalt” în viaţa noastră. Să închidem ochii şi să ne imaginăm cum am merge mecanic printre oameni, cum ne-am face automat treaba şi ne-am întoarce într-un cămin ce nu ar fi acasă! Cum ne-am grăbi să adormim sperând că măcar în vis să îl întâlnim pe “celălalt”, fie că este el iubit, prieten, copil, părinte…acel cealălalt care dă un sens fiecărei bătăi de inimă. 

Şi acum să facem exerciţiul invers şi să ne imaginăm că toţi oamenii din jur sunt “celălalt”… că nu este nevoie să ştim cum îl cheamă şi ce face… pentru a-l considera pe cel de alături, un “celălalt”, o părticică din propria fiinţă, un om pe care divinitatea ni-l scoate în cale pentru a ne spori bucuria şi înţelegerea, înţelepciunea şi puterea de dăruire şi iubire! “celălalt” devine astfel oglindirea CHIPULUI ŞI A ASEMĂNĂRII şi susţinerea de care avem nevoie pentru a trece de la mersul pe jos la zbor! 

Şi cu toate acestea cât de uşor ne este să îl judecăm pe “celălalt”… să îl răstignim pe propriile noastre frici, şi să îl bicium cu gândurile noastre întunecate, ce uşor este să vedem în el tot ceea ce urâm la noi şi să îl condamnăm pentru ceea ce ştim că îi facem… cât de simplu este să îl încătuşăm în prejudecăţile noastre şi ce firesc găsim motive pentru a nu îl iubi… căci puţini oameni sunt în stare să iubească oglinda care îi arată aşa cum sunt ei de fapt… 

Într-o lume în care nu facem altceva decât să îl căutăm pe “celălalt”, nu ne rămâne decât să învăţăm să îl vedem în orice om… altfel viaţa va fi călătoria unor însinguraţi pe care doar propria umbră îi însoţeşte peste tot! 

astrosofia.ro

miercuri, 16 aprilie 2014

Când pierderea este un câștig


Ne ataşăm aşa de repede de oameni că, atunci când trebuie să mergem mai departe, ne este foarte greu. Oamenii şi experienţele trăite lângă ei fac parte din viaţa noastră doar pentru o vreme, puţini pentru totdeauna. Foarte puţini. Pe ceilalţi îi întâlnim cu un scop. Apoi când rolul lor în viaţa noastră s-a încheiat trebuie să acceptăm despărţirea. Să o depăşim chiar dacă ne e greu.

Uneori ne încăpăţânăm să rămânem sau să ţinem lângă noi oameni ce şi-au încheiat misiunea. Şi-atunci ajungem să ne despărţim în condiţii urâte. Pentru că am forţat lucrurile, pentru că locul nostru nu mai era acolo. Ne încăpăţânăm pentru că ne ataşăm, sau ne îndrăgostim, sau ajungem să iubim. Sau cel puţin aşa credem. Chiar dacă relaţia nu mai merge, noi rămânem fixaţi pe omul acela, îl vrem, ne visăm doar lângă el, ignorăm toate semnalele negative, suntem orbi cu ochii deschişi. Pentru că dacă acceptăm că până aici a fost şi-i dăm drumul, habar n-avem ce urmează dar bănuim că va fi rău. Şi ne e teamă de ce va urma. Mai mult, suntem convinşi că aceasta este persoana pentru noi, singura care ne va face fericiţi. Nu ne mai interesează altceva sau altcineva. Pentru că siguranţa a ceea ce cunoaştem ne oferă confort.

Şi totuşi, povestea se termină iar drama este fără margini. Suntem siguri că s-a dus totul, până şi sensul existenţei. Totul. Nimic nu mai are sens. O vreme contează doar durerea. Ne plângem pierderea şi aşteptăm să treacă viaţa. Până când, uşor, uşor viaţa începe să aibă sens, din nou. Iar într-o zi începe o altă poveste, cu altcineva, mai bun, mai potrivit, mai pentru noi. Acest cineva va rămâne o vreme în viaţa noastră, până când îşi va consuma rolul. Fie ne va învăţa ceva despre viaţă, ceva ce trebuie să învăţăm, fie doar ne va arăta ceva din viaţă. Apoi va merge mai departe. Şi tot aşa se va-ntâmpla până în ziua în care cineva rămâne. Acel cineva este cel mai bun pentru noi. El este motivul pentru care toţi ceilalţi au trebuit să plece, motivul pentru care celelalte relaţii nu au mers.

Când se termină o relaţie pentru că nu a mers, aproape întotdeauna urmează ceva mai bun. Aşa că nu te încăpăţâna să rămâi acolo unde nu mai este locul tău, altceva mai bun te aşteaptă. Întotdeauna! Pentru că viaţa înseamnă evoluţie, înseamnă să mergi mai departe şi să nu-ţi pierzi niciodată încrederea.
 
sursa http://psihologinconcediu.ro/

marți, 15 aprilie 2014

Dacă începi curăţenia de primăvară...


Am asistat, la un moment dat, la o discuţie interminabilă şi foarte incendiară a unui cuplu în aparenţă matur. Ea îl ruga pe el să o ajute la curăţenia de Paşte, el nu prea dădea semne că s-ar grăbi să ofere acest ajutor, ba chiar părea deranjat că a apărut, din nou, această solicitare. Discuţia a degenerat cu mare uşurinţă, astfel încât am asistat la scoaterea la suprafaţă a tuturor ”gunoaielor” emoţionale pe care acel cuplu le-a ascuns sub ”preşul” căsniciei, mai bine de 20 de ani! Şi asta, pornind de la o aparent banală iniţiativă a curăţeniei de primăvară …

Poate că scandalul şi tensiunile generate de acesta vor duce, pentru acest cuplu, acolo unde este nevoie să ajungă fiecare dintre parteneri: la recunoaşterea adevăratelor mize ale continuării relaţiei ca un cuplu conflictual şi, în acelaşi timp, la curăţenia interioară personală care se reflectă în curăţenia exterioară şi în curăţenia casei pe care o împart împreună.

O bună parte a relaţiilor de cuplu pe care se întâmplă să le observ prin prisma meseriei mele, au ca miză obţinerea atenţiei, a grijii celuilalt. O altă parte a relaţiilor – mult mai semnficativă, cantitativ, din păcate – au ca scop obţinerea banilor celuilalt, a anumitor avantaje printre care o locuinţă, acceptarea socială, un statut social de ”femeie măritată” sau ”bărbat la casa lui” şi ”intrarea în rândul lumii” sunt mereu amintite.

Acesta este tabloul trist al unei iubiri interesate, o ”iubire” ce conţine manipulări, şantaj, şi, poate într-o şi mai mare măsură, frustrări, dezamăgiri şi o mare nefericire în doi. Toate scoase la suprafaţă de … o banală propunere de curăţenie de primăvară.

Nimeni nu îşi poate face curăţenie în propria casă dacă nu priveşte mai întâi în faţă gunoiul. Dacă doreşti să îţi faci curăţenie într-o cameră, tu începi întotdeauna prin a privi cu atenţie tot ce există în ea.

Unele lucruri îţi trezesc amintiri frumoase, aşa că le priveşti cu încântare, le ştergi de praf şi le dai o nouă strălucire. Altele trebuie reparate, aşa că îţi propui să faci acest lucru.Unele obiecte nu îţi mai folosesc la nimic, aşa că trebuie aruncate. În această categorie intră vechile ziare şi reviste, sau vasele folosite din carton, pe care le poţi arunca pe loc la coşul de gunoi, fără prea multe emoţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii atunci când îţi faci curăţenie în cameră.

La fel se petrec lucrurile şi atunci când îţi faci curăţenie în casa minţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii pentru că anumite convingeri trebuie aruncate la coşul de gunoi. Aruncă-le cu aceeaşi seninătate cu care arunci resturile alimentare după ce ai terminat de mâncat.

Cine mai stă să caute prin coşul de gunoi pentru a recupera resturile alimentare de ieri şi pentru a-şi prepara cina de astăzi?

În mod similar, ce rost are să cauţi prin resturile mentale de altădată pentru a recrea experienţele de mâine?”

A face curăţenie în interior … nu este însă întotdeauna uşor şi depinde cât de mult eşti motivat să faci asta, cât de mult te mobilizezi, cât de mult ai conştientizat că nu îţi mai place viaţa ta aşa cum este, că ai ajuns să te învârţi într-un cerc aproape patologic, că îţi faci singur rău dacă nu te opreşti şi dacă nu schimbi direcţia în care îţi investeşti energia.

Aminteşte-ţi că, de cele mai multe ori, atunci când faci curăţenie în dulapul cu haine, îţi este destul de greu să renunţi la diverse obiecte vestimentare pe care nu le-ai mai purtat demult, doar-doar le mai porţi la un moment dat, sau care te leagă, emoţional de cineva, sau ai schimbat stilul şi ai renunţat să le mai porţi … astfel încât, de la an la an, atunci când mai arunci o privire prin dulap, le regăseşti, te uiţi la ele, te miri că le-ai regăsit, şi, de cele mai multe ori, le muţi pe alt raft – nu vrei să ”scapi” de ele, ştiind că oricum nu îţi mai folosesc la nimic.

Poţi extinde intenţia de a scăpa de lucruri care nu îţi mai folosesc, la tot felul de obiecte adunate în casă şi care nu îşi mai justifică prezenţa, invadându-ţi spaţiul, trezindu-ţi, unele, chiar amintiri neplăcute. Nici măcar de acestea din urmă nu vrei să ”scapi”, aşa că le mai păstrezi. La fel şi cu gândurile negative, cu credinţele şi convingerile nesănătoase despre propria persoană, despre viaţă, despre relaţie, despre familie, la fel şi cu atitudinea pe care o generează astfel de convingeri limitative.

A începe să faci curăţenie în interior are legătură cu nivelul şi intensitatea conflictului interior, care apare atunci când duci o luptă între ceea ce vrei cu adevărat să trăieşti dar nu trăieşti, şi ceea ce ”eşti forţat” să accepţi în viaţa de zi cu zi. Atingerea masei critice a insuportabilității conflictului interior este cea care aduce la cabinet acele persoane care au realizat că trebuie să facă această curăţenie interioară, că nu mai pot ascunde sub ”preş” diverse comportamente de care nu mai au nevoie: frica de a lua decizii sănătoase pentru propria viaţă, ruşinea de a se manifesta ca oameni integri, timiditatea sub care ascund nevoia de a trăi frumos.

Sensul conflictului interior este tocmai această curăţenie interioară – dacă vrei să (re)găseşti locul din care poţi începe să trăieşti o viaţă frumoasă şi sănătoasă din punct de vedere emoţional şi dacă vrei şi ai curajul să fii fericit.

Probabil cuplul la al cărui conflict am asistat va reuşi, la un moment dat, să înţeleagă că următoarea curăţenie – de primăvară, de vară, de toamnă sau de iarnă – poate avea rezultate pe termen lung doar dacă fiecare începe această curăţenie … din interior. Şi că doar aşa poate trece de la stadiul de cuplu conflictual, la stadiul de cuplu aşa-numit funcţional.

Iar ţie, indiferent că te afli sau nu într-o relaţie şi vrei să începi curăţenia de primăvară … îţi doresc să poţi să trăieşti în Armonie, este tot ce contează!

de psiholog Mona Georgescu

luni, 14 aprilie 2014

Da, pierdem oamenii care ne iubesc


Ştim cine sunt oamenii pe care îi iubim. Ne învârtim după ei ca după soare. Ajungem în 5 minute când au vreo problemă. Avem grijă să fie la căldură, să nu umble prin frig, să nu tragă de sacoşe şi  în general, să le luăm orice greutate de pe umeri.

Însă ştim cu adevărat, care sunt oamenii care ne iubesc? Ştim, cu adevărat, cine sunt cei care prin prezenţa lor constantă şi discretă ne fac viaţa mai uşoară? Realizăm, cu adevărat, că avem tot timpul mâna lor pe umăr ca să ne îmbărbăteze şi gata să ne susţină atunci când suntem pe punctul să cădem? 

Oamenii care te iubesc sunt, în general, foarte discreţi. Adevărata iubire se poartă în suflet, nu se trâmbiţează pe toate drumurile. Gesturile lor pot părea mici şi banale, pentru că sunt gesturi care se repetă zi de zi, clipă de clipă. Şi totuşi, valoarea lor tocmai din asta vine. 

Cine mai observă o casă curată în care să-ţi fie drag să intri şi să te odihneşti, o mâncare caldă în cuptor, o lumină aprinsă care te aşteaptă... Sunt gesturi mărunte, a căror frumuseţe, iubire şi sacrificiu nu le observi decât atunci când le pierzi. Atunci când intri într-o casă pustie şi rece, pe întuneric şi nu te mai aşteaptă nimeni cu lumina aprinsă ca să-ţi îndrume paşii.

Da, pierdem oamenii care ne iubesc. Îi pierdem pentru că nu ştim să facem diferenţa între ei şi cei care ne folosesc. Confundăm interesul pentru bani şi pentru atenţie al unora, cu grija şi cu iubirea. Confundăm dependenţa cu iubirea şi minciuna cu adevărul. Şi pierdem oamenii care ne iubesc cu adevărat, care merg în vârful picioarelor când dormim, care ne mângâie în linişte când suntem supăraţi şi amărâţi, care nu cer niciodată nimic de la noi, dar care sunt gata în orice moment să ne ofere totul...

Şi după ce îi pierdem, ne izbeşte un adevăr dureros. Că uneori oamenii pe care îi iubim nu sunt întotdeauna aceiaşi cu oamenii care ne iubesc.

autor necunoscut

duminică, 13 aprilie 2014

De îndată ce tu eşti în ordine, întreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!


Nu ai nevoie de nimic pentru a simţi abundenţa. Iar dacă reuşeşti să simţi abundenţa, viaţa va continua să-ţi trimită daruri. Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi. Acesta e cel mai mare Secret. Energia nu moare niciodată! 

A te cunoaşte pe tine însuţi şi Să fii tu însuţi! „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”. (Matei 6.33) 

Regatul lui Dumnezeu este o stare de a fi, o stare de conştiinţă. Acesta este locul în care se află comoara ta. În acest mod şi nu în altul, vei deveni tu sănătos, fericit şi împlinit. Aceste “lucruri” în viaţă sunt un rezultat al stării tale de a fi. Îndrăzneşte să trăieşti viaţa pe care ai visat-o pentru tine. Mergi înainte şi fă ca visele tale să devină realitate. Împărtăşirea Iubirii nu te va face niciodată slab, ci din contră, te va înălţa. Să te înalţi înseamnă să fii mai drept, să te apropii mai mult de Înaltul cerului. Iar cerul înseamnă libertate. Te va binecuvânta. 

Nu contează dacă cel de lângă tine nu îţi răspunde la fel, tu mulţumeşte-i pentru oportunitatea minunată de a simţi iubirea înăuntrul tău şi de a o lăsa să te înalţe şi să te binecuvânteze. Iubirea nu te face niciodată inferior. Capacitatea de a visa, şi de a lupta ca să obţinem ce dorim, e un dar extraordinar. Oamenii care au îndrăznit să viseze, şi nu s-au lăsat doborâţi de împrejurări, au schimbat viaţa lor şi pe a celorlalţi. 

“Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie decât să te pui pe tine în ordine… De îndată ce tu eşti în ordine, intreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!”

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Ne credem superiori, dar oare suntem?

 
Ne place să ne credem mai buni decât alții. Să îi judecăm, să râdem de ei în față, sau în spate. Ne credem superiori și ne batem cu pumnii în piept că noi am fi făcut așa si așa. Mult mai bine, în orice caz. Mult mai repede. Ne pricepem la toate. Mai ales la cuvinte. Suntem primii care am arunca piatra considerându-ne fără pată, fără păcat. Sau oricum, cu mai puține păcate, sau mai mici. Și toate justificabile.

Nu știu ce sau cine ne dă dreptul să îi condamnăm pe ceilalți pentru faptele lor. Nu știu de ce suntem convinși că, într-o situație în care nu ne-am aflat niciodată, încă, noi am fi grozavi. Îi privim cu superioritate pe cei aflați în dificultate si ne gândim că își merită soarta pentru că sunt așa și așa. Sau că era normal să fie pedepsiți pentru că au făcut aia și cealaltă. Cine știe mai bine ca noi să dea lecții de morală?

Am devenit atât de superficiali încât ne interesează numai ambalajul omului cu care venim în contact. Ce casă are, ce mașină, ce îmbracă, ce locuri frecventează, cu cine. Suntem atât de grăbiți încât nu mai avem timp decât să împărțim etichete în stânga si-n dreapta. Bogat, sărac, elegant, branduit, fără gust, prost, îngâmfat și tot așa. Iar eticheta vine la pachet și cu judecata potrivită. Emisă de noi, evident.

Ne atrag doar aparențele și judecăm numai după ele. Nu ne interesează motivația din spatele faptelor omului pe care îl judecăm. Nu avem timp pentru explicații. Avem timp doar să judecăm. E mai simplu așa. Mai mult, greșim gândindu-ne că și ceilalți ar trebui să fie ca noi, sau măcar să acționeze ca noi. Suntem egocentriști, de la noi pleacă totul. Dacă nouă ne place, ăsta e trenul. Ar trebui să le placă si celorlalți. Nu? Uităm cât suntem de diferiți, uitam căt suntem de speciali cu toții, uităm că avem aceleași drepturi. Că suntem egali. Cel care are, nu îi este superior celui mai puțin norocos, pentru că în viață lucrurile nu stau niciodată pe loc. Și dacă astăzi considerăm că suntem in măsură să-i judecăm pe alții, nu știu dacă mâine va mai fi la fel.


sursa http://psihologinconcediu.ro/

vineri, 11 aprilie 2014

Trenul vieții…


Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Oamenii vin şi pleacă în viaţa noastră ca într-un peron de gară. Sau ca într-un aeroport. Nu, mai bine rămânem la căile ferate. Unii îşi pierd bagajele, alţii şi le uită. Rătăciţi într-o poveste, într-o lecţie. Mă încearcă un sentiment când urcă şi coboară oameni din trenul vieţii. Ieri suflau aburi pe geam, azi nu mai fac nici măcar din mână. Le ajunge privirea sau tăcerea. Mi-e dor de oameni. Sau poate mi-e dor de puterea cu care i-am investit eu. Și tot noi îi mai ținem legați prin lanțul emoțiilor pe cei care au ales să urce în alt tren, în alt vis.

Când pleacă cineva din viața ta te simți ca o cameră din care s-a tot luat câte ceva: tablourile de pe pereți, icoana, mobila, covorul, ceasul etc. Uneori mai rămâne un pat sau un scaun unde, din când în când, acel suflet vine și se mai așează. Rece sau cald. Dar vine și ziua când nu mai vine deloc și îți ia tot. Și scaunul, și patul. Și rămâi pustiu o vreme. Rămâne tăcerea şi amintirea. Aprinzi lumânarea, candela. Îți practici iertările, mulțumirile. Apoi, mai greu sau mai ușor, începi să redecorezi, să reamenajezi. De obicei mai simplu, mai aerisit. Sau devii mai pretențios, mai selectiv. Te bucuri ca un copil sau suferi ca un câine. Visezi ca un adolescent când ai lumea la picioare sau privești ca un bătrân peste care s-a așezat înțelepciunea vieții. Oameni răniți care rănesc. Ori răniți, dar care aleg să iubească, lingându-și rănile pe ascuns. Și apoi muşti din viaţă cu poftă.

Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul. Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt. Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns. Uneori anumite evenimente par ca o ultimă filă ruptă dintr-o carte. Acțiuni, aventuri, vise, speranțe rămase în aer. Fără concluzii. Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate? Răbdarea de zi cu zi schimbă lumea.

Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.

Dacă ai curaj să spui “Adio”, viața te va recompensa cu un nou “Încântat de cunoștință”. Orice minune ți se poate întâmpla. Ai nădejde! Oare cine e cel mai iubit dintre pământeni?!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

joi, 10 aprilie 2014

Cea mai importantă relație

 
Cea mai importantă relaţie este cea pe care o ai cu tine. De acolo pleacă totul. Acela e modelul care îţi ghidează viaţa. Dacă relaţia ta cu tine este bună, atunci te poţi declara un om împlinit, altfel mai ai de lucrat.
 
Se spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Păi cum să-l iubeşti dacă tu nu te iubeşti pe tine? Ai grijă de tine, acceptă-te, iubeşte-te, răsfaţă-te, petrece timp cu tine. Fă-ţi surprize, ieşi în oraş şi delectează-te cu ceva frumos de văzut sau de gustat.
 
Aşteptăm să ne scoată cineva în oraş şi dacă nu se găseşte nimeni să o facă, preferăm cei patru pereţi. De ce avem nevoie de altcineva care să ne arate că viaţa e frumoasă, că există milioane de motive să ne bucurăm? Aşteptăm să ne facă altcineva fericiţi când aceasta este datoria noastră principală. Nu a celor de lângă noi. Nu a jumătăţii noastre. A noastră. Şi e atât de simplu, dacă ne concentrăm pe a fi şi nu pe a avea.
 
Relaţia pe care o ai cu tine este importantă şi pentru că le arată celorlalţi cât valorezi tu în ochii tăi. În funcţie de această valoare, te vor preţui şi ei. Cum poţi să ceri altcuiva să îţi ofere ceea ce tu nu consideri că meriţi? Respect, apreciere, dragoste, încredere. Pentru a le primi e necesar să le deţii înainte. Să le fi primit de la tine.
 
Pentru tine cea mai importantă persoană eşti tu. Cea mai grozavă, cea mai bună! Tu înainte de toţi şi de toate. Pentru că numai aşa te vei putea concentra asupra celorlalţi. Numai dacă ţi-e bine, ai timp şi disponibilitate să-i asculţi şi să-i ajuţi pe alţii, sau pur şi simplu să trăieşti în pace lângă ei.

Relaţia pe care o ai cu tine trebuie întreţinută şi prin timp petrecut împreună. Însă foarte mulţi dintre noi fug de aşa ceva, şi-o numesc singurătate. Să petreci o zi citind, meditând, plimbându-te înseamnă să petreci timp de calitate cu cea mai importantă persoană din viaţa ta...TU. Înseamnă să-ţi încarci bateriile şi să fii recunoscător că încă îţi mai permiţi să ai acest timp doar pentru tine.
 
sursa :http://psihologinconcediu.ro

miercuri, 9 aprilie 2014

Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta.


Sunt momente în viaţă când trebuie să te opreşti, să stai şi să cugeţi la ce ai făcut până acum şi mai ales, la ce ai de făcut de acum înainte. Te pomeneşti într-un punct al existenţei proprii în care nu ştii cum ai ajuns şi mai ales, nu ştii ce să faci mai departe. E o stare de criză, o criză a sufletului, care se desfăşoară între paralizie şi derută, nu poţi să faci nimic, doar stai şi cugeţi la cauzele răului care te curpinde, neştiind prea bine încotro ar fi mai bine să o apuci. 

De obicei suntem prinşi într-un activism care nu ne lasă timp de reflecţie, de problematizări şi de îndoieli asupra rosturilor noastre mai profunde, asupra întrebărilor simple şi fundamentale care ar trebui să ne ghideze viaţa. Acestea sunt ca un fundal care niciodată nu e interogat aşa cum trebuie. Nu pentru că îndeletnicirile în care suntem prinşi ne-ar ocupa tot timpul disponibil, ci pentru că, odată ce ne predăm timpul şi mintea câtorva activităţi, ne găsim un sens, direcţia de urmat. Suntem ca o rachetă care, odată lansată şi pusă pe orbită, îşi urmează traiectoria atâta timp cât are combustibil. Nu mai ştim să ne păstrăm o rezervă, să fim dilematici şi interogativi, să vedem viaţa în complexitatea ei debordantă. Ne primim un sens de la viaţă, de la circumstanţele în care suntem prinşi, îl luăm de bun şi defilăm cu el înainte până când, cumva, realizăm lipsa de rost a tot şi a toate. Suntem puşi pe o direcţie pe care am ales-o mai mult sau mai puţin, dar ajungem la un moment dat să ne dăm seama că ceea ce facem nu ne reprezintă, că nu suntem noi în actele noastre. Un "A quoi bon" sfâşietor care vine să pună sub semnul întrebării întreaga noastră existenţă, tot ce părea clar şi de la sine înţeles. Ne întrebăm unde am greşit, ce se întâmplă cu noi, de ce lucrurile nu au orientarea pe care bănuiam noi că o au, sau pe care am fi vrut să o aibă. 

În momentul în care nu ne mai lăsăm vrăjiţi de farmecul vieţii, de puterea de atracţie a aparenţelor apare aşa, o stare de sastisire, de pilctis generalizat. Dacă ne-am adânci în această criză poate că am fi salvaţi. Dar arareori suntem în stare să o facem. Respingem suferinţa instinctiv, iar această punere sub semnul îndoielii a întregii vieţi e o suferinţă cumplită, dacă e trăită aşa cum se cuvine. Treburile zilnice, diferite urgenţe care ni se impun ne ocupă mintea şi timpul pentru a ne salva de confruntarea cu noi înşine, a amâna subiectul crizei până când acesta se pierde, nu mai are pregnanţa de la început. Rutina zilnică se reinstalează treptat, dar acum ştiind că e o simplă rutină, că nimic nu vine să ne salveze dacă noi nu vrem să fim salvaţi. 

O criză ne face un pic mai înţelepţi, mai resemnaţi, mai conştienţi de limitele proprii, ne aduce mai aproape de realitatea noastră interioară, dar rareori poate să ne smulgă din ţâţâni, să ne îndrepte viaţa pe un alt făgaş. Ne lăsăm prinşi în diversele acţiuni ale vieţii ştiind, de la o vârstă încolo, că sunt inutile, că trecutul s-a transformat în neant, că viitorul, de asemeni, va deveni neant, dar neştiind cum şi nemaiavând energia de a ne desprinde de pe orbita propriei vieţi. 

Dumnezeu ne mai trimite din când în când câte un bobârnac care să ne scoată de pe traiectoria pe care am fost plasaţi, pe care, mai bine spus, am îngăduit să fim plasaţi, căci tot ce ni se întâmplă are încuviinţarea noastră, provine dintr-o libertate originară pe care am reuşit să o delegăm definitiv stihiilor care ne domină. Ne găsim atunci în derută şi de obicei, nu ştim să reacţionăm. Dacă însă o facem e şansa salvării noastre. 

Nu cere să-ţi fie uşurată povara vieţii, ci cere curaj să o poţi purta. 

Nu cere şi căuta împlinire întreaga viaţă, ci răbdare pentru a accepta eşecurile. 

Nu căuta şi nici nu cere perfecţiune în viaţa ta, ci înţelepciune să nu repeţi greşelile. 

Nu cere mai mult înainte de a spune Mulţumesc.....pentru tot ceea ce ai primit deja! 

sursa facebook
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...