sâmbătă, 26 septembrie 2015

“Ea pleacă, eu mă fac că plec…”


Se îmbrăţişară îndelung. Apoi ea se întoarse pe tocurile înalte şi plecă în grabă lăsând în urmă o dâră de parfum. Tare. Aproape bărbătesc. El rămase pe loc, privind-o. Zâmbea. O urmărea cu drag cum se îndepărta grăbită, cu mişcări legănate, hotărâtă, probabil bifând în minte sarcini presante de pe agenda zilei. El părea că nu are nici sarcini de bifat, nici treburi presante, nici griji, nici probleme, nici stres, nici grabă. Părea desprins de timp stând acolo cu zâmbetul pe buze, privind-o cum se îndepărta în grabă, vrând parcă să aşeze cât mai bine totul în sufletul său. Pe ea, clipa, parfumul ei tare, soarele, colţul ăsta de stradă, zâmbetul ei, atingerea mâinii reci, eşarfa aia colorată, felul în care s-a înroşit, toate aceste detalii mărunte, dar atât de preţioase…căci mâine nu vor mai fi. Doar astăzi, doar acum, doar aici în faţa acestui restaurant s-au putut întâmpla. Din milioane de alte posibilităţi, au ales să i se întâmple lui azi. Şi ei, celei ce se îndepărta în grabă, cu tot cu parfum, eşarfa, zâmbet şi degete reci, fără să ştie că nu mai e singură. O iubire tăcută şi zâmbitoare o urma cuminte oriunde-ar fi mers În timp ce un om îi mulţumea tăcut, în gând… că a fost.

Nici măcar nu cred că erau îndrăgostiţi. Şi nici nu-mi pasă. Iubesc oamenii care nu se despart de ceilalţi în grabă, plecând fără să privească înapoi, ci mai rămân o clipă pe loc, să îl petreacă pe celălalt cu ochii, cu inima, cu sufletul. Oamenii care nu se grăbesc la clienţi ce urlă, la colegi ce sună exasperaţi, la soacră, la iubită, la vecin, la sală, la magazin, la salon, la veterinar, la teatru, la birou, la coafor, la masaj, la piaţă sau la mai ştiu eu ce . Nu se grăbesc,domnule, nicăieri. Măcar pentru câteva clipe mai stau să se bucure de ceva mult mai important. De un Om. De un om care ar fi putut fi oriunde altundeva atunci, dar a ales să fie acolo, în viaţa lui. De un om care a adus cu el o lecţie, un dar, o binecuvântare, o mângâiere, un vis care nu ar putea fi îndeplinit fără el. De un om pe care poate nu îl va mai vedea niciodată. Şi sigur nu îl va mai vedea aşa cum este acum. În timp ce toţi ceilalţi iau “for granted” mult prea des oamenii din viaţa lor, oamenii care rămân să privească pe cel ce se îndepărtează încet sau grăbit din viaţa lor, par a fi învăţat că niciodată nu ştii dacă îl vei mai revedea. Ca în mod sigur niciodată nu va mai fi la fel. Că cel mai frumos dar pe care ni-l pot face oamenii este uneori prezenţa lor. Că cel mai frumos dar pe care li-l putem face este să îi petrecem cu ochii, cu inima, cu sufletul, chiar şi când se îndepărtează, încet sau în grabă, din viaţa noastră. Să îi petrecem cu gândul, cu grijă, cu iubire. Cu o iubire ce îi învăluie chiar şi când ei pleacă grăbiţi la ale lor, fără să ştie că noi am rămas măcar câteva clipe pe loc să îi aşezăm cuminţi în suflet şi să mulţumim, lor şi Domnului, pentru tot ce au avut să ne dea. Dup-aia putem să ne vedem liniştiţi de ale noastre. Însă pentru câteva clipe, să evadăm din timp, din cotidian, din griji şi din tot ce trage de noi de parcă lumea s-ar sfârşi. Nu! Să spunem lumii întregi să ne mai aştepte şi să stăm pe loc câteva clipe, ce niciodată nu se vor mai repeta. Să stăm pe loc şi să mulţumim, căci tocmai am primit un dar. Un dar pe care nu-l vom putea înlocui niciodată, dar absolut niciodată în viaţa noastră, oricât am vrea: un Om.

de Alexandra Svet

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...