Să vă spun ceva, dragii mei: omul căruia i-a murit partenerul de viață nu trebuie îngropat de viu lângă amintirea lui. Are voie să mai zâmbească, să mai iubească, să simtă din nou că îl așteaptă cineva acasă. Chiar și la șaizeci, la șaptezeci de ani. Inima nu se oprește din dorit apropiere doar pentru că nouă ni se pare că i-a trecut vremea.
De multe ori, ne uităm la părinții noștri și vedem numai atât: părinți. Oameni care ne-au crescut, ne-au făcut de mâncare, ne-au așteptat și ne-au ajutat. Ne-am obișnuit atât de tare să existe pentru noi, încât uităm că mai au și o viață a lor. Un trup care obosește, un suflet care se întristează și seri în care ar da orice să aibă cu cine schimba două vorbe.
Noi trecem pe la ei duminica. Venim cu ceva dulce, cu nepoții, cu întâmplările noastre. Umplem casa de zgomot, mâncăm, ne uităm la ceas și plecăm, fiindcă avem treabă, avem familie, avem viața noastră.
Și e firesc să o avem. Numai că, după ce închidem ușa, cineva rămâne în urma ei. Strânge farfuriile, pune scaunele la loc și aprinde televizorul doar ca să se mai audă o voce în casă. Iar noaptea se întinde pe aceeași margine de pat, dintr-o obișnuință pe care anii n-au reușit s-o schimbe.
Singurătatea aceea n-o ducem noi. Și tocmai de aceea ar trebui să fim mai atenți când ne dăm cu părerea despre cât ar trebui s-o mai ducă ei.
Fiindcă se întâmplă ca, după ani întregi de dor, un om să găsească din nou puțină căldură. Pe cineva cu care să bea o cafea, să meargă la cumpărături, să împartă o masă. Pe cineva care observă că îl doare ceva înainte să apuce să spună.
Și atunci, în loc să ne bucurăm că îi este puțin mai ușor, ne supărăm. Ne gândim la gura lumii, la vârstă, la locul celui plecat. Uneori ne este și teamă. Ne temem că lucrurile se schimbă, că amintirea părintelui pierdut se îndepărtează, că familia noastră nu va mai fi cum o știam.
Teama aceasta merită înțeleasă. Dar nu trebuie pusă în cârca unui om care a dus deja destul.
Cel care iubește din nou nu șterge anii trăiți alături de omul pierdut. Nu uită diminețile împreună, greutățile duse în doi, copiii crescuți și mâna ținută până la ultima suflare. Toate acestea rămân în el. O altă iubire poate să crească lângă amintirea lor, cu răbdare și cu respect.
Fidelitatea nu se măsoară în câți ani ai mâncat singur. Nici în câte sărbători ai plâns pe ascuns, ca să nu le strici copiilor bucuria. Durerea nu este o datorie pe care trebuie s-o plătești până mori.
Iar nouă, celor care ne avem părinții în viață, ne-ar prinde bine puțină sinceritate. Ne dorim să fie fericiți și atunci când fericirea lor schimbă ceva cu care eram obișnuiți? Putem să acceptăm că mama mai are nevoie să fie privită cu drag și că tata mai are nevoie să fie luat de braț?
Că înainte să fie părinții noștri au fost doi oameni care și-au dorit iubire. Și nevoia aceea nu dispare când cresc copiii.
Sigur că putem avea grijă de ei. Putem să fim atenți la omul care se apropie, să vorbim, să ne cunoaștem, să le fim alături. Grija însă cere să îi ascultăm, să aflăm cum se simt și ce își doresc. Altfel, ajungem să hotărâm noi câtă viață le mai este îngăduită.
Și ar fi păcat. Fiindcă anii aceia pe care îi numim cu ușurință bătrânețe sunt tot viață. Au dimineți, au doruri, au nevoie de tandrețe. Un om poate să fi trecut prin multe și tot să se lumineze la față când cineva îi potrivește perdeaua, să nu-i bată soarele în ochi.
Poate că tocmai după atâta pierdere înțelegi cât preț are un asemenea gest.
Așa că, dacă viața vă mai aduce un om bun, primiți-l cu inima deschisă. Nu vă rușinați de bucuria voastră și nu vă cereți iertare pentru ea. Ați plâns, ați purtat dorul, ați mers înainte cum ați putut. Aveți voie să vă fie și bine.
Iar dacă omul acela bun a apărut în viața unui părinte, încercați să vedeți dincolo de neliniștea voastră. Uitați-vă la chipul lui, ascultați-i vocea. Poate că, după multă vreme, nu mai așteaptă doar să treacă ziua.
Mai are ceva frumos de trăit.
Și, dacă îl iubiți, faceți-i loc să trăiască!
de Răzvan Florin
sursa; facebook
