duminică, 13 decembrie 2015

Nimic fără Dumnezeu

"Pentru că ochii Domnului supraveghează cărările omului şi vede toţi paşii lui" (Iov 34:21)

Nu avem de multe ori curajul să cugetăm la tot ceea ce am fi putut face şi am lăsat, sau lăsăm mai departe, neînceput. Cumva, ne este frică de cea mai grea dintre toate încercările: aceea de a fi sinceri cu noi înşine. Obişnuiţi cu lumea aparentă şi universul de iluzii în care am învăţat să ne mişcăm nestingheriţi, părem a fi gata de a accepta şi compromisul ultim al unei existenţe superficiale. Cu semenii noştri am stabilit de mult relaţii formale care par a fi atât comode cât şi conforme normelor sociale. Ne întâlnim şi vorbim cu ei, stăpânim cu dezinvoltură arta conversaţiei fără noimă, practicată zilnic. Chiar vorbind cu alţii, gândul ne este la altceva, altundeva, fără a mai recunoaşte că implicarea într-o discuţie include inevitabil o doză de respect şi solicitudine pe care o datorăm celui cu care dialogăm. Însă superficialitatea este mereu o armă cu două tăişuri, pentru că, deveniţi maeştrii ai faptei fără rost, nu ne mai putem apăra inima şi sufletul de comportamentul cu care ne-am obişnuit.

La prima vedere, s-ar putea afirma că este mai bine aşa. Dacă ne purtăm într-un fel cu alţii, dar altfel cu noi, şi rămânem consecvenţi cu noi înşine, cu ceea ce purtăm în suflet, putem apărea în faţa lui Dumnezeu ca fiind duplicitari şi egoişti fără măsură, obsedaţi de propria personalitate. Pericolul este evident. Dar nu trebuie neapărat să se întâmple astfel. Pentru că cine mai are puterea de-a cugeta cu dreaptă măsură despre sine însuşi, are resursele de a-şi schimba în curând atitudinea faţă de ceilalţi. Ceea ce părea a fi egoism, este în realitate sinceritate, putere de evaluare, în ultimă instanţă umanism care se manifestă inevitabil şi în legătura cu restul lumii.

Recunoaştem unanim că avem nevoie de o schimbare, însă această schimbare atât de des dezbătută şi de bine înţeleasă la nivel teoretic, poate fi iniţiată doar pornind de la ceea ce păstrăm mai sfânt în noi, de la ceea ce Dumnezeu a sădit bun în noi, ca altar duhovnicesc, fără de care existenţa noastră ar fi de prisos. Să ne gândim că purtăm în noi pe Iisus Hristos, la un nivel real şi evident, dovedit de puterea pe care trupul şi sufletul o dezvoltă atunci când vrem să ne putem în slujba binelui divin. Ce-am fi fără Dumnezeu? Cum am mai ţine în frâu orgoliul, egoismul, tristeţea şi viaţa fără rost?

Nu este greu de intuit ce-a fost în inima celebrului pianist austriac Paul Wittgenstein, atunci când, rănit în timpul primului război mondial, şi-a pierdut mâna dreaptă. Dar, în locul resemnării, marele pianist a început să-şi perfecţioneze atât de mult mâna stângă, încât la scurt timp după război a revenit în sălile de concert. Mai bine de 20 de compozitori, printre care celebrii Maurice Ravel, Richard Strauss şi Serghei Prokofiev au compus concerte de pian pentru mâna stângă, dedicate pianistului austriac. Rămâne însă, greu de aflat, dacă genialul pianist a fost împăcat cu sine însuşi. Tenacitatea, puterea de luptă şi hărnicia mărturisesc putere de caracter şi voinţa de a supravieţui. Dar acestea nu au cum să înlocuiască un minut de fericire şi mulţumire. Fiindcă Paul Wittgenstein a fost de-a lungul vieţii chinuit de îndoială şi nesiguranţă. Credea că faima de care se bucura nu se datora talentului său ci faptului că, fiind invalid, stârnea fie mila semenilor săi, fie dorinţa acestora de a vedea şi asculta, ca într-un fel de circ grotesc, un pianist cu o singură mână. Posteritatea a dovedit că nu a fost aşa, fiindcă acum, la 50 de ani de la moartea sa, Paul Wittgenstein este considerat unul dintre marii pianişti ai tuturor timpurilor.

Asemenea marelui pianist, fiecare dintre noi cunoaştem clipe de nelinişte, îndoială şi deznădejde, când s-a făcut întunerec în jur, ca într-un tunel, şi nu ştim pe unde se poate ieşi de acolo. Hărnicia şi statornicia, chiar dacă ne scapă de superficialitate, nu ajung pentru a ne scoate din întunerecul îngheţat al îndoielii. Sunt clipele în care ne credem singuri şi părăsiţi. Şi nu suntem atunci asemenea celor care plecaseră pe drumul către Emaus? Viaţa pare lungă şi fără speranţă, cu fapte trecute şi încheiate, fără viitor, fără lumină şi fără binecuvântarea Celui de Sus. Depinde numai de noi să trăim întâlnirea cu Hristos, aşa cum, minunat, s-a petrecut cu Cleopa şi tovarăşul lui de drum. Pentru ei întrebarea fundamentală despre rostul vieţii capătă sensul concret, al speranţei în mântuire. Hristos a Înviat din morţi. Şi din acel moment nu mai suntem singuri, suntem mereu sub paza Domnului care a învins moartea pentru răscumpărarea noastră. „Vedeţi mâinile mele şi picioarele mele, că Eu însumi sunt!” (Luca 24, 39).

Nimic nu există fără Dumnezeu, nimic nu ne poate mângâia şi bucura mai mult decât să fim alături de El. De aceea fiecare dintre noi îşi are propriul său drum către Emaus. Fiindcă pe această cale se trece de la ceea ce este trecător şi omenesc către ceea ce este etern. Nimic nu există fără Dumnezeu, fără El n-am fi niciodată nimic.

doxologia.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...