vineri, 17 martie 2017

Suflet Flămând


Am învăţat că gândurile vorbesc între ele când oamenii nu au curajul să înveţe a vorbi despre nefericirile şi deşertăciunile vieţii lor.

Am învăţat că toţi ne naştem cu un singur norişor de praf ascuns între deziluzii; şi sperăm până în ultima secundă să vină cineva să ni-l şteargă. Dar mereu amânăm decizia de a-l forţa să o facă.

Trăim în neguri amăgirea propriilor vieţi scăldate în abisurile unui lac care încă îşi păstrează imensitatea, deşi parcă toţi peştii s-au zbătut între sens şi nonsens pentru a ajunge să cutreiere abisurile cele mai profunde.

Ne întrebăm unii pe alţii de ce nu avem curajul să ne cutreierăm propriile fiinţe pentru a găsi jumătatea de suflet care să şteargă firişorul de praf de pe pantofii inimilor.

Ne e teamă de sufletele noastre, ne e frică de suferinţe şi neajunsuri, de deziluzii şi de deşertăciuni, de parcă nu toate clipele s-ar sparge în secunde hoinare pentru a nu lăsa nici un ciob să îşi reîntregească veşnicia.

Ne e teamă de noi. Prea teamă să nu ne descoperim în faţa altora, din orgolii nemăsurate sau din frica de apropiere; de parcă inimile ne-ar cere vreodată voie să iubească!

Încercăm să mascăm sincerităţile şi să tragem linie acolo unde ne repetăm neîncetat că este capătul de rând. Fără a înţelege că sufletele nu au markere cu care să îşi traseze despărţirile.

Încercăm să zâmbim atunci când inimile îşi strâng lacrimile în buchete de dureri şi afişăm zilnic măştile indiferenţei sau ale fericirii atunci când undeva, în buzunarul singurei realităţi se ascunde iubirea. Dezamăgirea. Sau doar Amăgirea.

De parcă nu ne-am cunoaşte propriile gânduri şi deziluzii, propriile trăiri şi ameninţări.

Şi, da, încercăm atâtea căi de a respinge sentimentele, doar din dorinţa de a convinge că puterea este singura care ne arată cât suntem de demni în faţa vieţii.

Şi, da, ajungem să ne respingem şi gândurile, şi visele, şi speranţele, şi idealurile…

… am învăţat că ceea ce nu pot niciodată să resping este Realitatea! O simt în fiecare cotlon de gând, în fiecare adiere de vânt din suflet, în fiecare rază de soare care îmi zâmbeşte în dimineţile în care îmi calc pe orgolii şi încerc să descifrez mesajele sufletului meu.

Am învăţat că atunci când nu vrei să deschizi uşa inimii, vine cineva şi o sparge fără a te întreba. Şi ajunge să clădească în interior un întreg palat de speranţe.

Fără să vorbească, fără să plângă, fără să ceară, fără să râdă, fără să alerge, fără să îţi dea de ales. Dar mai ales… fără să VREA.

Am învăţat că ajungi să îţi clădeşti nemurirea pe pământul sufletului care asemeni ţie, respinge realitatea şi o condamnă, care strânge la piept dorinţa de a trece prin viaţă cu fruntea sus.

Am învăţat că singurul suflet care te merită este cel care îţi spune că nu vrea să te merite. Că singura inimă care are nevoie de tine este exact cea căreia tu îi spui că nu are nevoie de tine. Că singurele cuvinte care merită spuse sunt chiar cele pe care nu vrei să le spui… din teamă.

Am învăţat că singurul drum care duce către fericire este exact acela pe care tu nu ai curajul să păşeşti. Din teama de a nu suferi, din teama de a nu dezamăgi sau pur şi simplu din teama de teamă.

Am învăţat să accept că în viaţa mea până şi cioburile s-au spart pentru a reîntregi încrederea că eu sunt singura picătură de rouă care poate uda puterea de a crede în realitate.

Am învăţat că prieteniile nu se numesc prietenii! Că aici este vorba despre “schimbarea valorii gramaticale a sufletului”. Că aici substantivele se pot transforma în adverbe. Definitiv.

Adică… prietenia se transformă în Tot atunci când gândurile vorbesc între ele.

Mda, chiar aşa!

Hrană pentru sufletul tău:

Timpul trece oricum, indiferent dacă tu laşi gândurile să vorbească între ele, în locul tău, sau dacă TE înveţi să vorbeşti tu, în locul lor. Şi tăcerea ta ar putea însemna să câştige altul. Iar tu să trăieşti privind la fericirea lui!
 
de Monica Berceanu

Un comentariu:

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...