luni, 6 mai 2013

Săptămâna luminată

Am intrat în 'săptămâna luminată', după ce am trecut de 'săptămâna patimilor'. De la suferinţa extremă a lui Hristos ajungem acum la starea de lumină, de dumnezeire, de transcendere a suferinţei. Săptămâna patimilor şi săptămâna luminată sunt, în fapt, metafore pentru existenţă, pentru condiţia umană, pentru viaţa însăşi, indiferent a cui ar fi viaţa. Semnificaţia este cheia spre care ne putem îndrepta atenţia şi noi pentru a înţelege condiţia umană, făcută din suferinţă şi fericire, din întuneric şi din lumină, din uman şi din divin. Dar, oare, ne simţim noi 'luminaţi', înviaţi prin Hristos, trăim această lumină în interior, ne simţim cu adevărat ieşiţi din istoria propriilor suferinți, de sub puterea patimilor omeneşti şi gustăm azi, aici şi acum reîntâlnirea cu lumina din noi? O simplă privire asupra lumii noastre interioare, ca şi o simplă privire asupra realităţii care ne înconjoară ne arată că în săptămâna luminată mulţimi de oameni continuă să sufere. Unii ucid, alţii sunt bolnavi, alţii violează, unii pătimesc în fel şi fel de relaţii şi suportă violenţa, alţii plâng, cum unii iubesc, alţii cântă, se simt pe valul luminii, iar pentru ei pare că Hristos chiar a înviat! Am auzit adesea întrebarea; 'De ce sunt crime şi violuri şi tot soiul de necazuri în zilele de Paşti, unde-i Dumnezeu, de ce nu intervine atunci'? şi iată un răspuns în care ne-am putea regăsi, în cartea lui David Richo, ' Puterea coincidenţei'(Ed. Trei): 'Orice figură salvatoare care a apărut s-a supus condiţiilor vieţii, nu le-a înlăturat. Nu ne putem aştepta la un Dumnezeu intervenţionist, deşi putem avea încredere că vor exista momente speciale, atunci când necazurile se vor abate asupra noastră, în care ne vom simţi susţinuţi sau protejaţi de forţe benefice'. Aşadar, fiinţele umane pot trăi săptămâna patimilor şi săptămâna luminată în mod individual, dar nu neapărat acum sau mâine. Uneori putem interveni pentru a ne ameliora situaţia, starea, experienţa, uneori suntem lăsaţi să ne cunoaştem puterea voinţei, alteori ajungem să ne vedem lipsiţi de orice putere. Uneori putem corecta mersul evenimentelor, alteori ele ni se prezintă ca un dat, ne surprind şi ne înlănţuie în obligaţia de a le trăi. Suferinţa extremă, simbolul patimilor lui Hristos, este momentul specific condiţiei umane în care trăim sentimentul constrângerii şi al limitării, momentul în care şi Hristos s-a abandonat Voinţei Divine! Săptămâna luminată este posibilă în trăirea umană numai după acest abandon, după ce ne recunoaştem limitele şi după ce spunem răspicat că nu avem soluţii la suferinţa pe care o trăim. Lumina vindecătoare a lui Hristos devine o realitate, Învierea devine experienţă abia după acest act terapeutic, de abandon al Eului nostru omenesc. În clipa în care vom simţi că nu putem face nimic singuri, deşi viaţa ne arată şi că putem în alte etape, după ce ne acceptăm limitele putem trăi sentimentul absenţei lor. Dumnezeu devine vizibil când Egoul se topeşte; lumina împrăştie întunericul, iar pentru asta trebuie ca, în momentele de suferinţă majoră să ne acceptăm slăbiciunea.

Lumina-i în smerenie, iar asta se poate întâmpla în orice zi sau săptămână în care omul din noi se va face mai mic decât Dumnezeu.

de Maria Timuc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...