joi, 22 octombrie 2015

Întâlniri şi despărţiri ale vieţii

 
Întâlnirile şi despărţirile vieţii ne apar în conştiinţă cumva ciuntit, ca nişte lucruri care ni se întâmplă, pur şi simplu, ca şi cum noi n-am avea nimic a face cu ele. Vorbim despre noroc sau despre ghinion şi nu înţelegem că întotdeauna am pus cumva umărul, am determinat, am chemat, am creat norocul sau ghinionul. Nu vrem să ştim, mai ales atunci când ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie confortabilă, de ceva ce pare că ni s-a luat cu forţa, că am gândit, am simţi şi ne-am comportat provocator. A crede în întâmplare, în hazard, într-o roată a norocului sau a ghinionului, într-un fel în care Dumnezeu aruncă zaruri şi ele se nimeresc prin preajma noastră e ca şi cum am evita să ne asumăm responsabilitatea vieţii noastre. Ne credem părăsiţi pentru că nu aveam suficienţi bani, pentru că am trăit lângă o persoană interesată excesiv de confortul material, pentru că suntem mai puţin deştepţi sau frumoşi, mai mici, mai bătrâni sau mai puţin stilaţi! Rămânem pustii după despărţiri, rămânem frustraţi, plini de temeri şi profund tulburaţi emoţional şi continuăm să aruncăm vina pe cel care ne-a părăsit. Tocmai o asemenea atitudine, de învinovăţire a altuia, de tensiune, frustrare şi incapacitate de asumare a responsabilităţii ne ţine agăţaţi de suferinţa noastră, în spectrul celor mai joase energii ale existenţei, în lăuntrul cărora nu mai avem acces la fericire, la împlinire şi la sensul plin de binecuvântări al vieţii.

Eu cred că nu ne întâlnim din întâmplare cu nimeni şi nu ne despărţim din întâmplare, chiar dacă suntem violent abandonaţi, părăsiţi şi alungaţi. Nu ni se schimbă slujbele peste noapte, nimic nu-i în întregime surprinzător. Nu vine nimic fără ca noi să fi avut un gând, o trăire, o dorinţă, un vis, o frică, o îndoială sau o mare speranţă. Visele şi dorinţele comune ne ţin împreună. Activităţile care ne plac sau ne displac ne ţin împreună. Modul nostru de a crede, a gândi, a dori, a visa, toate convingerile şi definiţiile despre viaţă, existente în minţile noastre, tot ce facem împreună, tot ce ne place, ce ne displace, ce ne face la fel de buni, la fel de răi sau de frumoşi sunt ”lianţi” ai legăturilor. Când nu mai visăm nimic împreună, când nu ne mai leagă aceleaşi suferinţe sau fericiri, când unul se ridică peste toate condiţiile mentale şi emoţionale, care-au atras întâlnirea cu celălalt, legătura se rupe. Legătura se rupe în clipa în care visăm altfel, gâdim altfel, simţim altfel, avem dorinţe diferite, aşteptări diferite şi nevoi diferite. Ceea ce ne poate reţine în relaţiile pe care le iubim este însuşi sensul gândurilor, al trăirilor, al viselor noastre; să mergem în acelaşi sens, să avem aceleaşi vise, să dorim aceleaşi lucruri, să avem aceleaşi nevoi profunde (multe alte lucruri ne pot diferenţia, dar şi acestea ne creează armonie dacă sunt secundare). Niciodată nu ne despărţim din cauza banilor, a faptului că nu suntem frumoşi sau deştepţi, ci pentru că lăuntric ne-am schimbat fundamental. Gândim şi simţim diferit, asta-i cauza despărţirilor noastre. Felul în care ne gândim la confort, la bani, la iubire, la activităţi, la valori, la lucrurile pe care le iubim sau le detestăm ne ajută să comunicăm sau ne rupe legăturile. Din cauza asta nimeni nu-i vinovat pentru o despărţire, dar fiecare-i responsabil. Nimeni nu poate fi învinovăţit, dar fiecare are nevoie să-şi asume, fie schimbarea nevoilor şi a dorinţelor interioare, fie rezistenţa la schimbare, în condiţiile în care celălalt simte şi gândeşte altfel decât la început!

de Maria Timuc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...