În cele mai multe momente din viaţa lui, omul e singur. Cu o mie de oameni lângă el, cu cel mai bun prieten sau cu cea mai apropiată fiinţă de sufletul lui, omul are momente când se simte şi chiar este singur.
Umărul unui bun prieten îţi poate servi drept alinare pentru câteva minute, ore, dar apoi rămâi singur cu gândurile tale. Le înfrunţi. Le întorci de pe-o parte pe alta, le răscoleşti, le ascunzi, le cauţi noi sensuri.
Sunt lucruri de care nu poţi fugi. Şi chiar dacă fugi şi te ascunzi tot dai nas în nas cu ele. Şi singura soluţie e să le înfrunţi, să le accepţi, iar dacă îţi stă în putinţă, să le schimbi. Tu. Tu trebuie să îţi fii cel mai bun prieten. Tu trebuie să înveţi să îţi ştergi singur lacrimile de pe obraz. Tu trebuie să înveţi singur să zâmbeşti din nou. Să iubeşti din nou. Să crezi din nou. Să speri din nou.
Cred că mereu am depins de cineva, pentru ceva. Din teama de singurătate sau pentru că m-am gândit că nu sunt suficient de puternică să înfrunt totul de una singură am căutat mereu braţe care să mă îmbrăţişeze strâns, mâini care să îmi mângâie părul şi obrazul, buze care să mă sărute, umeri care să-mi sprijine capul atunci când îl simt greu, inimi care să mă asculte şi care să bată la unison cu a mea.
Ce-am învăţat din asta?
Am învăţat că oamenii fug adesea de singurătate de teamă, dar că de cele mai multe ori sfârşesc tot în braţele ei reci.
Am învăţat că braţele oamenilor îţi ţin de cald o perioadă, după care trebuie să îţi foloseşti propriile braţe pentru a te îmbrăţişa şi a te încălzi.
Am învăţat că singurătatea nu e aşa de cruntă atunci când simţi tu nevoia să stai în preajma ei. Să-ţi strigi durerile şi să te vindeci de ele. Dar atunci când nu o vrei, e insuportabilă.
Am învăţat că oamenii au nevoie de alţi oameni pentru a zâmbi, pentru a simţi că trăiesc, pentru a iubi, dar mi-am dat seama şi că trebuie să aibă o tonă de încredere în ei înşişi. Să aibă încredere că dacă vor, pot şi singuri.
Au existat momente în viaţa mea când m-am simţit cumplit de singură. Când aveam senzaţia că toată lumea mi-e împotrivă şi că nu mai am nici un prieten, nici un suflet aproape. Dar au fost şi momente când în singurătatea camerei mele, am pus cap la cap gânduri, sentimente, trăiri şi am scos-o la capăt. Singură.
Şi atunci m-am simţit puternică. Am fost mândră de mine deşi eram cel mai vulnerabil om de pe pământ!
de Iustina T.