La Braşov e ceaţă. Mama se plânge de vreme. Pe facebook câteva statusuri care se plâng şi ele tot de vreme. Azi mai puţine decât în alte zile. Aţi observat cât de mulţi oameni se plâng de vreme? Nu ştiu, mi se pare că a te plânge de vreme e ca şi cum ai iubi o femeie numai când e veselă, zâmbitoare şi luminoasă.
O iubeşti şi când e capricioasă, şi când surâde misterios, puţin tristă, şi când tace, suferă şi se topeşte de dor, şi când se lasă moale şi fragilă în braţele tale şi începe să plângă ca un copil...
O iubeşti şi când tună şi fulgeră şi se învârte prin cameră ca o fiară dezlănţuită, şi când ia foc de gelozie şi când te sufocă pătimaşă cu îmbrăţişări şi cu sărutul ei fierbinte şi când ţi-e frică să te apropii de ea, într-atât e de aprinsă...
Şi când tace, absentă, melancolică şi e ceaţa aia aparte pe chipul ei, care ascunde tainele pentru care o iubeşti, căci din întreaga lume pare că numai ea le ştie...
O iubeşti şi când e distantă, rece şi puternică, doar e regina ta... Şi când e îngheţată de dureri, împietrită de dezamăgiri, şi nu îţi doreşti decât să o iei în braţe şi să fie din nou la fel cum a fost, să îi vezi din nou zâmbetul ăla dulce încălzindu-ţi inima.
O iubeşti şi când e rece şi tăioasă şi hotărâtă în luptele ei, atunci când crede că poate ea să schimbe lumea, şi când ochii îi sclipesc de o nebunie care până şi pe tine te sperie, deşi până acum ar fi trebuit să te fi obişnuit...
Şi când e dulce şi tandră şi pisicoasă, şi când te priveşte visătoare cu ochii ăia plini de lumină, şi când lacrimi fierbinţi îi curg pe obrajii ce ard de emoţie, că a auzit cine ştie ce poezie sau cântec ce-i cutremură sufletul, şi când te lasă să îi vezi, rar, inima, după ce şi-a făcut curat în ea... Şi-ţi pare că e ca o iesle simplă dar atât de caldă, în care aşteaptă cu emoţie de copil să se nască în sfârşit lumina.
Şi cât de mult iubeşti câte o zi din-asta blândă, cu fulgi albi mari ce cad feeric din cerul inimii ei, picurând atâta linişte în sufletul tău...
Dar ai iubi-o oare atât de mult dacă nu ar fi fost tot drumul ăsta fascinant, plin de lacrimi şi de zâmbet, de căderi şi ridicări, de dor şi de durere, de plecări şi de reveniri, de trăiri şi de culoare, până la ea? Până la ziua asta blândă, cu fulgi albi mari ce cad feeric din cerul inimii ei, ce aşteaptă cu dor, cuminte, în taină, Noul An....căci ar fi nins aşa frumos acum, de n-ar fi fost cândva atâta vânt, şi ploi şi ger şi-atâta ceaţă... Atâta dor şi-atâtea mii şi mii de lacrimi?
de Alexandra Svet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*