miercuri, 31 august 2016

Mașina de spălat a vieții...


Înainte de a așeza rufele în mașina de spălat le sortăm. Albe, colorate, colorate dar care nu se decolorează, negre, delicate. Le sortăm pentru că instinctiv, vrem ca fiecare culoare să rămână așa cum este.

Facem asta de fiecare dată când vrem să spălam hainele. Sortarea.

Oare în viață de ce nu suntem la fel de grijulii? La fel de stricți și de atenți?

În viață începem să sortăm abia după ce am reușit să ne umplem de pete. Uităm că negrul nu poate fi decât negru, indiferent cu ce culori l-am amesteca, însă albul poate deveni cu ușurință negru sau se poate alege cu o culoare nepotrivită, nedorită.

Uneori, sortarea e un proces dificil. Sunt haine care se ascund atât de bine sub alte haine, intrând cu ușurință în alte categorii. Reușesc să păcălească și să păteze. Și câtă tristețe când bluza preferata și-a schimbat culoarea… și câtă tristețe când ne trezim șifonați, uzi de lacrimi și pătați de alți oameni pe care îi așezasem în categoria greșită…

Poate că n-ar strica să începem să sortăm așa cum trebuie oamenii din viața noastră. Să-i luăm pe rând, să-i studiem cu atenție și să decidem cu fermitate în ce categorie să-i plasăm. Nu e ușor. Dimpotrivă. E un proces de durată și fiecare clipă contează.

Ia-ți cât timp ai nevoie pentru a face o sortare cât mai precisă.

Așează hainele albe lângă alte haine albe.

Cele colorate lângă cele colorate.

Câteodată mai poți adăuga hainele colorate care nu se decolorează cu celelalte haine pe care le speli. Și în viață, sunt oameni care sunt diferiți, dar care te pot învăța multe.

Pe cele negre adună-le într-o grămadă și uită-le în coșul cu rufe murdare.

Iar pe cele delicate… eu zic să le speli mai bine la mână, nu cumva să le strici frumusețea!

Eu am început demult sortarea. Încă mai sortez. Încă mai găsesc în viața mea oameni pe care i-am pus într-o categorie greșită.

În mașina de spălat a vieții mele așez doar oameni care știu că rezistă atât la temperaturi ridicate cât și în apă rece!

sursa: facebook

duminică, 28 august 2016

Dragostea de mamă


O mamă își iubește copiii mai mult decât se iubește pe ea însăși. Ea rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii și simte mai multă plăcere decât au ei mâncând. Copiii sunt hrăniți material, dar ea este hrănită spirirtual. Ei experimentează gustul mâncării, pe când ea experimentează bucuria sufletească.

Am găsit această discuție cu Părintele Paisie și o redau pentru a exprima ceea ce am observat în rolul mamelor pe care le cunosc:

El spune:

Nu e de ajuns doar să ne iubim unul pe altul, ci trebuie să-l iubim pe celălalt mai mult decât pe noi. O mamă își iubește copiii mai mult decât se iubește pe ea însăși. Ea rămâne flămândă pentru a-și hrăni copiii și simte mai multă plăcere decât au ei mâncând. Copiii sunt hrăniți material, dar ea este hrănită spirirtual. Ei experimentează gustul mâncării, pe când ea experimentează bucuria sufletească.

O tânără, înainte de căsătorie, poate să doarmă până la zece dimineața și să aibă micul dejun pregătit de mama ei. Ea poate fi chiar prea leneșă pentru a face și cele mai mici sarcini casnice. Ea vrea ca toate lucrurile să fie la cheremul ei. Are așteptări de la mama ei, așteptări de la tatăl ei, în timp ce ea se simte în largul său. Și deși este capabilă de iubire, această capacitate nu este dezvoltată, deoarece primește ajutor și binecuvântări de la mama, tatăl și frații săi.

Cu toate acestea, din momentul în care devine mamă, ea seamănă cu un mic motor, care cu cât funcționează mai greu, cu atât mai mult este reîncărcat, pentru că dragostea lucrează în mod constant. Înainte nu suporta să atingă ceva nespălat și folosea săpunuri aromatice pentru a se spăla. Dar, după ce devine mamă, când vezi cum își curăță copilul murdar, oh, a-ți crede că atinge marmeladă; nu se dezminte de la nimic. Înainte, în cazul în care era trezită devreme, ea țipa pentru că a fost deranjată. Odată ce devine mamă, atunci când copilul plânge, rămâne trează toată noaptea fără să se plângă. Ea se bucură având grijă de copilul ei. De ce? Pentru că ea nu mai este un copil. Ea devine o mamă: sacrificiul și dragostea au intrat în viața ei.

M-am întrebat mereu de ce întotdeauna sunt mai multe femei în biserică decât bărbați. Acest sacrificiu de sine pe care o mamă îl oferă copilului este esența iubirii spirituale, esența dragostei despre care Scriptura vorbește atât de răsunător și pe care ne cheamă pe toți a-l practica. A deveni mamă pare să fie ceva care modelează dragostea pe care suntem datori să o avem față de tot neamul omenesc.

http://www.doxologia.ro/

miercuri, 24 august 2016

Iluzia că avem timp


Știm când și ce să facem cu atât de multe lucruri din viața noastră – când să purtăm pantofii din cutia albastră, unde trebuie să ajungem la ora 16:00, pe cine avem de sunat înainte, ce urmează să cumpărăm, cum să ne îmbrăcăm diseară, și ce să ne punem în bagajul pe care îl luăm cu noi în vacanță. Și lista continuă cu multe alte lucruri pe care credem că le cunoaștem cu certitudine în viața noastră.

Însă dacă persoana spre care ne poartă pantofii din cutia albastră nu ar mai fi acolo? Dacă la ora 16:00 am ajunge într-un loc gol? Dacă nu am mai auzi ”alo, da”? Dacă nu am mai avea pentru cine să cumpărăm? Dacă planurile pentru diseară s-ar suspenda definitiv? Dacă în bagajul pentru vacanță ar rămâne un singur gând – ce s-a întâmplat cu viața în tot timpul acesta în care am gândit, ne-am grăbit, și ce-am trăit?

Viața. O trăim sau ne lăsăm trăți de ea, cu iluzia că avem timp. Cât de des nu ne spunem că putem să sunăm și mâine prietenul cu care nu am mai vorbit de multă vreme, că săptămâna viitoare poate reușim să mai stam puțin de vorbă cu bunicii sau cu părinții? De parcă mâine sau săptămâna viitoare e undeva la noi în dulap și așteaptă precum perechea de pantofi să fie scoase la purtat.

Nu. Nu avem această certitudine. Numai prezentul poate fi purtat – iar pentru asta ai nevoie să nu te lași purtat la timpul trecut, ori viitor. Pentru că în trecut nu poți fi decât prins, iar în viitor doar pretins. Singurul timp viu este prezentul. Iar altădată, poate însemna.. niciodată.

De ne-am aminti mai des asta, n-ar mai rămâne atâtea promisiuni uitate, vorbe prea la întâmplare aruncate, și am deveni conștienți de cât de responsabili suntem fiecare în parte, de ce așezăm unii în viețile altora.

Noi nu vom ști niciodată dacă vom avea timp vreodată să reparăm ceva ce din grabă, am stricat astăzi.

Așa că uită-te Bine la ce faci. Și la ce le faci celorlalți. Vezi în inima ta lucrurile care bat acum, ca să nu te pierzi de drum. M-aș bucura ca aici și acum, să vă fi rămas un gând desprins dintre rândurile acestea. 

de Camelia Capitanu

luni, 22 august 2016

Pierderea "puterii" in relaţiile de dragoste


Ataşamentul de un om sau dependenţa de el reprezintă - din punct de vedere emoţional – exact ceea ce faci pentru a pierde ceea ce-ţi doreşti mai mult. Cînd vorbim despre ce înseamnă “a fi ataşaţi” de cineva, ni se pare frumos “ataşamentul”. Ni se pare că iubim, că ne dorim această persoană în viaţa noastră, dar ne comportăm pe dos. Iubirea în numele căreia..gîndim, simţim şi acţionăm ne determină să devenim geloşi, posesivi, răzbunători, răi, certăreţi şi chiar agresivi fizic. Ataşamentul nostru de o altă persoană, uneori de sex opus, alteori de acelaşi sex (el poate fi vizibil la nivelul relaţiilor de toate felurile; al relaţiilor de muncă, de prietenie, de amiciţie, de afaceri etc) ascunde în planul conştiinţei ataşamentul de o dorinţă. În spatele comportamentelor noastre urîte, pretenţioase, respingătoare, agresive, în spatele geloziei sau a reproşurilor continui pe care le avem faţă de o altă persoană se piteşte “ştrengăreşte” o dorinţă de putere, chiar dacă este formulată în numele iubirii. În momentele în care dorinţa ne este împlinită, ne simţim bine. Dar, cînd cealaltă persoană nu răspunde potrivit ..percepţiilor care ne camuflează dorinţa intrăm în ataşament. Suferim, ne supărăm, ne simţim iritaţi, geloşi, supăraţi, îngrijoraţi şi avem tendinţa..de a invada tot mai mult spaţiul personal al celuilalt.
Adesea sub dorinţele noastre se află o nevoie uriaşă a Egoului de a controla în scopul obţinerii plăcerii sau numai de dragul de a trăi “sentimentul puterii personale” (or a plăcerii dată de acest sentiment). Plăcerea de a fi puternic în relaţiile de dragoste, or în orice alte tipuri de relaţie nu este un simptom provenit din iubire, cît din Eul omenesc. Dar acestui tip de plăcere îi cad pradă chiar cele mai luminate minţi, or cele mai inflamate Egouri! Plăcerea de a subjuga voinţa, dorinţele, nevoile sau reacţiile altor oameni întrece imaginaţia, aşa încît..posesorul acestei dorinţe va simţi cum ceea ce doreşte mai mult ..îi scapă complet de sub control. Ataşamentul de plăcerea pentru putere la nivelul relaţiei îl aduce pe cel ataşat în situaţia în care nu are nici o putere asupra relaţiei pe care şi-o doreşte mai mult. Iar lipsa de putere se manifestă sub forma supărării, a iritării, a urii, a suferinţei, a lacrimilor, a furiei, a agresivităţii. Oamenii agresivi fizic sunt – de regulă - oamenii care pierd controlul. Puterea – care este iubire, calitate, comunicare, înţelegere, toleranţă, bucurie, mulţumire, rezolvarea conflictului prin comunicare şi comuniune - înseamnă, la nivelul ataşamentului, răzbunare, pedepsirea celui nesupus, răzvrătirea, lovirea sau gîndurile şi atitudinile răzbunătoare.

Oriunde se află un conflict este de suspicionat ...o stare în care a fost pierdut sentimentul puterii. Confuzia se referă la confuzia între puterea iubirii, care încearcă să rezolve problema prin comunicare, înţelegere, explicaţie şi toleranţă şi puterea Egoului, care recurge la toate mijloacele de presiune posibile în ataşament. Iată de ce ataşamentul trebuie urmărit, recunoscut şi autodemascat prin întrebarea: ”Şi dacă sunt intolerant, furios, agresiv, or lovesc celălalt mă va iubi mai mult, iar eu voi dovedi că sunt mai puternic”? Răspunsul va fi întotdeauna: ”NU”! Căci agresivitatea şi mijloacele extreme de presiune sunt semne ale slăbiciunii. Sau semne certe ale pierderii sentimentului de putere, acelaşi lucru cu puterea de a-l controla pe altul, oricine ar fi el şi orice rol ar fi avut în viaţa noastră. 

de Maria Timuc

joi, 18 august 2016

Condamnați la iubire!

 
Este atâta frumuseţe într-un zâmbet! Păcat că nimeni nu-şi poate vedea propriul surâs. Viaţa i s-ar părea mult mai uşoară!

Este atâta căldură într-o strângere de mână încât nu am avea nevoie de mânuşi nici în mijlocul celei mai aprige ierni. Ar trebui doar să ţinem de mână persoanele iubite.

Există atâta lumină într-o privire încât nu ar trebui să cunoaştem niciodată întunericul. Ar trebui doar să ne privim în ochi!

Este atâta splendoare în interiorul nostru încât nu ar trebui să ne facem griji pentru aspectul exterior niciodată. Este nevoie doar să învăţăm să aducem frumusețea la suprafaţă! Avem atâta nevoie de ea!

Există atât de multe curcubeie în inimile noastre încât nu ne-am sătura niciodată să le admirăm. Mii de culori care ne pot face să strălucim mai tare decât ne putem închipui. Numai că încă nu ştim asta!

Există atâtea flori pe acest Pământ încât nu ar trebui să ne mai facem niciodată probleme pentru propriile noastre destine. Trebuie să învăţăm de la flori cum să trăim cu graţie. Restul va veni de la sine!

Există atâta muzică în sunetele naturii încât ne-am putea vindeca de orice suferinţă doar ascultând bătăile aripilor porumbeilor, ropotul ploii sau liniştea munţilor.

Există atâta libertate în puterea noastră de a alege numai lucruri bune, încât nu am mai avea nevoie să cunoaştem vreodată lacrimi de suferinţă. Vor fi numai de fericire şi nu le vom mai da la schimb pe nimic altceva.

Există atâta iubire în interiorul nostru încât ne-ar trebui zece vieţi pentru a o dărui pe toată şi tot ne-ar mai rămâne destulă. Numai că nu vrem cu toţii să înţelegem asta!

Există atâţia oameni care citesc ceea ce scriu şi nu vor să-şi schimbe obiceiurile! Asta mă face să pun la îndoială dorinţa mea de a face lumea mai bună!

Însă, eu cred în puterea lor de a alege bunătatea şi iubirea în locul răutăţii şi a urii, căci în inimile lor sunt zeci de curcubeie care-i pot face să coloreze totul în jur! Cu nuanțe de fericire!

Numai că ei încă nu ştiu asta!
 
de Adrian Cutinov

miercuri, 17 august 2016

Dacă am pleca spre lucrurile de care ne e dor, ar fi mai puține acelea care ne dor.

Niște doruri...


Mai știi cum e să fii întrebat, din senin și neprogramat, simplu și bun – ce mai faci? Această întrebare care nu cere nimic, dar oferă un umăr sau o îmbrățișare în care să te poți bucura, că pentru cineva e importantă și starea ta.

Mai știi cum e să privești mai mult în ochi, și mai puțin în telefon? În loc să scrii mesaje, să desenezi zâmbete și în loc să-ți imaginezi cum arată o voce, să trăiești de-ți vine să cânți la o portavoce.

Mai știi cum e când oamenii vorbesc unii cu alții, nu unii despre alții? Când pentru omul din fața ta lași deoparte orice gând simți că te împarte – și în loc să mai trăiești departe, redescoperi că doar prezentul are dreptate.

Mai știi cum e să îți asculți inima? Dacă da, ce ai făcut astăzi pentru ea, pentru inima ta?

Cu cât ieșim mai mult afară din noi, cu atât rămânem mai goi. Pentru că o inimă care nu-i ascultată, se simte abandonată. Ori ca să fim sănătoși, trebuie să fim și inimoși.

Așa că, mai știi cum e să îți asculți inima? Nu fricile. Nu piedicile. Nu vocile care nu-ți aparțin – și care în loc te țin.

Dacă am pleca spre lucrurile de care ne e dor, ar fi mai puține acelea care ne dor.

Pentru că alinarea trupească, există doar dintr-o bucurie sufletească.

Să ascultăm mai puține telefoane, și mai mulți oameni.

Să privim prin mai puține ecrane, și în mai multe inimi.

Să fim mai mult, și să lipsim mai puțin.

Doar așa iubim.

Și doar așa trăim.

de Camelia Căpitanu

marți, 16 august 2016

Satanismul cu perdea sau neopăgânismul diafan

 
Există o fascinație tâmpă, stupidă, nebunească a omului pentru ideea de rău și pentru ceea ce numim evil people, exploatată comercial de cinematografie, de mass-media, dar și de artă...

Această fascinație pentru orice altceva decât pentru ideea de bun și adevărat, de frumos autentic, de frumos firesc al lucrurilor, așa cum au fost create acestea de Dumnezeu, bune foarte...vorbește de la sine despre degradarea și decădera omului din frumusețea cea dintâi și nicidecum de o evoluție spirituală...

Unii oamenii căzuți din grația divină nu mai admiră Divinitatea, ci spiritul luciferic și devin și ei luciferici, adică spirite căzute, care inconștient sau lucid slujesc acestuia...
Dumnezeu nu amestecă lucrurile!

În rânduielile divine nu există confuzie, balans sau mixtură între bine și rău, între lumină și întuneric. între virtute și păcat, între lege și fărădelege...

Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? (2 Cor. 6, 14-16).

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urâ și pe unul va iubi sau de unul se va lipi și pe altul va disprețui...Nu poate omul să slujească și lui Dumnezeu și lui mamona, adică diavolului (Matei 6, 24)

Cu toate acestea mulți sunt amăgiți sau se amăgesc, crezând că pot să împace ceea ce nu este de împăcat: principiile contrare...

Nu poate o vână de izvor să dea și apă dulce și apă amară...Nu poate pom rău să facă roade bune...Au oare cresc struguri în mărăcini sau culeg oamenii smochine din ciulini ?

Doar Dumnezeu dă viață, ca izvor al vieții, iar diavolul seamănă doar moartea, ca un ucigaș de suflete ce a fost și este dintru început...

Și poate oare un mort să dea viață unuia viu? Dar oare poate întunericul să lumineze pe careva? Oare are diavolul vreun bine ca să-l dea cuiva? Dacă bine în el nu este cum oare va da binele pe care nu îl are? Iar dacă are cumva ceva de dat de la el, atunci de bună seamă nu poate fi decât rău și pierzător. Și așa cum aspida când are ceva de dat de la ea, dă veninul pe care îl are din fire spre moarte și pierzanie, așa cum ariciul dacă ar vrea cineva să-l mângâie mai degrabă cel ce se apropie se vatămă de la firea lui decât îl mângâie... Așa și tu, omule, îndemna Sf. Neofit Zăvorâtul: Ieși, zice, și închină-te lui Hristos și primește darurile de la El ! (Cuvînt despre înșelarea demonilor)

Diavolul știind că și-a pierdut frumusețea și toată slava, se ascunde, pentru ca înșelații și naivii să poată fi mințiți în continuare, el fiind tatăl minciunilor ...Stă pitit în spatele unor aparențe de bine, în spatele unor aparențe de frumusețe, singura efuziune a sa provenind din strălucirile păcatelor și din aprinderea poftelor...

Ce sunt aceste aparențe amăgitoare și cum se naște această fascinație a omului față de spiritul luciferic?

Pe de o parte, acest atașament toxic admirativ izvorăște din incultură și din ignoranță.

Cei mai mulți idolatri se nasc ca niște nefârtați din familii de nefârtați, unde n-au primit o educație sănătoasă, curată, luminoasă, decât una care a venit din partea unor părinți degenerați.

A doua cauză este cultura sau mai bine zis incultura acestei lumi care promovează această fascinație a răului, atât în mass-media, căt și prin cinematografie, artă, publicitate sau modă.

Acesta-i trendul acum...E cool să fii... nu very well, ci very hell ...sau into the hell...

Oamenii nu mai caută raiul, ci preferă iadul...

Omul pervertit de semeție și înșelare a mutat interesul de pe subiectul suprem al contemplației - Ființa Divină, care ar fi trebuit adorată, pe creaturile sale, dintre care unele dintre ele fiind cele mai căzute...

Astăzi sunt admirați cu frenezie până la idolatrie și nebunie: artiști, vedete de cinema, staruri creați de media, de publicitate, de modă...și nu sfinții care au fost adevărate modele de bărbați adevărați și de femei adevărate,

A fost înlocuită părtășia cu îngerii în rugăciune, cu meditații spiritualiste și dans cosmic cu demonii, iar închinării creștinești din Biserică i-a luat locul întâlnirea cu lumea, iar comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții a fost substituită de comunicarea cu oamenii și cu demonii...

E fascinant de-a dreptul pentru lumea aceasta să te faci frate cu dracul sau să fii amanta lui și să te prostituezi printr-un fel de melanj ocult cu păcatul...

Există o magie și un infantilism spiritual care promovează un curent de ocultism, demonism în rândul tinerilor care și-au pierdut reperele, valorile, direcția ...rătăcind prin sminteli, eresuri și fantezii psihedelice...

Probabil unii își imaginează că pot să fie cu sufletul la Dumnezeu, iar trupul să și-l aducă jertfă demonilor, printr-un fel de erotism transfigurat păstrând o măsură estetică în desfrâu, altminteri o estetică a urâtului, o estetică ocultă, pătrunsă de neopăgânism...

Astăzi nu mai impresionează un suflet frumos, ci un trup frumos, nu mai încântă pe nimeni un caracter frumos, ci este suficientă o interfață publică prelucrată frumos...

Nu mai au valoare astăzi cuvintele lui Iisus, ci tot felul de vorbe rostite de iluștri anonimi...

Nu mai sunt de preț caracterul, prietenia și dragostea curată, ci doar harisma, relațiile de conjunctură și sexualitatea...

Nu mai au valoare familia, credința și tradițiile sănătoase, ci se preferă concubinajul, legăturile ocazionale, obiceiurile păgânești...

Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer, târând în urma lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ..., (Luca 10,18), (Apocalipsa 12:7-9.).

Atunci a strigat cu glas de tunet Arhanghelul Mihail: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte!

În zadar, pentru o treime din îngeri, care au ales răzvrătirea și neascultarea...

În zadar, strigă Arhanghelul și în fiecare Liturghie prin glasul preotului: Să stăm bine, să stăm cu frică!

Nu se mai tem slugile lui veliar, căci sunt fascinate de el și-i urmează în cădere și răzvrătire...

Toți servii lui îi urmează în cădere și în strălucire, dar nu o strălucire de stele nemuritoare, cum au fost sfinții pe firmamentul Bisericii, ci de stele căzătoare pe cerul vremelniciei acestei lumi pierdute...

Zic stele, căci strălucesc doar în bezna necredinței lor, în întunericul unei vieții satanizate de închipuirile lor, strălucesc doar în ochii lumii, nu cu adevărat și în ochii lui Dumnezeu.

Toate acestea se întâmplă pentru că nu vor să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, care este Calea Vieții și Lumina lumii, ca fii ai luminii , ci ca fii și fiice ale diavolului și ai întunericului , care este tatăl lor...

Nebunia lor constă în aceea că nu realizează că-și agonisesc moștenire necurată slujind necuratului, moștenid ca și el... blestemul și iadul...

Pr. Alin-Cristian Preotu

vineri, 12 august 2016

De ce îmbătrânim prea repede?

 
Pentru că ne uitam la stele iar mai apoi ne coboram privirea. Le ascundem in buzunarul găurit al sufletului, lăsându-le sa se împraștie printre pașii grăbiți ai cotidianului. Le călcăm in picioare si ne plângem de bătăturile din inimă. Căci bătăturile din talpă demult nu ne mai dor atât de tare.

Îmbătrânim pentru ca ne uitam in coșul altora cand mergem la cumpăraturi. Atunci cand uitam sa culegem de pe raftul nostru, zâmbete, trăiri si clipe magice. Am ajuns sa ducem grija celor pe care nu ii cunoaștem. Uitând sa ne cunoaștem propria ființa.

Îmbătrânim pentru ca ne-am împrietenit cu demonii. Lăsând un înger sa se zbată crunt, cu aripile-nchise. Noi l-am lasat in umbra firii. L-am încuiat si l-am zidit in ziduri groase ce plâng acum durerea unei lumi zdrobite sub mâini ce macină in palme aspre, dorințe, gânduri, flori albastre.

Îmbătrânim atunci cand ne uitam prea mult in oglinda. Uitând sa ne uitam mai mult in suflet. Plecând de acolo si continuând la exterior. Fără a mânji cu degete o sticlă hoață. Ce ne arată doar ce vrem noi sa vedem. In zile reci si nopți scăldate-n Ceață. Atunci când mintea se preface-n scrum. Atunci când ne oprim, subit, din drum. Un drum bătătorit de alții.

Îmbătrânim pentru ca am uitat cât de frumoși suntem. Le cerem altora sa ne confirme asta. Zâmbind forțat in poze de album. Un chip senin ce râde pentru ceilalți. Chiar daca inima se zbate pana face…Boom!

Îmbătrânim când ne uitam in spate. Uitând ca drumul cel din fața e cel mai important, aici, acum.

Îmbătrânim prea repede atunci cand ne certam cu vârsta. Uitând ca e un număr ferecat printre ani. Atunci când ne oprim din lupta. Când temeri, frici, neliniști ne îngheață.

Îmbătrânim cand nu avem un suflet cald, aproape. E tot ce omul isi dorește-acum. Căci intr-o lume prea dementă, prea anostă, numai iubirea ne va curați de masti, de cei nebuni.

Numai iubirea ne poate arăta…Adevăratul drum!
 
de Alexandru Chermeleu

joi, 11 august 2016

Și, spune-mi...ți-am zis vreodată că în noi trăiesc două inimi?

Una e a ta. Una e a mea. Ambele nebune, ambele ale noastre... Și niciuna dintre ele nu poate trăi fără cealaltă.

 
În tine trăiesc două inimi. Una aste a ta și a doua este a mea.
 
A doua, adică a mea, e o nebună. Se naște în fiecare dimineața acolo, în pieptul tău. De fapt, în inima ta. Știu că tu nu o vezi niciodată, dar sunt sigur că o simți... dezgolită de toate păcatele și-acoperită de fluturi. Ai făcut-o să uite de uitare, despărțire sau indiferență. Ai învățat-o să se bucure de zâmbete, de Soare și de cer. Ai învățat-o și dezvățat-o de dor și să îmbrace seara cămăși largi visând la viitor. Apoi ai obișnuit-o să spună "Bună dimineața!" ceștii de cafea și "Noapte bună!" așternuturilor, tale, ce ascund lumea. I-ai ascuns nervii și temerile într-o cutie ca să îi deschizi uși și ferestre spre viitor. Ai învățat-o să sărute lacrimi și să se bucure de ploaie valsând fără teamă printre stropi. E o nebună care în cele mai neașteptate momente îți scrie pe corp cu atingeri fine, iubire.

A doua inimă a ta, e a mea.
 
În mine trăiesc două inimi. Una este a mea și a doua este a ta. A doua, adică a ta, e o nebună. Se naște în fiecare dimineață acolo, în pieptul meu. De fapt, în inima mea.
...
 

luni, 8 august 2016

13 LUCRURI DE CARE SĂ NU-ȚI MAI PESE DUPĂ 40 DE ANI

 
Vine un moment în viaţă când nu îţi prea mai pasă de nimic. Sau nu ar trebui să îţi mai pese aşa mult ca înainte. Motivele diferă, dar, în principal, nu mai trebuie să îţi consumi energia pe lucruri care nu contează pentru viaţa ta. Este o vârstă la care eşti deja pe picioarele tale şi trebuie să te porţi ca atare, fără a mai căuta prea mult să îi mulţumeşti pe toţi cei din jurul tău, lăsându-te pe ultimul loc.

Uită de vreo 13 lucruri care nu merită atenţia ta!

Nu trebuie să îţi mai pese de părerile celorlaţi! Sigur ai în preajma ta multe persoane care şi-au făcut o carieră din a da sfaturi tuturor, inclusiv ţie. Sunt acele persoane care nu ştiu altceva decât să îţi dea tot felul de idei, de la domeniul personal, până la cel profesional. Nu uita, însă, că eşti adult şi poţi lua decizii şi singură, fără ca alţii să îţi dicteze ce şi cum. Nu e rău să urmezi un sfat-două, de la părinţi, fraţi sau prieteni, dar nu trebuie să urmezi pas cu pas ce îţi dictează unii şi alţii. Părerile lor faţă de faptele tale, faţă de hainele tale, contează mai puţin. Spre deloc, dacă vreţi să vă fie bine…

Nu trebuie să urmezi pas cu pas toate regulile modei! Uneori moda există pentru a nu fi urmată. Tocmai de aici se naşte uneori originalitatea unora. Îmbracă-te cum îţi place, este strict problema ta. Ştim toate că femeile obişnuite nu sunt dispuse să cheltuie sume astronomice pe ultimele creaţii de la marile case de modă. Viaţa celebrităţilor este una, viaţa femeii obişnuite este alta. Dacă nu aveţi poşetă de firmă, nu înseamnă că nu puteţi fi elegante şi stilate.

Dacă ai încheiat o relaţie sau o căsnicie, mergi mai departe! Nu contează ce face fostul, nu contează dacă el şi-a refăcut viaţa sau nu, tu vezi de drumul tău. Este important să ai o viaţă chiar şi după o despărţire. Cântăreşte toate faptele care au dus la despărţire, încearcă să eviţi greşelile şi poate în următoarea relaţie vei fi mai fericită.

Nu te strădui să fii perfectă, acasă, în intimitate sau la bucătărie! Nimeni nu e perfect şi, dacă din când în când, aşa-zisa ta imperfecţiune mai iese la iveală, gândeşte-te că e ceva normal, firesc, omenesc. Nu te delăsa, dar nici nu te stresa inutil. Dacă eşti obosită, cere ajutor celor din familie, nu face tu totul.

Nu îţi mai muşca limba! Dacă ai ceva de zis, zi! Nu te mai abţine! În felul acesta, scapi şi de stresul pe care îl înmagazinezi fără rost şi care, în timp, îţi va dăuna, dar te vei şi impune în faţa celorlaţi. La tinereţe, mai tăceai, fie că nu era considerat politicos să dai replica, fie că nu îndrăzneai. Acum, lucrurile stau altfel, aşa că…

Dacă cineva nu te merită, renunţă la acea persoană! Fie că e vorba de o prietenă bună, fie că este vorba de o colegă mai apropiată, dacă acea relaţie nu îţi face bine, renunţă. Uneori îţi dai seama că acea persoană te foloseşte, că nu îţi răspunde cu aceeaşi prietenie, şi nu are rost să te mai implici. Vei suferi sau nu o perioadă, dar îţi va trece. Vei fi mai liniştită, departe de o prietenie falsă, nocivă.

Nu trebuie să faci un capăt de ţară din greşelile tale! Din fiecare ai ceva de învăţat. Nu este ceva fără ieşire. Orice problemă are o soluţie, orice greşeală poate fi îndreptată. Adevărata valoare a omului nu este dată de suma greşelilor sale, ci de tot ceea ce face, bun sau rău.

Nu mai încerca să te încadrezi oriunde şi oricând! Toată viaţa suntem tentate să ne încadrăm cât mai bine în cercul de prieteni, la locul de muncă, între neamuri etc. Odată cu înaintarea în vârstă, nu prea mai are importantă acest lucru. Fii tu însăţi în orice context. Cei de lângă tine te cunosc deja destul de bine şi probabil că te acceptă aşa cum eşti. Dacă nu, înseamnă că nici nu merită să rămâi în acel cerc de oameni. Cei de lângă voi trebuie să vă accepte, nu să vă accepte numai transformate. Naturaleţea este secretul oricărei relaţii sincere.

Nu trebuie să vă pese de tot ce este legat de reţelele de socializare! Ce dacă aţi fost înlăturată din lista de prieteni a cuiva?! Nu trebuie să vă pese. Numărul de ,,like’’ –uri la o poză nu este atât de important. Luaţi aceste comportamente ca atare, fără a le lăsa să îţi dirijeze viaţa. Dacă pui o fotografie şi nu ai o mie de aprecieri, asta e! Important că tu ai distribuit-o pentru că ţi-a plăcut şi gata!

Dacă până la vreo 30 de ani erai obsedată să arăţi perfect, după 40 încercaţi să arătaţi elegante şi îngrijite. Numărul de kilograme în plus sau în minus nu mai trebuie să conteze atât de mult. Nu trebuie să încercaţi să aveţi corpul perfect! Este ceva imposibil. Dacă sunteţi norocoase să aveţi o siluetă de invidiat şi la 40 de ani, este foarte bine, dar dacă nu, nu. Îngrijiţi-vă, coafaţi-vă, purtaţi haine pe măsura voastră şi veţi arăta foarte bine. Nu aveţi pretenţia să mai arătaţi ca la 20 de ani, mai ales dacă anumite probleme de sănătate îşi pun amprenta asupra înfăţişării voastre.

Nu trebuie să vă mai pese de mărci şi firme! În primul rând, poate nici nu vă permiteţi, apoi nici nu este o necesitate. Câte doamne cu bani aţi văzut îmbrăcate ca nişte sorcove şi câte femei simple, îmbrăcate cu mare gust? Stilul este dat de firea şi personalitatea fiecăreia, nu de sumele din conturi sau de firma poşetei. Fiţi realiste!

Odată cu trecerea anilor, îţi dai seama că nu poţi controla totul. Mai mult, copiii cresc, devin mai independenţi, şi nu mai ţin seama de tot ce zici tu. Dar face parte din viaţă, trebuie să înţelegi asta. Nu poţi controla decât ceea ce faci tu însăţi. Şi nici atunci totul. Fii relaxată şi depăşeşte problema.

În final, nu trebuie să îţi pese că…nu îţi mai pasă! Este semn al evoluţiei personale. Ca adult, înţelegi că uitarea este esenţială. Daca nu îţi mai pasă este uneori chiar foarte sănătos, oferindu-ţi liberatate şi relaxare. În ultimii 20 de ani ţi-ai tot făcut griji pentru serviciu, căsnicie, copii şi este normal să fi obosit. Combate oboseala cu un soi de nepăsare!
 

duminică, 7 august 2016

Bucură-te !


"...Mă tot gândesc. Poate că asta e. Poate că trebuie doar să ne bucurăm. Şi atât. Poate că de asta ne-a lăsat Domnul aici pe pământ. Poate că ăsta este cel mai important îndemn pe care trebuie să îl urmăm. Poate că de-asta "Bucură-te!" este cuvântul care apare cel mai des în acatiste...

În toţi şi în fiecare dintre noi e ascuns acelaşi Cineva care nu vrea decât să descopere lumea prin ochii noştri, lumea cu fiecare mic detaliu al său, atât de plin de farmec. Şi să se bucure de ea. Nu vrea decât să iubească. Să ajute. Să îi facă pe ceilalţi fericiţi. Să mângâie. Să ierte. Şi să se bucure de toate astea. Să râdă. Să plângă. Şi da, să se bucure şi de asta. Lacrimile sunt un dar, când ştim să le dăm un sens. Să fie fericit. Sau să sufere. Şi să se bucure chiar şi de asta. Căci, da, suferinţa poate fi mântuitoare. Să se bucure de aerul curat al dimineţii, de cântecul păsărilor, de mirosul cafelei, de primul sărut, de primul copil, de o suferinţă din iubire, de gustul pâinii, de îmbrăţişarea unui prieten, de cicăleala mamei, de nori, de soare, de copaci care înfloresc, de zăpadă, de poezie, de cântece, de ploaie, de focul din sobă, de toate nimicurile din care ne e ţesută viaţa şi pe lângă care majoritatea trecem nepăsători, fără a le vedea măcar, darămite să ne bucurăm. Când El nu vrea decât să privim în fiecare zi, în fiecare clipă, lumea ca nişte copii, bucurându-ne de ea. A creat-o şi ne-a dat-o să ne bucurăm de ea, şi El prin noi, în timp ce noi, având pomul vieţii, tânjim după vreo frunză veştedă, căzută. Având în noi şi în faţa noastră fântâna cu apă vie, murim de sete bând câte o gură de apă mâloasă din câte o băltoacă. Avem cerul întreg, plin de stele şi ne mulţumim cu tavanul vreunui club. Şi nici de ăla nu ne bucurăm, fiindcă şi mintea, şi inima ne sunt în altă parte!

Poate că atât trebuie să învăţăm! Să ne bucurăm! Şi să Îl lăsăm să se bucure de cer, de apă, de flori, de soare, de munţi, de oameni... Căci tot El e ascuns, în toate. Să iubim, cu El, cel din noi ‒ căci El e Iubire ‒ tot ce vedem. Căci în toate tot El e. Să primim tot ce vine către noi, cu Iubire, căci de la El sunt. Cu voia Lui. Să mulţumim pentru toate.

Poate că asta e. Poate că doar asta trebuie să facem. Să ne bucurăm! Orice am face, orice cale am lua. Să ne ţinem pe calea care ne aduce cea mai mare bucurie ‒ fără să ne gândim cum ar fi pe alta ‒ mereu înainte, cu inima curată, deschisă, plină de iubire spre tot ce întâlnim pe drum. "

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

joi, 4 august 2016

Împlinirea sufletească

 
Ce înseamnă împlinirea sufletească ? Oare înseamnă că te poţi numi un om fericit? Sau poate că este doar drumul spre fericirea absolută? Care sunt lucrurile care ne aduc această satisfacţie? Ce anume ne poate înălţa spiritul şi elibera sufletul de povara greutăţilor şi a gândurile negre? Oare faptele bune? Oare credinţa, generozitatea, iubirea? Oare acestea sunt de ajuns, sau trebuie să facem mai mult pentru a avea parte de acest sentiment extrem de rar şi valoros? Nimeni nu ştie cu certitudine fiindcă toţi ne aflăm în cautatea acelui unic lucru menit să aducă în viaţa noastră fericirea. Este foarte greu să te simţi un om împlinit sufleteşte, îndeosebi pentru simplul fapt că nu există zi din viaţa noastră în care să nu comitem greşeli, în care să nu supărăm oameni, în care să nu ne credem mai importanţi decât alţii, în care să ne punem pe noi înaintea nevoilor celorlaţi, La fel de dificil este să rămâi un om corect şi bun, fiindcă eşti înconjurat mereu de mizerii şi nedreptăţi. De câte ori nu am rănit persoanele dragi nouă, de câte ori nu am strigat, certat, supărat sau învinovăţit pe cei din jurul nostru, atunci când ne-am simţit trădaţi. De câte ori nu am renunţat la a mai crede şi la a mai spera şi am urmat o cale lăturalnică pentru simplul fapt că ne doream acel lucru mai repede. De multe ori. Uneori, ne minţim, numindu-ne împliniţi sufleteşte. Uneori, ne minţim fiindcă ne-ar plăcea să credem că sufletul nostru a cunoscut în sfârşit pacea şi armonia eliberatoare şi poate că de cele mai multe ori chiar ajungem să simţim acest lucru. Însă, ca şi în cazul unui drog, efectul încetează în cele din urmă. Toată euforia şi mulţumirea pe care o simţeai va dispărea, se va ridica ca un fum uşor şi cenuşiu, şi vei rămâne la fel ca şi până atunci. Gol pe dinăuntru. Dezamăgit. Bolnav. Nu este suficient să pari ceea ce nu eşti, nu este îndeajuns să dai o parte din tine. Ca să ajungi la stadiul de fericire absolută la care toţi sperăm că vom ajunge cândva, va trebui să dăm totul, să ne transformăm complet, să încetăm să mai fim cei care suntem. Dacă privim cu atenţie la viaţa noastră constatăm că este ciclică. Învăţăm lecţii de-a lungul vieţii noastre pe care le punem în aplicare, şi uneori încercăm să facem mai mult de atât, să fim mai buni decât au fost părinţii noştrii, mai culţi, mai bogaţi, mai de toate. Fiindcă, aşa suntem făcuţi să credem. Dacă am stabilit un anume standard pe care l-am ajuns în vieţile noastre, atunci ne-am atins scopul. Lucrurile sunt atât de simple. Însă, datorită avântului nostru, le trecem cu vederea. Poţi găsi fericirea şi dacă stai într-un bordei, sau într-un cort în natură. Nu contează cine eşti sau cât de cult şi de bogat poţi deveni în viaţă, contează ce eşti. Aceasta este marea întrebare. Şi ce suntem în final? Simpli oameni în căutarea perfecţiunii. Fiindcă fericirea este fără doar şi poate perfecţiunea. Ea poate fi cunoscută doar de acele suflete speciale, care în ciuda tuturor greutăţilor, în ciuda tututor obstacolelor, au rămas la fel de tinere şi la fel de frumoase. Nu s-au murdărit, nici împovărat cu faptele lor, ci s-au curăţat şi s-au eliberat. Nu spun că nu sunt momente în viaţa noastră când simţim cu adeverat că plutim, că suntem fericiţi, că suntem împliniţi, dar în final sunt doar momente. Momente, fără de care, viaţa noastră ar fi anostă, plictisitoare, tristă, deprimantă. Chiar dacă sunt puţine, chiar dacă nu durează o veşnicie, acele momente fac ca viaţa noastră să fie mai uşoară, mai calmă, mai plăcută. Chiar dacă nu suntem până la adânci bătrâneţi fericiţi, cel puţin ne putem bucura de momentul nostru de împlinire. Şi putem spera. Întotdeauna, ne rămâne speranţa.

sursa https://anasstassya.wordpress.com

marți, 2 august 2016

Trezește-te. Fă-ți o cafea, pune muzica preferată și fii un om fericit. Nu-ți trebuie lucruri complicate pentru o fericire sinceră


Viața nu e complicată. Noi o complicăm cu prea multe dorințe fără sens și gânduri deșarte care nu duc la nimic bun. Credem în stereotipuri și de foarte multe ori dorim să fim ca altcineva, nu noi înșine. Nu suntem mulțumiți de ceea ce avem. Mereu supărați, mereu crispați și îngâmfați. Invidiem și dorim răul celor care o duc mai bine, fără să depunem efort, fără să luptăm pentru un viitor promițător. Ne punem prea multe întrebări, nu ne materializăm visurile și ne lăsăm conduși de gloată. Criticăm viața altora și uităm de a noastră. Iubim pe cei care ne ignoră și îi ignorăm pe cei care ar face orice de dragul nostru.

Considerăm că fericirea constă în lucruri materiale. Muncim pe brânci, ne construim case și ne căsătorim din interes. Îmbrăcăm nuditatea trupului și lăsăm sufletul gol, nu-l hrănim cu cărți bune, cu fapte înălțătoare, Suntem oameni care zâmbesc doar în fotografii, iar adevărul e altul. Suferim, suntem singuratici și neîmpliniți. Din simplu fapt că am uitat, că nu știm să facem ceea ce ne place, nu știm să punem preț pe lucruri simple.

Trezește-te. Fă-ți o cafea, pune muzica preferată și fii un om fericit. Nu-ți trebuie lucruri complicate pentru o fericire sinceră.

Deschide ochii, privește în jurul tău, fă loc extraordinarului să pătrundă în inima ta. Bucură-te de tine, de ceea ce ai făcut, de ceea ce ai. Fericirea sinceră nu se ascunde după lucruri complicate, ea e în lucrurile care îți oferă plăcere, care te fac să fii tu, care te ajută să te simți împlinit și în pielea ta. Ceea ce îți place îți va oferi încredere, creație. Contribuie la viața, la fericirea ta. Fă doar ceea ce dorești tu, nu ce-și doresc ceilalți. Fii tu oricând și oriunde. Trăiește-ți viața după cum simți. Prețuiește clipa și momentul. Fii stăpân pe tine și pe sentimentele tale, nu lăsa pe străini să-ți dicteze viața. Fericirea e în lucruri mărunte.
 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...