vineri, 30 decembrie 2011

Picături de Iubire și Lumină

...descrierea acestui drum  numit  "Picături de Iubire şi Lumină"


Atunci când vine la mine un câine, mă priveşte în ochi şi dă din coadă, mă iubeşte. Câteva clipe. În aceste câteva clipe, Dumnezeu este pentru mine, acel câine!

Atunci când o pisică se freacă de piciorul meu, mă iubeşte. Şi Dumnezeu este acea pisică.

Atunci când înmugureşte un pom, mă iubeşte pentru că mi se dăruieşte sub forma spectacolului fantastic al renaşterii. Iar Dumnezeu este mugurele.

Atunci când un copil îmi zâmbeşte, acel copil mă iubeşte şi Dumnezeu este acel copil.

Atunci când Soarele răsare, scăldând în lumina lui de aur totul, Soarele mă iubeşte şi Dumnezeu mi se arată ca fiind Soarele.

Atunci când Soarele apune, colorând orizontul într-un fel năucitor, Soarele şi Cerul mă iubesc, şi Dumnezeu este Cerul îngemănat cu Soarele .

Atunci când apare Curcubeul şi arcul acesta de lumină extraordinară şi prin frumuseţe şi prin raritate mi se arată, Dumnezeu este Curcubeul.

Atunci când o femeie îmi dăruieşte un zâmbet din toată fiinţa ei, acea femeie mă iubeşte şi Dumnezeu este acea femeie. 

Zâmbetul mi l-a dăruit şi nu mi-l mai poate lua nimeni înapoi. Indiferent cine e, valoarea zâmbetului rămâne neschimbată.

De aceea, vreau să învăţ să adun fiecare Picătură de Iubire și Lumină care mi se oferă. Cu timpul se va aduna o adevărată avere. Singura avere adevărată: Iubirea.

Poate că astfel, căutând clipele de iubire care se irosesc pe lângă noi pentru că trecem pe lângă ele fără să le conştientizăm, culegându-le pe cele pe lângă care au trecut ceilalţi fără să le observe, voi învăţa să recunosc din ce în ce mai multe dintre ele. Astfel, căpătând experienţă, voi învăţa eu însămi să dăruiesc celor din jur clipe, Picături de Iubire și Lumină . Poate că la început va fi foarte greu, dar cu timpul voi învăţa cu siguranţă să dăruiesc din ce în ce mai mult. Cred că încep să înţeleg unde am greşit de-a lungul anilor. Atunci când am început să dăruiesc, nu ştiam cum trebuie să dăruieşti fiecăruia în parte. Nici acum nu cred că ştiu, în totalitate ,dar am început să observ că unii oameni pot primi mai mult, alţii mai puţin. Când am descoperit acest detaliu, am crezut că am găsit soluţia unei probleme: Trebuie să-i dai fiecăruia cu măsură, altfel e risipă, ori risipa e un păcat.
Am crezut apoi o vreme --- după ce am descoperit că unora prea multă dragoste le dăunează --- că trebuie să învăţ să dau cu măsură. Ceva însă, înăuntrul meu, se opunea acestei soluţii. De ce cu măsură?
S-a întâmplat însă de curând--- şi sunt convinsă că nu accidental --- s-a întâmplat deci să întâlnesc o fiinţă care s-a impus să-mi explice "foarte simplu", că de fapt, nu trebuie să drămuiesc. Am înţeles atunci că de fapt, ceea ce credeam eu că este o soluţie, ar putea fi exprimat cam aşa: să ţinteşti spre cineva, ca şi cum ai trage o săgeată. Am folosit această imagine, pentru că este cea mai sugestivă: dacă arunci spre cineva, orice, inclusiv dragoste, poate avea efectul unei arme; poate răni sau chiar ucide.
Există multe leacuri, pentru multe răni. Luate în doze prea mari însă, nu mai vindecă ci agravează boala.
Abia acum încep să-mi dau seama că Dragostea, atunci când simţi nevoia să o manifeşti, trebuie să fie asemeni unei fântâni: o clădeşti, undeva la marginea drumului, departe de orice aşezare, în acel loc în care călătorul ostenit şi însetat are nevoie de ea. Dacă va ajunge la fântână unul căruia nu-i e sete, poate nu o va observa; dar un călător însetat, se va opri sigur şi nu e firesc să-l opreşti să-şi potolească setea, oricum ar fi ea; mai mare sau mai mică. Fiecăruia trebuie să-i laşi posibilitatea de a lua atât cât are nevoie. 
Nu cred că trebuie să te închizi şi să nu mai dăruieşti, dar îi dăruieşti fiecăruia cât poate duce, nu mai mult şi nu stabileşti tu ce, cât şi cui. Dăruieşti pur şi simplu.
Aici am greşit eu foarte mult. M-am risipit în relaţii cu oameni care nu aveau posibilitatea să primească mai mult şi m-am înşelat singură crezând că se poate. Când m-am simţit rănită, n-am înţeles că nu cel care m-a rănit e vinovat ci eu, că m-am risipit. De fapt, în realitate, m-am rănit singură, provocându-mi o hemoragie de Iubire, insistând fără rost într-o direcţie greşită. Simţeam şi simt înăuntrul meu că toţi avem nevoie de Iubire. Am simţit asta de mic copil. Poate acesta a fost unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru mine. M-am înşelat însă crezând că iubirea e altfel decât toate celelalte în privinţa dozei. Mi-am închipuit greşit că oricât i-ai dărui unui om, nu e destul. Oricâtă iubire ai dărui, nu e destul. Acest lucru este perfect adevărat, dar aici mai este un amănunt critic: TOATE LA TIMPUL LOR.
Oricâtă iubire îi dăruieşti cuiva, nu e prea multă, cu o singură condiţie: ca omul să simtă că primeşte şi să trăiască fericirea pe care ţi-o dă Iubirea. Dacă omul este iubit şi nu simte fericirea de a fi iubit, înseamnă că doza e prea mare şi că ai irosit ceva ce pentru altcineva înseamnă VIAŢĂ. Înseamnă că e prea mic spiritual ca să poată absorbi mai multă Iubire. În această situaţie, nu trebuie să te încăpăţânezi în vreun fel oarecare, să-l constrângi în vreun fel oarecare. Aşa cum un copil mănâncă mult mai puţin decât un adult, un suflet foarte tânăr, are nevoie de doze mici de Iubire. Altfel, este copleşit şi strivit şi asta produce reacţia de respingere. Nimănui nu-i place să fie sufocat în nici un fel. Aici am greşit a doua oară, deşi mi s-a atras atenţia de nenumărate ori.
Am făcut prin urmare două mari greşeli:

---> Am trecut pe lângă izvoarele iubirii, din care picură picătură cu picătură iubirea, căutând un ocean de iubire în care să mă scufund. N-am înţeles că nici eu nu sunt pregătită pentru a mă îneca în Iubire.
---> Am irosit multă Iubire în direcţii în care era nevoie de mult mai puţină şi nu am dăruit nimic, acolo unde ar fi fost nevoie de mult mai puţin.

Abia acum, am început să descopăr picăturile de Iubire care se află pretutindeni în jurul meu şi nu numai al meu, ci al nostru al tuturor. Acum, trebuie să învăţ să adun aceste picături şi să le transform în acumulare de Iubire, într-o rezervă de Iubire. Apoi, să învăţ să dăruiesc şi eu, fără însă să urmăresc ceva anume. Apoi dacă cumva obosesc, să încep să pun pun la loc, tot din picăturile din jurul meu iar când rezerva s-a completat, să dăruiesc din nou, şi tot aşa.
Mai departe, trebuie să învăţ să descopăr micile izvoare şi ochiurile de iubire, din care să beau atunci când sunt însetată şi să dăruiesc celor care pot primi mai mult; să nu uit să las şi eu în urma mea picături, pe care să le găsească alţii, care vin din urmă, ca şi mine nu cu mult timp în urmă. Trebuie să descopăr pâraiele şi lacurile de Iubire, din care să beau şi mai mult, pentru a dărui şi mai mult, pentru a lăsa celor care vin pe acelaşi drum, până când voi deveni eu însumi un astfel de izvor, apoi un pârâu, un râu, un fluviu şi poate, într-o zi a acestei vieţi, voi deveni una cu Nesfârşitul Ocean de Iubire care este Dumnezeu. 
De fapt, ceea ce trebuie să învăţ este să descopăr şi să primesc ceea ce mi se oferă şi să ofer şi eu la rândul meu. Dar nu la întâmplare, ci cu grijă, să nu fac rău, din dorinţa de a face bine.
Dar toate au un început. Acum, trebuie să fac un pas important: să mă lămuresc până unde pot merge, ce ştiu, ce nu ştiu, cât de departe merge puterea mea de a descoperi, de a oferi. Mai aproape? Mai departe? Cât de aproape sau cât de departe?
Trebuie să aflu despre mine cât anume ştiu, dacă ştiu să recunosc picăturile, ochiurile izvoarele, pâraiele, cât pot eu să ofer, cât ajunge şi cum acolo unde împrăştii...
Asta înseamnă să am curajul să întreb şi să încerc şi puterea să accept că am greşit, dacă am greşit.
Dacă am dat peste un râu de iubire, care curge pentru mine, care mă aşteaptă doar să-l recunosc şi să-l accept, trebuie să ştiu să recunosc asta .

Poate că aceste ultime zile de  decembrie  2011, m-au adus cu un pas înainte faţă de momentul când am început descrierea acestui drum, numit "Picături de Iubire si Lumina ". Mai am multe de învăţat. Pe de altă parte, dacă nu încerc de fiecare dată când se iveşte ocazia, de unde pot afla peste ce am dat? Dacă m-am înşelat sau nu? Învăţătura vine din experienţă, din practică.
Anul 2011 însă, pare să schimbe ceva în acest peisaj al căutărilor. Să fi găsit oare primul izvor? S-ar părea că da.Sper din toata inima să-l gasiti si voi pe al vostru !


extras din cartea "Picătura de iubire" de Șerban Stănescu 
 

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu

Voi publica doar anunțurile decente și la subiectul postării respective. Nu voi publica niciun fel de reclame sau trimiteri la site-uri care nu rezonează cu blogul meu sau cu mine. NU fac schimb de link-uri!. Vă mulțumesc pentru înțelegere. Daniela.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...