Ne dorim o ceaşcă de cafea pe care să o putem savura cu leneveală în dimineţile de sâmbătă. Ne dorim o nouă pereche de pantofi cu care să putem face fotografii artistice picioarelor. Ne dorim o relaţie oficială pe Facebook, unde toată lumea să poată comenta şi aprecia. Ne dorim postarea care să se încadreze la relationshipgoals. Ne dorim o întâlnire pentru micul dejun de duminică; un partener cu care să mâncăm taco-ul, miercuri; cineva care să ne ureze o dimineaţă bună, joi. Dar suntem generaţia care nu îşi doreşte relaţii.
Trecem de la unul la altul, în speranţele de a ne găsi adevărata pereche. Ne construim partenerul ideal că şi cum am da o comandă pe eMag. Citim 5 moduri de a afla dacă este interesat de tine şi 7 căi de a o face să se îndrăgostească de tine. Încercăm să ridicăm o persoană la standardele noastre, ca şi cum am respecta paşii unui proiect de pe Pinterest.
Investim în profilurile de Facebook mai mult timp decât în personalitatea noastră. Cu toate acestea, nu ne dorim o relaţie.
Vorbim şi scriem. Textăm şi sextăm. Ieşim pe afară şi pierdem timpul. Mergem şi bem ceva într-un bar – orice pentru a evita o adevărată „întâlnire”. Ne scriem ca să planificăm o ieşire. Pălăvrăgim timp de o oră, ca mai apoi să ne ducem acasă şi să pălăvrăgim prin mesaje. Renunţăm la orice şansă de a realiza o conexiune reală, jucând jocuri fără câştigători. Concurând pentru „Cel mai detaşat”, „Cea mai apatică atitudine” şi „Cel mai indisponibil emoţional”, sfârşim prin a-l câștiga, de fapt, pe „Cel mai probabil să rămână singur”.
Ne dorim faţada unei relaţii, dar nu vrem munca uneia. Ne dorim ţinerile de mână, dar fără contactul vizual. Ne dorim tachinarea, dar fără conversaţiile serioase; promisiunile drăguţe, dar fără angajamentele care vin odată cu ele; aniversările pe care să le sărbătorim, dar fără cele 365 de zile care le aduc. Ne dorim planurile de poveste pentru viitor, dar nu punem efort în „acum-ul” şi „aici-ul”. Ne dorim conexiuni profunde, dar, pe cât se poate, menţinând lucrurile superficial.
Ne dorim pe cineva care să ne ţină de mână, dar nu vrem să îi punem puterea de a ne răni în mâinile sale. Ne dorim replicile magice de agăţat, dar nu vrem să fim „agăţaţi”. Ne dorim să ne îndrăgostim dintr-odată, dar, în același timp, să rămânem singuri, independenţi şi stabili. Ne place să fim în permanenţă în căutarea unei relaţii, dar ne e frică să găsim una.
Nu ne dorim relaţii – vrem prieteni cu beneficii, „Netflix and chill” sau orice altceva ce ne dă iluzia unei relaţii, fără a fi implicaţi, de fapt, într-una. Ne dorim toate recompensele, dar niciun risc; tranzacţiile reuşite, fără niciun cost. Vrem să ne ataşăm – destul, dar nu prea mult. O luăm încet, să vedem unde duce. Stăm cu un picior înăuntru şi unul afară. Ţinem în permanență un ochi deschis cu precauţie. Ţinem persoanele la o distanţă rezonabil de sigură. Ne jucăm cu sentimentele lor, dar cel mai mult, ne jucăm cu noi înşine.
Când treaba se apropie prea mult de adevăr, fugim. Ne ascundem. Plecăm. Are balta pește. Întotdeauna există o altă şansă de a găsi pe cineva. În ziua de astăzi, însă, nu prea există şansa de a-l păstra.
Ne aşteptăm să picăm pur şi simplu în fericire. Ne vrem perechea descărcată ca pe o aplicaţie: să o actualizăm de fiecare dată când apare un defect, să o putem compartimenta într-un folder şi să o ştergem atunci când nu mai avem nevoie de ea.
Nu, nu. Nu ne dorim să ne despachetăm bagajul sau, mai rău, să ajutăm pe altcineva să şi-l despacheteze pe al lui. Urâtul trebuie ţinut în spatele cortinei, imperfecţiunile acoperite cu un filtru Instagram. Ne încântă ideea de a iubi pe cineva, în ciuda defectelor sale. Cu toate acestea, ne ţinem scheletele închise în dulap, nelăsându-le să vadă lumina zilei.
Societatea ne-a învăţat că atât timp cât ne dorim ceva, îl merităm. Supraestimatele poveşti Disney ne-au învăţat că adevărată dragoste, sfârşiturile fericite şi sufletele pereche există pentru toată lumea. Aşa că nu mai depunem niciun efort şi ne întrebăm unde ne este prinţul sau prinţesa. Ne aşezăm supăraţi şi aşteptăm ca minunea să îşi facă apariţia. Unde este premiul de consolare? Ne-am arătat, suntem aici. Unde este relaţia pe care o merităm; dragostea promisă?
Ne dorim ceva care să ocupe locul, nu neapărat o persoană. Ne dorim un corp cald, nu un partener. Avem nevoie de cineva care să stea pe scaunul de lângă noi, în timp ce glisăm pierduţi în căutarea a ceva nou pe newsfeed. Deschidem o altă aplicaţie care să ne distragă de la vieţile noastre. Ne place să urmăm această linie de mijloc: pretinzând că nu avem sentimente şi emoţii, mergând pe stradă cu inima la vedere, vrând ca cineva să aibă nevoie de noi, însă fără că noi să avem nevoie de cineva. Ne jucăm cu cineva doar că să îl testăm dacă intră în joc. Nu ne înţelegem pe deplin nici măcar pe noi înşine. Petrecem timp cu prietenii, discutând regulile, dar nu ştim nici măcar ce joc jucăm.
Pentru că problema cu generaţia noastră care nu îşi doreşte relaţii este că, la urma urmei, o facem.
Trecem de la unul la altul, în speranţele de a ne găsi adevărata pereche. Ne construim partenerul ideal că şi cum am da o comandă pe eMag. Citim 5 moduri de a afla dacă este interesat de tine şi 7 căi de a o face să se îndrăgostească de tine. Încercăm să ridicăm o persoană la standardele noastre, ca şi cum am respecta paşii unui proiect de pe Pinterest.
Investim în profilurile de Facebook mai mult timp decât în personalitatea noastră. Cu toate acestea, nu ne dorim o relaţie.
Vorbim şi scriem. Textăm şi sextăm. Ieşim pe afară şi pierdem timpul. Mergem şi bem ceva într-un bar – orice pentru a evita o adevărată „întâlnire”. Ne scriem ca să planificăm o ieşire. Pălăvrăgim timp de o oră, ca mai apoi să ne ducem acasă şi să pălăvrăgim prin mesaje. Renunţăm la orice şansă de a realiza o conexiune reală, jucând jocuri fără câştigători. Concurând pentru „Cel mai detaşat”, „Cea mai apatică atitudine” şi „Cel mai indisponibil emoţional”, sfârşim prin a-l câștiga, de fapt, pe „Cel mai probabil să rămână singur”.
Ne dorim faţada unei relaţii, dar nu vrem munca uneia. Ne dorim ţinerile de mână, dar fără contactul vizual. Ne dorim tachinarea, dar fără conversaţiile serioase; promisiunile drăguţe, dar fără angajamentele care vin odată cu ele; aniversările pe care să le sărbătorim, dar fără cele 365 de zile care le aduc. Ne dorim planurile de poveste pentru viitor, dar nu punem efort în „acum-ul” şi „aici-ul”. Ne dorim conexiuni profunde, dar, pe cât se poate, menţinând lucrurile superficial.
Ne dorim pe cineva care să ne ţină de mână, dar nu vrem să îi punem puterea de a ne răni în mâinile sale. Ne dorim replicile magice de agăţat, dar nu vrem să fim „agăţaţi”. Ne dorim să ne îndrăgostim dintr-odată, dar, în același timp, să rămânem singuri, independenţi şi stabili. Ne place să fim în permanenţă în căutarea unei relaţii, dar ne e frică să găsim una.
Nu ne dorim relaţii – vrem prieteni cu beneficii, „Netflix and chill” sau orice altceva ce ne dă iluzia unei relaţii, fără a fi implicaţi, de fapt, într-una. Ne dorim toate recompensele, dar niciun risc; tranzacţiile reuşite, fără niciun cost. Vrem să ne ataşăm – destul, dar nu prea mult. O luăm încet, să vedem unde duce. Stăm cu un picior înăuntru şi unul afară. Ţinem în permanență un ochi deschis cu precauţie. Ţinem persoanele la o distanţă rezonabil de sigură. Ne jucăm cu sentimentele lor, dar cel mai mult, ne jucăm cu noi înşine.
Când treaba se apropie prea mult de adevăr, fugim. Ne ascundem. Plecăm. Are balta pește. Întotdeauna există o altă şansă de a găsi pe cineva. În ziua de astăzi, însă, nu prea există şansa de a-l păstra.
Ne aşteptăm să picăm pur şi simplu în fericire. Ne vrem perechea descărcată ca pe o aplicaţie: să o actualizăm de fiecare dată când apare un defect, să o putem compartimenta într-un folder şi să o ştergem atunci când nu mai avem nevoie de ea.
Nu, nu. Nu ne dorim să ne despachetăm bagajul sau, mai rău, să ajutăm pe altcineva să şi-l despacheteze pe al lui. Urâtul trebuie ţinut în spatele cortinei, imperfecţiunile acoperite cu un filtru Instagram. Ne încântă ideea de a iubi pe cineva, în ciuda defectelor sale. Cu toate acestea, ne ţinem scheletele închise în dulap, nelăsându-le să vadă lumina zilei.
Societatea ne-a învăţat că atât timp cât ne dorim ceva, îl merităm. Supraestimatele poveşti Disney ne-au învăţat că adevărată dragoste, sfârşiturile fericite şi sufletele pereche există pentru toată lumea. Aşa că nu mai depunem niciun efort şi ne întrebăm unde ne este prinţul sau prinţesa. Ne aşezăm supăraţi şi aşteptăm ca minunea să îşi facă apariţia. Unde este premiul de consolare? Ne-am arătat, suntem aici. Unde este relaţia pe care o merităm; dragostea promisă?
Ne dorim ceva care să ocupe locul, nu neapărat o persoană. Ne dorim un corp cald, nu un partener. Avem nevoie de cineva care să stea pe scaunul de lângă noi, în timp ce glisăm pierduţi în căutarea a ceva nou pe newsfeed. Deschidem o altă aplicaţie care să ne distragă de la vieţile noastre. Ne place să urmăm această linie de mijloc: pretinzând că nu avem sentimente şi emoţii, mergând pe stradă cu inima la vedere, vrând ca cineva să aibă nevoie de noi, însă fără că noi să avem nevoie de cineva. Ne jucăm cu cineva doar că să îl testăm dacă intră în joc. Nu ne înţelegem pe deplin nici măcar pe noi înşine. Petrecem timp cu prietenii, discutând regulile, dar nu ştim nici măcar ce joc jucăm.
Pentru că problema cu generaţia noastră care nu îşi doreşte relaţii este că, la urma urmei, o facem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*