miercuri, 30 aprilie 2014

Despre singurătate și prietenul nevăzut


Singurătatea nu mă sperie, dar mă apasă. Mă gândesc cu tristețe la câte momente am împărțit cu oamenii pe care îi credeam prieteni și câtor gânduri tainice nu am dat curs fără să știu că se vor întoarce împotriva mea. Singurătatea nu este un chin, dar devine tulburătoare atunci când știi că ai fost mereu alături de prietenii tăi, de oamenii dragi care făceau parte din viața ta. Este greu de suportat răceala și cruzimea tăcerii când știi că odată, acolo, se auzeau râsete și veselie. Nu-i condamn. Nu-i consider trădători. Le accept decizia chiar dacă mă doare sufletul . Le accept depărtarea dar nu le înțeleg motivele. Prieteni. Ce lucru atât de prețios. Credeam cu tărie că am cei mai mulți și cei mai buni prieteni din lume. Credeam că fiindu-mi aproape la bine, la fericire și împlinire o să-mi rămână alături și în momentele tulburi. Nu a fost să fie. Și deși sufletul mi-e îndurerat și nu vrea să accepte lipsa lor, am învățat să suport toate acestea în compania singurului prieten adevărat care niciodată nu a plecat de lângă mine, care niciodată nu s-a supărat indiferent câte cuvinte grele i-am adresat, care nu m-a privit niciodată cu falsitate, invidie ci mai degrabă cu iubire. El este prietenul de care nu ar trebui să te desparți niciodată, el este suportul în clipe de slăbiciune, el este speranța în timpuri de restriște. El este Tatăl fiecăruia dintre noi, dar niciodată nu a încetat să ne fie și prieten. În momentul în care l-ai redescoperit, singurătatea nu mai înseamnă nimic, nu mai are nici o putere. Descoperi forța de a ierta, de a iubi, de a trece peste orice obstacol. El devine călăuzitorul pașilor tăi. În orice direcție ai merge, oricât și oricând ai decide că vrei să pornești la drum. Fă un pas în direcția prietenului nevăzut și întinde mâna pentru a fi cuprins în îmbrățișarea lui. Lasă-te mângâiat de brațul său nevăzut. Poartă-l în suflet și nu renunța niciodată la el. Oferă-i locul de cinste în viața ta. Și în ciuda singurătății și a sentimentului de abandon ce ți se inoculează în suflet crede că el este alături de tine. Simte-te liber să îi spui orice te îngrijorează, cere-i sfatul, petrece timp în compania lui.

http://anasstassya.wordpress.com/

marți, 29 aprilie 2014

Sexul...o modalitate de expresie a iubirii?


Sau, poate, un act energetic şi spiritual benevol, destinat procreerii?

Prostii, dragii mei! Sexul zilelor noastre este mai degrabă o practică, o necesitate, un sport sau un viciu. Dacă stau bine să mă gandesc, rareori ”homo sapiens sapiens” a privit sexul ca pe o modalitate responsabilă de aducere pe lume a unui copil. 

Istoric şi ontogenetic vorbind, ne-am reprodus din instinct, adeseori, la întâmplare. Argumentele ”solide” ale aducerii pe lume a unui copil se reduc la: ”să nu traiesc degeaba pe pământ”, ”să-mi dea şi mie cineva o cană cu apă la bătrâneţe” sau ”am aproape patruzeci de ani, când să-l mai fac?”

Dacă toţi oamenii ar avea ca unic scop, atunci când concep un copil, să aducă pe lume o fiinţă căreia să-i transmită tot ceea ce au mai bun şi mai frumos în ei...o fiinţă care, într-o zi, să fie ”mai bună” decăt ei înşişi...nu credeţi că lumea ar fi mai bună? O utopie, desigur...

Dacă oamenii ar conştientiza ce anume se întâmplă cu ei din punct de vedere energetic, în timpul actului sexual, poate că ar fi mai responsabili. Omului nu îi este îngăduită doar uniunea trupească. O ştim cu toţii dar, mulţi dintre noi, ne prefacem că habar n-avem…

În lipsa iubirii, sexul este asemenea unui virus ucigător, cu acţiune latentă. Aşa cum există o chimie la nivel biologic, există şi una la nivel energetic, spiritual...Un schimb între două fiinţe...cu bunele lor, cu relele lor, cu amprentele lor energetice...

Iubirea este singura capabilă să armonizeze aceste energii. Dar cum să fie posibilă iubirea între două trupuri dezrădăcinate spiritual? Grav este că energia unui act sexual întâmplător dispare în câțiva ani, nu în câteva zile. Trupurile desfrânaților devin magazii în care se înghesuie toată dizarmonia energetică a celor care le-au tranzitat patul. Și se miră foarte tare atunci când apar bolile…

Nu judec pe nimeni, nu acuz pe nimeni. Rândurile mele sunt observaţii utile. Atât...există femei care se folosesc de un copil pentru a se cățăra pe un bărbat sau pe o poziție socială mai bună. Un copil conceput din ambiție, materialism și minciună vine pe lume cu o amprentă energetică distructivă. De ce să-i faci asta unui copil?!

Într-un prezent invadat de trebuinţele primare, îndrăznesc să vă îndemn către dragoste.

de Alina Maria Albert (Neagu)

luni, 28 aprilie 2014

10 Moduri prin care Să-ți Bați Joc De Viața Ta


Scriu acest articol cam dur, dar din păcate adevărat, pentu că ani de zile mi-am bătut joc de viața mea, ani de zile am făcut toate alegerile proaste pe care un om ar fi putut să le facă și rezultatele au fost cele așteptate. Nu vreau să văd pe nimeni atât de jos precum eram eu acum 4-5 ani, din acest motiv scriu următoarele moduri prin care să-ți bați joc de viața ta în speranța că o să iei deciziile corecte și să eviți aceste lucruri.

1. Să nu citești cărți
și să te bazezi pe filme, televizor sau povestitori să-ți spună ce și cum să faci. Dacă nu citești, din start ți-ai distrus viața, pentru că nu o să fii niciodată expus la idei mult mai interesante decât ideile din mintea ta. Tot timpul o să rămâi la același nivel și o să te complaci cu o viață pe care nu cred că ți-o dorești. 

2. Să dai vina pe alte forțe exterioare
și să nu îți asumi responsabilitatea pentru acțiunile tale. Să te transformi într-o victimă, pentru că este mult mai ușor să spui că te-ai născut într-o familie săracă (dai vina pe circumstanţe) și că de asta nu ai acces la bogăție, în loc să spui că e vina ta pentru că ai făcut alegerile proaste și de acum înainte o să faci toate alegerile corecte pentru a ajunge în vârf!

3. Să crezi în noroc
și tot timpul să cauți căi prin care să “dai un tun” adică să obții beneficiile imeditate, să joci la loterie, să participi la tombole pentru a câștiga o mașină pe care și așa nu ți-o permiți sau să arăți cu degetul spre cei bogați și să spui “au avut noroc, eu n-am.”

4. Să pleci capul și să te dai bătut
Să spui, pur și simplu: gata. Decid să-mi petrec viața așa cum este cel mai ușor, decid să nu ies din normal, decid să rămân în zona mea de confort, decid să mor zi de zi câte puțin pentru visul unei alte persoane și să renunț la visul meu.

5. Să nu investești în tine
Și aici nu mă refer la haine sau alte lucruri de fațadă care spun despre tine că ești bogat, deși cel mai probabil nu ești. Pentru că sunt două tipuri de persoane: cele care vor să fie bogate și cele care vor să pară bogate. Investind în tine, în intelectul tău, în dezvoltarea ta personală, crești. Și crescând obții rezultate și mai bune. Este simplu, dar este mult mai ușor să-ți cumperi un tricou pe care nu ți-l permiți și o mașină în rate. Pentru că inteligența nu se vede când mergi pe stradă, dar o maşină model 2014 se vede.

6. Să-ți faci un credit pentru consum
Pentru ca astfel să te obligi să muncești într-un singur loc pentru a cumpăra ceva ce nu-ți permiteai. Și, crede-mă, nu ai nevoie de o mașină de 20.000 euro, nu ai nevoie de o casă de 60.000. Există și alte soluții. Mult mai ieftine.

7. Să rămâi într-un anturaj de oameni care nu fac nimic cu viața lor
Și astfel, și tu, să nu faci nimic cu viața ta. Pentru că anturajul îți modelează gândurile, gândurile îți modelează acțiunile și acțiunile îți construiesc rezultatele. Simplu?

8. Să alegi tot timpul calea ușoară în viața
Să alegi să mănânci nesănătos pentru că se simte așa de bine să bagi în tine un meniu big mac, să lucrezi într-un loc pe care-l urăști doar pentru că e mai ușor decât să cauți un loc pe care-l iubești sau să creezi unul, să alegi relațiile cu oameni care se plâng tot timpul în loc să-ți extinzi cercul social și să atragi în viața ta oameni de calitate. Ce e drept, e prea mult de muncă, așa că mai bine alege calea ușoră.

9. Să crezi că oamenii care au ajuns foarte sus sunt hoți, curve sau au avut moșteniri
Asta pe scurt se traduce în limited beliefs, adică credințe care te limitează. Nu toate femeile care sunt pe o poziție înaltă sunt curve și s-au culcat cu șefii. Nu toți cei care au foarte multă bunăstare sunt hoți. A fi bogat, frumos și sănătos nu este un păcat, este un serviciu pe care-l faci ție, societății și tuturor celor care te încojoară. Literalmentele lumea o să fie mai bună dacă tu ești din ce în ce mai bogat.

10. Să încerci să te păcălești
Și să citești aceste 10 idei și să-ți spui: nu fac nici o greșeală din cele de mai sus, în plus de asta ce știe Cristi, las că știu eu mai bine. Apoi să faci toate greșelile de mai sus și peste 20 de ani când o să realizezi, că este mai bine să previi, decât să tratezi.

Ești liber să nu citești, să dai vina pe exterior și să nu-ți asumi responsabilitatea, să crezi în noroc, să nu investești deloc în tine, să-ți faci un credit pentru a arăta cât de bogat – nu ești – de fapt, să rămâi toată viața în același anturaj, să alegi tot timpul calea ușoară, să crezi că a fi bogat este un păcat și trebuie să fii hoț, curvă sau foarte norocos și să te păcălești constant.

Ești liber să alegi, dar nu ești liber de consecințele alegerilor tale.

de Cristi Stefan

duminică, 27 aprilie 2014

Ești cine vrei să fii?


Seara târziu, când ești doar tu cu tine, când nu mai trebuie să faci pe plac nimănui, când îţi dai jos până și ultima urmă de machiaj, când lucrurile pe care le-ai purtat şi de care te-ai folosit toată ziua nu te mai definesc și stau abandonate prin casă, când nu mai ești nevoit/ă să zâmbești și să îți ascunzi grimasele de durere - cine ești? 

Privește omul din oglinda ta şi privește adânc în sufletul tău. Ești cine vrei să fii? Ce ai făcut azi bun? Dar rău? Ai făcut tot ce ai fi putut face pentru a-ți trăi ziua frumos? Ai făcut ceva remarcabil, ai o amintire frumoasă sau ai trăit o zi banală? Ai avut mai multe gânduri frumoase sau mai multe gânduri negative? Cuvintele pe care le-ai rostit le-au făcut bine sau rău celor care le-au auzit? Ai avut azi mai multe bucurii sau mai multe regrete? Ți-ai dăruit puțină fericire? 

Dar mâine? Cum ai de gând să trăiești? Ce ai de gând să schimbi pentru a crea cea mai frumoasă versiune a ta şi pentru a trăi cât mai frumos? Pentru că TU, cel/cea care te privești acum in oglindă ești tot ce ai mai de preţ. Când vei fi cu adevărat cea mai bună versiune a ta, vei avea puterea să împrăștii iubire in jur, să ai grijă de cei dragi, să faci din fiecare zi trăită una remarcabilă. 

Învață din greșelile de azi, iartă-ți slăbiciunile, lasă regretele să treacă deodată cu ziua de azi și fă-ți planuri pentru mâine. Adună-ți visurile și nu le mai abandona. Renunță la teamă! Poți orice, pentru că tu, cel/cea care te privești acum în oglindă ești CINEVA și poți fi cineva extraordinar! 

Noapte bună, suflete frumoase!

de Irina Binder

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Ce Faci TU Cu Viața Ta?

Atenție! Acest articol ar putea să te supere dar cu siguranță o să te motiveze! Da. Despre tine-i vorba. Ce faci tu cu viaţa ta?


Te-ai gândit la asta până acum? Sau erai prea ocupat să verifici ce poze au mai pus prietenii pe Facebook, ce filmulețe au mai apărut pe Youtube sau ce articole de dezvoltare personală s-au mai scris, articole care să-ți schimbe viața… mare iluzie, pentru că tu ești singurul care poate să-ți schimbe viața. Nu eu și nici altcineva. Tu! Da, tu.

Este bine să te întrebi din când în când atunci când simți că pierzi timpul sau că te îndepărtezi de visul tău, adică în fiecare zi. Este bine să te trezești la realitate. Reality check please! Sper ca eu te-am trezit puțin la realitate cu marea întrebare:

Ce faci cu TU viața ta?

Crezi că toată viața o să te susțină cineva? Crezi că-i cineva obligat să te întrețină? Nu crezi că ai nevoie de puțină independență? Nu te simţi mai bine atunci când muncești din greu pentru ceva și culegi beneficiile? Fără să primești totul de pomană, gratuit, fără nici măcar un merit? Crezi că-i cineva obligat să te suțină? Nu!

Ești singur pe lumea asta. Te naști singur și mori singur. Tu ești singura persoană care decide ce să facă în și cu viața sa. Tu ești singura persoană care trebuie să aibă grijă de tine pe lumea asta. Tu te incurajezi, tu te motivezi, tu te schimbi, tu te dezvolți, de unul singur! Nu ai nevoie de nimeni să te împingă de la spate, să te sprijine, să te susțină, pentru că ești independent, ești puternic, ești liber!

Așa că poartă-te ca atare! Nu te mai purta ca un copil de 5 ani care plânge atunci când nu-și mai vede mama lângă el. Fii mai liber, mai independent, mai curajos.

Ia viața de coarne și îndreaptă-te spre ceva! Fă ceva în fiecare zi pentru visul tău, nu mai pierde timpul… pentru că timpul nostru aici este limitat. Fiecare clipă este mult prea prețioasă pentru a nu o valorifica așa cum trebuie.

Așa că data viitoare când ai nevoie de puțină motivație, singura întrebare care trebuie să apară în mintea ta este: Ce (dracului) fac cu viața mea? Apoi să-ți miști fundul la treabă și să nu mai pierzi timpul!!

Oamenii care ajung departe nu sunt ăia care stau relaxați toată viața lor. Care toată viața au stat în confort, la caldurică, unde-i bine. Sunt oamenii care s-au îndreptat cu putere spre visul lor, au muncit zi de zi pentru ceva, acel lucru în care ei cred deși toată lumea le spune că-i o iluzie, un vis, ceva îndepărtat.
Sper că asta era tot ceea ce aveai nevoie. Sper ca răspunsul la întrebarea de mai sus să nu fie: nimic. 

10 Idei

Acum o să-ți dau câteva idei de lucruri pe care le poți face cu viața ta, sunt doar simple idei, sper însă să te folosești de ele.

1. Citește. Cărți. Multe. Citește, citește și iar citește. 

2. Lucrează la visul tău. Nu ai un vis? Descoperă-ți vocația.

3. Aleargă. Fă mult sport. Minte sănătoasă într-un corp sănătos.

4. Investește mai mult în tine, cumpără mai multe cărți, participă la training-uri, seminarii, workshop-uri.

5. Renunță la Facebook. Cel puțin pentru 1 zi, apoi vezi cum te simți. Citește ce a scris Gabi, aici.

6. Meditează. 

7. Socializează. Cunoaște mai multe persoane care te pot ridica și pe care poți ridica. Ai grijă, orice persoană poate să te învețe o lecție importantă!

8. Învață. Studiază, aprofundează un domeniu care te pasionează, care-ți stârnește o curiozitate. Ia ghidul care te invață cum să inveți mai bine, mai eficient, mai rapid.

9. Ajută pe cineva. De preferat fără să ceri nimic înapoi.

10. Fă ceva ce te sperie. Conștientizează care-ți sunt limitele, fricile și mergi cu viteză spre ele. 

Doar așa te dezvolți!

sursa http://crististefan.com/

vineri, 25 aprilie 2014

Iubesc, deci exist


Ne întrebăm de când ne ştim, ce este iubirea, dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pe aproapele - care poate fi oricine şi dacă am ajuns la o măsură suficientă în această privinţă.

Interogaţia devine mai acută în adolescenţă, când iubirea, deşi îşi păstrează un parfum juvenil, devine o problemă aproape existenţială şi doar cu timpul, răspunsul la această întrebare capătă consistenţă şi cu vârsta.

Plecând de la dubitaţia lui Descartes, care a concluzionat că, dacă omul cugetă, există: ...cugito, ergo sum, am putea să demonstrăm, fără sofisme şi nici raţionalist, că: dacă iubesc, exist. De asemenea, putem înţelege cum iubirea şi trăirea acestui frumos sentiment îmi poate conferi nu doar existenţa Aici, ci şi nemurire, Dincolo.

Evanghelia ni-L reprezintă pe Tatăl ca Dumnezeu-iubire, care ne învaţă prin Fiul Său, că Împărăţia Cerurilor se dobândeşte “dacă vom avea dragoste unii faţă de alţii”, reflectată în faptele milostivirii sufleteşti şi trupeşti.

Aşadar, Evanghelia ne arată că, iubirea nu este doar propovăduită, gândită şi vorbită, ci trebuie simţită şi trăită, este un mod de viaţă pentru creştini. Acesta-i gândul lui Dumnezeu: ca să ne mântuiască prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa, pe Golgota, unde pe Cruce fiind răstignit, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu o iubire şi o libertate răstignite, pentru că, nu venise să facă voia Sa, ci voia Celui care L-a trimis în lume: a Tatălui.

Chemarea Evangheliei şi idealul desăvârşirii este: să gândim gândirea Lui şi să iubim iubirea Lui - asemenea Lui, în sensul că, omul credincios primeşte înţelepciune de sus având gândul şi dragostea lui Hristos întru sine: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine" (Galateni 2, 20) .

În altă ordine de idei, nu îmi fac doar voile, ci împlinesc voia lui Dumnezeu, nu încerc să-L schimb pe Dumnezeu ca să-mi accepte viaţa, după chipul şi asemănarea mea, ci noi ne modulăm “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, participând la viaţa divină.

Finalmente, ultima treaptă a iubirii, a unirii şi a fiinţării noastre desăvârşite în Dumnezeu este contemplaţia, anume a dobândi gândul lui Hristos şi iubirea Lui, adică a vedea, a gândi, a înţelege şi a iubi pe Creator, creaturile şi creaţia Sa la fel ca şi El, după chipul şi asemănarea Lui, cu “iubirea cu care ne-a iubit El cel dintâi”.

Aş zice că, dragostea are de străbătut "o cale îngustă pe care puţini o află" de la minte la inimă şi invers, pentru a deveni strălucitoare, "inima fiind rădăcina minţii" (Sf. N. Aghioritul) şi nu rătăcind pe "un drum lat şi larg pe care mulţi mergând, duc iubirea la pieire şi se duc la pieire” şi anume de la inimă la mintea-creier pentru a o transforma prin “hormonii plăcerii” în "materie cenuşie", în dopamină, depozitând-o în reţelele neuronale "erotizate".

"Inima are nişte raţiuni despre care mintea nu cunoaşte nimic", zicea B. Pascal, evidenţiind “cugetul inimii” despre care au vorbit Sfinţii Părinţi filocalici. În felul acesta, "paza minţii" nu se poate realiza, decât dacă mintea pogoară la inimă, unde-i este locul şi rădăcina, într-un mod duhovnicesc şi ontologic în ce priveşte fiinţa ei spirituală şi fiinţarea.

Multă vreme dragostea bate cu insistenţă la porţile inimii, uitând că Hristos este "calea" şi "uşa". În tinereţe iese de acolo, uneori, iraţională şi "oarbă", în viaţa trăită fără Hristos, alteori, înflăcărată, dar curată, într-o viaţă trăită cu Hristos.

Ulterior, la maturitate, urcă la minte, iar când ajunge aici, creierul care, de obicei analizează la rece orice sentiment şi dă verdicte, reuşeşte să mai atenueze, cu prudenţa-i specifică, vâltoarea inimii şi uite aşa, cu anii şi cu vremea ajungem, pe nesimţite, să iubim tot mai puţin şi să gândim tot mai mult...Adică să nu mai iubim cu inima, ci doar cu mintea, să gândim iubirea şi să iubim gândirea, nu să o mai trăim, devenind mult mai cerebrali în manifestările de afecţiune îndreptate către semenii noştri şi către oricine.

Iubirea "îmbătrâneşte" cu trecerea anilor, întrucât o vedem la copii cât de frumos se manifestă prin atitudini, priviri şi fapte şi mai puţin prin vorbe, iar la adulţi cât de "frumos" se declară prin vorbe şi mai puţin prin atitudini, priviri şi fapte. Se inversează ceva, anume ponderea, rolul şi controlul exercitat de raţiune în raport cu afectivitatea, faptul că devenim, cu vârsta, mai inteligibili şi mai puţin sensibili.

În felul acesta înţelegem, de ce sunt atât de surprinzătoare reacţiile emoţionale ale copiilor, care zic: "Înţelepciunea şi iubirea noastră este jocul", apoi a tinerilor înflăcăraţi, care zic: "Jocul şi înţelepciunea noastră este iubirea” şi cât de calculaţi suntem noi maturii, când zicem: "Iubirea şi jocul nostru este înţelepciunea". A surprins bine- L. Blaga - stadiile parcurse de individ şi preponderenţa trăsăturilor dominatoare în desfăşurarea lor cronologică.

Dar, dacă ne gândim bine că, "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4,8), că toată "Legea şi prorocii" sunt cuprinse în porunca dragostei, că "dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni,cap.13,8), perspectiva se schimbă.

Iubirea este şi rămâne cea mai mare dintre virtuţi, iar iubire ortodoxă presupune trăire. În aceste condiţii, parcă tot mai tare, ne putem dori fiecare, să nu mai îmbătrânim, “să rămânem în iubire, să rămânem în Dumnezeu” (I Ioan 4,16), trăind o “tinereţe fără de bătrâneţe şi o viaţă fără de moarte”,... aşa cumva, oarecum, veşnic îndrăgostiţi...

Mai mult, cât timp tânărul caută iubirea vieţii lui, încă mai manifestă o oarecare disponibilitate afectivă şi deschidere, întrucât în potenţialitatea iubirii sale sunt cuprinse nenumărate persoane care ar corespunde criteriilor sale elective. După ce şi-a întâlnit jumătatea şi s-a format perechea, cercul se închide şi mai mult.

După căsătorie, considerând iubirea o chestiune de intimitate, de jurământ , din nefericire, se ermetizează şi mai tare între zidurile casei, la domiciliu.

Acest mod de a înţelege fidelitatea conjugală, ca închidere şi prizonierat - ca rob al omului şi nicidecum deschidere şi libertate responsabilă - ca rob al lui Hristos, circumscrişi şi proscrişi într-o iubire care exclude de la comuniunea de dragoste, ce trebuie să o avem cu toţi oamenii, după porunca Domnului, indiferent că suntem căsătoriţi ori ba, este o formă îngustă, eronată, egoistă de a trăi acest frumos sentiment - numit dragostea de aproapele.

Alminteri, nu s-au înţeles bine, rosturile conjugale ale soţilor - de a trăi Taina Iubirii, prin a fi şi a rămâne "în Hristos şi în Biserică", care chiar dacă-şi aparţin unul altuia fiind "un trup", datori fiind cu dragostea unul faţă de altul - cu toată credinciosia, nu rămân captivi "trupului conjugal", ci se iubesc, respectându-şi jurămintele - cu toată libertatea fiilor şi a fiicelor lui Dumnezeu.

Toată această aserţiune este o pledoarie a iubirii creştine şi o apologie a Nunţii, în care Mire rămâne Hristos, iar noi - prietenii mirelui, iar toţi ceilalţi semeni ai noştri - nuntaşi ai Nunţii noastre, pentru a se putea trăi dragostea şi bucuria Unuia faţă de toţi şi a toţi şi toate faţă de Unul.

Caracterul iubirii autentic creştine este acela că, ea adună şi trebuie să se adune şi să cuprindă pe câţi mai mulţi oameni; ea îmbrăţişează nu numai pe aproapele, care-mi este rudă, soţ, soţie,copil sau prieten, ci şi pe străin şi pe vrăjmaş. Pin urmare, iubirea creştină se manifestă cu extindere şi cuprindere la toţi oamenii, îmbogăţindu-se cu fiecare şi îmbogăţindu-ne pe fiecare şi fiind mai mulţi se adună recapitulativ, adunându-ne în unitate şi armonie de cuget şi simţiri.

Mântuitorul a arătat că, după Învierea de apoi, oamenii "nu se vor mai însura şi nu se vor mai mărita", ci vor fi ca "îngerii lui Dumnezeu, în trup", evocând, astfel faptul că “dragostea nu va cădea niciodată" (Corinteni,cap.13) şi că ea nu se manifestă doar în "bisericuţe", fie ele şi cele de acasă, adică, exclusiv, în familie, ci,mai curând în Biserica, în familia cea mare, unde sunt cuprinşi toţi şi toate, în iubirea întreolaltă, oameni şi Dumnezeu, în care toată lumea devine Biserică.

Formele patologice ale trăirilor afective denotă şi anumite forme de exclusivism şi mizantropie, egotisme dezavuate în parabolele biblice. Pentru exemplificare avem pilda fecioarelor nebune, care au considerat că, este suficientă castitatea lor şi iubirea faţă de Mire, fără dragoste faţă de oameni, manifestată prin faptele bune şi compasiune sau pilda bogatului nemilostiv, care a căzut în autosuficienţa iubirii de sine, cu excludere de la această iubire şi a lui Dumnezeu şi a săracului-aproape de poarta sa. De asemenea, şi exemplul fariseului, care a arătat o credinţă rigoristă la precepte şi o iubire împietrită în forme, trăite într-un exclusivism religios faţă de Dumnezeu şi neextrapolate în manifestări şi la semenii săi, în fondul lor.

Aşadar, formula consacrată deja în titulaturile livreşti: "iubesc, deci exist", exprimă o vocaţie creştină, în care cel locuit de Dumnezeu este strămutat în alte evidenţe ale existenţei sale, în care iubirea nu este o filozofie care nu există şi fără de viaţă, ci devine o virtute trăită şi propria sa filozofie de viaţă.

Preot Alin-Cristian Preotu

joi, 24 aprilie 2014

Pentru despărțiri frumoase


Oamenilor le este cel mai greu să se despartă de ceea ce e vechi…fie că e vorba de o persoană, un obiect, o întâmplare, un sentiment intens trăit cândva, e greu să îi dăm drumul.

Literatura, muzica, cinematografia, mass-media, etc. toate abundă în materiale când vine vorba despre despărţiri şi s-a făcut o adevărată industrie din incapacitatea omului de a trece peste aşa ceva.

În realitate nu ne despărţim de acel cineva sau de acel ceva, ci de proiecţia noastră cu privire la omul sau lucrul respectiv.

O proiecţie împodobită cu diverse gânduri şi idei pe care le spui despre ea sau ţi le repeţi zilnic se transformă într-o poveste, aşa cum o minciună repetată devine adevărul cuiva. Şi ajungi astfel să te ataşezi atât de tare de povestea ta, mai ales dacă e romantică sau tragică, încât ea devine realitatea ta.

De pildă, crezi că acel om (personajul negativ din povestea ta) te-a rănit şi îi decorezi fiinţa cu atribute negative care să-l transforme în călăul inimii tale şi uiţi cel mai important lucru: că acel om a trecut cândva prin viaţa ta, oferindu-ţi şansa de a învăţa ceva important despre tine. Dar nu poţi vedea ce ai avut de învăţat atâta timp cât continui să (îţi) repeţi povestea pentru a mai stoarce unele lacrimi sau sentimente de empatie de la ceilalţi.

Asemenea doamnei Bovary, dacă ai citit cartea, în fiecare dintre noi există o pornire de a deveni eroina unei poveşti, altfel nu ne-ar fascina atât de mult romanele şi filmele cu eroi.

Şi pentru că nu vrem să renunţăm la povestea noastră despre ceea ce percem ca fiind adevărat, ajungem să nu mai putem ierta ce a fost sau să nu ne mai putem ierta pe noi înşine, fapt care mai devreme sau mai târziu ne îmbolnăveşte. Unii oameni nu pot renunţa la poveştile lor nici în pragul morţii, darămite în timpul vieţii. De ce să-ţi faci viaţa o continuă suferinţă?

Creierul nostru nu poate decât să selecteze din amintiri în funcţie de starea emoţională. De aceea, îţi vei aminti mai degrabă cum te-ai simţit decât ce s-a întâmplat în realitate. E normal să fie aşa, dar nimeni nu e mai responsabil decât tine de sentimentele tale.

Dacă povestea îţi creează suferinţă, atunci mai mult ca sigur nu e adevărată. Tot ce e adevărat e momentul prezent şi cum te simţi tu, fără poveste.

Aşadar, să renunţăm la poveşti şi ne va fi mult mai uşor să lăsăm energia să circule în viaţa noastră, reîmprospătând-o mereu. Iar dacă nu poţi scăpa de povara poveştii tale, poate te-ar ajuta mult să o scrii şi să te eliberezi.

Viaţa este despre curgere şi prospeţime…de ce să o trăieşti pe modul “repeat”?

Nu ştiu dacă există vreo despărţire frumoasă, dar cu siguranţă fiecare despărţire are frumuseţea ei, dând naştere la miracole şi vedem asta zilnic. Cu cât o relaţie a fost mai de calitate între doi oameni, cu atât despărţirea va fi mai paşnică.

Despărţirea nopţii de zi dă naştere unui răsărit superb, despărţirea verii de toamnă dă nişte fructe delicioase, despărţirea pruncului de burta mamei îi dă şansa la o viaţă adevărată, despărţirea de omul lângă care nu mai e nimic îţi oferă şansa să cunoşti cu adevărat iubirea şi tot aşa…Şi cel mai important e să te poţi despărţi de tine, de cine ai fost, pentru a-ţi oferi şansa la o nouă viaţă. Şi atunci de ce să nu te desparţi frumos, fără scenarii şi poveşti nemuritoare?

Iar acum eu m-am despărţit de aceste cuvinte pe care sufletul meu mi le-a cerut să le dau drumul pe această pagină.

de Adela Haru

http://lifeinbalance.ro/

miercuri, 23 aprilie 2014

Fericirea se află în noi!


Fericirea nu se măsoară în cuvinte, nu se cântărește în avuții și nu se rezumă la zile bune și mai puțin bune. 

Fericirea nu poate fi descrisă, este aidoma iubirii căreia nu-i poți da o definiție clară și complexă, dar pe care o simți cum se dezvoltă înăuntrul tău. 

Fericirea nu este o culoare, nu este un parfum deși simți cum îți colorează viața în mii de nuanțe splendide și cum o parfumează cu mici momente de nebunie și euforie. 

Fericirea este o stare. Este un dar pe care ți-l faci singur sau îl faci celor din preajma ta. 

Fericirea este un miraj, o iluzie până în clipa în care descoperi puntea de legătură între ea și tine. 

Fericirea nu este departe, nu este scumpă, și nu, nu este de vânzare. 

Fericirea se află înăuntrul tău, încălzindu-ți sufletul, hrănindu-l, având grijă de el în timpul călătoriei vieții tale. 

Fericirea nu are nevoie de lux pentru a sălășlui în inimi ci doar de puritate, nu are nevoie de cine sofisticate ci doar de hrană îndestulătoare, nu are nevoie de spațiu ci doar de un suflet micuț dar comod în care să se dezvolte. 

Fericirea este emoție pură, contagioasă deseori, care-ți inundă sufletul și-ți pompează în vene optimism și credință, speranță și iubire, iertare și generozitate. Pentru că atunci când ești fericit ești tu cel adevărat, pentru că fericirea scoate ce este mai bun din tine, pentru că fericirea te face să zbori, să dansezi, să te simți unic, special, iubit. 

Pentru că fericirea nu e departe și pentru că nu călătorește cu trenul, pentru că fericirea se află în noi și nu trebuie să plecăm în căutarea ei, pentru că fericirea își așteaptă proprietarul, este suficient să ne deschidem inimile și să-i urăm „bun venit!”, restul va veni de la sine.

Pentru că fericirea nu are măsură și se potrivește oricui, îndrăznește să o îmbraci și poart-o întotdeauna cu plăcere și umilință. Pentru că fericirea este magie în toate sensurile posibile, îndrăznește să-i descifrezi trucurile și fii tu magicianul care o scoate din pălăria inimii. 

marți, 22 aprilie 2014

Capcanele creierului.

Creierul uman este un mecansim complex, miraculos, dar de multe ori, modul cum îl folosim, îl poate transforma, în cel mai mare duşman.


1. ‘Nu eu sunt, tu eşti.’
De multe ori, mintea ne face să credem că nu suntem fericiţi din cauza a ceva. Din cauza soţului, din cauza părinţilor, sau a altei persoane din viaţa noastră. Aruncăm învinuiri în jur, fără să ne gândim deloc. De fapt, chiar noi înşine suntem cei responsabili pentru vieţile noastre şi nu cei din jur. Trebuie să învăţăm să ne asumăm responsabilitatea pentru sentimentele noastre, pentru situaţia în care suntem. A ne asuma responsabilitatea pentru ceea ce simţim, fără a-i mai învinui pe ceilalţi, este primul pas către fericirea adevărată.

2. Dacă aş fi avut…
Minţile noastre reuşesc să ne păcălească că vom fi fericiţi când vom ajunge într-un anume punct, atunci când vom arăta într-un anume fel, atunci când vom avea un anume job, sau orice altceva.
Nimic nu este mai greşit decât a ne condiţiona fericirea în felul acesta. Da, atunci când atingem anumite ţinte, ne vom simţi fericiţi, dar doar pe moment. Cei care îşi doresc un confort emoţional care să fie de mai lungă durată, trebuie să conştientizeze că dorinţele sunt un şuvoi nesfârşit, pe care nu îl vom opri niciodată şi că nu doar îndeplinirea lor ne va face fericiţi.

3. Îmi plac lucrurile exact aşa cum sunt şi nu vreau să se schimbe niciodată.
A crede aşa ceva este ca şi când ţi-ai da voie în cădere liberă. Viaţa este o călătorie cu schimbări constante. Pe unele le putem controla şi pe altele nu. A rezista schimbărilor sau a încerca să controlezi schimbările care survin în viaţă este auto-distructiv. Din păcate, noi oamenii care ne dorim perfecţiunea, nu suntem echipaţi cu astfel de noţiuni care să ne definească lumea ca ansamblu de transformări. Schimbarea este normală, este naturală. A fi adaptabili este foarte important pentru starea noastră generală de bine.

4. Dacă nu mi s-a întâmplat până acum, nu mi se va întâmpla niciodată.
Minţile noastre sunt descurajate şi deziluzionate chiar atunci când succesul se află după colţ. Perseverenţa este însă, foarte importantă pentru a obţine fericirea. Nu îţi lăsa mintea să te păcălească ca să renunţi! Nu ştii niciodată care sunt darurile zilei de mâine. Poate, pentru a-ţi îndeplini un vis, nu îţi mai trebuie decât o zi.

5. Voi evita lucrurile pe care nu îmi place să le fac.
Minţile noastre încearcă să ne păcălească şi de fiecare dată, încercăm să ocolim lucrurile care sunt mai dificile. Totuşi, chiar practica o demonstrează, acel ceva care cere cea mai multă strădanie, ne oferă şi cea mai mare recompensă, dar şi posibilitatea de a evolua. De ce să amânăm? Procrastinarea, nu ne aduce prea multe beneficii. Este mai bine să „atacăm” cele mai dificile treburi, iar rezolvarea lor ne aduce multe satisfacţii.

6. Lumea este un loc înfricoşător şi mi se poate întâmpla ceva rău.
Minţile noastre ne spun că sunt multe lucruri pe care nu le putem noi controla. Frica este o emoţie puternică pe care creierele noastre o folosesc pentru a lua ceea ce este mai bun din noi. Trebuie să avem încredere în bine şi că nimic rău nu ni se poate întâmpla.

7. Mă voi decide atunci când voi şti sigur ce vreau să fac.
Când ne gândim prea mult asupra fiecărei decizii, te împiedică să evoluezi. Să analizăm riscurile şi avantajele, să facem un plan sunt aspecte importante, dar nimic nu se întâmplă până când nu intrăm cu adevărat în acţiune.
Rareori avem cu adevărat toate detaliile unei probleme, astfel încât să putem să stabilim de la început fiecare pas şi fiecare acţiune pe care o vom întreprinde. Cel mai bine este să nu mai amânăm şi să acţionăm! Iar nici eşecul nu înseamnă sfârşitul lumii. „Fiecare adversitate, fiecare eşec, fiecare durere în piept poartă cu sine un beneficiu egal dacă nu, chiar mai mare.” – Napoleon Hill.

8. Ştiu că ar trebui, dar…
Minţile noastre încearcă să ascundă efectele obiceiurilor negative şi de aceea caută tot felul de scuze. Aceasta este foarte cunoscută mai ales atunci când vine vorba despre probleme de sănătate. De exemplu, aţi auzit de multe ori persoane care spun: „Ştiu că nu ar trebui să mai fumez, dat mă ajută să îmi menţin greutatea”. Dar nu îţi mai lăsa mintea să îţi joace astfel de feste!

9. Visurile devin realitate doar pentru cei care au noroc.
Minţile noastre ne păcălesc uneori că am fi victimele soartei. Ne fac să credem că „nimic bun nu mi se întâmplă”. Ceea ce creierul nostru creditează ca fiind norocul altora, înseamnă de fapt ani de muncă şi pregătire pentru ei. Crezi în visul tău, urmează-l cu toată inima şi vei fi surprins/ă de cât noroc poţi să ai! „Cred cu tărie în noroc şi am descoperit că munca persistentă aduce din ce în ce mai mult.”- Thomas Jefferson

10. Nu pot.
Minţile noastre ne fac să credem că nu vom reuşi niciodată. De exemplu, ai auzit adesea: „Nu voi reuşi să învăţ niciodată să învăţ acest lucru. Sunt prea bătrân.” Sau… „Nu pot să merg în acel loc, nu am destui bani.” Să nu cazi niciodată în această capcană. Suntem plini de potenţial, chiar dacă circumstanţele adaugă un anume grad de dificultate. Dar adevărul e că putem, putem să avem tot ce ne dorim şi să îndeplinim fiecare vis! Henry Ford spunea: „Ceea ce crezi de obicei că poţi sau că nu poţi este de obicei adevărat.”

Un articol via http://www.dumblittleman.com

luni, 21 aprilie 2014

Studiu asupra rugăciunii făcut de un laureat al premiului Nobel pentru medicină

"Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel


Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune.

Introducere

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiţia rugăciunii

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ” A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Iisus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

Unde şi cum să ne rugăm

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

Efectele psihofiziologice

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

Efectele curative

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

Semnificaţia rugăciunii

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

Concluzii

În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

duminică, 20 aprilie 2014

Să iertăm. Să acceptăm. Să iubim. Să binecuvântăm. HRISTOS A ÎNVIAT!


Acum, mai mult ca niciodată, avem din nou oportunitatea să simţim Iubirea, să ne curăţăm inimile, să ne purificăm, să ne eliberăm de toate resentimentele şi de toate lucrurile ce ne-au îndepărtat unii de alţii.

Avem din nou ocazia să ne reîntoarcem înăuntrul inimilor noastre şi să ne dezbrăcăm de tot ceea ce nu este al nostru, pentru a ne umple cu tot ceea ce este Dumnezeiesc şi Sfânt.

Şi îl avem pe Iisus ca model, ca model de dragoste necondiţionată.

De iertare necondiţionată, chiar şi atunci când ceilalţi încă continuă să ne rănească. Îl avem pe Iisus ca model de înălţare spirituală în care doar Dragostea, Bunătatea şi Blândeţea mai există ca şi adevăr.

Ce spunea Iisus când a fost rastingit? - "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!"

Aşadar, haideţi să iertăm şi noi. Să iertăm cu toată inima. Să ne eliberăm sufletele şi să îi eliberăm şi pe ceilalţi. Să nu mai rămânem supăraţi pe inconştienţa noastră şi a lor. Să ne deschidem inimile. Să primim şi să dăruim Lumina Sfântă şi Curată şi Sinceră, pentru totdeauna, oricui ne apare în cale şi indiferent de comportamentul acestora faţa de noi.

Să iertăm. Să acceptăm. Să iubim. Să binecuvântăm.

Haideţi să nu lăsăm să treacă aceste Sfinte Sărbători fără ca noi să preluăm adevăratele valori pe care acestea doresc să ni le transmită.

Haideţi, ca înainte de orice, să ne luăm ceva timp de meditaţie şi de rugăciune, ca în inimile noastre de acum înainte să fie restaurată armonia şi acceptarea completă, dragostea pentru toţi şi toate, credinţa nesfârşită şi pacea cea de toate zilele.

Fiinţa să ne fie plină de lumină, iar inima plină de dragoste. Şi nu doar în aceste zile, ci pentru toată viaţa.

Să păstrăm aceste valori în suflet pentru totdeauna. Să le lăsăm să ne transforme, să ne vindece şi să ne înalţe, pentru ca noi toţi să trăim în armonie şi în dragoste unii cu ceilalţi. Pentru ca fiecare dintre noi să se reîntoarcă la Dumnezeu, să primească Binecuvântarea Divină în fiecare clipă asupra sa.

Să păşească prin Viaţă cu graţie şi blândeţe.

Să fie un model de bunătate divină.

Să lase în urma lui numai pace şi bucurie.

Să fie Ceea ce Este El cu Adevărat: Cea mai Înaltă IUBIRE.

Şi, suflet drag, aminteşte-ţi întotdeauna că Iisus este viu în tine. El trăieşte în Tine. El este Una cu Tine.

Sărbători în Lumină, prieteni dragi.
Va mulţumesc că Existaţi şi că înălţaţi Pământul cu Prezenţa Voastră Plină de Dragoste şi de Adevăr Divin!

Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!


de Tania Tiţa

sâmbătă, 19 aprilie 2014

”Să comunicăm....lumină!”


”A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune, şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină". Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi. Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experienţă sunt nerăbdători să o împărtă­şească. Vieţile sfinţilor ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovniceşte e un om adevărat, de un farmec, de o frumuseţe, de o armonie extraordinară; sfinţii sunt de o blândeţe şi o delicateţe nespusă. (Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 207-208)

Vorbim despre lumină, o căutăm, o dorim cu sete, dar cât ştim despre ”lumină”? Nu la lumina soarelui ne referim acum, lumina soarelui e şi sub nori şi, la fel ca ea, lumina noastră e ascunsă şi sub mintea întunecată de gândurile ei tulburătoare. Acest mare teolog, Părintele Dumitru Stăniloaie, a spus că făptura dezvoltată duhovniceşte luminează, că însăşi frumusețea noastră lăuntrică e lumina pe care o împărtăşim cu ceilalți. ”Să comunicăm lumină”, iată ce frumos spus! Dacă suntem frumoşi duhovniceşte, dacă-n cămările ascunse ale ființei noastre e ”omul adevărat”, acela delicat, frumos, scăldat în gânduri armonioase şi-n dragoste, noi comunicăm lumină către ceilalți. Dacă-n ființa noastră cea tainică nu încape ura şi deznădejdea, dacă nu cunoaştem răzbunarea, nici resentimentul, dacă regretele şi suferințele din trecut nu ne-au aşezat nori negri în minte şi în suflet, lumina noastră se va transmite tulburător celor de lângă noi, care ne vor iubi şi dacă nu vor vrea să ne iubească. ”Fiecare se umple de lumina celuilalt”, iată! Dar, să nu aşteptăm să fim un vas mereu luminat de lumina altuia, să nu căutăm doar hrană – în forma luminii şi-a iubirii - care vine din afara noastră, cum excesiv şi tulburător facem, să nu fim nişte trântori, când ni s-a dăruit puterea de a lucra şi a ne face mierea în noi înşine. Acest ”om duhovnicesc”, acest om frumos, acest om blând şi delicat după care tânjim tainic este un ”om posibil” în interiorul fiecăruia dintre noi. Dar, pentru a ajunge la el, pentru a-i atinge gingăşia, candoarea şi frumusețea, avem nevoie să fim ca albinele, să lucrăm, inclusiv prin rugăciune, dar – mai ales – printr-o continuă veghe de sine, la dezvăluirea omului duhovnicesc din noi. N-am spus că putem crea acest om duhovnicesc, ci că el este deja creat, noi trebuie doar să dăm deoparte vălul iluziei, vălul negru al minții, urâtul acumulat în experiențele noastre din trecut. ”Lumina se actualizează în iubire” – iată! Să iubim înseamnă să înțelegem neputiința umană, chiar neputiința celuilalt de a avea în el lumină şi, dacă noi avem lumina aceasta, i-o vom ”comunica” şi celui ce n-o are. Iubirea din noi nu-l va dori pe celălalt pedepsit, fiindcă iubirea ştie că răul de rău e lovit: cum ar putea iubirea lui Hristos să întoarcă palma, când iubirea lovită îşi întoarce şi obrazul celălalt? Nu iubirea pedepseşte, nu Dumnezeu e sursa pedepsei, a suferinței şi a deznădejdii, ci chiar lipsa ei. Ființele umane pot ieşi din orice fel de noapte a existenței prin iubire şi împărtăşind această iubire cu ceilalți. Gândurile frumoase, dorința de a sprijini, de a dărui, de a scoate din noi înşine demonii fricilor, aşteptările negre, disperările, furia şi judecata aspră, vina şi zbuciumul, ne ajută să ştergem păcatul (adică neştiința noastră, căci neştiința ne e păcatul, cum spune David Hawkins) şi să vedem, şi să trăim în noi înşine lumina şi iubirea. 

Nu-i îndeajuns să facem o cruce, să aprindem o lumînare, să tăiem un miel şi să ne gândim la Hristos ca la o legendă; suntem aici să aprindem lumina interioară, iubind neîncetat, iubind şi atunci când avem toate motivele să n-o facem sau, mai ales, atunci! Să comunicăm lumina, să fim lumină unii pentru alții înseamnă să trăim experiența ”învierii lui Hristos”!

de Maria Timuc

vineri, 18 aprilie 2014

Dăruieşte, chiar dacă asta înseamnă să te laşi răstignit...


Poate că...
Vei întinde mâna să ridici în corabie un om care strigă că se îneacă şi tu vei cădea. Şi nu se va mai sinchisi vreodată să te scoată din valuri...te va mai şi arăta cu degetul că ai căzut...

Vei întinde mâna să hrăneşti pe cineva, se va sătura şi apoi te va înjura. Sau te va muşca. Sau îţi va deveni dintr-o dată cel mai aspru judecător...

Vei invita un suflet înfrigurat, îndurerat, însingurat, în casa ta într-o seară ploioasă de toamnă... Iar după ce se va încălzi, se va îmbăia, va mânca bine şi se va odihni în patul pe care i l-ai pregătit cu drag te va scoate afară, în plină iarnă...

Vei întinde mâna să ajuţi un om căzut la pământ, se va ridica, se va scutura de praf, va prinde puteri, ţi-o va lua înainte şi... Îţi va purta apoi pică toată viaţa!

Vei face un bine cuiva, iar pe de altă parte ţi se va lua ceea ce îi era mai drag sufletului tău...

Vei pansa răni şi vei primi pumni.

Vei oferi flori şi vei primi bolovani.

Vei dărui alinare şi vei primi judecăţi. Vei dărui sprijin şi vei primi cuţite în inimă.

Vei dărui timp şi vei primi reproşuri. Vei dărui încurajări şi vei primi priviri dispreţuitoare.

Vei ridica şi vei cădea mai rău.

Vei susţine şi te vei prăbuşi.

Vei alina setea şi vei primi venin.

Vei sătura foamea şi vei primi otrăvuri.

Vei da aripi, iar tu vei fi mai lovit...

Nu te opri!

Chiar dacă uneori se pare că nici un bine nu rămâne nepedepsit aici pe pământ.

Chiar dacă uneori se pare că cineva se străduieşte parcă din răsputeri să te facă să îţi promiţi că nu vei mai face un bine în viaţa ta.

Chiar dacă uneori ajungi la exasperare şi te întrebi de ce oare a face răul este atât de la îndemână, în timp ce dacă te hotărăşti să faci un bine lumea se va întoarce într-un fel sau altul împotriva ta.

Da, dar miza e mare.

Oricât ar durea să îl faci pe unul şi să nu îl faci pe celălalt, nu uita că atunci când vom pleca de aici, vom pleca doar cu ele: cu binele şi cu răul pe care l-am făcut. Aşa că în loc să sudui, să te dai cu fundul de pământ, să îţi plângi de milă şi să faci pe victima neînţeleasă, mai bine aminteşte-ţi că şi tu ai răspuns de atâtea ori în acelaşi fel vreunui bine făcut.... Şi mai bine mulţumeşte-le celor care nu îţi răsplătesc binele pe care l-ai făcut aici.

Uneori cele mai frumoase palate sunt cele construite din bolovani pe care alţii le-au aruncat în noi.

Cele mai îndrăzneţe aripi ne-au fost puse de cei care ne-au rănit cel mai mult...

Cele mai frumoase flori au crescut acolo unde am plâns cel mai cu foc...

Iar cei care ne-au răsplătit binele cu rău ne-au făcut cel mai frumos cadou: ni L-au îndatorat pe Dumnezeu!

Aşa că nu, nu te opri...

Dăruieşte aripi, chiar dacă tu vei fi mai lovit.

Dăruieşte-ţi inima, chiar dacă tu vei fi mai strivit.

Dăruieşte, chiar dacă asta înseamnă să te laşi răstignit...

Cel care ne-a iubit cel mai mult, Cel care a venit să ne mântuiască, Cel care a înviat a treia zi.... aşa a murit!

de Alexandra Svet 

http://pandoras.realitatea.net/svet
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...