miercuri, 30 iulie 2014

Investim tot ceea ce avem în fațadă și uităm că temelia e cea mai importantă la o construcție


Câţi dintre noi se simt bine în pielea lor, în viaţa lor, în familiile lor? Câţi dintre noi sunt pregătiţi pentru o schimbare radicală? Câţi dintre noi au curajul să facă o astfel de schimbare? Câţi dintre noi pot să recunoască că au greşit? Câţi dintre noi ştiu ce e aia fericire? Câţi dintre noi ştiu unde să o caute? Câţi dintre noi ştiu să iubească? Câţi dintre noi ştiu să ceară? Câţi dintre noi ştiu să primească? Câţi dintre noi ştiu să asculte? Câţi dintre noi ştiu să dăruiască? Câţi dintre noi ştiu să împartă? Câţi dintre noi ştiu să mulţumească? Câţi dintre noi ştiu să aline? Câţi dintre noi ştiu să preţuiască? Câţi dintre noi ştiu să aprecieze? Câţi dintre noi ştiu să trăiască?

Cu fiecare secundă, minut, oră, zi, săptămână, lună, an, uităm lucrurile elementare. Uităm cum se fac lucrurile simple. Uităm cine suntem, uităm ce vrem, uităm tot. Ne alimentăm cu lucruri la îndemână, ne consumăm energia pe lucruri prea puţin importante, ne mutilăm dorinţele, ne umplem de venin, ne pregătim armele pentru razboaiele surde cu toţi din jurul nostru. Suntem nervoşi, ne dezumanizăm, devenim canibali.

Aşteptăm să se stingă lumina şi muşcăm în stânga şi în dreapta. Nu mai avem reguli, nu mai avem mamă şi nici tată. Suntem fiare. Luptăm cu toţi. Luptăm cu cei din jur, luptăm cu noi. Ni se lipesc de noi obiceiuri proaste. Nu ştim să ne alegem modelele, uităm să fim oameni şi ne ghidăm după lucruri de suprafaţă. Avem războaiele noastre. Al căror scop nu există. Suntem de suprafaţă, suntem superficiali, ne hrănim cu tâmpenii. Ne cade mereu greu la stomac dar facem eforturi.

Ne ridicăm şi o luăm din nou de la capăt. Ne certăm cu părinţii, ne înjurăm în trafic, nu vorbim ani de zile cu copiii noştri. Ne certăm cu prietenii de o viaţă pe tot felul de lucruri mărunte. Ne dezumanizăm. Căutăm fericirea pe net. Ne iubim prin ecranele monitoarelor. Trimitem felicitări virtuale, înghesuim sute de fețe zâmbitoare prin sms-urile pe care le trimitem. Judecăm după aparenţe, la cald.

Nu lăsăm nimic să se răcească. Ne dorim să continuăm relaţiile ratate şi uităm să dăm şanse oamenilor care chiar contează. Ne debarasăm de toţi oamenii buni şi ne alăturăm oamenilor care nu ne merită. Ne place mereu fructul interzis şi nu ezităm să muşcăm din el până ne doare gura. Până ne otrăvim, până ne ardem limba, până ne apar afte în gură. Luptăm pe toate planurile. Cedăm când ne e greu, când cineva care merită a făcut o greşeală. Nu vrem să îl iertăm fix pe cel care greşeşte cel mai puţin.

Ne aruncăm în braţele altora. Ne bucurăm că am scăpat de un om care chiar ne iubea. Ne lipim buzele de toate trupurile pe care le vedem. Limba noastră face vârtej în gurile tuturor. Ne amestecăm trupurile cu oricine, oricând, oricum. Ne afundăm zilele proaste în tot felul de aşternuturi străine. Ne încântă complimentele chiar şi când sunt false, aruncăm like-uri şi abia aşteptăm să le primim înapoi. Uităm de oamenii dragi, îi sunăm rar, îi repezim. Uităm când sunt zilele lor de naştere.

Alergăm după oferte, ne golim cardurile pe lucruri inutile, umplem căruţurile cu e-uri. Uităm cine suntem şi vrem să devenim altcineva. Suntem plini de invidie. Suntem supăraţi că prietenii cei mai buni câştigă mai bine. Investim tot ceea ce avem în faţadă şi uităm că temelia e cea mai importantă la o construcţie. Habar nu avem care sunt modelele noastre. Ne spălăm cu şamponul X pentru că şi X-uleasca o face. Uităm de noi, ne dezumanizăm, ne pierdem, ne irosim puţin câte puţin. Suntem în căutare de tot dar nu punem mâna în esenţă pe nimic.

sursa facebook

marți, 29 iulie 2014

NU îmi pare rău...


- că anumite decizii nu au fost cele mai bune, fiindcă am învățat din fiecare câte o lecție dureroasă. 

- că am dat curs viselor mele, în ciuda faptului că cele mai multe s-au destrămat de-a lungul timpului. 

- că am iubit chiar dacă sentimentul s-a dovedit înșelător și dureros, am descoperit astfel că iubirea este un dar mult prea prețios pentru a nu fi multiplicat de mii de ori. 

- că am avut încredere în oameni. În ciuda modului în care am fost tratată, în ciuda faptului că am fost dezamăgită de mulți dintre ei, am descoperit adevăratul sens al cuvântului ”prietenie” și am avut șansa de a putea ierta și a oferi o nouă șansă.

- că am luat-o de la capăt de prea multe ori. Uneori, ai nevoie de un început nou ca să poți continua să mergi mai departe. Uneori, ai nevoie de timp și distanță, de singurătate și liniște, de tine și de Dumnezeu pentru a putea supraviețui și a te ridica din propria cenușă. 

- că am întins mâna celor aflați în nevoie, chiar dacă nimeni nu mi-a cerut ajutorul, chiar dacă de cele mai multe ori gestul meu de ajutor și suport a fost considerat o jignire. Nu este umilitor să ceri ajutor și nici să primești, este umilitor să nu faci nimic pentru a-ți reveni, să te complaci în situația dată. 

- că m-am schimbat, că am devenit o altă persoană. Tot ce contează este să fii mândru/ă de persoana care ai devenit, să fii conștient de alegerile pe care le faci, de drumul pe care-l parcurgi și de tot ceea ce te reprezintă. 

- că am plâns, că am urât, că am renunțat la vise, oameni, momente, amintiri, fiindcă toate acestea m-au preschimbat în persoana care sunt astăzi. Chinurile, durerea, dezamăgirea nu m-au determinat nici să-mi pierd încrederea și nici credința în Dumnezeu, ci m-au motivat să devin un om mai bun, un om care se acceptă așa cum este, cu bune și cu rele, și care încearcă cu fiecare zi care trece să dea tot ce este mai bun, să-ți învingă propriile temeri, să spargă propriile bariere și limite. 

- că încă mai cred în vise frumoase, în iubirea sinceră și necondiționată, în romantism, în suflete pereche, în principii, în inimi mari și pline de generozitate, în povești cu happy end și vieți împlinite. 

Pot fi un simplu om, dar atâta timp cât am atât de multe lucruri în care să cred, sunt un om special și nimeni nu-mi poate smulge acest gând din suflet.

luni, 28 iulie 2014

Ce înseamnă să fii o femeie puternică


De când sunt mici, copiii sunt învăţaţi cum ar trebui să se comporte. Fetiţele sunt învăţate să fie delicate, elegante, liniştite, “că doar sunt domnişoare”, iar băieţii sunt învăţaţi să fie descurcăreţi, puternici, să nu plângă, “că doar sunt bărbaţi”, iar “bărbaţii nu plâng”.

În ultimul timp, se observă că şi fetele au început să primească aceeaşi educaţie ca băieţii, să fie puternice, să nu plângă, să fie sigure pe ele, să nu se lase afectate sau intimidate de nimic.

Multe dintre aceste fete, devin femei reci, incapabile să îşi exprime sentimentele şi să le înţeleagă pe ale celor din jur.

Ele consideră că sunt femei puternice şi că, prin urmare nu îşi permit să fie vulnerabile, să se arate aşa cum sunt ele în realitate. Astfel, ele ajung să poarte o mască, crezând că aşa vor fi mai respectate sau că nu vor mai suferi.

De multe ori îşi reprimă sentimentele, atunci când suferă, căci, cred ele, sunt femei puternice şi nu îşi pot permite să plângă sau să se lase doborâte de probleme.
Ele consideră că dacă plâng sau dacă arată că sunt afectate de anumite situaţii din viaţă, este nedemn pentru ele, căci îşi pierd calitatea de “femei puternice” în ochii celor din jur şi probabil şi în ochii lor.

Nu îşi dau seama că prin această atitudine îi pot îndepărta pe mulţi din jurul lor, pe partener şi chiar pe copii, căci aceştia le pot percepe ca fiind reci, indiferente sau poate chiar rele. Şi ajung să se mire şi să se frustreze că sunt neînţelese şi sunt neapreciate de cei din jur.

A fi o femeie puternică, nu înseamnă să nu îţi arăţi sentimentele, să nu plângi când ai inima frântă, sau să nu te laşi în voia pasiunii, când situaţia o cere.

O femeie puternică este aceea care îşi poate exprima clar şi sincer sentimentele, care este în stare să recunoască şi să accepte că este vulnerabilă uneori, dar are puterea să zică printre lacrimi “totul va fi bine.”

O femeie puternică are încredere în ea şi ştie că, chiar dacă astăzi este jos, mâine se va ridica şi va zâmbi din nou. Ea înţelege şi acceptă că este o fiinţă umană, că are sentimente şi emoţii şi că este perfect normal ca uneori în viaţă să aibă momente de tristeţe, de vulnerabilitate. Ea le acceptă şi e pregătită să le trăiască şi să le exprime când le vine momentul.

Puterea ei vine din interior, din încrederea în ea şi în forţa Divină, iar această putere este cea care îi permite să fie Autentică, să fie ea însăşi în diferitele momente din viaţă.

Ea ştie că dacă azi plânge, pentru că are inima tristă, nu înseamnă că este slabă şi că nu este bine să arate că suferă. Dimpotrivă, ea are puterea să arate ceea ce simte, să accepte că nu este perfectă şi că, în acele momente are nevoie de sprijin şi înţelegere. Mâine se va ridica şi va surâde din nou şi va oferi celor din jur tot ceea ce are ea mai bun; însă azi este ea care care are nevoie de sprijinul celor din jur.

Aşa este normal şi firesc; toţi suntem fiinţe umane, nimeni nu este perfect şi nici nu trebuie să fie.

Aceasta este frumseţea şi măiestria vieţii; să fim capabili să fim noi înşine, să fim autentici în oricare moment şi situaţie din viaţă, să ne bucurăm şi să împărţim bucurie, atunci când suntem “pe val”, dar să ne permitem să trăim şi tristeţea atunci când suntem jos, să acceptăm situaţia şi să cerem sprijinul celor din jur; să avem curajul să ne arătăm aşa cum suntem.

Atunci când suntem jos, cel mai important lucru este să avem mereu încredere că ne vom ridica din nou, să ştim că este doar o situaţie trecătoare şi că, în ciuda suferinţei din acel moment, noi vom avea puterea să ne ridicăm peste ea, şi să mergem înainte.

O femeie puternică ştie toate aceste lucruri şi se acceptă şi se iubeşte necondiţionat, atât în momentele bune, cât şi în cele mai puţin bune din viaţă.

Adevărata putere, nu stă în a arăta celor din jur că eşti o femeie puternică, prin ceea ce faci sau ceea ce spui, dar înăuntrul tău să fii speriată şi frustrată pentru că nu îţi poţi permite să te arăţi aşa cum eşti, de teamă că vei fi judecată sau criticată.

Adevărata putere stă în a avea curajul să te arăţi aşa cum eşti şi de a-ţi rămâne autentică ţie însăţi, cu riscul de a fi poate, criticată sau înţeleasă greşit.

Să fii o femeie puternică înseamnă să ai curajul să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, şi pentru ceea ce crezi, în ciuda fricii şi a riscului la care te expui. Este posibil să obţii rezultatele dorite, sau este posibil să nu le obţii. Dar însăşi faptul că îţi asumi acest risc, te face o femeie puternică.

Să fii o femeie puternică, înseamnă să îţi asculţi mereu inima, chiar şi atunci când pare că toate din jurul tău îţi sunt împotrivă. Nu este întotdeauna uşor să faci ceea ce îţi doreşti, sau ceea ce simţi, dar şi recompensa este pe măsură.

Îmi vine acum în minte, un studiu despre care am auzit la un curs de dezvoltare personală, care s-a făcut pe bătrâni peste 65 de ani, care au fost întrebaţi ce anume regretă cel mai mult la viaţa lor. Şi peste 80% dintre aceştia, au răspuns că regretau faptul că nu au avut curajul să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit, că le-a fost frică să facă unele lucruri în viaţă, sau să ia anumite decizii. Iar acum, la bătrâneţe, se intrebau, cu regret, cum ar fi fost viaţa lor dacă ar fi avut curajul să trăiască aşa cum şi-ar fi dorit, dacă ar fi făcut ceea ce îşi doreau, şi nu s-ar fi lăsat copleşiţi de frică.

Oare, ce poate fi mai trist, decât să regreţi ceva ce nu ai făcut, şi să te întrebi cum ar fi fost dacă ai fi avut curajul să faci acel lucru? E posibil ca uneori, rezultatele să nu fie cele aşteptate, însă cu siguranţă sentimentul că ai făcut ceea ce ai simţit, şi că ai avut curajul să acţionezi, îţi dă mai multă putere şi încredere în tine, decât să trăieşti cu regretul şi să te întrebi mereu cum ar fi fost dacă ai fi făcut ceva…

Puterea stă în interiorul nostru; toţi o avem. Trebuie doar să avem încredere în ea. Iar asta, este o alegere. Putem alege să fim femei puternice, sau putem alege să fim victime. Iar asta face diferenţa între a trăi o viaţă împlinită, şi a trăi la voia întâmplării.

Ce înseamnă pentru tine să fii o femeie puternică? Ce lucruri curajoase ai făcut până acum, pentru a-ţi dovedi că ai încredere în tine, şi că nu te laşi copleşită de temeri?

Te rog, lasă-mi un comment şi spune-mi cum vezi tu o femeie puternică şi ce anume te inspiră pe tine să fii o femeie puternică.

Ceea ce mă inspiră pe mine cel mai mult să fiu puternică, este gândul că nu vreau să ajung la 65 de ani şi să regret că nu am avut curajul să îmi trăiesc viaţa aşa cum am vrut şi am simţit, şi să mă întreb cum ar fi fost dacă m-aş fi lăsat copleşită de frică şi nu mi-aş fi urmat drumul cu încredere şi curaj.

Aştept commentul tău! 
Îţi mulţumesc!

sursa
http://femeieimplinita.com/

 

duminică, 27 iulie 2014

RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI (SCHIMNICUL) CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON


O, Mare Mucenice şi Tămăduitorule Pantelimon! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi nu lăsa să rămână în noi bolile trupeşti şi sufleteşti de care suferim. Vindecă bolile pricinuite de patimile şi păcatele noastre. Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.
Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon …

Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Tămăduitorule a Sfântului Athos şi a întregii lumi! Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire, de rând cu nemernicia şi netrebnicia noastră – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de multele şi feluritele căderi în poftele trupului: în desfrânare, în mâncarea cea fără de saţ, în nereţinere, în desfătare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multă vorbire, de vorbire deşartă şi de cea săvârşită cu judecată – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochi noştri de privirile păcătoase …

Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor deşarte, a cuvintelor rele, defăimătoare.

Ne dor mâinile noastre neîntinse spre săvârşirea rugăciunii şi spre fapta cea de milostenie – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care uşor se îndreaptă spre căi rătăcite şi spre locuinţele acestei lumi – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Dar cel mai mult ne dor limba şi buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, deşarte, urâte, de nerostirea cuvintelor de rugăciune, de laudă sau de rostirea acestora cu nepăsare, cu neluare aminte şi fără de pricepere– tămăduieşte-ne, o, Milostive!

Tot trupul nostru este bolnav:

Bolnavă este mintea noastră şi lipsită de înţelegere, înţelepciune şi de cugetare.

Bolnavă este voinţa noastră, care se întoarce de la lucrurile sfinte şi se îndreaptă spre lucruri păcătoase, dăunătoare nouă şi neplăcute lui Dumnezeu.

Bolnavă este închipuirea noastră, care nu doreşte şi nu este în măsură să conştientizeze atât moartea şi suferinţa veşnică a păcătoşilor, cât şi Fericirile Împărăţiei Cereşti, mânia Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, răstignirea Lui. O, Sfinte Pantelimon, tămăduieşte-ne.

Ne doare totul în noi.

În neputinţă este sufletul nostru cu toate puterile şi priceperile lui.

În neputinţă este trupul nostru cu toate mădularele lui.

Tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon, Tămăduitorul cel fără de arginţi, Doctorul cel mult iubitor şi sluga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Nu ne lăsa pe noi în urgia bolilor şi neputinţelor, ci tămăduieşte-ne cu puterea Harului tău şi vom lăuda Preasfânta Treime: pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu care te trimite spre slujire bolnavilor şi vom mulţumi harului tău purtător de vindecări în veci. Amin.

Rugăciune pentru vindecare

Dumnezeule Atotputernice, Cela ce cu mila Ta pe toate le zideşti spre mântuirea neamului omenesc, cercetează-l pe robul Tău (…), pe cel ce cheamă numele lui Hristos, vindecă-l de toată boala trupească şi slobozeşte-l de păcat şi de ispitirile păcătoase, de orice necazuri, şi orice asuprire vrăjmăşească îndepărteaz-o de la robul Tău. Ridică-l pe el din patul păcatului şi îl aşează în Sfânta Ta Biserică – sănătos cu trupul şi cu sufletul ca să slăvească împreună cu toţi oamenii, prin fapte bune, numele lui Hristos, că Ţie îţi înălţăm slavă împreună cu cel fără de început al Tău Fiu şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sâmbătă, 26 iulie 2014

Tiptil, suflet de copil


Muzică de catifea. M-am visat copil agățat cu mâinile de cer. Mi-e dor de tine de fiecare dată când taci!… Uneori plâng cu tine în brațe, căutându-te, căutându-mă. Alteori râd și sunt plin de voie bună trăind povești nepovestite. Numai tu poți să aștepți și să arunci din piept săgeți spre soare. Te mângâi ca pe un bebeluș interior. Plăcut la vedere, dulce la gust și frumos de rostit. Mireasmă, zâmbet curat. Imaginea paradisului. Când sufletul îți este căzut la pământ, prinde-te de copilărie. Privește în ochii unui copil și vei gusta seninul vieții. Bucuria de a fi.

Am redescoperit vocația de a surprinde copilul interior. Ascult acel glas. Dans între trecut și prezent. Visez cu gândire magică aidoma unui copil. Intru adeseori în grădina copilăriei și culeg cu inima florile gingășiei, ale inocenței şi bucuriei pure. Pozne dulci aduse de povești scuturate din nori. Perioadă când prindem stelele de pe cer și le așezăm în sân pentru zile ploioase când ne vor surprinde și cuprinde. Ușoară și nemuritoare, copilăria este ghemotocul pe care îl învârtim în momentele noastre intime. Țopăie, zboară, mereu trează, ea ne dă putere de a păși mai departe. Bucuria de a fi împreună este mai mare decât dorinţa individului de a avea dreptate.

Există uneori priviri de copil care te duc atât de departe cu amintirea, încât este imposibil să rămâi fără răspuns la întrebarea pusă. Gândește, hotărăște și acționează! Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăța să te cunoști, să te înțelegi. Fericirea de a împărtăși cu ceilalți este bunul suprem al omenirii. Fericirea nu se atinge cu vârful degetelor, ci cu vârful inimii.

Adunăm mierea din florile copilăriei și învățăm că nu suntem singuri în probleme și întotdeauna există o soluție să le depășim. Ne sperie necunoscutul și credem că nu mai este nimeni pe cărare în pădurea vieții. Dar au mai trecut și vor mai trece suflete pe acolo. Fragi, mure și zmeură așteaptă să fie gustate. Nu-ți fie frică de bau-bau!

Copilăria este o sfântă sărbătoare, o icoană a sufletului. Lăudați-vă copii și încurajați-i! Vor ține minte toată viața gândul bun. Vedeți valoarea, apreciați, nu căutați nodul din papură. După ani și ani mă voi întoarce, te vei întoarce în anii de aur. Suspans, aventură. Ploaie de vară. Copilăria vorbește… Bucurie și speranță. Zâmbește copilule de altă vârstă!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

vineri, 25 iulie 2014

To say or not to say…


M-am trezit în dimineaţa asta iritată de complexitatea cuvintelor. A cuvintelor în general…nu a ceva anume spus, nu a cuiva anume, doar a cuvintelor aruncate, a cuvintelor spuse degeaba. Sunt baricadată de partea comunicării verbale, sunt un om al cuvintelor, un om care spune multe şi nevrute…care aruncă la rândul lui cuvinte pe care apoi şi-ar dori să le poată lua înapoi, care iubeşte cuvintele frumoase, înlănţuite armonios la momentul potrivit s.a. Şi totuşi….mă lovesc de superficialitatea oamenilor şi încep să-mi fac procese de conştiinţă, să iniţiez procese de remediere. Nu vreau să folosesc anumite cuvinte doar pentru că sună bine, nu vreau să-mi exprim sentimentele în cuvinte…vreau să le arăt, nu vreau să mă rănesc în cuvintele aruncate de oamenii din jurul meu, nu vreau să cred că prin “a spune” rezolv mai multe decât prin “a face”. Situaţia stă în felul următor…

Pe de o parte, să vorbim despre cuvintele spuse degeaba. Cuvintele care….nu trebuie să lipsească şi totuşi prezenţa lor e mai mult decât redundantă în anumite cazuri. Vorbesc despre cuvinte care vin din obişnuinţă, atunci când ar trebui să vină din suflet, despre cuvinte care vin prea târziu, atunci când nu mai ai nevoie de ele, cuvinte care nu reuşesc să te facă să te simţi mai bine, cuvinte care nu reuşesc să vindece…cuvinte spuse degeaba. Acele cuvinte care-şi pierd din încărcătură pentru că nu mai sunt folosite când şi cum trebuie, care ajung să fie inutile, lipsite de sens şi fără nici un impact asupra oamenilor, pentru că oamenii au uitat să le dea sensul şi menirea potrivită. Gândiţi-vă la “te iubesc” “mi-e dor de tine” “îmi pare rău” “îmi cer scuze” “promit să nu mai fac” “o să fie bine” “n-am nimic” şi altele din familia asta…..how many people say those…and really mean them?

Pe de altă parte, să vorbim despre cuvintele care dor. Cuvinte care descriu adevăruri…adevăruri pe care le ştii, dar pe care ţi-e greu să le auzi în cuvinte, sau adevăruri pe care nu le ştii, şi nu le-ai face față. Sunt cuvintele care reuşesc să-ţi sfâşie inima, să-ţi dărâme speranţele, care-ţi pot tăia din avânt şi îţi pot suprima entuziasmul. Cuvinte rele, sau spuse cu răutate, cuvinte negândite sau cuvinte intenţionate, cuvinte care taie ca un cuţit. În general sunt cuvintele pe care le regreţi ulterior, pe care le-ai lua înapoi…şi pentru că nu poţi, încerci să le ajustezi cu un “îmi pare rău” de mai sus….la fel de inutil. Din fericire, cuvintele trec la fel de repede ca şi atunci când au fost aruncate…iar când e vorba despre vindecarea rănilor de cuţit, intervine capacitatea noastră de a fi toleranţi sau de a trece peste cuvintele reci, rele, dureroase, nervoase sau indiferente.

Aşa că….pentru mine cuvintele rămân…o unealtă a comunicării, rămân indispensabile, şi folosite în direcţia corespunzătoare, vor rămâne cu esenţa caracteristică şi un gram de frumos în fiecare dintre ele. Nu mi-e greu să spun “mi-e dor de tine” şi nici un “te iubesc” atunci când simt nevoia să le spun, nu mi-e greu să încerc să ofer un zâmbet în loc de priviri şi cuvinte aruncate la nervi, şi mai ales...nu mi-e greu să accept oamenii şi să trec peste cuvintele lor deseori tăioase…pentru că ele, cuvintele…rămân la urma urmei…doar nişte cuvinte.

de Deeasmile

joi, 24 iulie 2014

Aşa va fi. Ai să vezi!

Celei care a însemnat enorm pentru mine...


Tu, să ştii că mă gândesc la tine câteodată. Mă întreb cum eşti, dacă eşti bine, îţi transmit gânduri bune. Mă gândesc câteodată de ce n-am mai vorbit. Apoi îmi aduc aminte. Am înţeles de atunci de ce nu mai vorbim, de ce nu ne mai scriem, am acceptat de atunci că energia nu era una benefică pentru nici una dintre noi. Energie care pe mine mă obosea. Şi lucrul ăsta l-am simţit abia atunci când am rămas fără ea. Dar mă gândesc câteodată la tine. Şi întotdeauna zâmbesc şi îmi amintesc doar lucrurile frumoase. Şi cred că am rămas cu ce trebuia.

Şi cred că e mai bine că nu mai vorbim. Cred că la un moment dat, poate curând, poate peste ani, o să ne întâlnim, total întâmplător, aşa cum ne-am dorit. Îmi imaginez că o să fie vară 
şi o să te bucuri să mă vezi, aşa cum o să mă bucur şi eu că te văd. O să fim grăbite amândouă, dar o să ne aşezăm pe o bancă şi o să începem să ne povestim toţi anii din urmă. Eu o să mă mir că nu te-ai schimbat deloc iar tu o să mă lauzi că m-am maturizat. O să râdem ore în şir fără să ne dăm seama cum zboară timpul. Apoi ne vom lua rămas-bun, nu pentru că am epuizat subiectele de conversaţie, ci pentru că s-a lăsat răcoare, ştiind amândouă că iarăşi nu vom mai vorbi ani întregi. Aşa va fi. Ai să vezi!

cu unele mici modificări de text
sursa: http://cuvintecuculoare.wordpress.com/
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...