duminică, 24 august 2014

Despre alegeri şi semne


În decursul anilor, am avut deseori ocazia să observ anumite particularităţi ale naturii umane. Cum ar fi de exemplu, faptul că suntem înclinaţi să facem minimum de efort, dar ne aşteptăm la maximum de recompensă. În orice împrejurare, vom fi înclinaţi mai curând să aşteptăm să vedem ce fac şi ce spun ceilalţi - sau poate, chiar să-i lăsăm să acţioneze în locul nostru - ca să ne putem hotărî la o alegere. De fapt, alegere este impropriu spus, întrucât pentru a alege, trebuie măcar să cunoaştem toate variantele; dar de multe ori, suntem prea comozi sau temători (sau, şi una şi alta), pentru a ajunge măcar la cunoaştere. Ne mulţumim cu cunoaşteri parţiale, sau chiar cu închipuiri, şi aşteptăm să se ivească de undeva situaţia sau persoana salvatoare, care va îndrepta viaţa noastră spre cel mai bun curs cu putinţă.

Desigur, senzaţia că se impune o alegere este o consecinţă a faptului că suntem nefericiţi, că viaţa noastră a decurs din ce în ce mai mult spre cenuşiu, că ne-am ratat visele. Şi totuşi, natura umană este mai curând tentată să rămână o eternitate în această situaţie, nealegând decât în vis, din teama de responsabilitate, sau din teama de a nu pierde, totuşi, relativa stabilitate a nefericirii noastre.Şi atunci, rămânem aşa, aşteptând...să se hotărască altcineva să aleagă pentru noi - situaţia cea mai comodă!

Din păcate, însă, nu va alege nimeni, nici chiar Dumnezeu, dacă nu ne-am încredinţat Lui. El ne lasă toată libertatea...Şi atunci, avem doar două variante: fie ne acceptăm situaţia prezentă, cu tot ce implică ea, inclusiv sentimentul de ratare. Desigur că există şi lucruri bune în ea, din moment ce am acceptat-o odată! Dar, dacă o acceptăm, atunci să nu ne mai plângem, să nu mai suferim inutil. Să încercăm, măcar, să o trăim la modul optim!

Sau, varianta a doua - care nu este accesibilă foarte multora - de a schimba tot ceea ce ne face nefericiţi. Să avem curajul de a ne asuma un risc, curajul de a ne reface viaţa aşa cum am dorit-o, dar pe parcurs am pierdut cărarea. Desigur, vom avea de întâmpinat critici, respingere, ostracizări - dar, dacă suntem siguri că acela e drumul nostru, toate acestea nu vor valora prea mult pentru noi.

Desigur însă, aşa cum am spus, 99% dintre oameni vor alege prima variantă, fiind cea care implică cel mai puţin efort. Ca orice sistem fizic, natura umană are darul de a intra de la sine în starea de entropie...adică, de echilibru minim.

Ar mai exista totuşi o variantă "de rezervă". După cum am spus undeva, L-am putea lăsa pe Dumnezeu să aleagă pentru noi - dacă într-adevăr nu ştim care este calea cea bună, şi nu vrem să greşim. Pentru aceasta, e de-ajuns să ne rugăm din toată inima, în cuvintele noastre, să fim îndreptaţi pe drumul cel bun. Chiar dacă nu suntem credincioşi, chiar dacă nu suntem obişnuiţi să ne rugăm! Sau, dacă avem un sfânt protector, îi putem cere acestuia sfatul.

Cum vom primi răspunsul? Fie vom avea o stare specială, în care vom simţi clar ceea ce este mai bine pentru noi, fie - dacă inima noastră nu e obişnuită să primească astfel de răspunsuri - vom primi semne. Ce fel de semne? Diverse: fie o frază citită întâmplător dintr-o carte ne ve oferi un răspuns, fie un fragment de melodie, fie o întâlnire cu o persoană - cunoscută sau nu - care va spune ceva ce s-ar potrivi în situaţia respectivă, chiar dacă nu o cunoaşte. Semnele pot fi extrem de diverse, eu am dat doar câteva exemple, dar în mod sigur, dacă ne vor fi adresate, vor fi astfel încât le vom recunoaşte.

Sper că am putut fi de folos celor care ar avea nevoie! Şi eu am trecut prin astfel de situaţii, şi am simţit clar cum am fost sfătuită. Poate nu chiar de la început...dar, cu timpul, semnele şi stările se repetă, şi e mai greu să te înşeli.

Fie-vă viaţa uşoară!

de Florina R

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...