duminică, 16 iunie 2013

Dumnezeu să te binecuvinteze!


Dumnezeu să te binecuvinteze! Aceasta este cea mai populară formulă a binecuvântării. Ce poate însemna binecuvântarea şi cine pe cine poate binecuvânta? Viaţa noastră este o binecuvântare, o binecuvântare de care, noi din păcate, uităm de cele mai multe ori, mai ales la supărare. Fiecare zi pe care ne-o dă Dumnezeu e o binecuvântare. Copiii sunt o binecuvântare pentru părinţi. Termenul "binecuvântare" este traducerea românească a latinescului benedictio, care, la rândul său, îl echivalează pe grecescul evloghia, toate avându-şi rădăcina într-un verb care înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a cinsti, a sărbători, a acorda unei fiinţe sau unei instituţii o poziţie cu totul specială, privilegiată.

Cuvântul „binecuvântare” înseamnă să spui lucruri bune, în sensul de a pronunţa cuvinte ce aduc binele. În actul binecuvântării, cuvântul e purtat dincolo de statutul său cotidian, „profan” şi intră într-o zonă de o cu totul altă calificare: e o bine cuvântare. Binecuvântarea are funcţia de sigiliu: ceea ce e binecuvântat este instituit astfel în plinătatea deschisă devenirii. Aceasta ocupă un loc important în ritualurile religioase, dar şi în viaţa de zi cu zi a oamenilor şi mulţi credincioşi se întreabă dacă este eficientă.

În realitate, acest lucru depinde atât de cel care o dă, cât şi de cel care o primeşte. Cel care binecuvântează trebuie să fie purificat, dezinteresat, stăpân pe sine, plin de credinţă şi evlavie. Cel care este binecuvântat să fie cel puţin receptiv, să-şi dorească perfecţionarea pe calea binelui. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile minime, binecuvântarea rămâne ineficientă.

Binecuvântarea este o vorbire, o profeţie spre bine, care se dă de Dumnezeu, ca o împărtăşire de sfinţenie, dată de El direct, precum şi prin mijlocirea oamenilor sfinţiţi şi a preoţilor, slujitori ai tainelor Sale, care apreciază şi vorbesc în numele Domnului -IV. ec. 26 (Fac. 1, 28; 2, 5-27; 9, 1; 12, 3; 18, 18; 22, 18, 49, 1-28; Deut. 28, 1-15; Mâţ. 25, 34). Iată formula de binecuvântare în legea Veche: "Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!, Domnul să-şi arate faţa luminoasă spre tine şi să te miluiască!, Domnul, să te vadă în nevoile tale şi să-ţi dea pacea Sa!" (Num. 6, 24-26).

Pe de o parte, Dumnezeu este singurul autor al binecuvântării, iar aceasta se adresează nu numai unor fiinţe, ci şi unor instituţii. Totuşi, prima fiinţă care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu a fost omul. În Cartea Facerii ni se spune că, după ce Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l. Pe de altă parte, primul aşezământ pe care Dumnezeu l-a rânduit prin binecuvântare a fost Ziua de odihnă, adică a Şaptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica celui Nou. După ce Dumnezeu a făcut lumea în cele şase zile ale creaţiei, El S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le.

Binecuvântarea interumană este o rostire solemnă, însoţită de un gest, prin care o persoană invocă darurile lui Dumnezeu asupra altei persoane sau a unui grup. Gestul poate fi ridicarea mâinilor asupra cuiva, punerea unei mâini pe capul persoanei binecuvântate, însemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci când e făcută de preot, semnul crucii cu degetele încrucişate; prin tradiţie, arhiereul binecuvântează cu amândouă mâinile.

Într-o accepţie mai largă, binecuvântarea înseamnă învoirea, acordul, permisiunea dată cuiva de a face ceva: sensul acesta e folosit mai ales în limbajul bisericesc. Când un călugăr dintr-o mănăstire pleacă undeva, cere şi obţine binecuvântarea stareţului; la întoarcere solicită binecuvântarea de a merge la chilie. Disciplina bisericească seamănă întru-câtva cu aceea din armată. Când un subordonat vine în faţa superiorului, salută şi spune: "Domnule colonel, permiteţi-mi să raportez". După ce termină, cu acelaşi salut: " Domnule colonel, permiteţi-mi să mă retrag".

Pe lângă toate acestea, “binecuvântarea exprimă o stare de fapt, cum ar fi sănătatea, prosperitatea, belşugul. Cea mai veche binecuvântare interumană este binecuvântarea părinţilor asupra copiilor şi o întâlnim în prima carte a Vechiului Testament. Bătrânul Isaac, slăbit şi aproape orb, îşi simte sfârşitul aproape şi-l cheamă pe Esau, întâiul său născut, să-i acorde binecuvântarea. Soţia sa însă face în aşa fel încât Iacob, cel de al doilea fiu al său, i se substituie primului şi obţine binecuvântarea. Când i se descoperă adevărul, e prea târziu, Isaac nu mai poate face nimic. Cu alte cuvinte, binecuvântarea era un act foarte puternic, iar faptul acesta e confirmat de ceea ce astăzi am putea numi "cariera" lui Iacob”, ne spunea într-una din predicile sale înaltul prelat Bartolomeu Anania.

Aţi observat, desigur, cel puţin trei lucruri care se cer reţinute. Deşi e destinată tuturor fiilor lui Israel, adică întregului popor, binecuvântarea nu e colectivă, ci individuală. În ea e pomenit numele Domnului. Preotul este cel ce o rosteşte, dar Dumnezeu este Cel care operează. Acest ultim adevăr e evident în încheierea cuvântului lui Dumnezeu către Moise: Aşa vor pune ei [preoţii] numele Meu asupra fiilor lui Israel şi Eu, Domnul, îi voi binecuvânta.

Binecuvântarea poate fi de ordin general, dar şi de ordin particular, cum este cel menţionat în întâia Carte a Regilor. Când Saul intra ca străin în cetate şi întreabă unde-l poate găsi pe preotul Samuel, i se răspunde: poate fi găsit acum, înainte de a se duce pe deal să mănânce; că poporul nu va mânca până nu vine el; fiindcă el binecuvântează jertfa, şi după aceea mănâncă oaspeţii.

În tradiţia creştină, bucatele sunt binecuvântate de preot înainte de începerea mesei, fie că e vorba de a lui, fie că se află la o masă de obşte; în tradiţiile locale protestante, binecuvântarea e dată de capul familiei. În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvântează copilul, inchinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o probă cu riscuri. Din păcate, în tradiţia creştină ortodoxă s-a pierdut din obiceiul ca înaintea mesei, capul familiei sau unul din membrii familiei să spună o rugăciune şi să ceară binecuvântarea, iar după servirea mesei să spună rugăciunea de mulţumire.

Aşadar, multe lucruri din viaţa noastră de zi cu zi - şi mai mici, şi mai mari - nu le putem realiza chiar aşa de capul nostru. Fie că este vorba de găsirea unui loc de muncă, fie că vrem să cumpărăm sau să construim o casă, fie că de dorim un copil sau să ne schimbăm serviciul ori domiciliul, pentru toate lucrurile importante din viaţă, este bine să ne mărturisim unui preot duhovnic şi să-i cerem binecuvântarea.

,,Binecuvântează suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui,, (Ps. 102, 1).

Dumnezeu să vă binecuvânteze! Amin.

Doamne ajută! 

Stefan Popa http://www.crestinortodox.ro/religie/dumnezeu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...