Dă-mi, Doamne, inimă bună…

 

Ce suntem, Doamne, fără inimă? Ce suntem, Doamne, fără Duhul Tău care Știe Adevărul despre fiecare dintre noi?

În universul nostru strâmt, credem că știm să ‘’citim’’, apoi lipim etichete și trecem mai departe. Citim oameni, citim situații de viață și înțelegem cât adevăr putem, cât adevar există în noi care ne permite să și vedem. De cele mai multe ori ne înșelăm, pentru că nu cunoaștem inima oamenilor, nu vedem substanța lucrurilor.

Așa că eu una mi-aș dori să citesc inimi. Mi-aș dori ca noi, oamenii, să ne citim dupa inimi.

Cred că într-o ’’lume a inimilor’’ ne-ar durea rana celuilalt, ne-ar bucura lumina altuia. Toți am deveni mai atenți la ceea ce suntem, la ceea ce facem. Într-o ’’lume a inimilor’’ nu ne-am mai putea ascunde, minți, răni…NU am mai vorbi fără rost.

Răul ar deveni imposibil de realizat, pentru că dragostea curată din inimile larg deschise ar exclude impostorii. Mi-aș dori să ne citim după inimi, iar inimile noastre să fie curate și frumoase, să nu ne fie teamă sau silă să privim în ele!

Să ai inimă bună… adică să nu păstrezi nimic stricat în ea: ură, răutate, nemulțumire, cârtire, osândire, păreri de sine. Iar dacă valurile vieții au adus mâl și noroi în inimă, să nu rămânem în ele. ”Să avem inimă bună!” și nimic rău nu ni se va întâmpla, pentru că Dumnezeu știe și iubește inima bună. Cum știm că inima e bună? O spun Sfinții Părinți: Este bună atunci când mintea se gândește la Dumnezeu și inima începe să cânte!

Inima bună este biletul nostru de ”zbor ușor” spre Acasă. Așa că vă doresc:

Să vă fie inima ca un prunc îmbăiat de mama lui,

Să vă fie sufletul ca o lumânare ce-și ridică flacăra spre Infinit,

Să vă fie casa ca o pâine caldă învelită într-un ștergar curat,

Să vă fie lacrimile comoară neprețuită în visteria Eternității,

Să vă fie rugăciunea ca tămâia ce deschide porțile Cerului,

Să vă fie brațele larg deschise spre a îmbrățișa suflete,

Să vă fie dragul inimii mereu tovarăș de drum!

Să vă fie dorul de Dumnezeu un porumbel alb cu un răvaș spre EL,

Să vă fie neputința omenească… răstignire și iubire,

Să-ți fie/să ne fie inima bună!

de Magda Campeanu
sursa: http://www.frumusete-fara-limite.ro/

Cercetătorii ruși au dovedit că rugăciunea reface structura deteriorată a conștiinței, elimină stresul și grăbește vindecarea!

 

Pentru cei devotaţi, puterea de vindecare a rugăciunii nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării.

Acum, din ce în ce mai multe universităţi şi centre de cercetare medicală din cadrul unora dintre cele mai importante spitale din S.U.A. concluzionează cu tărie beneficiile oferite de credinţa în Dumnezeu. Cercetătorii susţin credinţa şi beneficiile sale, datorită faptului că poate face un om mult mai fericit şi sănătos, ajutându-l astfel să trăiască mai mult.

“Studiile au arătat că rugăciunea poate preveni apariţia afecţiunilor – şi când se îmbolnăvesc, rugăciunea îi poate ajuta pe aceştia să-şi revină mult mai repede.”, a declarat Dr. Harold G. Koening, din partea Universităţii Duke.

O analiză amănunţită a peste 1.500 de studii medicale de renume indică faptul că “persoanele religioase şi cele care se roagă au o sănătate fizică şi psihică mult mai bună.”, spune Dr. Koening.

Prin definiţie, rugăciunea este o formă de comunicare cu Dumnezeu, stabilirea unei relaţii cu divinitatea, cu sfinţii sau cu îngerii.

Recent, oamenii de ştiinţă ruşi de la Universitatea din Sankt-Petersburg au dovedit că vindecarea miraculoasă asociată cu spiritualitatea este o realitate şi au constatat că numeroase schimbări fizice şi mentale pot avea loc într-un moment de rugăciune sau de ceremonie religioasă.

Oamenii de ştiinţă au descoperit faptul că persoanelor aflate într-o stare de rugăciune profundă li se opreşte complet cortexul cerebral, fapt ce indică un sentiment de siguranţă deplină şi o lipsă completă a stresului.

Profesorul Slezin a fost capabil să măsoare puterea rugăciunii şi a constatat că un călugăr, care se roagă, are cortexul cerebral complet oprit, fapt ce a fost observat doar la copiii de până la trei luni, atunci când se simt în siguranţă în apropierea mamelor lor.

Pe măsură ce oamenii cresc, sentimentul de siguranţă este tot mai redus şi activitatea cerebrală creşte. Această activitate este redusă numai în timpul somnului profund şi în perioadele de rugăciune.

“Rugăciunea este un remediu puternic, şi nu numai că reglează toate procesele la nivelul corpului uman, dar, de asemenea, reface structura deteriorată a conştiinţei.”, a declarat profesorul Slezin, directorul Laboratorului de Neuropsihologie din cadrul Institutului de Cercetare şi Dezvoltare a Neuropsihologiei din St. Petersburg.

Oamenii de ştiinţă au dovedit că în urma ceremoniilor spirituale şi religioase, tensiunea arterială se normalizează, la fel ca şi celelalte valori sanguine. Cele mai multe boli sunt cauzate de situaţii negative şi de probleme mentale, probleme care dispar complet în timpul momentelor de rugăciune.

sursa: e-dimineaţa.ro

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu?

Suntem mereu grăbiţi. Răspundem la telefon din mers. Ne oprim pentru a ne lega şireturile vieţii iar mai apoi păşim în agitaţie. În agitaţia simţurilor. Uneori suntem nişte sclavi. Dar fără stăpân. Ne biciuim singuri şi ne oblojim rănile cu virtutea unui doctor de suflete. Prea multe pansamente mototolite şi aruncate. Pansamente supurând în amintiri. Pansamente de minţi aruncate ameţitor în inimă.

Când mai avem timp de oameni dragi şi buni? Când mai avem timp de săruturi dezlegate în doi? Când mai avem timp şi pentru noi? Când mai avem timp şi pentru Dumnezeu? Căci timpul Lui e întotdeauna şi al nostru. De multe ori, Dumnezeu rămâne fără timp, doar pentru a ne mai adăuga nouă, clipe în tropotul zilelor.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Când i-ai mulţumit pentru ceea ce ai? Căci alţii n-au nimic şi tot îi spun un noapte bună… în genunchi.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Căci multe lacrimi ţi-au fost şterse atunci când cel de lângă tine te-ar fi înecat în ele.

Când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Suntem ca nişte fărâmituri de pâine, presărate peste masa anilor. Un ospăţ atât de gras pentru păsările egoului. S-ar înfrupta din noi aşa cum valurile muşcă din nisipul timpurilor.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Astăzi e timp şi pentru îngeri, nu numai pentru demoni. E timpul să îi invităm în oraş. Să alergăm cu ei de braţ şi să râdem în hohote de dracii din trecut. Să-i invităm în casă şi mai apoi în suflet.

Tu când ai vorbit ultima oară cu Dumnezeu? Căci El îţi vorbeşte zi de zi, neîncetat. Chiar dacă tu nu vrei să Îl asculţi.

de Alexandru Chermeleu

Crăciun binecuvântat!

Cerul şi Pământul

Cerul şi Pământul

În cântec răsună.

Îngeri şi oameni

Îngeri şi oameni

Cântă împreună.

Hristos Se naşte

Domnul coboară.

Îngerii cântă

Magii Îl adoră.

Păstori aleargă

Ieslea o-nconjoară

Mari minuni se întâmplară.

Din răsărit vin

Din răsărit vin

Magi cu bucurie.

Cu dar de smirnă, 

Cu dar de smirnă,

Aur şi tămâie.

Hristos Se naşte

Hristos Se naşte

Veniţi la închinare

Cu vesel suflet,

Cu vesel suflet

Veselă cântare.

Vă doresc un Crăciun minunat cu linişte sufletească, dragi prieteni! Să fiți sănătoși și să vă bucurați de fiecare clipă, să vă fie bine în toate. Vă doresc fericire și împliniri nenumărate, vă rog să nu uitați niciodată să fiți copii, este atât de important! Lumină caldă peste voi toţi! Vă îmbrățișez cu iubire şi lumină, Daniela

Lasă-te răstignit şi nu răstigni. Lasă-te bârfit şi nu bărfi. Fii blând şi nu fi zelos în rau…

 

"Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăției.
Fii bolnav cu cei bolnavi.
Plângi cu cei păcătoși.
Bucură-te cu cei ce se pocăiesc.
Fii prieten cu toți oamenii, dar și singur în cugetul tău.
Fii părtaș la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate.
Nu mustra pe cineva și nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în viețuirea lor.
Întinde haina ta peste cel ce a greșit și acoperă-l. Și dacă nu poți lua asupra ta greșelile lui și nu poți primi certarea și rușinea în locul lui, rabdă-l măcar și nu-l rușina…

De nu te liniștești cu inima, liniștește-te măcar cu limba.
Și dacă nu poți pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar cu trupul tău.
Și de nu poți lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău.
Și de nu poți sta la priveghere, priveghează măcar șezând pe patul tău sau chiar întins pe el. Și de nu poți posti două zile, postește măcar până seara. Și de nu poți până seara, păzește-te măcar să nu te saturi.
De nu ești curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău.
De nu plângi în inima ta, îmbracă-ți cu jale măcar fața ta.
De nu poți milui, vorbește măcar ca un păcătos.
De nu ești făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare.
De nu te poți strădui, fă-te măcar în cuget netrândav.
De nu ești biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândrești față de cei vinovați.
De nu izbutești să închizi gura celui ce bârfește pe soțul tău, păzește-te măcar să nu te faci părtaș în aceasta cu el.

De iubești blândețea, rămai în pace. Și de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea.

Caută înțelepciunea și nu aurul.
Îmbracă-te în smerenie și nu în mătase..
Caută să dobândești pacea și nu împărăția…

Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ți sporească în suflet până când vei simți în inima ta aceeași milă pe care Dumnezeu o are față de tine."

Sfântul Isaac Sirul – Cuvinte despre sfintele nevoințe în Filocalia X.

După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a Maicii Domnului?

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

Icoana Maicii Domnului "Dulcea sărutare" pictată de monahia Petronia Forgaci, Mânăstirea Izvoru Mureşului, Harghita

Mi-ai pus lângă scrisoare o imagine de femeie care e răspândită în popor sub numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Imaginea înfăţişează o femeie tânără, veselă, cu părul revărsat pe umeri, cu faţa durdulie, cu buzele rumenite, cu hainele pestriţe. Fără prunc în braţe. Ai văzut şi singur că este o imagine ne-ortodoxă a Maicii Domnului, şi întrebi: „După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a ei?”

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele - una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie - slava şi domnia, iar cea albastră - cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.

Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.

Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului.

Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.

În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.

Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia - Press, 2002, p.58)

sursa: http://www.doxologia.ro/

MINUNILE SFÂNTULUI NECTARIE MARE FĂCĂTOR DE MINUNI!

''Pe cel născut in Silivria și ocrotitorul Eghinei, pe cel ce s-a arătat în vremurile din urmă prieten adevărat al virtuţii, pe Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pe un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate tămăduiri celor ce strigă cu evlavie: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a slăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce lucrează printru tine tuturor tămăduiri !''

 

Sfântul Nectarie, ierarhul din insula Eghina, s-a născut în anul 1846, în localitatea Silivria, în apropiere de Constantinopol. A trecut la cele veșnice în noaptea zilei de 8 noiembrie 1920, fiind înmormântat în ctitoria să, din insulă Eghina: Mănăstirea Sfântă Treime.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Nectarie în ziua de 9 noiembrie, potrivit crestinortodox.ro.

Printre nenumăratele daruri primite de la Dumnezeu, Sfântul Nectarie a fost preaslăvit și cu darul facerii de minuni. Pentru nenumăratele minuni pe care le-a făcut și încă le mai face Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Nectarie, acesta din urmă a fost numit "Taumaturgul", adică "Vindecătorul".

 

Unde era Dumnezeu în momentul incendiului din Club Colectiv?

Făină întrebare !

Era exact în acelaşi loc, în care era şi în urmă cu aproape 2000 de ani, când Fiul Său era în agonie, scuipat şi înjunghiat, pe Crucea de pe Golgota.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, iar apoi L-a înzestrat cu RAŢIUNEA de a gândi, VOINŢA de a face şi AFECTIVITATE, pentru a IUBI. Toate acestea pentru ca omul să poată deveni şi după Asemănare cu El, pentru a-L îndumnezei.

Off…dar Dumnezeu i-a mai dăruit ceva omului: LIBERTATEA… libertatea de a alege, libertatea de a-L crucifica chiar pe Dumnezeu, libertatea de a da cu pietre, chiar dacă pentru asta a trebuit să poarte EL Însuşi povara acestei SUFERINŢE ! Dumnezeu a rămas întotdeauna fidel creaţiei Sale. Nu şi-a retras niciodată darurile, chiar şi atunci când omul a optat pentru a-L nega !

NU DUMNEZEU este cauza RĂULUI ! RĂUL are legătură cu opţiunea omului !!!

La Club Colectiv, NU Dumnezeu a tăiat bilete la intrare…NU Dumnezeu a dat aprobările de funcţionare pentru acel loc, NU El a făcut să dispară extinctoarele şi nici Sprinklerele… nu El s-a jucat cu artificiile…nu EL, ci oamenii, semenii noştri !

În schimb, El se află în fiecare lacrimă pe care o varsă omul aflat în suferinţă…şi pe fiecare cruce despre care avem senzaţia că ne aparţine.

de George Grigoriu

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE

La mulți ani tuturor celor care poartă numele sfânt, fiți ocrotiți.

 

O, Sfinte Dimitrie, cel ce în viaţa ta ai zugrăvit cu sângele muceniciei pătimirea lui Hristos şi prin coasta ta împunsă te-ai învrednicit a izvorî lumii darurile Cuvântului, nu trece cu vederea acum pe cei răniţi de suliţa păcatelor. Cu mirul bucuriei tale pecetluieşte pe cei ce te cinstesc şi izgoneşte din inimile noastre miresmele cele stricăcioase ale patimilor. Întunericul sufletelor noastre îl risipeşte cu razele rugăciunilor tale, ca unul ce te-ai arătat soare al înţelepciunii ce îmbrăţişează cetatea Tesalonicului. Cu lumina înţelepciunii împodobindu-te, în hora îngerească dănţuieşti şi aduci lui Hristos cu dragoste tămâia rugăciunii pentru toţi, ca să ne izbăvim din cursele patimilor. 

 Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, podoaba Bisericii ce străluceşte tuturor lumina virtuţilor, icoana patimilor lui Hristos, comoara cea nepreţuită ascunsă în vistieria mucenicilor, îndulcirea Bisericii cu darurile rugăciunilor tale dumnezeieşti, luceafărul cel prea luminat al înţelepciunii lui Hristos, sabia dreptăţii împăraţilor, păzitorul cetăţilor drept credincioşilor de toată năvala ereziilor, împodobitorul Bisericii cu porfira sângiuirilor tale, nu ne lipsi pe noi nici întru această luminată zi a prăznuirii tale de mijlocirea ta la tronul împăratului Hristos, rugându-L pe acesta să caute cu privire blândă spre noi, cei ce pentru mulţimea împovărătoare a păcatelor avem ochii sufletelor şi ai trupurilor noastre aţintiţi în pământ. Făcând pomenire de pătimirile tale pentru dragostea Lui, cu stăruinţă cere-i să păzească cetatea drept măritorilor creştini de toate neghinele ereziilor şi inimile noastre acoperite de piatra păcatului să le facă izvorâtoare a tainelor învierii duhovniceşti împreună cu Hristos.

O, Sfinte Dimitrie, cununa cea strălucită a purtătorilor de chinuri, moştenitorule al veşnicelor daruri ale Cuvântului, ostaşule nebiruit al Împăratului puterilor cereşti, ca unul ce te-ai învrednicit de slava cea negrăită a Treimii, nu ne uita pe noi, cei de pe pământ, care suntem urmăriţi de săgeţile ispitelor neîncetate ale asupritorilor, ci dă-ne mână de ajutor în lupta cea duhovnicească, pentru a aduce ţie mulţumirea cea după datorie, iar lui Dumnezeu slavă în veci. Amin.

Rugăciune către Sfânta Cuvioasa Parascheva

Acoperământul Maicii Domnului

Sfat: de fiecare dată când plecați la drum, rugați pe Maica Domnului să pună Sfântul Acoperământ peste voi și cei dragi, mașina voastră sau orice mijloc de transport. Acoperamantul Maicii Domnului îi ține sub protecția lui pe toti creștinii care vor să fie feriți de încercări și de suferințe. Cu iubire și lumină,Daniela.

Acoperământul Maicii Domnului este sărbătoarea rânduită de Biserică în amintirea arătării Maicii Domnului în biserica din Vlaherne. Pe 1 octombrie 911, se făcea priveghere în această biserică, pentru salvarea cetăţii care era asediată. La ora patru dimineaţa, Maica Domnului s-a arătat înaintea poporului, stând în văzduh şi rugându-se cu lacrimi. Sfântul Acoperământ era ţinut în mâini deasupra capetelor credincioşilor. În jurul ei se aflau apostolii, sfinţii şi mucenicii.

Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos a zis către ucenicul său iubit, Epifanie: "O vezi, frate, pe Împărăteasa şi Doamna tuturor cum se roagă pentru întreaga lume?" Iar Epifanie a zis: "O văd, Părinte, şi mă minunez!".

Acesta este evenimentul pe care îl prăznuiește Biserica astăzi, spre a ne aminti că prin nevoinţă şi rugăciune, putem primi şi noi, în greutăţile vieţii noastre, neîncetatul ajutor al Maicii Domnului.

Amintim că 1 octombrie este şi Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice. Ea a fost stabilită în mod oficial în sesiunea ONU din decembrie 1991, la propunerea lui Arghir Anastasios, profesor la Universitatea din Atena.

Tropar la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. 

Astăzi, poporul cel binecredincios, luminat prăznuim, umbriţi fiind prin venirea ta, Maica lui Dumnezeu şi căutând către Preacinstită Icoana ta, cu umilinţă grăim: acoperă-ne pe noi cu Cinstitul tău Acoperământ şi ne scapă de tot răul, rugând pe Fiul tău, Hristos Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre.

Condac la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului 

Fecioara astăzi, înainte stă în Biserică şi cu cetele sfinţilor, nevăzut se roagă lui Dumnezeu, îngerii cu ierarhii se închină şi Apostolii cu proorocii dănţuiesc; că pentru noi roagă Născătoarea de Dumnezeu pe Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Câtă slavă are Maica Domnului! Auziţi ce spune în Acatistul Sfântului Acoperământ: „Bucură-te, acoperământul lumii, cel mai lat decât norul". Un nor poate să acopere un oraş, o ţară, dar Maica Domnului cu acoperământul şi cu mila ei acoperă toate popoarele lumii, că atâta putere a primit de la Mântuitorul. Oricine şi oriunde o cheamă: în pădure, în pustie, la câmp, în cetate, în casă, la închisoare, oriunde ar fi, ea aude, pentru că este pusă acoperitoare şi mijlocitoare a întregii lumi către Dumnezeu. (Părintele Cleopa Ilie)

sursa: http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/

1 Septembrie – începutul Anului Bisericesc – o nouă invenţie a Bisericii?

 

Nu de puține ori ne este dat să auzim una sau alta despre „ce mai inventează Biserica”. Între multe nedumeriri, o întrebare e de actualitate zilele acestea în mediul online. Ea este legată de ziua de 1septembrie, în care Sinaxarul anunţă „Începutul indictonului şi al anului bisericesc”. Totuşi, spun unii: „De ce Biserica nu poate să fie în rând cu lumea, să înceapă anul la 1 ianuarie, lunea să fie prima zi a săptămânii, iar ziua să înceapă cu miezul nopţii? Mereu ortodoxia a fost contratimp şi pe dos!”…

Mereu am fost fascinat de acea icoană bizantină de factură athonită, în care Hristos Dumnezeu ţine în mână globul pământesc şi îl măsoară cu un compas, parcă prea mare pentru planeta noastră. Şi mai surprins am fost atunci când am aflat că, de fapt, icoana se referă la timp şi nu la spaţiu! Totuşi cu un compas se măsoară o distanţă fizică, de ce oare Hristos măsoară timpul cu un compas? O altă întrebare mi-a fost: de ce în bisericile noastre nu îşi găseşte rostul un ceas, care să ne ticăie toată Liturghia?

Întrebările acestea îşi găsesc răspunsul într-o formulă pe care o rostim aproape obsesiv în cultul liturgic al Bisericii noastre: „Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Prin aceste puţine cuvinte mărturisim că în Biserică şi în Liturghie timpul fizic încetează, se înveşniceşte şi se sfinţeşte. În Biserică şi în Liturghie timpul are o valoare mistagogică, tainică şi eshatologică – el tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu. Spunea un teolog al zilelor noastre că viaţa noastră se desfăşoară între un Paşti şi altul, între o Duminică şi altă Duminică, între o Liturghie şi următoarea Liturghie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum, dar şi pururea şi în vecii vecilor…, totul devine astăzi în timpul liturgic. Aşa înţelegem cum, ascultând şi trăind cuvintele Sfintei Evanghelii, devenim contemporani cu Însuşi Mântuitorul Hristos, cu Sfinţii Apostoli şi cu Maica Domnului. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut – „în vremea aceea” – prin cultul liturgic, sunt aduse într-unprezent real şi întru-un veşnic astăzi.

Timpul Bisericii nu este altul decât cel care se scurge prin ceasurile noastre. Este acelaşi, numai că toate clipele petrecute la Biserică şi la dumnezeiasca Liturghie au o altă valoare şi o altă semnificaţie. Nu este o pretenţie absurdă a Bisericii de a fi altfel decât lumea, pentru că lumea îşi revendică rădăcinile firave şi neputincioase în Biserică – trupul tainic al lui Hristos Dumnezeu.

Explicaţia ar avea şi argumente istorice. Cu mult timp înainte ca astronomul italian Luigi Lilio să pună bazele unui calendar modern, cu secole înaintea germanului Peter Henlein, care a construit primul ceas în adevăratul sens al cuvântului, Biserica a avut, prin cultul liturgic, ceasornicul propriu. Credeţi că din fantezie Ceaslovul are în componenţa sa Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI şi Ceasul IX? Nu din lipsă de ocupaţie, ci pentru că aşa îşi calculau primii creştini timpul – după orele de rugăciune!

Înainte de fixarea unei ordini temporale lumeşti, civile, părinţii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au stabilit ca anul bisericesc să înceapă la 1 septembrie. Considerentul dumnezeieștilor părinţi a fost legat de un amănunt biblic – începutul activităţii de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul s-a făcut la începutul lunii septembrie. După calendarul iudaic, intrarea în sinagoga din Nazaret a Mântuitorului a fost în luna a şaptea, numită Tişri – septembrie (Luca 4,14-19). Primele cuvinte ale lui Hristos, rostite în sinagoga din locul său natal au anunţat marea operă mântuitoare pentru neamul omenesc: „Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca să binevestesc săracilor, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19). 1 septembrie nu este o reminiscenţă din cultul iudaic, ci este momentul în care Dumnezeu a sfinţit timpul!

Așadar, 1 septembrie nu este o invenţie nouă a Bisericii. De mai bine de 1800 de ani, această zi este considerată început al unui nou an – liturgic, mai ales. Liturgic, pentru că toate cele trei mari perioade – Octoih, Triod, Penticostar, toate cărţile de cultul şi, în principal, cele 12 Minee, au ca referinţă 1 septembrie.

Toate sărbătorile din calendarul nostru gravitează în jurul acestei zilei. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului la 15 august şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august şi începe imediat, la 8 septembrie, cu Naşterea Maicii Domnului. Tot la 1 septembrie, inima creştinismului răsăritean pentru mai bine de o mie de ani – Imperiul Bizantin – îşi începea noul an. Acesta este și sensul cuvântului de la începutul sinaxarului – indicton. Prima zi a calendarul constantinopolitanilor se numea indicton, adică prăznuirea momentului în care Dumnezeu a început crearea lumii.

Sunt motive istorice şi liturgice. Dar pentru mine, credinciosul de rând, care sunt coordonat de alt timp, care mă presează şi niciodată nu îmi ajunge, pentru care motiv este importantă această sărbătoare? Dincolo de toate semnificaţiile teologice şi istorice enumerate, 1 septembrie devine un nou moment special de rugăciune. Nu avem timp de biserică de multe ori, dar în fuga tramvaiului ne putem aminti că, dincolo de duşmanul timp, există un timp care ne sfințește. O clipă de rugăciune sinceră şi curată cântăreşte, poate, cât un an întreg de zbucium lumesc.

 

Asta ne învaţă şi rugăciunea Bisericii, dedicată zilei de 1 septembrie:

 

„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin”.

 

sursa: http://www.doxologia.ro

„Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“

Această dumnezeiască rugăciune a Inimii care stă în chemarea Numelui Mântuitorului „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“, este rugăciune şi făgăduinţă şi mărturisire a credinţei; este dătătoare de Duh Sfânt şi de daruri dumnezeieşti, curăţitoare de inimi, izgonitoare de demoni, sălăşluire a lui Iisus Hristos, a celor duhovniceşti, înţelegere şi izvor al gândurilor dumnezeieşti, lăsare a păcatelor şi a trupurilor, dătătoare de dumnezeiască luminare, comoară a milei lui Dumnezeu, mijlocitoare întru descoperirea Tainelor dumnezeieşti, singură mântuitoare, ca una care poartă întru sine numele Mântuitorului nostru Dumnezeu, numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chemat asupra noastră printr-însa. „Căci nici un alt nume nu este sub cer dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim“ ne spune Apostolul.

Astăzi, rugăciunea lui Iisus a devenit o rugăciune pentru fiecare şi pentru orice împrejurare. Mulţi confundă rugăciunea neîncetată cu Rugăciunea inimii, or lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea inimii este o cale de a ne ţine mintea lipită de Dumnezeu, dar nu este singura.

Această rugăciune, cunoscută în Ortodoxie ca rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus este unul din cele mai importante mijloace de a ne curăţi inimile şi de a ne apropia de Dumnezeu. Ea cuprinde în sine o întreagă teologie şi ne aşează într-o relaţie corectă cu Dumnezeu.

Când spunem …"Doamne…" înseamnă că-L recunoaştem pe Iisus Hristos ca Împărat al universului şi Stăpân al nostru. "Iisuse… " înseamnă că recunoaştem că Dumnezeu Întrupat, ca Unul care a luat natura noastră omenească pentru a ne da o natură Dumnezeiască. "Hristoase…" înseamnă că-L recunoaştem ca Mântuitor, ca Unsul, Mesia care a venit în lume ca să ne scape din starea de păcat şi duşmănie cu Dumnezeu. "Fiul lui Dumnezeu…" înseamnă că recunoaştem Dumnezeirea Lui şi relaţia Lui cu Dumnezeu Tatăl. "ai milă de mine…" înseamnă că ne apropiem de El cu umilinţă, apelând nu la drepturile noastre ci la îndurarea lui. Ne apropiem de El cu teamă, dar şi cu speranţă, pentru că El este un Dumnezeu îndurător şi iubitor de oameni. "păcătosul…" este recunoaşterea stării noastre de păcat, este atitudinea de pocăinţă şi umilinţă, recunoaşterea că nu ne apropiem de El prin meritele noastre, ci că avem disperată nevoie de ajutor.

Invocarea numelui lui Iisus în rugăciune universalizează harul întrupării Fiului lui Dumnezeu şi actualizează prezenţa lui Iisus în noi. Îngerul lui Dumnezeu, în care se găseşte numele lui Dumnezeu, devine pentru Israel purtătorul prezenţei dumnezeieşti. În concepţia biblică, invocarea numelui lui Dumnezeu este însoţită de prezenţa lui Dumnezeu. Prin numele lui Iisus, Dumnezeu intră în lume, iar cel ce se roagă şi-L invocă se bucură de o relaţie specială cu Dumnezeu, el devine purtător de Dumnezeu.

Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, pentru că rugăciunea trebuie să hrănească viaţa noastră spirituală. "Cine îşi orientează întreaga lui strădanie spre interior, acela este curat şi nu numai curat, el s-a cufundat în Dumnezeu, vede pe Dumnezeu şi-L propovăduieşte. Acela se roagă" .

Sfinţii părinţi ne recomandă să avem întotdeauna această rugăciune în străfundul inimii noastre, şi să o aducem adesea la suprafaţă prin rostirea ei cât mai frecventă. Dar în acelaşi timp, cuvintele ei nu trebuie rostite în mod mecanic, ci cu o participare a întregii noastre fiinţe. Astfel rugăciunea nu mai este "o activitate" exterioară, ci noi înşine devenim rugăciune. Sf. Teofan Zăvorâtul ne spune că în adevărata rugăciune mintea se coboară în inimă, în loc să hoinărească aiurea.

Pentru a ne feri de greşeala de a crede că această rugăciune ar fi o formulă magică, sfinţii ne învaţă că putem folosi diferite variante ale acestei rugăciuni, cât şi alte rugăciuni asemănătoare care ne ajută să ne curăţim şi să ne apropiem de Dumnezeu. Putem spune "Doamne Iisuse ai milă de mine", sau "Ai milă de mine, păcătosul." Puterea nu este în cuvintele noastre ci în Numele Lui. Concentrarea nu trebuie să fie la corectitudinea cuvintelor, ci la starea inimii noastre înaintea Lui. Dacă inima nu participă, actul fizic al rugăciunii este cu totul inutil. Practica rugăciunii inimii este foarte veche în spiritualitatea ortodoxă. Ascultarea ca un lucru cu totul deosebit şi care, împreună cu un ,,părinte spiritual experimentat” va conduce pe cel ce se roagă la liniştea rugăciunii. Sf. Grigorie Palama expune în scrierile sale unitatea dintre trup şi suflet. El pledează pentru eliminarea păcatului şi pentru stăpânirea spiritului. În măsura în care reuşim să impunem stăpânirea spiritului în viaţa noastră ajungem la liniştea duhovnicească. Pentru începători însă, Sf. Grigorie Palama consideră mijloacele fiziologice ca ajutătoare, deşi nu sunt absolut necesare sau esenţiale.

La rugăciunea inimii poate ajunge orice om, atât călugărul, cât şi mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Aşa că nu trebuie să ne mirăm dacă auzim de persoane care s-au nevoit o viaţă întreagă şi nu au ajuns să o practice. Ca orice dar, Dumnezeu îl oferă doar aceluia care are cu adevărat dragoste şi smerenie. Important este ca noi să ne străduim să-l primim. Nu trebuie să ajungem să credem că nu ne vizează, că Dumnezeu nu ne are în vedere cu acest dar. E un păcat să crezi că el aparţine doar altora. Rişti să faci din rugăciunea inimii doar un subiect de discuţie: cine a practicat-o, care îi este începutul, ce cuvinte conţine, etc. Însă ea nu ne-a fost dată pentru speculaţie, ci pentru unirea cu El.

,,Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine, rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu"

Sf. Ioan Gură de Aur.

Compromisuri

Ți-am văzut sufletul rănit de negrele-ți gânduri pe care așa zisele împrejurări nefaste ale vieții ți le-au provocat. Suflete drag, te-ai făcut mic de tot lipsindu-te de căldura speranței cu bună știință, dar mai ales prin faptul că ai ajuns să îl învinovățeşti pe Dumnezeu pentru nedreptățile oamenilor răi. Singur îți tragi ponoasele pe care alegerile tale ți le-au provocat. Dar eu nu scriu acum pentru a-ți face morală, ci doar pentru a-ți aduce aminte că nu Dumnezeu este responsabil de alegerile fiecăruia dintre noi. Nu El e Acela Care rămâne nepăsător la suferințele pe care de foarte multe ori, mai ales în ziua de astăzi, adevărul este nevoit să le suporte din partea minciunii. Despre minciună este foarte mult de scris, dar mă voi rezuma doar la a-ți spune că minciuna, indiferent cât ar putea fi ea de mică și neînsemnată, tot are să aducă după ea unele răutăți. Oamenii sunt obișnuiți ca atunci când nu mai dețin valoarea adevărului în inima lor, să facă multe, dar multe compromisuri. Ei cred că dacă lași azi de la tine un lucru pentru a fi bine pentru celălalt care nu îți înțelege credința, starea sufletească, râvna pentru mântuire, poate mâine celălalt se va schimba, poate va deveni mai bun. Compromisuri trebuie făcute doar a-l aduce pe cel de lângă tine pe o linie de plutire, dar făcute rar, exact ca niște excepții care confirmă regula. Nimic mai mult. Aceasta poate fi valoarea unui compromis. Dar doar dacă omul care îl va face, va avea discernământ în ceea ce privește lucrarea lui. Oamenii slabi confundă deseori excepția cu regula însăși, compromisul cu reușita garantată. Oamenii obișnuiți nu le confundă, însă tot astfel le aplică, dar în virtutea inerției, a neatenției. Oamenii puternici fac compromisuri foarte rar și doar pentru a fi în slujba Binelui.

Revenind la durerea pe care am văzut-o umblând ca o nebună haotică în sufletul tău, pot doar atât să îți spun: cât de greu ți-ar fi, roagă-te și nu deznădăjdui. Nu da vina pe Dumnezeu pentru neajunsurile pe care ți le provoacă alții, pentru că îți înnegrești sufletul fără rost. Știi prea bine. Iar despre compromisuri, trebuie să știi că până nu stăpânești sensul adevăratei valori pe care o pot avea, este bine să nu le mai faci. Eu așa cred că este cel mai bine momentan pentru sufletul tău și te rog frumos să îmi respecți dragostea pe care am avut-o atunci când ți-am scris aceste rânduri. Nu aș vrea să cred că le-am scris în van.

de Ochii Caprui

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com

Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând!

"Deschid cerul din inima mea"

Oricât de matur şi de puternic ar fi un om, el păstrează mereu copilul din el şi are nevoie să se simtă al cuiva, să se simtă protejat, alintat, admirat şi iubit. Tensiunea apare atunci când alergi după ceva, salvarea apare atunci când nu-ţi mai pasă. Suferinţe, tensiuni, angoase, nevroze, sunt „vitaminele” omului contemporan. Aici şi acum este diferit de altundeva, atunci şi acolo. Nu mă mai tem de moarte pentru că ştiu ce este viaţa. Viaţa vine şi ne bate la uşă şi noi nu suntem acasă. Totul are două feţe, rău şi bine şi aceste feţe se schimbă adeseori.

Ne peticim micile răni sângerânde ale sufletului cu fel de fel de plasturi, feşi, bandaje, sterilizate sau nu de viaţă. Aţă chirurgicală cusută fără anestezie pe plăci deschise. Apă oxigenată ce nu mai face faţă la durere. Verdele se iubeşte cu albastrul cerului. Sunt liber, demn şi pot privi pe oricine în ochi fără să-mi fie ruşine. În singurătatea mea nu trebuie să dau explicaţii pentru fiecare gest, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare surâs, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare tăcere, pentru fiecare rană, pentru fiecare iubire, pentru umbre sau lumini, pentru… Dacă îl plâng, nu îmi mai este străin, hotărârea o iau lacrimile mele… Păşesc cu tălpile goale pe iarbă, iar câinele şi pisica ţopăie pe lângă mine. Pîş-pîş, păşeşte şi inima. Mă impresionează gesturile mici, de suflet. Şi astăzi iubesc în mii de feluri, luptă în interior.

Deschid cerul din inima mea. Ochii îmi sunt flori dulci chiar şi atunci când cade rouă. Freamătă în mine pădurile de taină pline. Mă leagănă subţire ca pe o trestie în vânt un dor nebun. De ce mă întreabă tainic inima şi nu îmi răspunde nimeni?! De ce răsare soarele? De ce murmură izvoarele? Nu mai spânzuraţi cu privirea rece oameni timizi care nu au curajul să zboare, încă! Sau nu ştiu cum să o facă. Sau nu sunt lăsaţi. Oamenii sunt tăiaţi în mii de felii de cuvinte… Ucidem suflete şi apoi lăsăm în urma noastră schelete tăcute. Pentru cine, pentru ce atâta suferinţă şi rană?!

Am o mulţime de amintiri uitate sub pat, ruginite pe jumătate de clipe. Am speranţa că mă voi naşte peste timp. Unde se termină visele începe liniştea sau moartea respiră. Urlet de lup. Speranţa vine ultima, vine când vrea ea. Da, speranţa moare ultima! Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o singură dată, dar cu vorba de o mulţime de ori. „Trebuie” este o obsesie. Nu trebuie nimic în viaţă. Privesc ochii, aceştia sunt goi. Nu e nimeni acasă. Parfumul lipseşte. Când repeţi de prea multe ori o minciună, aceasta îţi devine adevărul tău. Imnuri coborâte din altă lume.

Gânduri de început în care sincer am crezut. Vesel, pozitiv, puternic. Idealuri, ambiţii nobile. La umbra sufletului meu niciodată nu e prea târziu. Zidul e prea înalt şi munţii îmi dau o altă speranţă când chem inima. Seară albastră. Măşti de carnaval. Timpul aşterne nostalgii peste obraz. Anii se aşează stivă ca nişte lemne peste vremi. Pereţii sunt duruţi cu var. Cer uitare şi mi se dă mai aprig foc. Iau ocrotitor un înger cu aripile desfăcute peste capul meu, aşezat în rugăciune. Să nu mă uiţi, să nu mă vezi, să nu mă chemi în întâia şi ultimă clipă! Firul alb de la tâmplă mă cântă că sunt tânăr încă. Mai sunt şi ochii mei care te văd la fel în fiecare zi. Doctorie amară îndulcită cu miere. Multe rele bune îmi sunt date să le trăiesc în drumul meu, dar e atât de simplu. Citesc şi iau de la viaţă doar cât îmi trebuie. Scriu poezii, multe le-am ars, altele le-am pierdut, pe unele nu le mai recunosc. Le citesc cu o intonaţie specială care îmi face sufletul să vibreze într-un fel anume. Şi sunt viu, şi iubesc şi asta e tot ce contează!

Sunt rănit adeseori de mine, de oameni, de priviri, de tăceri, de… Sunt un cer. Ba senin, ba cu nori, ba cu soare dogoritor, ba cu ploi reci sau calde de vară, ba cu zăpezi şi troiene mari. Sunt o poveste lungă. Trist şi vesel, credul şi suspicios, copil şi bătrân, ziuă şi noapte… Respect, îndrum, ambiţionez, dau aripi, răsfăţ, iubesc. Doamne îmi transformă zilnic braţele sufletului ca să găsească orice om alinare. Cuminte, m-am întors adeseori din colţurile străzii doar ca să mai ofer o privire, un zâmbet, o tăcere, un… Mă reazem de zidul inimii mele şi privesc cerul înstelat. A mai căzut încă o stea, ducând cu ea o altă poveste de iubire. Nu mai promit, doar cred, încerc, vreau! Sunt parte din decorul acestei vieţi, univers care nu-şi mai ia rămas bun.

Mă leagă marea, val cu val, cu zâmbetul cerului. Dorul e tot mai sfânt. Stelele cred în jurământ şi nu îşi părăsesc cerul. Doar unele grăbite aleargă să sărute pământul altui cer… Nu ştiu în viaţă ce o să urmeze, dar îmi doresc să am alături bucuria gândului rostuit cu dragoste de copil. În calendarul inimii mele încă mai am zile însemnate cu roşu şi negru. Infinit. Dulci fiori. Aştept dimineaţa vieţii mele, căci mi-e dragă ziua până la lacrimi. Şi o iubesc mereu ca întâia oară. Pentru iubire trebuie să munceşti în fiecare zi ca lucrurile să meargă. Iubirea se creşte, se întreţine, fără grabă, fără promisiuni şi legăminte. Serenadă. Muzica uneşte oamenii şi îi face mai buni. Arhitectura frazelor, matematica proporţiilor. O frunză îmi bate la geam, scrisoare ta în toamna mea… Iubirea stă întotdeauna în picioare. Va veni ceasul când vom fi Unul. Să ierţi şi să fii milostiv sunt căldura sufletească. Îţi pecetluiesc inima cu iubire, multă iubire! Nu sunt doar fizic, sunt şi cu sufletul. Momente potrivite, persoane potrivite. Orizonturi noi şi vise frumoase.

Durerile corpului sunt strigătele sufletului… Ascultă-ţi sufletul! Şterge-i lacrima când plânge şi întinde-i zâmbetul când râde!… Eu am cerul. Tu eşti cerul. Lecţii de viaţă, amintiri preţioase. Învăţăm să primim, învăţăm să dăruim. Învăţăm să câştigăm, învăţăm să pierdem. Toată viaţa e o şcoală şi la urmă tot neînvăţaţi murim…

Nu-mi ajung zilele să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Nu-I mai cer nimic, doar mă minunez şi Îi mulţumesc din toată inima pentru toate! Slavă Ţie Doamne! Îţi mulţumesc Doamne pentru apă, pentru pâine, pentru aer, pentru căldură, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru că m-ai trezit dimineaţă, pentru că m-ai adormit aseară, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate, pentru că ne dai vreme de pocăinţă, pentru oamenii pe care ni-i scoţi pe Cale, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim!

Nu avem nevoie de anumite zile ca să fie sărbătoare, că să fim mai buni, mai frumoşi, mai calzi, mai iertători, mai iubitori, mai… Toate zilele noastre pot deveni o sărbătoare nesfârşită. Conştiinţa curată e cea mai bună sărbătoare. Unde este iubire, acolo este Dumnezeu. Atunci când judecăm oamenii nu îi mai iubim şi murim sufleteşte. Cu vorba ucizi mai uşor decât cu fapta. Cu fapta ucizi o dată, cu vorba de mai multe ori…

Să ne bucurăm sufletele cu un gest, cu un cuvânt, cu un gând!

Din Ieromonah Hrisostom Filipescu, Ed. PIM, Iași 2014, p. 78-83

Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Poceaev

A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine. S-o iubim pe Maica Domnului, crinul neamului omenesc, și nicio durere nu va copleși această dragoste!

Prin Ea, lumii a răsărit bucuria. Prin Ea s-a făcut începutul minunilor lui Hristos, scară cerească fiind pentru pogorârea lui Dumnezeu printre oameni. Ea este acoperământul lumii, cel mai lat decât norul și podul care îi trece la cer pe cei de pe pământ. Dumnezeu ne-a arătat-o a fi deschizătoare a ușilor raiului și îndreptătoarea înțelepciunii celor credincioși. Maica Domnului este îmblânzirea Judecătorului celui drept și sălașul înțelepciunii Lui. Iertarea multor greșiți, dar și haina celor goi de îndrăzneală. Celei ce este dragostea care biruiește toată dorirea și nădejdea bunătăților celor veșnice, Celei ce pe mulți i-a luminat la minte și pe cei zămisliți întru rușine i-a înnoit, să-i aducem mulțumire.

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa?

Oare care dintre noi n-a simțit mângâierea Sa, atunci când ajunși la capătul puterilor, am căzut în genunchi în fața icoanei Sale, îmbrățișând-o?

Oare cine a așternut liniștea, risipind tumultul grjilor și îngrijorărilor din fiecare zi, atunci când I-am cerut ajutorul?

Oare putea-va cineva să ne ia durerea, așa cum Ea o face?

Oare nu știe Ea zbuciumul și nesomnul milioanelor de mame, la a căror rugă trimite înțelepțire, răbdare și smerenie?

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa, în ceasurile de noapte ale rugăciunii, atunci când cerurile și inimile sunt deschise? E puțin lucru acesta? Nicidecum. Mintea noastră nu poate să cuprindă toate acestea, dar inima e liberă să se deschidă pentru a primi odată cu dragostea Ei de mamă și simțirea înțelegerii tainei Sale.

***

S-o iubim pe Maica Domnului și nicio durere nu va copleși această dragoste!

S-o cinstim pe Maica Domnului și fiecare clipă a vieții noastre va fi împodobită cu nădejde!

Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

Să ne închinăm Maicii Domnului, înaintea Căreia se pleacă tot cerul și pământul întreg!

S-o bucurăm pe Maica Domnului, împlinind poruncile Fiului Ei iubit și dorind mai mult cele cerești!

Să-i urmăm Maicii Domnului, modelul feminin desăvârșit, atât pentru mame, cât și pentru monahii!

***

Maica Domnului e blândețea însăși. Cu puterea nevinovăției și a curajului, Ea este apărătoarea oamenilor disperați, neîncetată rugătoare pentru toți păcătoșii, greșiții, vinovații, marginalizații. Ea e Mama desconsideraților, a celor ocărâți, a celor de tot singuri, a celor pe care nu are cine să-i iubească, să-i miluiască, să le zâmbească, să se roage pentru ei.

Așa cum scria monahul Nicolae Steinhardt, nu subtilitățile teologice interesează și frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului și nădăjduiesc în ajutorul Ei suprafiresc.

„… afară de Tine altă scăpare nu știm”

Pentru marea masă a oamenilor, Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea Ei de Mamă și să-L înduplece pentru sărmanii muritori. Căci și textul ne spune că mult poate rugăciunea Macii pentru îmblânzirea Stăpânului.

Și ce putem mai mult, decât slobozind lacrimile, să cerem cu credință fierbinte: Milostivă fii nouă, smeriților, că afară de Tine altă scăpare nu știm, noi, cei ce suntem plini de tot felul de păcate. Miluiește-ne, nădejdea creștinilor!

Facă Maica Domnului să ajungem cu toții acolo sus, la picioarele Ei!

sursa: http://ortodox.md/

Uneori uit că a te ruga nu înseamnă doar a cere, ci şi a mulţumi şi a-ţi cere iertare

Uneori uit că nu este de ajuns să-i ofer unui sărac o bucată de pâine şi că l-aş putea ajuta să devină bogat.

Uneori uit să privesc Cerul şi să mulţumesc pentru pace şi pentru toate împlinirile mele şi merg cu privirea spre pământ.

Uneori uit să fac lucrurile cu iubire şi mă las copleşită de povara responsabilităţilor.

Uneori uit că şi oamenii din jur au propriile dureri şi las durerile şi nemulţumirile mele să mă transforme într-un om egoist.

Uneori uit să văd măreţia oamenilor buni şi mă împiedic de oamenii mărunţi…

Uneori uit că a te ruga nu înseamnă doar a cere, ci şi a mulţumi şi a-ţi cere iertare.

Uneori uit să îmi iau rămas bun cu iubire, de parcă ar exista garanţii că-i voi revedea pe cei de care mă despart.

Uneori uit că nu machiajul mă face frumoasă, ci zâmbetul şi privirile pline de duioşie şi lumină.

Uneori uit că starea mea de fericire nu depinde de starea celor din jur, dar că eu pot influenţa în bine starea tuturor...

de Irina Binder

Nu e ciudat?

Avem timp să stăm la televizor, dar de rugăciune nu avem timp. Ne facem timp întotdeauna să ne îngrijim trupul, să-l spălăm, să-l hrănim, să-l plimbăm, dar pentru suflet nu găsim niciodată timp; îl neglijăm, îl lăsăm murdar, zdrențuit, nespovedit. Acceptăm întotdeauna invitațiile la cinema, la teatru, în cluburi, restaurante, dar când ne invită cineva duminica la biserică, ne rușinăm și găsim mereu motive de a nu merge. Găsim întotdeauna putere și răbdare să stăm în picioare la meciuri, dar nu și la biserică. Avem putere să stăm ore în șir la concerte în aer liber, pe ploaie și pe vânt, dar considerăm proști pe cei care așteaptă la rând la sfintele moaște sau la agheasmă.

Avem întotdeauna bani de aruncat pe petreceri, mobilier, mâncare, haine și bijuterii, dar pentru un pomelnic, sau o milostenie nu avem bani. Ni se par întotdeauna folositoare investițiile pentru trup, dar lucrurile necesare sufletului: icoane, cruciulițe, slujbe sau cărți religioase, le considerăm scumpe și inutile. Ne ducem de urgență la doctor când se îmbolnăvește trupul, ne îngrijorăm pentru însănătoșirea lui, cheltuim sume enorme, dar când se îmbolnăvește sufletul de prea multe păcate, nu alergăm la doctorii sufletești, la preoți, să ne vindece boala sufletului; lăsăm rana deschisă, nevindecată, adăugăm păcate peste păcate, și nu ne pasă nici dacă ne moare sufletul.

Ne încredem în psihologi când suntem tulburați de problemele vieții, cheltuim în zadar banii, dar la duhovnici nu alergăm. Avem întotdeauna lacrimi de râs pe la petreceri și emisiuni, dar să facem o rugăciune sinceră de pocăință, cu lacrimi, nu avem. Ne mândrim întotdeauna cu hainele, mașinile și accesoriile ce le purtăm pe noi, dar ne rușinăm a purta Crucea Mântuitorului la gât, sau să o facem când trecem pe lângă o biserică. Ne interesează toate știrile și emisiunile, suntem la curent cu toate filmele și noutățile, dar știrile folositoare de suflet le considerăm false sau neinteresante.

Ne regăsim în muzica rock, scuturăm din cap ca îndrăciții, dar să ne liniștim în cântări religioase, nu ne face plăcere. Dansăm până când transpirăm, dar ca să facem metanii, nu vrem să ne obosim trupul. Ne rușinăm cu toții când suntem numiți neglijenți în treburile gospodărești, pământești, dar când cineva ne spune că suntem leneși și nepăsători față de suflet, nu ne doare și nu ne pasă.

Ne interesează părerea oamenilor despre noi, imaginea noastră în ochii lumii, dar nu ne întrebăm niciodată ce părere are Dumnezeu despre noi, nu ne interesează. Plângem și ne întristăm cu toții când ne pătăm haina trupului, dar nu dăm nici cea mai mică importanță când ne murdărim haina sufletului. Ne asigurăm cu mult timp înainte locuri de veci, ne interesează unde va sta trupul nostru după moarte, ne achiziționăm cavouri și grilaje scumpe, dar unde ajunge sufletul, dacă avem loc în rai, nu ne panicăm.

Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?!

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

Cum se poate tălmăci versetul: Cred, Doamne, ajută necredinței mele? 

Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuțiuni pe care le cunoaștem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: Crezi tu că pot să fac eu asta? Iar el spune: Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Aceasta înseamnă că era conștient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-ar fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înțelegem că, în sine, credința omului nu este niciodată suficientă în fața lui Dumnezeu. Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinței, dar să știți un lucru: omenește, noi suntem limitați. Întotdeauna, între ceea ce putem noi să realizăm și deplinătate, rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferență, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numește har. Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul și cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăblița și cu condeiul după tine și te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăblița. Și-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca și șterge tăblița. Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar și foarte generos. De aceea, în Cred, Doamne, ajută necredinței mele, pe de o parte este vorba de expresia credinței, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conștiinței, căci credința ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus și numai Dumnezeu este Acela care ți-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 64-65)

Rugăciunea părinților pentru luminarea minţii copilului

Pentru toţi copiii care susţin examene în aceste zile. 

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, luminează minţile copiilor noştri cu harul Tău cel dătător de viaţă. Tu, Care dai celor înţelepţi înţelepciunea şi celor pricepuţi priceperea, trimite peste ei Duhul Tău cel Sfânt, dătătorul înţelepciunii, al cunoştinţei şi al înţelegerii.

Tu i-ai luminat pe aleşii Tăi în toată vremea. Tu i-ai insuflat pe cei trei mari dascăli ai lumii şi Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur, de s-au arătat vase alese ale sfinţeniei, răspândind în lume dreapta credinţă. Tu ai luminat-o pe Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, şi ea a ruşinat mulţimea ritorilor păgâni. Tu, Doamne, luminează-i şi pe copiii noştri (numele), ca să înveţe cele bine plăcute Ţie şi să se umple de cunoştinţa adevărului. Dă-le lor ştiinţă, pricepere, răbdare şi chibzuinţă. Să nu primească ei cunoştinţe pierzătoare de suflet, nici să înveţe ce e urât lui Dumnezeu.

Fă-i ascultători faţă de dascălii care îi învaţă cele bune şi sârguincioşi în îndeplinirea celor ce li s-au rânduit. Iar la vremea potrivită, Doamne, ajută-i să găsească locul în care să folosească cele pe care le-au învăţat şi să muncească spre binele lor şi spre folosul aproapelui. Tu îi osândeşti pe cei care îşi îngroapă talanţii şi îi binecuvântezi pe cei care îi înmulţesc cu pricepere. Rânduieşte-le Tu, Doamne, Cel ce rânduieşti toate spre mântuire, unde să muncească, ce să muncească şi cum să muncească. Dă-le lor, Doamne, spor în toată lucrarea cea bună şi-i întăreşte în credinţă ca să Te mărturisească printr-o vieţuire curată până în ultima clipă a vieţii lor. Amin.

sursa: http://www.ganduridinierusalim.com/