Lumea s-a învățat astăzi să spună cuvântul "iubire" mult prea repede și mult prea simplu. Cât de adâncă este conotația acestui cuvânt fabulos, vom vedea în următoarele rânduri. Iubire în sus, iubire în jos! Iubire la tot pasul! Fii fericit, trăiește fericit, gândește pozitiv, și alte bla-bla-uri de genul acesta ce nu-i oferă omului nimic stabil, nici măcar începutul, pe care tot el sărăcuțul de la atâtea indicații de New Age și iluminați care mai de care, i s-a acrit în mod conștient.
Nu confundăm Ortodoxia cu sensul cuvântului "iubire" de astăzi.
Știți, omul în mintea sa și în sufletul său înțelege astăzi cuvântul iubire în felul următor:
-când nu îți reproșează nimeni nimic, înseamnă că te iubește;
-când găsești pe cineva care se comportă precum se comportau cu tine părinții tăi in momentele lor bune, înseamnă că acel om te iubește;
-când te simți apreciat pentru felul tău de a fi și de a gândi, înseamnă că ești iubit;
-trebuie neapărat să fie și pentru tine un loc în univers, să ai și tu un umăr pe care să plângi la nevoie, să fie și ție cineva care să îți zâmbească, pentru că le meriți, ești om și ți se cuvine să fii iubit, ca toată lumea de altfel.
Desfășurarea modului de a gândi sensul acestui cuvânt paradoxal de clar și de ambiguu în același timp, "iubire", ar putea continua la nesfârșit.
Dar de ce totul se rezumă la "eu trebuie", "mie mi se cuvine", "fii tu însuți" și alte tertipuri psihologice de gen New Age?
Dumnezeu unde este? El este numai iubire? Celălalt om, pentru că în fond și la urma urmei suntem oameni și interacționăm unii cu alții, unde este? De ce luăm numai partea comodă a iubirii și cea responsabilă o dăm uitării, sau mai nou, îi schimbăm sensul ?
Astăzi s-a înlocuit "Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos" sau "Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții" cu "Fii fericit!" , "Fii tu însuți!", "Acceptă-te așa cum ești" și alte mentalități de genul acesta. Nu mai este bună legea dragostei, legea lui Hristos. S-a învechit. E bună legea iubirii de noi înșine sub forma sau numele iubirii de " Dumnezeu". Un Dumnezeu care este numai și numai iubire, dreptate deloc. El ne înțelege și ne rabdă așa cum suntem și noi? Noi nu trebuie să facem nimic decât să fim fericiți, să inventăm terapii, să fim noi înșine și alte lucruri de genul acesta. Mai practicăm puțin Reiki, nițel Zen creștin ca să putem dezvolta bine de tot dracii părerii de sine din noi, mai o vrajă, mai un farmec, mai o spovedanie, mai o Împărtășanie...și așa merge viața înainte, amestecându-le pe toate. Facem o ciorbă de religii, o salată de concepții și la groapă tot preotul acela creștin pe care îl mediatizăm și îl blamăm atâta, tot acela ne înmormântează. Când ne simțim bine și avem de toate, atunci "Dumnezeu este iubire". Când Dumnezeu ne pune la încercare atunci "Dumnezeu este dreptate" sau "am un destin crunt " sau "soarta îmi este împotrivă".
Să nu creadă nimeni că mergând pe șapte cărări va avea aceeași liniște ca și când ar fi mers cap coadă pe o singură cărare. Hristos nu spune "Fii fericit" sau "fii tu însuți" ci spune "Întru aceasta vor cunoaște neamurile că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi"
Așa că mai lăsăm iubirea de astăzi deoparte, cu New Age-ul ei cu tot și ne vedem serios de Ortodoxia noastră veche din străbuni.
Dacă am deranjat pe cineva, îmi cer scuzele de rigoare. A fost părerea mea publică, scrisă aici.
de Ochii Caprui
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*