Mai știi cum e să fii întrebat, din senin și neprogramat, simplu și bun – ce mai faci? Această întrebare care nu cere nimic, dar oferă un umăr sau o îmbrățișare în care să te poți bucura, că pentru cineva e importantă și starea ta.
Mai știi cum e să privești mai mult în ochi, și mai puțin în telefon? În loc să scrii mesaje, să desenezi zâmbete și în loc să-ți imaginezi cum arată o voce, să trăiești de-ți vine să cânți la o portavoce.
Mai știi cum e când oamenii vorbesc unii cu alții, nu unii despre alții? Când pentru omul din fața ta lași deoparte orice gând simți că te împarte – și în loc să mai trăiești departe, redescoperi că doar prezentul are dreptate.
Mai știi cum e să îți asculți inima? Dacă da, ce ai făcut astăzi pentru ea, pentru inima ta?
Cu cât ieșim mai mult afară din noi, cu atât rămânem mai goi. Pentru că o inimă care nu-i ascultată, se simte abandonată. Ori ca să fim sănătoși, trebuie să fim și inimoși.
Așa că, mai știi cum e să îți asculți inima? Nu fricile. Nu piedicile. Nu vocile care nu-ți aparțin – și care în loc te țin.
Dacă am pleca spre lucrurile de care ne e dor, ar fi mai puține acelea care ne dor.
Pentru că alinarea trupească, există doar dintr-o bucurie sufletească.
Să ascultăm mai puține telefoane, și mai mulți oameni.
Să privim prin mai puține ecrane, și în mai multe inimi.
Să fim mai mult, și să lipsim mai puțin.
Doar așa iubim.
Și doar așa trăim.
de Camelia Căpitanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*