O lume de buzunar?

 

În goana diurnului care ne face să trăim cu sufletul la gură și să credem că, făcând atât de multe, facem mult și, mai ales, ce trebuie, suntem pe cale să ne pierdem o abilitate esențială, aceea de a privi. Din această pierdere decurg alte și alte pagube care pot deveni iremediabile. Din ce în ce ne ofilim precum se întâmplă cu o floare a soarelui, doldora de polen, ruptă din lanul ei. Se pare că omului modern nu-i mai ajunge spectacolul lumii, nu mai iubește filmul naturii, nu-i mai priește comuniunea, alegând o însingurare care îl face ușor-ușor, dar vizibil, să-și deformeze coloana, adică verticala, și să stea cu capul în pământ. Ca omul să rodească are nevoie de lanul lui și nu de o glastră. Avem cum să ajungem din ce în ce mai rapid de colo-colo în lumea asta mare, putem comunica la distanțe și cu viteze pe care n-are rost să le mai contorizăm și cu toate astea devenim din ce în ce mai singuri. În era asta a noastră, copilul a devenit un gadget, traiul un sistem hiper-performant, iar sufletul… Sufletul poate fi, cel mult, un device. Asta dacă mai băgăm de seamă că ne trebuie la ceva. Toate acestea se întâmplă pentru că uităm să-l privim pe cel de lângă noi, uităm să privim la alcătuirea lumii și, în cele din urmă, uităm să ne privim pe noi. A privi, cu toată frumusețea acestui dat, s-a înlocuit azi cu a te raporta la… Ne uităm la cel de lângă și ne raportăm la ce are el și n-avem noi. Și vrem s-avem, chiar dacă nu ne e de niciun folos. De câte ori merg cu metroul a început să mi se răscoale sufletul. Aproape întotdeauna văd câte un rând de scaune ocupate de oameni care trăiesc cablați la mobil, Iphone, tablete sau cine știe ce alte dispozitive. Mi se pare o imagine halucinantă și am impresia că mă aflu într-un salon de reanimare, unde pacienții cu privirile golite de suferință sau de disperare, cablați la tot felul de aparate, se agață de viață.

Fac aici o paranteză… Deunăzi, am mers cu taxiul. Din mașină lucrurile se văd altfel decât în metrou, din păcate însă nu cu mult diferit, pentru că oamenii care conduc mașinile sunt cablați și ei, iar trecătorii, de cele mai multe ori, la fel. Ei bine, taximetristul terifiat de-a dreptul, mi-a povestit că în urmă cu o zi, sub ochii lui, o tânără a fost spulberată pe trecerea de pietoni. Șoferul vorbea la telefon și a trecut pe roșu. Tânăra se uita în telefon și a traversat, pe verde ce-i drept, fără să se asigure însă. Taximetristul plin de indignare a conchis: „Unul face pușcărie, celălalt s-a dus pe lumea ailaltă… Ca niște proști!”. Iată unde duce, stricto sensu, pierderea abilității de a privi. Și dacă ar fi doar atât și-ar fi teribil de dureros. Dar lucrurile nu se opresc doar la cele văzute.

În ultima vreme, am întâlnit în metrou mulți tineri care se uită la filme pe Iphone. Într-o zi am călătorit lângă un asemenea tânăr. Se uita la Wolf of Wall Street, un film cu un box office impresionant, multi-nominalizat și (prea) mult premiat. Dacă nu știam filmul, pe ecranul acela nu mai mare de 5 inchi, n-aș fi înțeles nimic. Dar ce m-a frapat era că tânărul mijea ochii chinuindu-se să distingă literele minuscule ale subtitrării, neavând cu siguranță timp să mai vadă și imaginea. Dar probabil era mulțumit de Iphone-ul lui și avea impresia că a câștigat timp văzând, vorba vine, filmul din… mers. Pentru mine întâlnirea aceasta cu un aproape pe care probabil nu-l voi mai revedea niciodată a însemnat mai mult decât un fapt divers și deranjant. A fost un adevărat semnal de alarmă și pentru viitorul cinematografiei. Pentru că astăzi filmul tinde să nu mai însemne conținut, ci doar cifre. Cinematografia este și ea atinsă de americanul fast. Superficialul și artificialul înlocuiesc realul și adevărul și așa cinematograful mi-e teamă că va deveni doar un produs pentru 5 inchi înghițit fiind de tăvălugul digital.

Poate n-am eu minte să pricep resorturile virtualului sau, mai de grabă, digitalizarea lumii. Poate că le pricep, dar nu le accept pe de-a întregul. Sau poate că le accept, dar nu-mi plac derapajele. Nu contest părțile pozitive, căci ele sunt destule, dar privind în jurul meu îmi dau seama încă o dată că excesele sunt cele care ne duc în derivă. Excesele acestea minimalizează splendoarea Creației, iar omul modern, supus sieși, preferă să trăiască într-un buzunar decât să îmbrace tot paltonul.

 

de Cristina Chirvasie

sursa: https://www.literaturadeazi.ro/

În viață câștigi, pierzi, suferi, dar cel mai important este că înveți!

Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroana de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani.

Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de MUNCĂ personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).

Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.

În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață.

Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.

Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.

Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău! În fiecare zi ar fi bine să ascultăm puțînă muzică, să citim câteva rânduri, să privim la ceva frumos și să rostim câteva cuvinte dulci, calde. Toată lumea râvnește la fericire, nimeni nu vrea durere, dar nu poți să ai curcubeu fără strop de ploaie. Mugurele devine floare. În viață câștigi, pierzi, suferi, dar cel mai important este că înveți. Restul e abur, fum. Se cuvine să avem ochi care să vadă ce este mai bun și inima care să ierte ce este mai rău. Nu contează cine te-a rănit, ci cine te-a făcut să zâmbești din nou.

Visează ca și cum ai trăi pentru totdeauna, trăiește ca și cum ai muri mâine. Timpul șterge, dar știe să păstreze, ca nimeni altul, ceea ce menit să fie pierdut. Lasă să treacă ce a fost. Ai credință în ce va fi. Eroii sunt printre noi.

Nu au costume speciale, nici dublă personalitate. Viața te poate surprinde oricând. Într-o clipă se termină totul și te trezești că Cineva te apasă pe piept. Resuscitare.

Fragment extras din cartea "Puține lacrimi, multă bucurie!", Ieromonah Hrisostom Filipescu, Editura PIM, Iași, 2014, pp. 11-12. 

Fie ca în anul 2018…

Să alegi cu înțelepciune în ce anume îți investești timpul și energia, fiind mereu conștient că viața ta este definită de felul în care trăiești clipă de clipă.

Să fii dispus să renunți la zona de confort atunci când ea devine inconfortabilă și sufocantă și să ai curajul de a o lăsa în urmă și a te îndrepta spre noi orizonturi.

Să fii mereu conștient că fiecare compromis pe care îl faci înseamnă trădare de sine, iar atunci când nu îți mai ești loial ție însuți bucuria de a trăi dispare.

Să îți faci o listă clară de scopuri și obiective și să pui pe primul plan atingerea lor. Împlinirea în viață o simți atunci când ai realizările pe care ți le-ai propus, prin forțele tale proprii, iar astfel dobandești încredere, respect și stimă de sine.

Să fii mereu o prioritate pentru tine, să îți onorezi ființa, să ai grijă de tine și să nu permiți altora să abuzeze sau să se folosească de tine.

Oricât de greu ți-ar fi la un moment dat, nu te victimiza. Ci, cu încredere și determinare, să cauți neobosit soluții și să depășești toate neajunsurile vieții. Pentru că, așa cum știi, cu fiecare problemă depășită devii din ce în ce mai puternic, mai înțelept și mai bine pregătit pentru viață.

Să cauți să fii un om autonom, care nu este dependent de alții și astfel îți vei păstra mereu demnitatea și verticalitatea. Atunci când tu te bazezi în primul rând pe forțele și resursele proprii și te înconjori cu oameni asemenea ție, grupul tău de apartenență va fi unul care produce și oferă valoare atât membrilor săi, cât și societății în care trăim. Avem nevoie de oameni încrezători în sine, profesionișți și asumați pentru ca țară să evolueze.

Să faci ce poți, cu ceea ce ai la îndemână, acolo unde ești și să cauți mereu să devii mai bun decât ai fost ieri.

Să te lași influențat doar de modele pozitive și, chiar dacă nu ai acum în jurul tău oameni care să te inspire, comportă-te și trăiește tu așa cum ți-ar plăcea să o facă și alții.

Un An Nou mai bun să avem cu toții!

de dr. Ursula Sandner

Hai să nu ne plângem! Hai să ne bucurăm de sărbători! Crăciunul e despre iubire, zâmbete, colinde şi cadouri oferite cu toată inima, nu despre lucruri neplăcute

Sinceră să fiu, Crăciunul nu mai e de multă vreme o sărbătoare a fericirii şi a cadourilor oferite cu dragă inimă, a timpului petrecut alături de cei dragi şi a regăsirilor… Mai nou, Crăciunul e despre cozi interminabile, lipsa locurilor de parcare şi zecile de ore pierdute în bucătărie stând în picioare. Dar oare nu merităm o fericire mare în schimbul unor sacrificii, aş spune eu, minore? Hai să nu ne plângem! Hai să ne bucurăm de sărbători! 

Ar trebui să fim mai buni, nu mai iritaţi de timpul relativ scurt pe care îl avem la dispoziţie pentru pregătiri. Ar trebui să fim zâmbitori, nu cu o urmă de reproş în voce faţă de cei de lângă noi, care parcă ne încurcă sau fac mai puţin decât ne-am aştepta să facă.

De Crăciun toate drumurile duc acasă, trebuie să fim mai buni, trebuie să fim noi, acei noi care îşi deschid sufletul în faţa iubirii celor dragi, în faţa zâmbetelor lor şi, de ce nu, de Crăciun trebuie să ne amintim de copilărie cu ajutorul mirosului de portocale şi a cozonacului făcut în casă. 

Hai să nu ne plângem! Hai să ne bucurăm de sărbători! Eu nu-i mai scriu Moşului pentru că nu el îmi poate oferi ceea ce îmi doresc, eu vă scriu vouă, prieteni dragi. De Crăciun îmi doresc să fim cu toţii zâmbitori, să ne strângem împreună ca să depănăm amintiri mai vechi sau mai noi, să râdem împreună şi să adunăm împreună alte amintiri frumoase pe care să le putem povesti Crăciunul viitor. Îmi doresc să fim răbdători şi să ne oferim cadouri simbolice pe care să le putem păstra ani întregi. Nu îmi doresc un Crăciun de poveste, plin de aventuri şi întâmplări extraordinare, ci unul liniştit, cu oameni dragi alături, cu amintiri drăguţe şi colinde la fel ca în copilărie.

Propun să uităm de micile neplăceri pe care le aduc Sărbătorile, de timpul foarte ocupat, de nervi şi de orice ne indispune. Oameni dragi, Crăciunul e despre iubire, zâmbete, colinde şi cadouri oferite cu toată inima, nu despre lucruri neplăcute. 

Oameni dragi, să fiți fericiți de Crăciun!

sursa: damadetrefla.com

Scrisoare deschisă către cei care se pregătesc să sărbătorească Haloweenul

 

Iubiţii mei!

Vă scriu cu dragoste despre această sărbătoare numită “Haloween”, care este din ce în ce mai populară în rândul tinerilor, dar şi a copiilor. O sărbătoare care fură şi de la tineri, şi de la copii, bucuria adevărată a unei sărbători autentice. Va întreb, este “Haloweenul” o sărbătoare adevărată? Aduce Haloweenul bucurii durabile? Va îmbogăţeşte în vreun fel acest Haloween sufletul? Acestea sunt, bineînţeles, întrebări retorice, însă aş vrea că fiecare dintre voi să îşi răspundă la ele sincer. Oare ce mai înseamnă astăzi o sărbătoare în această lume secularizată care încearcă să ne fure adevăratele bucurii, înlocuindu-le cu surogate. Adevăratele sărbători, adevăratele tradiţii sunt înlocuite astăzi de sărbători de import cum este şi Haloweenul.

Susţinătorii Haloweenului vorbesc despre caracterul “nevinovat”, “distractiv” şi “multicultural” al acestei sărbători – ceea ce este cu totul fals. Prin aceste sărbători nevinovate se atentează subtil la sufletele noastre. “Mare lucru, o noapte de distracţie”, ar putea spune cei mai mulţi dintre dumneavoastră. Dar, gândiţi-va bine, că o noapte de o aşa-zisă distracţie v-ar putea costa sufletul. Acest Suflet pe care l-a sădit Dumnezeu în noi şi pentru care vrăjmaşul omenirii duce atâta lupta. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: Haloweenul nu este o sarbatoare culturală. Haloweenul este o sărbătoare satanistă. Fie că ne place sau nu, aceasta este realitatea.

Unde este frumosul? Unde este tradiţia? Unde este puritatea şi autenticitatea la acest Haloween? Aş vrea că fiecare dintre dumneavoastră să îşi răspundă încă o dată la aceste întrebări. Să îşi răspundă cu sufletul. Este important să avem discernământ în toate.

Mă tem pentru dumneavoastră, cei tineri. Mă tem să nu daţi drepturi răului. Să nu lăsaţi să se cuibărească răul în sufletele voastre. Răul este dulce şi molipsitor la început, însă devine foarte amar. Răul vrea să pună stăpânire pe sufletele noastre. Iarăşi, va chem la meditaţie şi discernământ. Să ştiţi că “răul” în toată existenţa noastră se ascunde după un aparent “bine”.

Tonul scrisorii mele poate părea unul foarte trist, plictisitor sau incomod, însă, de cele mai multe ori Adevărul deranjează sau este ignorat.

Va scriu cu dragoste. Sărbătorirea Haloweenului s-ar putea să va coste scump. Urmările sărbătoririi Haloweenul ar putea să fie foarte dramatice, de aceea, va rog să gândiţi înainte de orice la ceea ce aveţi dumneavoastra cel mai de preţ – Sufletul.

Dacă va interesează într-adevăr partea mistică, dacă vă interesează să aflaţi mai multe despre Bine şi rău, dacă vreţi să ştiţi cu adevărat mai multe despre această luptă, dacă vă interesează ce se întâmplă cu scheletul morţilor dupa trecerea la Domnul şi dacă vă  preocupă cu adevărat subiectul morţii, căutaţi mai adânc, căutaţi cu sinceritate şi Dumnezeu o să vă descopere cu adevărat tainele din spatele acestor subiecte, El o să vă dea răspunsuri la toate întrebările. Nu va opriţi din căutări! Nu primiţi “de-a gata” tot ce vă serveşte societatea! Treceţi totul prin sită discernământului, prin sita sufletului vostru curat. Săpaţi în adânc, căci acolo se află Comoara!

Scrisoare deschisă adresată studenţilor ruşi, în prag de Haloween, de către Episcopul Pantelimon Satov
traducere şi adaptare Elisabeta Lascu pentru altarulcredintei.md

În goana noastră haotică spre viitor uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, dar poate cele mai frumoase.

Maraton spre viitor...

Câteodată mă fascinează scurgerea rapidă a orelor, nici măcar nu realizez când au trecut zilele, săptămânile, lunile… Şi atunci îmi răsare în minte întrebarea „Unde fuge timpul?”, dar realizez că nu el aleargă ca un nebun, ci eu particip în fiecare zi la un maraton imaginar.

Tot timpul suntem pe fugă, aşteptăm cu nerăbdare ziua de vineri, sărbătorile, concediul sau un eveniment special. Trăim zilnic cu gândul doar la momentele şi zilele respective. Ne dorim să treacă timpul mai repede ca să plecăm acasă, în vacanţă sau să trăim doar momente deosebite. Apoi ne întrebăm unde fuge timpul, fără să ne gândim că noi suntem cei care am închis ochii şi am uitat să ne bucurăm şi să savurăm călătoria vieţii.

Nu reuşesc să înţeleg de ce noi, oamenii, desconsiderăm şi ignorăm prezentul, aşteptând mereu o altă zi în care să ni se întâmple ceva minunat. De ce să nu fie chiar AZI ziua în care să facem ceva extraordinar? De ce momentul magic pe care îl aşteptăm toată viaţa să nu fie ACUM?

În goana noastră haotică spre viitor uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, dar poate cele mai frumoase. O îmbrăţişare caldă şi sinceră a unui prieten, zâmbetul unui copil, mirosul inconfundabil al primăverii, trilul pasional al păsărilor, afecţiunea unui căţeluş de pe stradă…

Încercările grele ale vieţii şi energia negativă pe care o simţim uneori în jurul nostru, ne fac să ne închidem sufletul. Dar el nu trebuie să fie încuiat, ci liber pentru a simţi şi a vedea lucrurile care chiar au valoare. Dacă ne oprim din fugă pentru câteva minute şi admirăm frumuseţile din jur, timpul nu va mai părea atât de scurt.

Am uitat să ne trăim prezentul, am uitat cum este să râdem din tot sufletul, am pierdut pe undeva un detaliu magic care ne ajută să vedem viaţa cu alţi ochi. Acum rătăcim în prezent, mereu cu privirea spre viitor. Nu are sens să ne trăim viaţa pe fugă, timpul oricum se scurge repede în clepsidra existenţei. De ce să-l mai gonim şi noi cu îndemnuri îndrăzneţe?

de Viorica Ghinea 

Nici disperarea, nici melancolia, nici tristeţea, nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei, nu ar trebui să ne desprindă de noi.

Nu reuşim întotdeauna să facem faţă cu brio încercărilor vieţii. Uneori, mai cădem, julindu-ne genunchii sufletului, şi aceia slăbănogiți de atâta oboseala acumulată, şi ne uităm la cei din jurul nostru cu durerea faptului că nu suntem înţeleşi; alteori, viaţa îşi are propria ei geometrie din a cărei canoane devenim absenţi, sau poate chiar imposibili.

Pentru că nu ne mai regăsim în ea, în metafizica ei, în frumuseţea trăirii ei, în absurditatea multor adevăruri ale unor situaţii care în mod incredibil şi irevocabil, nu ne dau de ales, ci ne fac să mergem.

Unde? Spre un dor de noi înşine, de tot ce este frumos şi bun, de tot ce am vrut şi nu am avut, de tot ce-ar putea să ne înalţe din adâncurile pline de neîmpliniri ale inimii noastre visătoare şi etern condamnată la melancolie.

Singuri, în eterna noastră singurătate de noi înşine, plângem destinul neîmplinit al unei lumi care s-ar fi putut naşte din noi.

Nici disperarea, nici melancolia, nici tristeţea, nici măcar întunericul unei raţiuni neîmplinite în ideile ei, nu ar trebui să ne desprindă de noi.

Sentimente şi trăiri inaccesibile oamenilor superficiali, îngheţaţi sub vraja proprie.

În speranţa că vor veni zile mai bune, când ochiul va putea zâmbi liber de sub jugul aspru al urâtului din noi, iar inima nu va ma tresări de spaima unor veşti ucigătoare de bucurie, nu ne rămâne decât să ne rugăm, sau dacă nu putem, nu vrem acest lucru, măcar să fim hotărâţi să ne depăşim condiţia de oameni trişti. E mare lucru şi cel din urmă.
 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Hai să ne bucurăm de fiecare clipă, cu tot ce înseamnă ea, să ne bucurăm cu toate simţurile noastre!

Învăţăm să apreciem lucrurile simple abia când le pierdem!
“Viaţa e prea scurtă - sau prea lungă - pentru ca eu să îmi permit luxul de-a mi-o trăi atât de rău.” – Paulo Coehlo

Trec zilele şi ne pierdem timpul vorbind, dezbătând vieţile noastre, vieţile celor din jurul nostru, bârfim, suntem plini de ranchiună şi superficialitate. Gândim limitat, în acelaşi cerc vicios, ne plângem că suntem obosiţi şi stresaţi, că nu avem bani, că nu găsim persoana potrivită. Dar nu suntem noi oare patetici puţin? În acest plânset continuu? Nu suntem oare indolenţi? Când avem ocazia în fiecare clipă să ne schimbăm destinul şi să facem ceea ce ne face cu adevărat fericiţi?

Cred că am uitat cu desăvârşire să trăim, să iubim, să apreciem lucrurile simple care dau sens vieţii, în goana noastră după succes, carieră, iubire adevărată. Când v-aţi bucurat ultima dată de gustul cafelei de dimineaţă? Când v-aţi lăsat pierduţi în admiraţie pentru apusul ce soarele îl desenează pe cer? Când v-aţi plimbat prin ploaie ultima dată? Răspunsurile pe care le dăm la întrebările acestea ne arată cât de searbădă ne este viaţa.

Ce s-ar întâmpla dacă mâine am rămâne fără vedere?

Doamne, cât de mult am mai tânji după apusuri şi răsărituri, fără să le mai putem revedea niciodată. Ne-am chinui cu ochii minţii să înviem amintirea unui apus, dar oare am putea, la cât de nepăsători am fost ?

Cum ar fi să nu mai putem să mergem, această simplă acţiune motorie ce o facem atât de involuntar? Să nu mai putem simţi iarba în tălpi, să nu mai putem simţi asfaltul cald cum ne gâdilă simţurile? Ne-am dori să alergăm în neştire, să ne plimbam ore în şir pe jos.

Ce aţi face dacă aţi şti că mai aveţi un an de trăit? Câte lucruri aveţi în minte? Câte cuvinte nerostite? Câte regrete? Câte planuri? Câte vise? Câte persoane de cunoscut şi iubit?

De ce nu ne bucurăm de adierea vântului de dimineaţă? De razele de soare ce ne bronzează chipurile?

Ce mă întristează cel mai tare este că tot timpul trebuie să învăţăm lecţii de viaţă în cele mai crunte moduri, pentru a ajunge să apreciem ce avem cu adevărat. Nu suntem fericiţi niciodată cu viaţa noastră decât atunci când ceva se întâmplă şi frânge echilibrul din ea, sau ne răpeşte ceva drag. Să fim oare atât de orbi?

Hai să ne bucurăm de fiecare clipă, cu tot ce înseamnă ea, să ne bucurăm cu toate simţurile noastre!

Fericiți sau triști, îndrăgostiți sau indiferenți

Când am trecut prin târg, am auzit că, la sfârșit de an, este vremea bilanțurilor și a planurilor de viitor. Se cântărește cu mare grijă tot ceea ce (ni) s-a întâmplat, bun și rău, se pun toate în balanță și se informează populația (sau doar rudele și prietenii, după caz) despre rezultatul obținut.

După care, cu aceeași responsabilitate, se vor face anunțuri publice despre ce își propune fiecare pentru Noul An. Se știe deja – e anul în care vom fi cu toții mai buni, mai frumoși, mai deștepți, mai înalți. Și, eventual, mai bogați. Dacă avem norocul să ne prindă miezul nopții cu niște bani în buzunar.

Și toate acestea se-ntâmplă pe fondul unei agitații nebune pentru că, nu-i așa?, e „noaptea dintre ani”, trebuie să ne distrăm, să avem pe masă tot felul de „mâncărici”, să aflăm ce vor face Gigel și Maricica de Revelion sau dacă Mitică a plecat în „țări de soare pline” – nu de alta, dar, dacă e ceva de invidiat, s-o știm și noi.

Dincolo de ironii și glume, este o perioadă dificilă. Poate nu în sine, ci prin ceea ce proiectăm asupra ei, prin așteptările pe care le avem, mai mult decât în oricare zi din an.
Când eram tristă din diferite (sau aceleași) motive în perioada dintre Crăciun și Revelion, mama nu înceta să-mi spună „tu poți să ai Revelionul tău în oricare altă zi din an – de ce te cramponezi de ăsta, cel al altora?” Și târziu am priceput că avea perfectă dreptate. Și câte „revelioane” frumoase aveam de-a lungul unui an… Când oamenii erau gri sau cuprinși de banalitate. Iar eu, într-o lume de poveste.

De ce trebuie să facem bilanțuri pe 31 decembrie? De ce trebuie exact atunci să ne propunem totul? De ce „tragem” de noi nejustificat, în momente stabilite de alții?
De cele mai multe ori, am impresia că ne dorim permanent într-o cursă de 100 m garduri. Iar la 31 decembrie e linia de finish. Și totuși…

Nu știu câți dintre cititorii mei au făcut sau vor face bilanțuri ale anului ce se termină. Nici câți își propun lucruri mai mult sau mai puțin posibile pentru 2017. În același timp, nu știu nici câți vor dansa alături de prieteni sau iubiți în noaptea de Revelion și câți vor suspina singuri, acasă; câți vor fi cu persoana potrivită (și dorită) și câți vor face frumos pentru ca imaginea să fie salvată; câți vor râde și câți vor plânge la miezul nopții.
Și, mai ales, nu vreau să știu cum a fost anul 2016. Sau cum va fi 2017. Și nu-mi propun nimic. Cel puțin, nu acum. Ce rost ar avea?! Pot s-o fac altă dată, în fiecare zi sau niciodată.
Poate și aceasta e o definiție a libertății – să nu faci ceea ce trebuie, după regulile nescrise, dar dure, ale oamenilor din jur. Să nu te intereseze ce cred ceilalți despre tine. Să știi să fii cu tine, analizând când vrei tu ce îți face bine și ce nu, ce îți propui (sau nu) pentru viitor.
Să te gândești că legea (unică?) pe care trebuie s-o respecți este, nu degeaba, cea impusă medicilor: Primum non nocere… În primul rând, să nu faci rău. În rest – lumea e a ta. Și a gândurilor tale. A libertății pe care TU o alegi.

*

Zilele trecute am auzit o nouă formulă de a face urări – „Revelion fericit!”. Mi s-a părut hilară, falsă și fără nicio semnificație, de fapt.

Pentru că multă lume așteaptă, însă, niște urări în prag de început de an, o să mă străduiesc să fac și eu una. Poate nu cea sperată, dar, vă asigur, una sinceră.
Vă doresc să reușiți să fiți voi înșivă în anul care vine! În fiecare zi. Fericiți sau triști, bogați sau săraci, calzi sau rezervați, îndrăgostiți sau indiferenți.
La mulți ani!

de  Odilia Roşianu

sursa: http://www.literaturadeazi.ro/

Este visul tău…

Ce este acea forţă motrice care ne împinge în fiecare dimineaţă către locul de muncă care ni se potriveşte sau nu, unde ne face plăcere să mergem sau nu? Să fie frică? Probabil frică de a nu mai avea un salariu care pentru cei mai mulţi dintre noi este oricum prea mic?

Să fie sentimentul de siguranţă financiară pe care ne dorim să îl simţim în fiecare zi? Ne dorim o plasă de siguranţă, dar nu realizăm că acea plasă este oricum prea subţire pentru a ne susţine greutatea propriului corp care este pe zi ce trece şi mai încărcat de griji şi suferinţă.

Şi totuşi, ce ne animă? Gândul că facturile trebuie plătite, gândul că vom pierde casa în care locuim tot mai puţin şi dormim din ce în ce mai prost şi mai agitaţi?

E dimineaţă, ceasul sună, acel sunet pe care nu-l mai suporţi, dar la o perioadă îi schimbi melodia, poate aşa mai uiţi câteva zile de faptul că nu-ţi doreşti o astfel de viaţă. Îţi pui cravata în jurul gâtului şi ieşi pe uşă cât mai repede spre sarcinile care te aşteaptă şi care sunt din ce în ce mai multe. Iar dacă întârzii, trebuie să înveţi să ai o scuză care oricât ar fi de justificată nu mai interesează pe nimeni. Doar eşti plătit regeşte… ţi se plăteşte chiar şi demnitatea…!

Să ne anime o voinţă excepţională, care ne doreşte binele, care ne doreşte o carieră aplaudată, un loc invidiat de ceilalţi care nici ei nu mai ştiu cum este să ai măcar un minut coloana dreaptă? Dar cel puţin ei au un scop: să-ţi ia locul.

Dacă erai înzestrat cu atâta voinţă, de ce nu renunţi în această clipă la viciul care te trage în jos şi care te duce spre nicăieri? De ce nu te laşi în această clipă de fumat? De ce nu te apuci chiar azi de sportul cu care te minţi singur de atâta vreme că îl vei oferi corpului tău? Ştii bine câtă nevoie are… Dacă arată mai rău sau se îmbolnăveşte, nu este nici o problemă. Îl îmbraci în haine scumpe de firmă (că îţi permiţi doar) şi nimeni nu va observa nimic. Mai mult chiar, vei fi invidiat. Ştii bine că îţi place asta.

Deci nu este vorba de voinţă. Ea există, dar este atât de slabă că abia mai pâlpâie. Rămâne frica. Probabil asta este. Frica zilei de mâine care oricum nu ştii sigur dacă va mai veni, dar ştii sigur că va fi trăită la fel de ipocrit ca şi ziua de azi. Ce s-ar putea schimba de altfel?

Chiar nu crezi că experienţa de viaţă, pe care ai trăit-o, nu ţi-a subliniat până acum la ce eşti bun cu adevărat? Ce ai putea face cu plăcere tot restul vieţii? De ce nu ai curaj să faci schimbarea? De ce nu ai capacitatea să lucrezi şi pentru tine aşa cum lucrezi pentru altcineva? Sau viaţa ta de până acum a trăit-o de fapt altcineva pentru tine? Sau a trăit ceea ce este visul tău?

Nu ai nici un drept să renunţi la visul tău, nu ai nici un drept să te minţi. Schimbă-te în acest moment. Nu mai amâna de pe o zi pe alta lucrurile. Apucă-te azi de tabloul pe care îţi doreşti să-l pictezi, apucă-te azi să scrii acea carte pe care îţi doreşti să o scrii încă din copilărie. Apucă-te să faci acele aranjamente florale la care te pricepi atât de bine. Fă acele poze artistice de care te-ai apucat cândva, dar ai renunţat.

Eu m-am apucat în sfârşit să scriu…

Ai încredere în tine. E obligaţia ta. E singura ta obligaţie în această viaţă să îţi iubeşti fiinţa. Şi dacă nu reuşeşti din prima să ieşi la liman, mai încearcă. Poate va trece ceva timp până vei reuşi, dar vei fii fericit. Vei putea respira în voie, fără să-ţi astupe altcineva nările.

Nu mai sta ca o trestie bătută în vânt. Ştim cu toţii că şi dacă vântul se opreşte, se găseşte câte unul care se crede mai deştept ca tine şi începe să sufle din ce direcţie vrea. Dar pentru asta trebuie să plătim un preţ, care pentru unii este cam mare: trebuie să ne decondiţionăm. Trebuie să învăţăm să avem gândirea unui individ, nu a unei turme. Sau ne doare atât de mult să stăm în picioare?

Dar probabil niciunul dintre noi nu se regăseşte în această situaţie. Noi nu suntem aşa…

Noi suntem fericiţi!

de Adrian Cutinov

desprerealitate.ro

La mulţi ani, România!

 

Nu mă pot abține să nu scriu despre asta. Mă uit acum la știri, m-am uitat și de dimineață. Ce-am văzut? Păi am văzut povești despre oameni care au reușit, care au arătat lumii partea frumoasă a României, care au luptat pentru visurile lor și care și le-au văzut împlinite. Oameni care au reușit ceea ce ne dorim toți: să ajungem cineva, să nu stăm cu grija zilei de mâine și să putem trăi frumos... 

 
Și știți ce m-am întrebat inevitabil? De ce doar azi?! De ce doar de 1 decembrie să ne aducem aminte de cei care pot ajuta și inspira prin puterea propriului exemplu? De ce doar de 1 decembrie să vedem știri despre oameni care au dovedit că se poate? De ce doar de 1 decembrie să arătăm ceva de calitate, ceva bun, ceva util? De ce doar de 1 decembrie să promovăm România?! 

 
De ce de mâine să ne întoarcem la accidente, la știri despre personaje odioase care nu au nimic bun de oferit și arătat? De ce de mâine să uităm frumosul pe care l-am arătat azi?
De ce nu e ziua noastră în fiecare zi? Sau de ce nu ne purtăm zilnic ca și cum ar fi 1 decembrie?

 
Asemenea ideii să fim mai buni doar de sărbători, același lucru se întâmplă și cu a fi mândru că ești român, doar de 1 decembrie! Păcat! Mare păcat!

Georgiana R.
#PasajeDinViață

Nu hainele te fac doamnă. Nu machiajul te face frumoasă. E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali.

 

Nu hainele te fac doamnă. Hainele doar te fac să arăţi mai bine, doar îţi oferă mai multă încredere în tine, dar degeaba arăţi dumnezeieşte dacă nu eşti capabilă să legi două vorbe care să fie pe măsura aspectului tău, vei dezamăgi, vei fi încă una dintre acele prostuţe frumoase care plac ochiului şi numai atât. Doamnă te naşti, doamnă eşti educată să fii pentru că dacă nu ai totul în sânge, degeaba ai în minte ideea. Nu vei reuşi decât să realizezi cu stângăcie, după multe chinuri, ceva ce alta face în mod firesc, cu naturaleţe.

Nu machiajul te face frumoasă. Nu are rost să încerci să ascunzi defecte existente sau închipuite sub un strat gros de minciuni frumoase pentru că bărbatul care te iubeşte, te iubeşte şi imediat după ce ai ieşit de la salon, dar şi în dimineţile în care ai cearcăne şi ochi obosiţi. Frumoasă te fac fericirea, iubirea, respectul celui drag, certitudinea că nu e nevoie să fii cumva pentru a-i fi pe plac datorită faptului că el te iubeşte oricum. Încetaţi, dragi femei, să vă minţiţi. Bărbaţii sunt superficiali până la Dumnezeu, dar ştiţi când? Numai atunci când nu iubesc cu adevărat. Atunci când iubesc pot să ignore orice defecte şi pot să le şi iubească.

E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali. Restul e trecător. Ceea ce contează e de fapt ceea ce rămâne după ce s-au risipit iluziile şi s-au aflat adevărurile. Atitudinea, caracterul, sufletul sunt ceva ce primeşti de la natură şi nu le poţi dobândi niciodată prin alte metode, nu poţi pretinde că le ai dacă ele lipsesc cu desăvârşire. Educaţia se capătă în ani mulţi şi continuăm toată viaţa să ne autoeducăm, dar asta pot face doar oamenii care ştiu că încă mai au multe de învăţat. Cei care consideră că ştiu destule ar trebui să ştie că de fapt nu ştiu nimic.

Ar trebui să ştii că un adevărat domn se lasă cucerit doar de o adevărată doamnă, pe cele care pretind că sunt fără a fi, doar le foloseşte. Ar trebui să ţii minte că o doamnă nu se străduieşte să fie o doamnă, ea pur şi simplu este aşa de la natură.

Nu hainele te fac doamnă. Nu machiajul te face frumoasă. E vorba numai despre atitudine, despre educaţie, caracter, despre suflet. Restul contează numai pentru oamenii superficiali.

 

sursa: http://damadetrefla.com/

A venit timpul...

Să tac şi să ascult.

Să deschid ochii şi să privesc.

Să ies din inerţie şi să trăiesc aşa cum vreau.

Să mă bucur de un zâmbet, de un compliment, de o rază de soare, de un sfat, de o veche sau nouă prietenie, de o glumă bună, de o oră de somn, de adevăr, de iubire.

Totul are un preţ, chiar şi dragostea, dar depinde dacă ai reuşit să agoniseşti suficient pentru a plăti PREŢUL.

Am un suflet ce trebuie hrănit cu Iubire, Respect şi Siguranţă.

Am ochi ce aşteaptă senini să privească chipuri frumoase şi sincere.

Am buze ce nu sunt însetate să fie admirate sau provocate să se mişte controlat.

Am o gură ce nu vrea să fie silită să rostească cuvinte inutile sau să se justifice, ci aşteaptă cuminte să fie sărutată.

Am o minte sătulă să treacă în revistă minciuni, ea vrea să înmagazineze experienţe frumoase de viaţă.

Am un trup ce nu vrea să defileze la comandă, să fie clar că el e strâns legat şi controlat de Raţiune şi Suflet.

Am mâini ce nu stau întinse după bunuri ce nu le aparţin.

Am mâini sătule de venin şi produse iritante ce le-au îmbătrânit prematur.

Am mâini ce tânjesc după o pereche de mănuşi ce se potrivesc perfect.

Am mâini ce aşteaptă să cuprindă alte mâini prin care să curgă acelaşi sânge.

Am un suflet ce nu este însetat de dreptate şi recunoştinţă, ci este slab, dornic de afecţiune.

Am urechi ce nu pot suporta nedreptăţi, vorbe urâte şi minciuni, ci tânjesc după cuvintele simple ce fac diferenţa în momente dificile.

Am sentimente, conştiinţă, nevoi, vulnerabilităţi, calităţi, defecte, zile proaste şi zile BUNE, cum e cea de ASTĂZI.

de Bianca Cernescu

revista Catchy

Ce se întâmplă cu noi atunci când ducem dorul cuiva

 

DORUL este un sentiment de rezervă. Apare atunci când lipseşte cineva, ceva şi îi ia locul. Nu trebuie să fie o cauză, ci un efect. Este sentimentul cel mai frustrant şi totuşi cel mai frumos. Parcă este mai frumos decât dragostea şi asta este ironic, pentru că dorul este efectul dragostei şi nu invers. Efectul dorului nu ţine de tine, ci de persoana care îl naşte. Poate fi cel mai sfâşietor sentiment şi durerea (care nu trece cu niciun medicament) dacă cealaltă persoană nu te mai vrea… sau cea mai fericită apăsare dacă ştii că eşti aşteptat de ea.

Dorul este un sentiment egoist. Cel mai egoist. Când ţi-e dor de cineva, nu ţi-e dor de acea persoană, ci de cum te simţi tu lângă acea persoană. Dor de felul în care te face să te simţi, să te porţi, să zâmbeşti, să vorbeşti, să trăieşti.

Dorul nu este o slăbiciune, nu este o nevoie, deşi se confundă cu aşa ceva de multe ori. Nevoia este efectul dorului. Persoana care lipseşte este drogul, dorul este extazul, nevoia este sevrajul. Să se creeze instituţii de reabilitare pentru aşa ceva şi n-ar mai fi nimeni liber pe străzi.

Dorul este dovada unei părţi frumoase în fiecare om. Chiar şi în cei care credem că sunt cei mai răi. N-am auzit niciodată „mi-e dor să fac rău…”. Cu toate astea, dorul te poate face să te simţi cel mai rău, emoţional vorbind.

Dorul este moneda de schimb, tributul, taxa pentru ce şi cât iubeşti. Ai găsit pe cine să iubeşti şi te face să te simţi cel mai fericit. Deodată, eşti mai puternic, mai frumos, mai interesant, mai tânăr. Când pleacă acea persoană de lângă tine, pentru o oră, o zi, o viaţă, dorul este acolo să-ţi facă „nota de plată”. Şi depinde în cine ajunge. Pe unii îi mânâncă şi îi macină pe dinăuntru, îi transformă în nişte fantome ale unei iubiri, iar pe alţii îi hrăneşte, le dă putere să facă timpul să treacă mai repede până se vor afla, din nou, în preajma persoanei cu potenţial de drog.

Dorul te face să spui cuvinte pe care nu credeai că o sa le spui, vreodată. Şi face asta de mai multe ori decât dragostea. Să recunoşti sau să admiţi că iubeşti este pentru cei mai mulţi mai uşor decât să recunoşti că ţi-e dor. Pentru că dorul presupune o dependenţă faţă de cineva. Plus că nu dragostea te face să dai la 3 noaptea mesaje sau telefoane fostei sau fostului iubit, ci dorul… şi alcoolul sau orgoliul rănit.

Dorul este un mers pe sârmă. Unii ajung bine la capătul celălalt al ei, alţii cad şi, data viitoare când vor mai iubi, îşi vor pune plasă de siguranţă, să nu mai doară aşa tare când se prăbuşesc… Şi, de obicei, plasa aceasta de siguranţă devine, mai degrabă, un scut care nu lasă nici să intre şi nici să mai iasă emoţii. Şi atunci o să spui foarte greu şi foarte rar „mi-e dor”. Dar nepronunţat, nespus, neîmpărtăşit, dorul va rugini acel scut cu lacrimile care-ţi vor plânge pe dinăuntru şi vei scârţâi din toate încheieturile sufletului tău.

Dorul este o surpriză. Nu ştii pe cine poate face fericit dorul tău. Că poate cel sau cea de care ţi-e dor nu ştie că simţi aşa despre acea persoană. Dacă ţi-e dor de cineva, spune-i. Chiar dacă n-aţi mai vorbit de mult timp şi chiar dacă nu-ţi răspunde înapoi. Sau nu imediat. Dar dacă ţi-e tare dor de cineva, înseamnă că acea persoană, în ochii tăi, este un om special, un om bun, cu toate relele lui. Aşadar, adu-i aminte că cineva se gândeşte frumos la el. O să vezi că atunci când pronunţi formula magică „mi-e dor de tine”, dorul mai adoarme puţin…

sursa: lumealuioliver

Cineva mi-a furat timpul!?

 

Nu mai ştim deloc să trăim cumsecade.

Invidiem răul deși ne-ar trebui să fim mândri că noi suntem buni.

Ne supărăm şi devenim trişti dacă se-ntâmplă cumva să fim fericiţi.

...ori suntem fericiţi şi nici măcar nu ştim, credem că ceea ce trăim este de fapt nefericire.

Plângem în hohote când toţi ochii ne râd.

Certăm iubirea şi nu-i acordăm credit, ba chiar avem senzaţia că ne încurcă timpul.

Dispreţuim speranţa, uităm s-o mergem agale până şi-n gânduri.

Considerăm timpul pierdut, deşi cu fiece minut ce trece, ni-l câştigăm.

Nu mai luptăm pentru nimic, totul ne devine indiferent.

Suntem nepăsători, ne simţim agasaţi de ceea ce ne înconjoară viaţa noastră, deși așa am trăit noi confortabil o viaţă-ntreagă.

Certăm anotimpurile pentru că vin şi pleacă.

Că-şi au un curs firesc.

Ne întristează soarele, ne enervează și luna cu toată perfecţiunea ei întinsă pe bucata de cer senin.

Îl vrem cu nori şi fulgere.

Ne râde lacrima de bucurie că plânge.

Vrem să ne fie altfel.

Vrem să trăim tot timpul altceva şi tot mereu dorim totul pe dos decât ni se întâmplă.

Ajungem într-un timp al vieţii când totul ne pare că-l trăim cu sus-ul în jos.

Când parcă am deprins mersul în mâini, când parcă am uitat să păşim Pământul cu pasul.

Ce ne facem în astfel de momente? Cum să răspundem tuturor nemulţumirilor noastre adunate moț, una peste alta?

Cum ne dăm noi seama ce s-a schimbat cu noi? Ce nu mai merge bine?

De ce avem nemulţumiri atât de multe, fără s-avem în fapt nicio nemulţumire importantă?

Cum reuşim să ne găsim din nou locul în viaţa noastră? Cum desluşim noi potecile pe care le tot rătăcim ?

Cum să facem noi pentru a pune stop visului urât ce ni s-a strecurat cumva în realitatea vieții? şi cum am putea să respirăm din nou în timpul nostru unde ne simţeam aşa de confortabil până ieri?

Cum facem noi să ne identificăm cămăruţa cu foc în vatră, unde era așa cald şi liniştit?

Oare cum aducem înapoi zâmbetul omului pe care-l iubim şi care obişnuia să ne iubească până ieri?

De când a început azi-ul ăsta care nu se mai termină şi-mi plânge sufletul în fiece minut ce trece?

Ori de ce mi-a năvălit viaţa?

De ce uită să plece, deşi îl gonesc şi îl împing şi nu-mi place de el?

De ce nu mă ascultă când țip şi urlu de tristeţe că mă adânceşte-n noaptea lui întunecată ce-mi fulgeră suspine?

De ce atâtea suspine ce-mi curg şuvoi?

De ce nori când eu vreau numa’ soare şi raze calde?

Nu ştiu de ce.

Eu eram fericită-n timpul meu plouat cu soare. Nu îmi doream nimic în plus, nu jinduiam nicicum altfel.

Probabil că cei din jurul meu erau nemulţumiţi.

Şi mi-au furat şi mie fericirea.

Pentru o zi lungă.

 

de Adina Banea

Nu vreau să văd viaţa în alb-negru

Nouă formă de empatizare pe facebook: provocarea alb-negru. Cum, n-aţi auzit de ea? Trebuie să-ţi schimbi o fotografie în alb și negru ca semn al susținerii bolnavilor de cancer. Ca formă de manifestare a încurajării lor. Dai like unei poze alb-negru postate de cineva, care are doar textul: provocare acceptată, pentru ca mai apoi să te consideri provocat. Iar ulterior să răspunzi provocării. Zău că după ce-am văzut asta pot spune că-mi plăcea mai mult Ice Bucket Challenge, ăia de-și turnau apă în cap cu găleata. Măcar ei făceau ceva, provocați fiind. Și mă distra să văd oameni pe care îi consideram serioși că-și toarnă o găleată cu apă în cap. Cei de acum, cu pozele alb-negru, aleg cea mai ușoară fomă de compasiune posibilă. Să facă ceva, dar să nu se deranjeze prea mult. Nici măcar nu se pun în pielea bolnavului de cancer. Oare ăstora le-ar plăcea să vadă lumea în alb și negru?

Știți ce înseamnă pentru ei o decizie în alb și negru? E o decizie între a trăi și a muri. Atât. Niciun gri, niciun pastel, nimic. Simplu. Dacă se întâmplă să ai cancer, medicii așa te încadrează, cromatic, la moarte sau la viață, alb sau negru. Îți spun, fără nicio urmă de compasiune, că diagnosticul tău e sumbru, că ai cancer, așa, fără niciun fel de introducere psihologică, niciun pastel în exprimare. E totul clar, alb sau negru. Iar apoi îți spun, cu aceeași ușurință, ce urmează. Chirurgie, radioterapie, chimioterapie sau hormonoterapie. As simple as that. Când, în naivitatea ta, întrebi dacă există și alte soluții și alte tratamente care să nu-ți distrugă sistemul imunitar odată cu celulele maligne, îți spun simplu, negru, că nu. Și că doar Dumnezeu poate schimba ceva, dar ei nu cred prea mult în asta și nu-ți dau speranțe că cineva s-ar putea vindeca altfel.

De ce credeți că lupta împotriva cancerului de sân are ca simbol o fundiță roz? Pentru că psihologii celor ce au inițiat campania nu au cunoscut nonculorile alb-negru? Credeți că ei nu știau și de valențele astea de a vedea viața? E în orice acțiune un substrat pe care nu-l percepi decât când ești în situație. Care atunci când doar crezi că faci un bine prin a arăta compasiunea într-un mod care să nu-ți ceară prea mult efort și care să te facă așa, narcisist, să cauți o poză frumoasă cu tine și să o postezi alb-negru, pe facebook.

De ce nu căutați o poză în care arătați rău să o puneți pe facebook? Una așa cum ar arăta un bolnav de cancer, trist, sec, fără prea multe urme de zâmbet pe față, una în care să se vadă ochii goi de lacrimi în care încă se mai găsește speranță, în care păreți mahmuri, așa cum par bieții bolnavi care varsă după curele de chimioterapie. Ați ieși pe peretele vostru cu astfel de poze să vă arătați compasiunea? Să arătați că înțelegeți cum se simt unii bolnavi? A, nu vreți asta, vreți doar să arătați bine pe facebook și să faceți doar un click pentru cei bolnavi. Oare e suficient? Oare ați întrebat măcar un bolnav de cancer să vedeți ce reacții îi provoacă solidaritatea voastră facebook-iană? Am certitudinea că n-ați ști ce să-i spuneți unei cunoștințe care are cancer și care v-a văzut solidaritatea de perete facebook-ian, pe care poate l-ați rănit cu acțiunea voastră. Că, de fapt, in the real life, nici nu ați ști cum să gestionați situația.

Sunt prin listele de prieteni virtuali și oameni cu cancer. Uite, am spus-o. Pe care nu-i ajută că virtual voi sunteți alături de ei. Ar fi indicat să fiți fizic alături de ei. Să nu aveți rețineri în a-i suna la telefon să vedeți cum sunt, în a face ceva concret pentru ei sau pentru alți mulți bolnavi de cancer. Cancerul deja creează genocid. La nivel mondial mor zilnic atât de mulți oameni de cancer, încât, dacă ar fi toți comasați într-un loc, s-ar considera că au fost uciși în masă de cancer. Un inamic pe care nu-l va putea prinde nimeni niciodată pentru a-l pedepsi, pentru a-l condamna. Singurii care suferă sunt bolnavii de cancer și familiile lor.

Și totuși, dacă există compasiune, de ce să n-o direcționăm spre ceva constructiv? Dacă vreți să arătați disponibilitate în a ajuta bolnavii de cancer, vă sfătuiesc să mergeți să sprijiniți inițiativele concrete de într-ajutorare a bolnavilor de cancer.

În România se construiește, în sistem privat, prima clinică de recuperare oncologică din țară, Clinica Nera. Căutați-i și sprijiniți-i. Puteți redirecționa 2% sau 20 % pentru firme din impozit către ei ori puteți dona câte 10, 50,100 lei pe lună acestei clinici, punând o cărămidă la formarea ei.

Căutați alte centre care oferă asistență și tratament bolnavilor de cancer și veți rămâne surprinși câte lucruri lipsesc pentru a fi ajutați concret acești bolnavi. Oferă-i bani unei femei fără posibilități financiare de a-și face examinările necesare sau măcar faceți-vă voi periodic examinările necesare pentru a preveni îngroșarea rândurilor bolnavilor de cancer.

În viața bolnavului de cancer nu trebuie să fie totul alb-negru. El trebuie să vadă lumina, speranța, culoarea, trebuie să aibă suficient sprijin pentru a putea lua deciziile bune pentru viitorul lui. Iar sprijinul lui virtual e aproape de 0.

Nu dați cu pietre ca și cum n-aș ști ce vorbesc. Trust me, I have cancer. Și lumea în alb și negru nu mă ajută deloc. Ba chiar m-a iritat atât de mult, încât îmi vine să le strig în gura mare că empatia lor narcisistă nu mă ajută!! Dar strig prin voi, pentru că nu vreau să le spun direct că am cancer. E ca și cum le-aș vorbi în alb și negru!

de Gloria Alexandru 

pe Gloria o găsiţi întreagă AICI.

Satanismul cu perdea sau neopăgânismul diafan

 

Există o fascinație tâmpă, stupidă, nebunească a omului pentru ideea de rău și pentru ceea ce numim evil people, exploatată comercial de cinematografie, de mass-media, dar și de artă...

Această fascinație pentru orice altceva decât pentru ideea de bun și adevărat, de frumos autentic, de frumos firesc al lucrurilor, așa cum au fost create acestea de Dumnezeu, bune foarte...vorbește de la sine despre degradarea și decădera omului din frumusețea cea dintâi și nicidecum de o evoluție spirituală...

Unii oamenii căzuți din grația divină nu mai admiră Divinitatea, ci spiritul luciferic și devin și ei luciferici, adică spirite căzute, care inconștient sau lucid slujesc acestuia...
Dumnezeu nu amestecă lucrurile!

În rânduielile divine nu există confuzie, balans sau mixtură între bine și rău, între lumină și întuneric. între virtute și păcat, între lege și fărădelege...

Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? (2 Cor. 6, 14-16).

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul va urâ și pe unul va iubi sau de unul se va lipi și pe altul va disprețui...Nu poate omul să slujească și lui Dumnezeu și lui mamona, adică diavolului (Matei 6, 24)

Cu toate acestea mulți sunt amăgiți sau se amăgesc, crezând că pot să împace ceea ce nu este de împăcat: principiile contrare...

Nu poate o vână de izvor să dea și apă dulce și apă amară...Nu poate pom rău să facă roade bune...Au oare cresc struguri în mărăcini sau culeg oamenii smochine din ciulini ?

Doar Dumnezeu dă viață, ca izvor al vieții, iar diavolul seamănă doar moartea, ca un ucigaș de suflete ce a fost și este dintru început...

Și poate oare un mort să dea viață unuia viu? Dar oare poate întunericul să lumineze pe careva? Oare are diavolul vreun bine ca să-l dea cuiva? Dacă bine în el nu este cum oare va da binele pe care nu îl are? Iar dacă are cumva ceva de dat de la el, atunci de bună seamă nu poate fi decât rău și pierzător. Și așa cum aspida când are ceva de dat de la ea, dă veninul pe care îl are din fire spre moarte și pierzanie, așa cum ariciul dacă ar vrea cineva să-l mângâie mai degrabă cel ce se apropie se vatămă de la firea lui decât îl mângâie... Așa și tu, omule, îndemna Sf. Neofit Zăvorâtul: Ieși, zice, și închină-te lui Hristos și primește darurile de la El ! (Cuvînt despre înșelarea demonilor)

Diavolul știind că și-a pierdut frumusețea și toată slava, se ascunde, pentru ca înșelații și naivii să poată fi mințiți în continuare, el fiind tatăl minciunilor ...Stă pitit în spatele unor aparențe de bine, în spatele unor aparențe de frumusețe, singura efuziune a sa provenind din strălucirile păcatelor și din aprinderea poftelor...

Ce sunt aceste aparențe amăgitoare și cum se naște această fascinație a omului față de spiritul luciferic?

Pe de o parte, acest atașament toxic admirativ izvorăște din incultură și din ignoranță.

Cei mai mulți idolatri se nasc ca niște nefârtați din familii de nefârtați, unde n-au primit o educație sănătoasă, curată, luminoasă, decât una care a venit din partea unor părinți degenerați.

A doua cauză este cultura sau mai bine zis incultura acestei lumi care promovează această fascinație a răului, atât în mass-media, căt și prin cinematografie, artă, publicitate sau modă.

Acesta-i trendul acum...E cool să fii... nu very well, ci very hell ...sau into the hell...

Oamenii nu mai caută raiul, ci preferă iadul...

Omul pervertit de semeție și înșelare a mutat interesul de pe subiectul suprem al contemplației - Ființa Divină, care ar fi trebuit adorată, pe creaturile sale, dintre care unele dintre ele fiind cele mai căzute...

Astăzi sunt admirați cu frenezie până la idolatrie și nebunie: artiști, vedete de cinema, staruri creați de media, de publicitate, de modă...și nu sfinții care au fost adevărate modele de bărbați adevărați și de femei adevărate,

A fost înlocuită părtășia cu îngerii în rugăciune, cu meditații spiritualiste și dans cosmic cu demonii, iar închinării creștinești din Biserică i-a luat locul întâlnirea cu lumea, iar comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții a fost substituită de comunicarea cu oamenii și cu demonii...

E fascinant de-a dreptul pentru lumea aceasta să te faci frate cu dracul sau să fii amanta lui și să te prostituezi printr-un fel de melanj ocult cu păcatul...

Există o magie și un infantilism spiritual care promovează un curent de ocultism, demonism în rândul tinerilor care și-au pierdut reperele, valorile, direcția ...rătăcind prin sminteli, eresuri și fantezii psihedelice...

Probabil unii își imaginează că pot să fie cu sufletul la Dumnezeu, iar trupul să și-l aducă jertfă demonilor, printr-un fel de erotism transfigurat păstrând o măsură estetică în desfrâu, altminteri o estetică a urâtului, o estetică ocultă, pătrunsă de neopăgânism...

Astăzi nu mai impresionează un suflet frumos, ci un trup frumos, nu mai încântă pe nimeni un caracter frumos, ci este suficientă o interfață publică prelucrată frumos...

Nu mai au valoare astăzi cuvintele lui Iisus, ci tot felul de vorbe rostite de iluștri anonimi...

Nu mai sunt de preț caracterul, prietenia și dragostea curată, ci doar harisma, relațiile de conjunctură și sexualitatea...

Nu mai au valoare familia, credința și tradițiile sănătoase, ci se preferă concubinajul, legăturile ocazionale, obiceiurile păgânești...

Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer, târând în urma lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ..., (Luca 10,18), (Apocalipsa 12:7-9.).

Atunci a strigat cu glas de tunet Arhanghelul Mihail: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte!

În zadar, pentru o treime din îngeri, care au ales răzvrătirea și neascultarea...

În zadar, strigă Arhanghelul și în fiecare Liturghie prin glasul preotului: Să stăm bine, să stăm cu frică!

Nu se mai tem slugile lui veliar, căci sunt fascinate de el și-i urmează în cădere și răzvrătire...

Toți servii lui îi urmează în cădere și în strălucire, dar nu o strălucire de stele nemuritoare, cum au fost sfinții pe firmamentul Bisericii, ci de stele căzătoare pe cerul vremelniciei acestei lumi pierdute...

Zic stele, căci strălucesc doar în bezna necredinței lor, în întunericul unei vieții satanizate de închipuirile lor, strălucesc doar în ochii lumii, nu cu adevărat și în ochii lui Dumnezeu.

Toate acestea se întâmplă pentru că nu vor să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, care este Calea Vieții și Lumina lumii, ca fii ai luminii , ci ca fii și fiice ale diavolului și ai întunericului , care este tatăl lor...

Nebunia lor constă în aceea că nu realizează că-și agonisesc moștenire necurată slujind necuratului, moștenid ca și el... blestemul și iadul...

Pr. Alin-Cristian Preotu

De ce oare generaţia de azi nu mai ştie să iubească?

 

De ce ne pierdem adesea în amănunte care nu contează şi omitem lucrurile cu adevărat importante? De ce materialul este considerat mai presus decât spiritualul? Cum am ajuns în punctul în care am inversat scara de valori?

V-aţi întrebat vreodată cum îşi vor aminti oamenii, peste ani, de generaţia de azi? De tinerii ce reprezintă viitorul? Bineînţeles, realizările sunt multe, oamenii inteligenţi şi muncitori. Trăim într-o perioadă în care toţi ne străduim să fim cei mai buni, muncim adesea până la epuizare încercând să ne construim un rost. Dar, de multe ori, în această goană continuă către afirmare, uităm să trăim. Şi, cel mai important, uităm să iubim!

Nu riscăm oare ca, în viitor, oamenii să-şi amintească de noi ca fiind generaţia care a uitat să iubească?

Am ajuns în punctul în care dragostea a căzut undeva în josul scării de valori după care cei mai mulţi ne ghidăm viaţa. Romantismul este o floare mult prea rară, iar iubirea este de multe ori confundată cu interesul şi confortul.

Puţini mai sunt aceia care, în zilele noastre, se căsătoresc din dragoste. O fac fie pentru că au ajuns la o vârstă şi, presaţi de societate, cred că aşa e normal, fie pentru că au întâlnit un om care le oferă siguranţa zilei de mâine.

Dar… este acesta un lucru bun sau rău? Ar trebui să fim apreciaţi pentru că suntem mai raţionali, mai pragmatici, sau blamaţi pentru că am devalorizat iubirea? Asta rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi…

Ne pasă mai mult de satisfacţia imediată decât de orice altceva!

Am ajuns să avem nevoie permanentă de confirmări din partea oamenilor din jurul nostru şi să facem doar lucrurile care ne aduc o satisfacţie imediată, fără să mai gândim pe termen lung. Avem acces la orice ne-am putea dori, iar asta ni se pare ceva normal.

Dacă în trecut, oamenii erau nevoiţi să lupte pentru a obţine multe dintre lucrurile care astăzi ni se dau pe tavă, noi credem că ni se cuvin pur şi simplu.

Până şi iubirea omului de lângă noi ni se cuvine. Femeile au uitat să se lase cucerite, iar bărbaţii au uitat să cucerească. Tot ce contează e aici şi acum. Şi dacă o relaţie nu mai funcţionează, trecem la următoarea. Fără să luptăm, sau luptând prea puţin în încercarea de a o salva.

Dragostea nu este însă făcută pentru a o experimenta pe moment, ci pentru a o trăi o viaţă!

Am construit o cultură pe temelia drogurilor şi a alcoolului

Atunci când ne simţim nefericiţi sau neîmpliniţi, ne înecăm amarul în alcool. Când suntem prea stresaţi sau ne simţim neputincioşi în faţa anumitor situaţii pe care viaţa ni le aduce în cale, la fel! Bineînţeles, nu este un lucru ce poate fi generalizat, însă este tendinţa generală a generaţiei de azi.

Alcoolul şi, în cazuri mai grave, drogurile ajung să ne fie cel mai mare duşman. Ne oferă iluzia unei realităţi alternative şi ne fac să uităm că până şi deziluziile fac parte din viaţă.

Schimbăm prea des partenerii!

Unii mai puţin decât alţii şi invers, dar în general tindem să schimbăm prea des partenerii. Sexul este un lucru bun, dar făcut la întâmplare, ne face să ne simţim goi!

Poate că la început pare extraordinar şi distractiv, dar într-un final, atunci când luminile se aprind, ajungem să ne simţim şi mai singuri!

Transformăm sexul în sport, iar dragostea devine şi mai greu de atins atunci când nu mai facem diferenţa între exerciţii fizice făcute cu un partener şi intimitatea atât de importantă într-un cuplu.

Suntem prea egoişti!

Suntem construiţi pentru a fi egoişti, pentru a ne gândi mai întâi la interesele proprii. Că e bine sau nu, asta e prea puţin important. Este pur şi simplu natura umană!

Problemele intervin atunci când egoismul nostru ne aduce în incapacitatea de a mai simţi empatie. Ca fiinţe umane, trebuie să trăim şi să funcţionăm într-o societate.

Atunci când ne concentrăm exclusiv pe noi înşine, pe nevoile şi dorinţele noastre, uităm de cele ale oamenilor care ne înconjoară. Şi în cazul acesta, relaţiile cu cei din jur încep să se destrame.

Ieşim la întâlniri doar de dragul de a ieşi!

Ieşitul la întâlniri a devenit un soi de sport sau modalitate de a “omorî” timpul liber. O facem deoarece credem că aşa trebuie. Trebuie să întâlnim pe cineva, să ne îndrăgostim, să ne căsătorim, etc. Şi considerăm că ieşitul la întâlniri este cel mai bun mod de a duce la îndeplinire toate aceste “sarcini”.

Intrăm în relaţii doar din teama de a nu rămâne singuri, ne minţim pe noi înşine şi îi minţim pe cei de lângă noi. În plus, poate că în tot acest timp, ratăm şansa de a întâlni omul potrivit.

Nu ştim să facem compromisuri!

Ne place că lucrurile să se aranjeze aşa cum vrem noi. Întodeauna! Într-o relaţie însă, fiecare dintre noi este doar jumătatea unui întreg. Ceea ce vrem şi ne dorim noi poate nu coincide neapărat cu ceea ce este bine pentru relaţia respectivă, iar noi trebuie să înţelegem lucrul ăsta.

Compromisurile sunt ceva normal şi deloc rău atunci când ne dorim să funcţionăm într-un cuplu.

Credem în basme!

Ce ne plăcea să citim şi să urmărim în copilărie? Basme şi desene animate cu prinţi şi prinţese! Aşa că, mulţi dintre noi ajungem, chiar şi la maturitate, să trecem iubirea prin filtrul basmelor.

Problema este că, în viaţa reală, finalul nu este unul întotdeauna fericit, iar creându-ne aşteptări exagerate, imposibil de atins în viaţa reală, riscăm să rămânem singuri.

Chiar şi acum, oameni mari fiind, mulţi dintre noi se pierd în poveştile idilice de amor dintre personajele unor filme romantice. Filmele sunt supra-realiste şi de cele mai multe ori nu au niciun temei în viaţa reală!

Există conjuncturi, implicaţii din exterior, situaţii, greşeli pe care doi oameni le fac şi se despart… fără a apărea unul în uşa celuilalt în miez de noapte, udat fiind de ploaie până la piele, spunând cuvintele perfecte ce duc spre un happy end.

Mai mult de atât, nu toate poveştile de dragoste debutează “ca în filme”.

Şi atunci nu e periculos să devorăm genul ăsta de poveşti crezând cu trup şi suflet că la fel de simplu se rezolva lucrurile şi în viaţa de zi cu zi? Nu poate duce asta la o constantă nefericire şi nemulţumire cu ceea ce ai, ceea ce trăieşti?

Am fost păcăliţi să credem că perfecţiunea există!

Ei bine, nu există! Nu a existat şi nu va există niciodată! Şi atunci, de ce mulţi dintre noi ne pierdem căutând partenerul “perfect”? Cu siguranţă nu vom reuşi, iar finalul nu va fi unul nici pe departe fericit!

Indiferent cât de nerealiste sunt aşteptările noastre, dezamăgirea pe care o vom simţi atunci când acestea nu vor fi îndeplinite… este cât se poate de reală!

Ne stabilim ţeluri, dar uităm să-i luăm în calcul şi pe oamenii de lângă noi!

După cum spuneam şi mai devreme, suntem o generaţie activă, care nu se mulţumeşte cu puţin şi îşi doreşte să realizeze lucruri măreţe. Iar asta este de lăudat! E important să visezi şi să-ţi stabileşti ţeluri. Te ajută să evoluezi!

Dar, de asemenea, e important să ne stabilim ţeluri luându-i în calcul şi pe oamenii de lângă noi. Trebuie să ştim care ne sunt priorităţile în viaţă. Aşa, nu mai riscăm să punem lucrurile materiale mai presus decât iubirea sau pe noi mai presus decât pe omul care ne este alături!

Într-un cuplu, deciziile se iau în doi, iar visele se construiesc tot aşa.

Mulţi dintre noi nu ştim să iubim!

Dragostea nu este ceva ce poate fi definit în cuvinte! Nu are o reţetă anume care să poată fi urmată. Este extrem de complexă, iar mulţi dintre noi simţim că nu reuşim nicicum să o desluşim, să o înţelegem.

Până la urmă, este diferită de la om la om şi probabil că cel mai important este să nu limităm iubirea, să nu-i punem graniţe şi să nu o ghidăm niciodată după experienţele trăite în trecut sau după ceea ce vedem în jur.

sursa: http://www.agentiadepresamondena.com/