vineri, 29 noiembrie 2013

... Aș fi vrut să trăiesc undeva unde nu există ceas, calendar, reguli care fură timpul și viața ... Aș fi vrut să trăiesc viața ...


Sunt clipe în viață în care încă mă întreb pentru ce atâta zbatere, pentru ce atâta alergare după nimic, pentru ce atâta străduință pentru a deveni cineva, pentru a deveni ”ceva”, pentru ce atâta încrâncenare de a-ți găsi un loc în societate, în lume, în inima altora. La sfârșit nu ne ajută cu nimic. Doar ne creem iluzia că ajută.
Dacă suntem iubiți, lăsăm în urma noastră jale. Dacă suntem urâți, lăsăm în urm
a noastră indiferență. Dacă avem bani, stârnim invidie. Dacă nu avem bani, nimănui nu-i pasă. Dacă plângem ori râdem, mormântul nu se va schimba, același pământ ne va acoperi. 

Tindem mereu către schimbare, tindem mereu către afirmare într-o formă sau alta, să fim buni în profesie, să fim buni în societate, să fim buni pentru noi, până la urmă - și ne spunem că dorim să lăsăm ceva în urma noastră, ceva bun ..., iar acest ”bun” este o formă a egoismului nostru - cu cât vom fi mai înrădăcinați în mintea și sufletul altora, cu atât mai multă durere vom naște în aceștia când nu vom mai fi. Vom avea flori și lacrimi și ... lumânări, iar peste toate acestea, un pumn de țărână. Atât.

Când eram copil m-am întrebat - și nu o dată, ci de nenumărate ori. Și doream copii și-n același timp îmi dădeam seama că din egoism, îmi voi supune copiii acelorași efemerități și acelorași nimicuri în lupta pentru supraviețuire. Și îmi spuneam că, din iubire, nu voi avea copii, ca ei să nu mă vadă murind, ca ei să nu mă plângă, ca-n urma mea să nu rămână nimic. Și totuși - am crescut și am făcut un copil. Și mi-am condamnat propriul vlăstar la aceleași lupte, la aceleași zbateri, la aceeași alergătură după ... nimicul de la sfârșit. Și l-am condamnat să sufere când eu nu voi mai fi.

Când eram copil și mult după aceea, mi-am dorit să locuiesc într-un loc în care să fie doar liniște. Un loc în care să mă trezesc dimineața, să mă uit către soare și apoi să îmi petrec ziua simplu, fără grija celor ce vor urma. Să îngrijesc o grădină, un pom, niște animale. Să nu am ceas care să-mi măsoare timpul până la apus, fără calendar care să-mi amintească de trecerea anilor, fără știri care să-mi obosească mintea cu nimicuri, fără întrebarea: ”ce voi face azi ca și mâine să pot supraviețui în această junglă robotizată?” . Eram copil și-mi doream încă de atunci singurătatea simplă a naturii.

Aici, dacă nu urmezi o școală, azi ești ... nimic. Dacă nu ai haine de ultima fiță, ca adolescent suferi. Dacă nu deții cât mai multe lucruri materiale, ești privit cu dispreț și auzi pe la colțuri, despre tine: ”nu e în stare de nimic, își merită soarta!”. Care soartă?!! Aceea impusă de reguli, aceea impusă de minți înguste, aceea trasată de acele ființe care odată, cândva, au considerat că viața simplă nu merită trăită.

Muncim de dimineață și până seara într-o continuă luptă disperată după bani, pentru a putea să ne hrănim copiii, ne străduim să le insuflăm aceeași încăpățânare de a munci fără răgaz, îi împingem să devină ”cineva”, ne mințim că ne e bine când ne luăm un bun care se încadrează ”în tendințe”, de parcă aceste ” tendințe” ne-ar face viața mai frumoasă!
Ne enervăm dacă copiii noștri nu învață și ne simțim datori să îi obligăm să învețe, să învețe, să învețe! Și eventual să uite de copilărie, pentru că nu mai au timp de ea, copilăria a devenit un moft, copilăria nu-și mai găsește locul în societate, copilăria trebuie ucisă! Și nici măcar nu ne dăm seama că asta facem! Omorâm copilăria și apoi ne plângem că pruncii noștri nu mai au copilărie ... Și suntem fericiți când aceia care ar fi trebuit să fie copii, ne vin cu lauri acasă, acei lauri, rod al muncii unui copil fără copilărie deplină... Copiii noștri trebuie să devină ” cineva” în viață ...
Dar copiii noștri sunt cineva încă de la naștere! Este un adevăr pe care nimeni nu-l înțelege! Noi suntem cineva încă de la naștere! Doar că regulile, aceste reguli tâmpite din societate ne obligă să devenim altfel de ”cineva”.

Am făcut școală, am făcut multă școală pentru că așa am știut eu să fiu, mi-am bucurat părinții și i-am necăjit în egală măsură pentru că am refuzat să fiu în rând cu premianții din momentul în care am putut să-mi impun poziția, mi-am apărat cât am putut de mult copilăria și adolescența știind că într-o bună zi va trebui să mă arunc în această luptă a adulților, vreau, nu vreau. Am fost un copil care s-a întrebat mereu: ”de ce??” iar acum, la rându-mi, ar trebui să îmi împing propriul copil să devină ”cineva” așa cum cere societatea, cum așteaptă societatea, nu cum probabil își dorește el, să-i îngrădesc libertatea de decizie pentru că, nu-i așa?- eu sunt mama și eu ”știu mai bine”. Oare? ...

Dincolo de toate, și după mine și după fiecare, nu rămâne nimic, nimic din acești ”cineva” care ne străduim să devenim și să ne menținem. Nimic mai mult decât ... pământ pe care vor crește, în cel mai fericit caz, flori, nu buruieni. Și uitare, uitarea firească a generațiilor care vor veni...
Dacă suntem iubiți, condamnăm pe cei iubiți la suferință.... Dacă suntem urâți, lăsăm în urmă indiferență.. Oricum ar fi - ce mai contează atunci?

... Aș fi vrut să trăiesc undeva unde nu există ceas, calendar, reguli care fură timpul și viața ... Aș fi vrut să trăiesc viața ...

de Herescu Elena Laura

Un comentariu:

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...