miercuri, 10 februarie 2016

Generația cu „cheia de gât” a fabricat copiii cu nodul în gât

Părinții noștri n-aveau timp de noi. Noi n-avem timp de copiii noștri. Copiii n-au timp de ei înşiși. Undeva, timpul s-a fracturat. Timpul nu mai are răbdare nici el.


Deunăzi un adolescent s-a dus la doctor, cu lacrimi în ochi, că el nu mai poate. Nu mai poate cu sportul, cu ora de sport, cu profa de sport. Nu mai poate cu stress-ul. Nu mai poate, i s-a luat! „Unde-ți sunt părinții?”. „La muncă, ca de obicei!”. „Păi și ei știu de problemele tale?”. Le-a zis, într-o doară. „Și ei?”. Ei, pârinții, și-au verificat agenda și n-au putut să vină azi. Erau prea ocupați. Ei sunt noii intelectuali. Au citit cărți de parenting. Cunosc toată musacaua despre cum să-ți încurajezi copilul să fie autonom. Independent. Pe picioarele lui. Să crească dârz. Să crească – preferabil singur. Ce-atâta cocoloșit? Ce-atâta drăgălit? Părinții au devenit tonomate de mărunți, facturi, credite și bonuri de benzină, haine, mâncare, și timp pierdut. Găsitorului recompensă. Pentru că.

Ucigașii de timp

Nu mai avem timp. Nu mai avem timp de noi. De voi. De ei. De mai nimic. Surpriză, timpul n-a murit. Dar există timpi morți. Timpi morți la semafor. Decedați prin vreo intersecție. Agonici, prin vreo cameră de așteptare. Timpi de suspans, de plictiseală, de ars gazul pe vreo pagină de Internet. Prin vreo anticameră a gazului oranj al modernității. Și, de întrebi vreun concitadin „cu ce te-ocupi?”. O să-ți răspundă sec, sardonic: „Mi-omor timpul!”. Mai cu una, mai cu alta. Prea obosit să și-l petreacă în vreun altfel, și-l petrece cu nimicuri. S-a săturat să i se-aducă aminte să fie productiv. Renunță la statutul de vită, se duce fix în plantă și proptește ghiveciul în timp ce admiră fereastra. E-o floare-n glastră, e un rizom în cernoziom. Omul contemporan e un malaxor al orelor care se succed, anost, din secundă în minut, oră după oră, dinspre casă înspre masă și-apoi, vlăguit, înapoi spre casă. Mai mereu, habar n-are cu ce s-a ocupat pe parcursul zilei.

Știrile all-iclusive

Nivelul de satisfacție în muncă e șmirgheluit, cu taină și înverșunare, de grindina informațională. Vești. De peste tot vești. Vești pe toate gardurile. Vești pe toate ecranele. Care pe calculator. Care pe tabletă. Care pe telefon. Vești care au căpătat o oarecare obrăznicie, nu te mai poți ascunde de ele nici în closet. Le primești în căsuța de mail. Apar, răsar ca ciupercile după ploaie pe rețeaua de socializare. Știri care sunt la rupere. Știri calde, proaspăt scoase din cuptor, prematur dospite. Știri despre războaie, corupție, state islamice și decapitări rituale, despre politicieni corupți și copii schilozi a căror singură șansă e dacă tu, anonimule, ai să-ți iei din timpul tău, dar mai ales din buzunarul tău, o sumă modică, pe care s-o arunci într-un cont oarecare. Aceiași părinți care-și neglijează odraslele lăcrimează la soarta unor sărmani, sunt mișcați până în chiloți de dezmățul potentaților, de balanța contabilă, de concediul all inclusive pe care se luptă să-l obțină, doar ca să se retragă apoi, ca într-un fel de sanatoriu, în salatiera argintie pe care plutesc, ca într-un vis hulpav, fructe și baclavale, chiftele și cartofi cu rozmarin.

Cine își bate joc de cine?

Izmana aurită a vieții ca vacanță pelerinează prin mințile aburite ale fiecărui corporatist înlănțuit de existența-i modestă în timp ce-și calmează nervii cu vreo pastilă – de nervi – frust iritat că nu-și mai găsește o dată singurătatea, că-i sună mai mereu telefonul, că-i bipăie lampa, că i se-aprinde senzorul de ulei pe bordul mașinii, că i s-a dezumflat din nou o roată. Și că, poate, diseară, iar o să-și găsească mașina ridicată, prezență vulgară prin absență, și-apoi să te ții, du-te la depozit, plătește amenda, ceartă-te cu mini-gaborii care-o țin în pază, vino înapoi la ceas de noapte pe bulevardul prost luminat, încălzește mâncarea la microunde, că salvează timp, ceartă copilul că s-a zgâriat iar la tibie, ia-l de urechi, întreabă-l de teme! „De ce nu ți-ai făcut temele,? De-aia te țin eu în școală? Sunteți o generație de râzgăiați, de cocalari și lepre! Nu te mai uita împrejur! De ce te-ai îmbrăcat din nou ca o panaramă, ce-s cerceii ăia? Așa te-a învățat maică-ta să te îmbraci, ca o curvă? Eu muncesc să te fac om și tu îți bați joc! Și tu își bați joc!”, sună, ditirambic discursul parental. Și ei își bat joc! E-un joc. E-o bătaie pretutindeni...

Îți bați joc. Cine, de fapt, își bate joc de cine? Părinții de azi nu se compară cu părinții de ieri. Părinții de demult n-au știut, în comunism, că au copii. Până la o vârstă, și-au exilat pudoarea la propriii părinți, care prin vreo curte, care prin vreo comună, i-au dat sugari și i-au luat școlari, le-au explicat cum e cu cheia, cum e cu gâtul, cum e cu joaca din spatele blocului în timp ce își frecau tâmplele despre cum să pună o zeama pe masă, la cina comună. Munca era grea, șase zile din șapte, de la opt la patru, după care grămada cu vârf din troleu, în tramvai, prin metrou, la coadă la carne, după care un pic de pornografie radiofonică, un pic de Europa liberă, o carte acceptată, visând în ghiorțăit de mațe la jumări și curcani în abur.

Trecutul care îți torturează viitorul

Părinții de ieri sunt bunicii de azi care-și răsfață nepoții. Dar nu oricum. Doar când au timp. Doar când au loc. Doar când au spațiu. Când nu se uită la televizor la fiecare documentar despre propriile tinereți. Sau la telenovele turcești sau coreene și dramolete indiene. Când nu depănează păreri prin parc despre cutare politician și ce amantă și-a mai tras. Când nu perorează banalități la alte cozi simulacru unde-și aduc aminte de lagărul care i-a fătat și i-a abandonat. Când nu-și masează coxartroza cu vreo alifie din plante minune. Când nu bocesc. Când nu bolesc. Când nu manipulează. Când nu-și ceartă aceiași copii, crescuți în parcare și cu cheia de gât, că nu petrec suficient timp cu propriii copii. Când le-aduc aminte, suveran, că ar trebui să muncească mai puțin, să se grăbească mai puțin, să se enerveze mai puțin, să mănânce mai puțin.

Totul mai puțin. În timp ce timpul e mai puțin, nisipul care-ți fuge dintre degete, praful care-ți scapă printre ochi, sau poate că era o muscă, scotomul tău moral de agitat contemporan dependent de ticuri și verificări, telefoane date cu: „Ți-ai luat pastilele? Cât ai tensiunea? Ce-a zis doctorul? Te mai doare? Cum ai dormit? Ai scos câinele la plimbare? Îl mai ai? Cum pe cine? Pe câine!”. Întrebări monotematice cu răspunsuri monosilabic se plimbă pe alei, printre blocuri, în timp ce familia e ca un puzzle disfuncțional în care un copil a înfipt alandala piesele.

Și, din intersecție, se aude muezinul ortodoxiei care cheamă înapoi la valori. Înapoi la smerenie. Înapoi la sfințenie. Înapoi la abstinență. Înapoi, tovarăși! Ne uităm către mâine cu gâturi de bufniță. Înainte! Că înainte era mai bine.

de Dr. Gabriel Diaconu -  medic specialist psihiatru

Un comentariu:

  1. Fantastic ati sintetizat viata noastra dle dr Diaconu Totul este ca o pictura reusita, f reusita !

    RăspundețiȘtergere

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...