Rugăciune la Nașterea Preacuratei Maici a Lui Dumnezeu

„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru si dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică. „

 

 

O, Preasfântă, Preacurată şi Preanevinovată dumnezeiască Pruncă şi Fecioară Maria, care te-ai născut din părinţi drepţi şi fără prihană, spre bucuria şi mântuirea a toată lumea. O, Preasfântă Fecioară, floarea firii omeneşti, preafrumoasă şi preaînţeleaptă, care din tulpină uscată şi neroditoare ai răsărit şi care, prin a ta naştere, întristarea preafericiților tăi părinţi şi a toată lumea ai risipit-o; nu ne lăsa pe noi, păcătoşii şi nevrednicii, care întru întristări şi scârbe ne aflăm din pricina păcatelor noastre. O, roadă preasfințită a rugăciunii şi a înfrânării, ascultă rugăciunea neputincioşilor robilor tăi şi, cu darul preasfintelor tale rugăciuni, ajută-ne nouă şi ne învaţă a ne ruga lui Dumnezeu din inimă, fără de răspândire şi fără de formă.

Pe tine, chemarea lui Adam celui căzut, te rugăm să mijloceşti pentru noi către Dumnezeu, ca să ne cheme cu darul Său la adevărata pocăinţă. Pe tine, Maica bucuriei, te rugăm, veseleşte cu darul tău sufletele noastre cele mâhnite şi cuprinse de întristare. Tu, Maica Luminii, mijloceşte la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea minţilor şi a inimilor noastre. Tu, raiule cuvântător, ajută-ne cu darul rugăciunilor tale să ne curăţim de întinăciunea păcatelor noastre, ca să ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel însufleţit al Cuvântului, ajută-ne nouă să vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasă cea Preasfântă şi cu totul fără de prihană a lui Dumnezeu, ajută-ne ca să vedem şi noi, cei neputincioşi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului şi Maica celor întâi-născuţi. Tu, căruţa Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este strălucitoare celor drepţi şi sfinţi. Tu, norul cel în chipul porfirei cu raze de aur, umbreşte-ne pe noi de acea fierbinţeală a poftelor trupeşti şi de aprinderea mâniei şi a iuțimii. Pe tine, ceea ce eşti starea fulgerului dumnezeirii şi raza cea strălucită a Soarelui celui de gând, te rugăm, luminează-ne cu darul tău, ca să nu uităm că şi noi suntem biserici ale lui Dumnezeu şi să nu întristăm cu păcatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în noi. Tu, noian al darurilor celor duhovniceşti, ajută-ne să dobândim şi noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor. Tu, sălaş al Duhului Sfânt, mijloceşte cu darul tău la Dumnezeu, ca inima curată să zidească în noi şi cu duh drept să înnoiască cele dinlăuntru ale noastre.

Pe tine, Maica îndurării şi a mângâierii, te rugăm, cu adâncă umilinţă a inimii, să stai lângă noi în ceasul cel mai de pe urmă al vieţii noastre, ca să ne ajuţi şi să ne mângâi sufletele în vremea despărţirii de acest trup stricăcios şi de veacul acesta trecător. Pe tine, porumbiţa înţelegătoare cu aripi de aur şi cu străluciri de fulger, te rugăm din toată inima să călătoreşti cu noi până ce vom trece toate vămile cele înfricoşătoare ale văzduhului şi toată puterea întunericului celui de sub cer. Pe tine, uşa vieţii, a luminii şi a bucuriei, te rugăm să ne ajuţi să intrăm pe porţile cele sfinte ale împărăţiei cerurilor şi să ajungem, cu darul preasfintelor şi preaputemicelor tale rugăciuni, la lumina veseliei celei neasemănate şi neapropiate.

Pe tine, Împărăteasa cerului şi a pământului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi şi care ai născut pe Ziditorul Serafimilor şi i-ai întrecut întru cinstire pe Heruvimi, te rugăm, noi, păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, să stai aproape de sufletele noastre în ziua cea mare şi înfricoşătoare a Judecăţii de apoi şi să îmblânzeşti mania cea sfântă şi dreaptă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre. Amin!

SĂ NE FIE DE FOLOS!

DOAMNE AJUTĂ TUTUROR!

 

cu ochii larg deschiși

"ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul"

 

încă de pe vremea copilăriei am învățat că dimineața trebuie să ne spălăm pe față, pe ochi, ca să începem ziua cum se cuvine. astăzi vreau să ne uităm puțin la ochii noștri. ce mai fac ei? înspre ce ni-i îndreptăm în fiecare zi și oare cum mai arată la capăt de zi?

așa am pornit într-o scurtă povestire, despre ce le face ochilor bine.

ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul. dacă-i cu soare, încarcă-i de raze, dacă-i cu nori, amintește-ți că poți să zbori, dacă-i cu stropi de ploaie, lasă-i să-ți spele privirea de imagini ce nu-ți mai sunt de folos.

lasă-i să caute binele din jurul tău. să plece după un zâmbet senin, după un gest de copil. să vadă cum apar motivele de bucurie, atunci când îți dai voie să le observi.

învață-i să ierte. să arate înțelegere și acceptare chiar dacă primul gând e că te doare.

umple-i cu frumos. păstrează în ei întâmplările care te-au făcut să zâmbești, pentru ca atunci când către ceilalți privești, să le povestești dintr-o privire, despre acea frumoasă amintire.

spune-le că fiecare parte rea, ascunde una foarte bună. așa că nu-i nevoie să stea încruntați, pot mai degrabă să privească interesați.

fii sincer cu ei. nu-i pune să poarte priviri mincinoase – că se transformă în gesturi păcătoase.

păstrează-i larg deschiși, ca să poată vedea cum arată viața ta.

ai grijă de tine și cum te arăți prin privire.

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

Nechibzuit

"Dumnezeu este ca și oxigenul - nu îl puteți vedea, dar nu puteți trăi fără El"

Unii au înţeles ortodoxia ca pe o obligaţie care i-a constrâns la atâtea reguli, încât au căutat cu dinadinsul să se descotorosească de ea, în chip uimitor de repede şi de practic.

Având doar reguli şi pierzându-se duhul prin atâtea îndemnuri la simţirea harului iar nu la rânduiala lui, ortodoxia prost înţeleasă de ei, avea să fie la fel de bine, prost aplicatã.

Noi ştim foarte bine cu toţii, că o regulă prost aplicată naşte numaidecât o excepţie bine întărită. Şi atunci? S-au reorientat în spaţiul hristic, într-un mod mai libertin, punându-i lui Dumnezeu o mască mai convenabilă şi mai frumoasă la vedere. Care să nu îi sperie brusc. Au numit-o legea dragostei. Legea care îţi dă voie să faci absolut orice, numai să spui că iubeşti şi că nu judeci. Măcar în public, ca să beneficiezi şi tu de discount-ul legii în faţa altora.

Alţii, au făcut din moralitate, o haină îmbrăcată la nevoie, în funcţie de situaţie, anturaj, profit şi interes. O îmbraci doar atât cât să dea bine. Nu e nevoie să spui că e a ta. Poţi spune că ai împrumutat-o de nevoie. Lumea te va înţelege şi chiar îţi va aprecia gestul fin şi plin de caracter, de a te da în rând cu ea. Doar de pe urma ei, trăim cu toţii. Şi tu, şi eu, şi alţii.

Credinţa şi religia libertinajului, nu nasc imoralul sau anormalul. Că după duhul lumii de astăzi, toate sunt relative. În funcţie de percepţia omului. Dacă i-ai schimbat percepţia, i-ai schimbat relativitatea normalului. Ce a fost acum 25 de ani anormal, acum este peste limită de normal.

Credinţa şi religia libertinajului nasc în totalitate haos. La prima vedere, pare spiritual, dar în realitate, e unul social. Ia să vezi ce frumos se înţeleg oamenii unii cu alţii, de dragul banului, interesului şi instinctelor primare. Acele sentimente de onestitate, demnitate, frumusețe, bucurie, dragoste şi câte şi mai câte, de s-au ostenit atâţia oameni luminaţi să le scrie şi şi-au bătut capul să le încrusteze adânc în pielea umanităţii, dintr-o dată, nu mai sunt chiar aşa normale şi necesare. Şi probabil, în cel mai bun caz, au rămas valabile numai pentru proştii şi credulii asemenea mie. Oamenii cu adevărat culţi, ajungând la o altă măsură a cunoaşterii. Una personalizată după bunul plac al fiecăruia. Aşa ajung bieţii oameni, de nu mai au încredere unul în celălalt.

Ce va face lumea aceasta, care a învăţat să se spele pe mâini de profunzimi şi să se poarte cu mănuşi când vine vorba de sufletul tău?

Nu îndemn la nimic pe nimeni şi nici nu fac din ţânţar armăsar doar pentru că mi s-a năzărit mie din senin, ca scriitor, să fac pe sfântul în public.

Însă, îmi permit să scriu aici ce am în suflet, ce mă doare şi ce mă dezgustă, când vine vorba de percepţia umană.

Aruncând cu pietre în alţii, mă rãnesc întâia oară pe mine. Ajungând la concluzia că moralitatea nu e ceva a cărei esenţă poate fi perceputã, atât acum cât şi în permanenţă, după bunul plac al fiecăruia, or, din contră, este ceva nativ şi neschimbabil în fiinţa adâncă a omului, mă întreb a nu ştiu câta oară: ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

 

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Maica Domnului – bucuria și nădejdea noastră

"Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta. Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor"

 

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Personal

 

Personal, pot spune ca pentru mine ziua Învierii a însemnat dintotdeauna nu numai un prilej de bucurie, ci și de reflecție. Trecând dincolo de ideea de sărbătoare pe care o simți destul de puternic, atât prin intermediul religiei, cât și cel al tradiției poporului în care te naști, crești, te dezvolți și ești educat, am simțit harul acestei zile, deseori într-un chip minunat.

Pentru că pe lângă atâtea fețe luminate de lumina din suflet, iar nu de cea din afară, am mai zărit ici-colo, câte o minune menită să deslușească existența și participarea neîndoielnică și imbatabilă a lui Dumnezeu în viața omului.

Este minunat și peste măsură de copleșitor să vezi cum din piepturile obosite de post ale unor oameni, poate răsuna cu atâta putere interioară acel „Hristos a înviat!”. Ce îi face oare pe acești oameni să se transfigureze atât de tare în noaptea Învierii? Devin atât de transfigurați, încât deseori în acele momente, mi se pare că sufletele le ies la iveala fizic din învelișurile materiale ale trupurilor.

Că atunci când zâmbesc și cântă acel imn de biruință asupra morții păcatului din ei, nu zâmbesc ei, ci Hristosul acela pe care ei il propovăduiesc prin faptă și prin cuvânt.

Tocmai de aceea, îndrăznesc să spun, și asta fără să fac aluzie la nimeni și nimic, că un om care nu are parte de astfel de Înviere, este un om trist sau un om îndeajuns de departe de bucuria cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Învierii.

Învierea te schimbă, te copleșește cu emoția ei puternică, o emoție la puterea n. Să râzi? Să zâmbești? Să nu mai fii trist? Să ierți? Să iubești? Să fii tare? Să fii biruitor asupra răului din tine? Toate deopotrivă, dar mai presus de toate: să înviezi.

Așa că: „Hristos a înviat!” tuturor celor care vor să aibă parte de El și de bucuria din noaptea Învierii.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Fii tu! Cum eşti tu!

La mulți ani dragele mele!

Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi.

Cu fiţele tale.

Cu orgoliile tale nesuferite.

Cu răbufnirile tale de nervi.

Cu imperfecţiunile tale cu tot - cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?) cu alea cu care te lupţi neîncetat....

Cu lacrimile tale neînţelese.

Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător.

Cu încruntările tale.

Cu ciudăţeniile tale.

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi.

Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin. (Şi se retrage imediat - " ah, asta n-a fost nimic...")

Cu egoismul tău- (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el.)

Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesti. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident. Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, ce-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fitze, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu. 

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!

de Sasha Svet - autorul cărtii Floarea din asfalt
sursa: https://www.facebook.com/sasha.svet.96?fref=ts

Fericiți sau triști, îndrăgostiți sau indiferenți

Când am trecut prin târg, am auzit că, la sfârșit de an, este vremea bilanțurilor și a planurilor de viitor. Se cântărește cu mare grijă tot ceea ce (ni) s-a întâmplat, bun și rău, se pun toate în balanță și se informează populația (sau doar rudele și prietenii, după caz) despre rezultatul obținut.

După care, cu aceeași responsabilitate, se vor face anunțuri publice despre ce își propune fiecare pentru Noul An. Se știe deja – e anul în care vom fi cu toții mai buni, mai frumoși, mai deștepți, mai înalți. Și, eventual, mai bogați. Dacă avem norocul să ne prindă miezul nopții cu niște bani în buzunar.

Și toate acestea se-ntâmplă pe fondul unei agitații nebune pentru că, nu-i așa?, e „noaptea dintre ani”, trebuie să ne distrăm, să avem pe masă tot felul de „mâncărici”, să aflăm ce vor face Gigel și Maricica de Revelion sau dacă Mitică a plecat în „țări de soare pline” – nu de alta, dar, dacă e ceva de invidiat, s-o știm și noi.

Dincolo de ironii și glume, este o perioadă dificilă. Poate nu în sine, ci prin ceea ce proiectăm asupra ei, prin așteptările pe care le avem, mai mult decât în oricare zi din an.
Când eram tristă din diferite (sau aceleași) motive în perioada dintre Crăciun și Revelion, mama nu înceta să-mi spună „tu poți să ai Revelionul tău în oricare altă zi din an – de ce te cramponezi de ăsta, cel al altora?” Și târziu am priceput că avea perfectă dreptate. Și câte „revelioane” frumoase aveam de-a lungul unui an… Când oamenii erau gri sau cuprinși de banalitate. Iar eu, într-o lume de poveste.

De ce trebuie să facem bilanțuri pe 31 decembrie? De ce trebuie exact atunci să ne propunem totul? De ce „tragem” de noi nejustificat, în momente stabilite de alții?
De cele mai multe ori, am impresia că ne dorim permanent într-o cursă de 100 m garduri. Iar la 31 decembrie e linia de finish. Și totuși…

Nu știu câți dintre cititorii mei au făcut sau vor face bilanțuri ale anului ce se termină. Nici câți își propun lucruri mai mult sau mai puțin posibile pentru 2017. În același timp, nu știu nici câți vor dansa alături de prieteni sau iubiți în noaptea de Revelion și câți vor suspina singuri, acasă; câți vor fi cu persoana potrivită (și dorită) și câți vor face frumos pentru ca imaginea să fie salvată; câți vor râde și câți vor plânge la miezul nopții.
Și, mai ales, nu vreau să știu cum a fost anul 2016. Sau cum va fi 2017. Și nu-mi propun nimic. Cel puțin, nu acum. Ce rost ar avea?! Pot s-o fac altă dată, în fiecare zi sau niciodată.
Poate și aceasta e o definiție a libertății – să nu faci ceea ce trebuie, după regulile nescrise, dar dure, ale oamenilor din jur. Să nu te intereseze ce cred ceilalți despre tine. Să știi să fii cu tine, analizând când vrei tu ce îți face bine și ce nu, ce îți propui (sau nu) pentru viitor.
Să te gândești că legea (unică?) pe care trebuie s-o respecți este, nu degeaba, cea impusă medicilor: Primum non nocere… În primul rând, să nu faci rău. În rest – lumea e a ta. Și a gândurilor tale. A libertății pe care TU o alegi.

*

Zilele trecute am auzit o nouă formulă de a face urări – „Revelion fericit!”. Mi s-a părut hilară, falsă și fără nicio semnificație, de fapt.

Pentru că multă lume așteaptă, însă, niște urări în prag de început de an, o să mă străduiesc să fac și eu una. Poate nu cea sperată, dar, vă asigur, una sinceră.
Vă doresc să reușiți să fiți voi înșivă în anul care vine! În fiecare zi. Fericiți sau triști, bogați sau săraci, calzi sau rezervați, îndrăgostiți sau indiferenți.
La mulți ani!

de  Odilia Roşianu

sursa: http://www.literaturadeazi.ro/

Da, oamenii cu suflete frumoase primesc multe greutăţi de la viaţă, dar aceste greutăţi îi ajută să fie oameni şi mai frumoşi

Ei nu se lasă descurajaţi de nimic şi nu renunţă, devin mai puternici… Oamenii cu suflete frumoase se încăpăţânează adesea să lupte cu viaţa şi, de cele mai multe ori, ei chiar reuşesc şi primesc ce îşi doresc.
 

Ştii, viaţa nu e nimic altceva decât o călătorie care îţi oferă şi bune, dar şi rele. E o călătorie în care contează fiecare pas, nu destinaţia, contează ce laşi în urma ta în timp ce te îndrepţi spre lucrurile sau oamenii pe care ţi-i doreşti. Anumitor oameni viaţa le oferă multe greutăţi, mult mai multe decât ar merita pentru că, din păcate, de lucruri mai puţin frumoase au parte adesea oamenii cu cele mai frumoase suflete, cei mai frumoşi oameni. Iar cel mai frumos lucru la ei este că luptă pentru fericirea lor şi nu se lasă descurajaţi de nimic, nici de răni ale sufletului, nici de oamenii parşivi, mincinoşi sau egoişti şi nici de dezamăgiri.

Ştii… Câteodată e chiar nedrept şi ajung şi ei să se întrebe ce au făcut să merite atâtea greutăţi de la viaţă, dar nu îşi pot răspunde, nimeni nu poate… Probabil nu au făcut ceva doar că… Viaţa îi pune la încercare pe cei mai puternici dintre noi. Ne lasă pe suflet greutăţile pe care le putem duce, ne oferă lecţii grele, lecţii pe care unii nu le vor învăţa niciodată pentru că nu sunt în stare să poarte povara întâmplărilor care le aduc după sine. Uneori avem impresia că viaţa ne pedepseşte, adesea în iubire, dar vine o vreme în care ne dăm seama că doar ne pregătea ceva mai bun, ceva ce nu puteam aprecia la adevărata sa valoare dacă nu am fi fost pierduţi sau nu am fi pierdut oameni care ne-au fost lecţii grele de viaţă. Mie-mi plac oamenii puternici, oamenii încăpăţânaţi şi frumoşi. Oamenii care nu renunţă la dorinţele lor… Îmi place să fiu un astfel de om şi niciodată nu voi renunţa să cred că eu pot reuşi orice, mai ales să găsesc un om pe care să îl merit şi care să mă merite.

Da, oamenii cu suflete frumoase primesc multe greutăţi de la viaţă, dar aceste greutăţi îi ajută să fie oameni şi mai frumoşi. Ei nu se lasă descurajaţi de nimic şi nu renunţă, devin mai puternici… Oamenii cu suflete frumoase se încăpăţânează adesea să lupte cu viaţa şi, de cele mai multe ori, ei chiar reuşesc şi primesc ce îşi doresc.

sursa: http://damadetrefla.com

Fericirea nu te caută acasă!

 

De un lucru sunt sigură, şi anume, că fericirea este o stare! O stare care se obţine şi se menţine prin exerciţiu! Pentru mine, fericirea înseamnă educarea minţii! Nu ne trezim fericiţi, nu devenim fericiţi peste noapte ... pur şi simplu ne antrenăm în fericire!

Pentru mine, fericirea este un sport...pe care îmi place să-l practic cu cea mai adâncă graţie. Întâi antrenezi muşchii inimii să simtă, apoi pe cei ai minţii să se sincronizeze cu inima.

La mine a fost nevoie de antrenament special cu muşchii minţii. Am început timid cu Recunoştiinţa, am continuat cu Mulţumesc, am adăugat extra - exerciţii de Prezenţă şi am făcut performanţă în Repetiţii.

Mă antrenez de foarte mult timp în fericire! Şi lucrul acesta se simte în fiecare zi. La fel cum se simte dacă renunţ la exersare! Nu am abandonat seriile de antrenamente nici în perioadele în care, din cauza conjuncturii în care mă aflam, nu se putea pronunţa măcar cuvântul fericire. Căci sunt, au fost şi probabil vor mai fi şi asemenea momente, absolut incompatibile cu fericirea. Însă tocmai în acele momente am făcut antrenamentele cele mai importante ale creierului. Şi cred că am făcut cei mai mari paşi spre întâlnirea cu fericirea! Pentru că în adâncul meu, am refuzat să renunţ la ideea că voi fi din nou fericită, am refuzat să mă învelesc în coconul nenorocirii, al supărării, al tristeţii. Asta nu înseamnă că nu am trăit toate stările incompatibile fericirii la maxima lor intensitate, însă le-am dat cât mai puţin timp cu putinţă din viaţa mea. Şi nu am încetat niciodată să zâmbesc sau să râd cu sufletul ştiind că toate lucrurile care se întâmplă în viaţa mea au ca sursă Divinul. Iar după zâmbet vine Bucuria.

Pentru mine aşa a fost la început în drumul spre întâlnirea cu fericirea. A fost un joc de Putere. Puterea am luat-o din mine, în momentul în care nu mi-am mai dat fericirea pe mâna altora, în momentul în care am refuzat să-i mai învinovăţesc pe ceilalţi, oricine ar fi fost ei, pentru nefericirea mea. Şi nu i-am mai făcut niciodată responsabili pentru fericirea mea! Pe EI niciodată! Eu am fost stăpânul fericirii şi nefericirii mele. Ştiu ...sună dominator, dar asta înseamnă puterea de a alege cum vrei să te întâlneşti cu fericirea...! Cu şi prin alţii, sau cu şi prin tine! Şi asta face o enormă diferenţă în vieţile noastre!

Eu m-am asumat pe mine şi am luat-o cu începutul. Am luat încă de la primele antrenamente o doză mărită de Recunoştinţă. Pentru că sunt vie, trăiesc şi simt, pentru că experimentez, respir, plâng şi râd. Şi m-am antrenat în mulţumire şi recunoştinţă, iar fericirea nu a întârziat să apară. Întâi timid, în frânturi de clipă, apoi, pe măsura ce îmi continuam seria antrenamentelor, în frânturi de sări de bine. Şi când muşchiul creierului s-a obişnuit cu nivelul antrenamentelor am adăugat antrenament special în Detaşare, Aceptare, Compasiune. Rezultatele au fost uimitoare.
Şi apoi, ca într-o adevărată competiţie, m-am înscris la Olimpiada Fericirii. Aici eu am avut nevoie de suplimente de Credinţă, Înţelepciune şi Lumină.

Hotărât lucru creierul se antrenează în şi pentru Fericire! Sună plastic, dar numai prin antrenament o poţi dobândi! Este o combinaţie de forţă - de a te motiva continuu, determinare – de a obţine însăşi fericirea, perseverenţă – de a crede că te vei mai întâlni cu fericirea, chiar şi atunci când conjunctura face ca lucrurile să fie altfel definite, şi nu în ultimul rând credinţă – credinţa că se poate, că este şi pentru tine, nu numai pentru cei aleşi!

Bineînţeles, peste fiecare antrenament am pus un praf de magie! Magie de suflet de copilărie! Pentru că fiecare dintre noi are reţeta lui secretă de întâlnit cu fericirea.

Fericirea nu te caută acasă, în timp ce tu stai în vârful patului plângăndu-ţi de milă, nu dă peste tine la semafor, în timp ce tu trăieşti o dramă existenţială din cauza conjuncturii, evident! Este un diamant pe care noi îl scoatem la iveală, tot din noi, după ce am şters noroiul pesimismului şi al comodităţii... Uneori această stare nepreţuită iese singură la iveală, după ce renunţăm la a mai fi eterna victimă!

Cu fericirea faci parteneriat: tu pui la bătaie tot ce ai mai bun şi mai luminos în tine, iar ea îţi răspunde pe măsură! Pare că fericirea vine de undeva din afară, de undeva din exteriorul nostru, dar eu cred că fericirea este parte din fiecare dintre noi. Se naşte împreună cu noi, dar rămâne ascunsă până o alegi din borcanul cu stări! Fericirea nu este o luptă, este doar un pact cu viaţa ta. Fericirea este un drept pe care trebuie doar să-l revendici, la care foarte mulţi renunţă crezând că nu li se cuvine. A-ţi revendica fericirea, fie ea chiar un dram, înseamnă a te pregăti pentru ea. De aceea îţi trebuie antrenament. Este o stare care poate să-ţi devină o a doua natură.
Fericirea este efemeră dacă nu ai credinţă şi este trainică atunci când crezi. În tine mai ales. Fericirea nu este despre plăcere şi nici despre virtuţi. Nu este numai despre iubire sau dragoste. Fericirea nu vine şi nu pleacă! Ea stă în noi şi iese la întâlnirea cu tine. Este medalia cu care îţi împodobeşti bradul de Crăciun atunci când nu ai globuri. Este bucata de pâine cu gustul celui mai îmbelşugat ospăţ, pe care o mănânci zâmbind atunci când eşti lihnit de foame. Este umbra ta, atunci când te antrenezi în lumină. Fericirea nu se cumpără şi nu se vinde.

Fericirea nu este despre ce ai sau ce faci. Fericirea este despre cine eşti tu cu adevărat, în adâncul sufletului tău.

de Roxana Alexe

A venit timpul...

Să tac şi să ascult.

Să deschid ochii şi să privesc.

Să ies din inerţie şi să trăiesc aşa cum vreau.

Să mă bucur de un zâmbet, de un compliment, de o rază de soare, de un sfat, de o veche sau nouă prietenie, de o glumă bună, de o oră de somn, de adevăr, de iubire.

Totul are un preţ, chiar şi dragostea, dar depinde dacă ai reuşit să agoniseşti suficient pentru a plăti PREŢUL.

Am un suflet ce trebuie hrănit cu Iubire, Respect şi Siguranţă.

Am ochi ce aşteaptă senini să privească chipuri frumoase şi sincere.

Am buze ce nu sunt însetate să fie admirate sau provocate să se mişte controlat.

Am o gură ce nu vrea să fie silită să rostească cuvinte inutile sau să se justifice, ci aşteaptă cuminte să fie sărutată.

Am o minte sătulă să treacă în revistă minciuni, ea vrea să înmagazineze experienţe frumoase de viaţă.

Am un trup ce nu vrea să defileze la comandă, să fie clar că el e strâns legat şi controlat de Raţiune şi Suflet.

Am mâini ce nu stau întinse după bunuri ce nu le aparţin.

Am mâini sătule de venin şi produse iritante ce le-au îmbătrânit prematur.

Am mâini ce tânjesc după o pereche de mănuşi ce se potrivesc perfect.

Am mâini ce aşteaptă să cuprindă alte mâini prin care să curgă acelaşi sânge.

Am un suflet ce nu este însetat de dreptate şi recunoştinţă, ci este slab, dornic de afecţiune.

Am urechi ce nu pot suporta nedreptăţi, vorbe urâte şi minciuni, ci tânjesc după cuvintele simple ce fac diferenţa în momente dificile.

Am sentimente, conştiinţă, nevoi, vulnerabilităţi, calităţi, defecte, zile proaste şi zile BUNE, cum e cea de ASTĂZI.

de Bianca Cernescu

revista Catchy

Încetează să îți plângi de milă! Iată 20 de semne care-ți vor demonstra că trăiești mai bine decât crezi

Capacitatea de a simți pe deplin viața – e adevărata bogăție. (Henry David Thoreau)

 

Nu toți oamenii știu să bucure de viață, unii o iau drept un chin și se blochează în reproșuri și nemulțumiri. Viața e cel mai frumos dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, iar noi trebuie să o trăim la maxim. Poate că de multe ori te-ai considerat o persoană nefericită, dar nici nu ți-a trecut prin minte că trăiești cea mai frumoasă viață posibilă și ești un om norocos, pentru că:

Ești în viață.

 

Poți vedea răsăritul și apusul soarelui.

 

Poți auzi păsările cântând și valurile mării sau ale oceanului.

 

Te poți plimba, poți simți cum vântul se joacă cu părul tău, iar razele soarelui îți încălzesc pielea.

 

Știi gustul prăjiturii cu ciocolată.

 

Ieri nu ai plecat la somn flămând.

 

În această dimineață te-ai trezit cu un acoperiș asupra capului.

 

Poți alege hainele cu care te vei îmbrăca azi.

 

Astăzi viața ta nu este în pericol.

 

Ai depășit unele încercări și ai învățat câteva lecții.

 

Dacă te gândești la eventualele schimbări care pot avea loc în carieră sau în familie, înseamnă că ești ambițios și poți lua singur decizii.

 

Locuiești într-o țară în care îți sunt apărate drepturile.

 

Ești puternic și sănătos.

 

Ai prieteni sau rude care-ți duc dorul și te așteaptă cu nerăbdare.

 

Ai pe cineva alături de care-ți poți aminti trecutul.

 

Ai apă potabilă.

 

Ai acces la asistență medicală.

Ai acces la internet.

 

Poți citi.

 

Poți iubi și poți fi iubit!

Totul e în mâinile tale, în mintea și dorințele pe care le ai. Atunci, de ce te plângi că totul e împotriva ta? Fii un om fericit!

Adevărul este că trăiești mai bine decât alții în această lume. Nu uita că trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce ai acum.

sursa: http://devorbacutine.eu/

Starea de nemulţumire, dorinţa de fericire!

 

Soarele nu-i interesat deloc dacă-i apreciază cineva existenţa. Nici nu se supără pe cineva pentru că nu-i observă bunătatea sau puterea. Soarele nu-i nervos, nici tulburat pentru că nu-i spui cât de minunat străluceşte. Destinul Soarelui este să strălucească. Să apară, pur şi simplu! Nici ploii nu-i pasă dacă o placi sau nu. Şi ploaia are un destin extraordinar. Şi Soarele are un destin extraordinar. Dar ploii, Soarelui sau ierbii (căci şi iarba are destinul ei extraordinar) nu le pasă de laude şi nici de critici! Ele îşi împlinesc destinul şi-n vremea asta se bucură de propria lor existenţă. Ploaia nu se întreabă niciodată dacă oamenii o merită sau nu. Ea picură liniştită peste "cei buni şi peste cei răi" şi aşa îşi împlineşte destinul. Şi-n destinul acestor "fiinţe", fără de care Viaţa n-ar fi posibilă, se ascunde cea mai mare dintre toate lecţiile existenţei: "lecţia de iubire necondiţionată". Lecţia de iubire totală, completă, uluitoare!

Omul se umple continuu de condiţii. Pare că nu face un pas fără să pună o condiţie. Dacă el ar ajun­ge să fie în existenţă ca ploaia sau ca Soarele, ca iarba sau ca oceanul ar fi cu mult mai măreţ decât sfinţii şi la fel... de fantastic cum sunt cele fă­cute de Dumnezeu în Univers. Dar printre toate fiinţele nu-i nici una mai înveşmântată în pretenţii decât fiinţa omenească. N-ai să vezi o pisică enervată dacă o mângâi, dar ai să vezi prin toate cotloa­ne­­le lu­mii oameni care resping mân­gâ­ie­rea. Nu pentru că n-ar avea nevoie de ea, ci pentru că o aşteaptă de la cineva care nu i-o oferă. Pisica nu fu­ge de mângâierea nimănui, dim­po­­trivă; de îndată ce se simte mân­gâ­iată, începe să toarcă şi să se li­peas­că... de mâna care-o iubeşte. Cu un om, însă, lucrurile se compli­că teribil. El vrea, dar vrea ce nu are! El aşteaptă, dar întotdeauna ce nu este posibil! El visează, dar... vi­sează ceea ce cu siguranţă nu se poa­te îm­p­lini. El poate fi bun, dar... cel puţin cu o condiţie. Dacă nu se alege cu nimic din bunătate, la ce bun să fie el bun?

Între toate fiinţele, această in­te­li­gentă fiinţă umană suferă... şi se zbate în propriul ei coş­mar şi, prin aceasta, îşi neagă bucuria pe care natura n-o abandonează niciodată - bu­cu­ria de a fi. Bucuria existenţei este răsplata aflată la îndemâna ti­grilor, a vulturilor, a ierbu­rilor, a ploilor, a muştelor, dar şi a oamenilor. Numai oamenii... aleargă după bucurie de jur-împrejurul "pro­priei cozi", o caută o viaţă şi toc­mai prin căutare... febrilă o şi pierd. O uită complet. O abando­nează, căutând-o într-o direcţie gre­şită. Orice ai face pentru un om, el vrea mai mult! Şi dacă nu vrea mai mult, se gândeşte că vrea ceva ce nu i-ai dat. Şi dacă nu i-ai dat, nu-i mulţumit. Dacă-i dai de o mie de ori şi a o mie una oară nu ai făcut la fel, el se supără amarnic. Ne­mul­ţu­mirea-i pecetea minţii umane şi din pricina ei omul nu poate trăi şi nici înţelege bucuria în care a fost creat.

Poate că-n toată această fră­mân­tare şi suferinţă omenească nu-i alt­ceva decât felul în care omul afirmă că are dorinţe, dar în loc să spună "îmi doresc asta", el spune conti­nuu: "nu am asta, nu am cealaltă, ceva nu-i destul de bun, altceva nu pot avea niciodată". O eroare de for­mulare ar putea fi, în fapt, cauza ne­mulţumirii interioare: afirmaţie în loc de negaţie, iată ce lucru simplu! Dacă am şti că putem spune mai des "ceea ce vrem", în loc de ceea ce nu vrem, am putea realiza o masivă schimbare de atitudine, de energie, de stare a conştiinţei. În umbrele ne­fericirii şade o dorinţă de fericire, dar una exprimată... prin concentrare asupra nefericirii. În spatele unei frici de pierdere stă dorinţa de a avea. În spatele geloziei stă dorinţa de a avea pe cineva numai pentru tine. În loc de "nu-mi place", să spui ce-ţi place. În loc să tot repeţi "ce nu vrei", să spui apăsat şi clar ce vrei. Ar fi mai mult decât o formulare di­fe­rită, mai mult decât o schimbare de atitudine: ar fi mai mult bine şi mai multă lumină în noi şi, la fel ca ploaia sau ca Soarele, ne-am împlini mai uşor, mai natural şi mai clar destinul!

 

de Maria Timuc

jurnalul.ro

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim

Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea Lui Dumnezeu.

 

 

De câte ori auziţi cuvântul "Cruce", să nu înţelegeţi ca sectarii cei nebuni, ca baptiştii, adventiştii, evangheliştii, penticostalii, nazarinenii, pocăiţii, secerătorii, tudoriștii, martorii lui Iehova şi toţi ceilalţi sectari, care bântuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea şi care vatămă ţarina lui Dumnezeu-Cuvântul.

Să nu gândiţi despre Sfânta Cruce ca ei, ci aşa să înţelegeţi şi să ţineţi minte că, cuvântul "Cruce" are îndoită putere şi taină. Îndoită este Crucea, îndoite sunt înţelesurile Crucii.

Să înţelegeţi despre Sfânta Cruce nu aşa ca cei scurţi la minte şi neințelepți, care nu vor să se închine mântuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Lasă-i să hulească pentru că i-a întunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai întâi, adică unde stă creierul mare, ca să nu creadă. Le-a pus pecetea pe mâna dreaptă, ca să nu o ridice la frunte şi să facă semnul cel mântuitor al preacinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos.

Deci să ştiţi că îndoit este omul, îndoită este şi Sfânta Cruce. Nu vezi la om un ipostas în două firi? O parte se vede, adică trupul, una nu se vede, adică sufletul, pentru că este de natură nevăzută. Aşa şi Crucea să o înţelegem.

 

Una este Crucea materială, văzută, şi alta cea tainică, mistică şi nevăzută, pe care o purtăm în inima noastră. În Sfânta Evanghelie auzim zicând aşa: Şi stătea lângă crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

 

Auzi? Stăteau lângă crucea Lui. Deci, înţelege că a sta lângă crucea Lui, nu înseamnă a sta lângă crucea spirituală, ci lângă una materială. Crucea de lemn a lui Hristos, lângă care stătea Maica Domnului, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

 

Când veţi auzi: Pogoară-Te de pe Cruce, se înţelege Crucea lui Hristos cea de lemn pe care era răstignit. Şi când veţi auzi: Şi L-au dus şi L-au scos afară din cetate, ducându-şi Crucea Lui până la locul Căpăţânii, ce se cheamă pe evreieşte Golgota, Înţelegem crucea materială. Pe aceasta o purta Mântuitorul în spate.

 

Şi când veţi auzi că s-au dus evreii la Pilat şi l-au rugat : "Ne rugăm ţie, zdrobeşte fluierele picioarelor celor răstigniţi, ca să-i dăm jos de pe cruce, să nu-i apuce ziua sâmbetei", că mare era ziua sâmbetei aceleia la iudei. Şi aici înţelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituală.

 

Iar când veţi auzi în Sfânta Evanghelie pe Hristos, zicând: Cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine, să nu înţelegeţi crucea cea de lemn, ci crucea spiritulală, nevăzută.

 

Deci, băgaţi de seamă, că Hristos indoita cruce a purtat. Una în suflet: suferinţa, răbdarea, usturimea, durerea, ruşinea, scuipările, mâhnirile şi întristarea; şi toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi şi S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru mântuirea lumii.

 

Şi Sfântul Apostol Pavel a purtat două cruci: Mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus şi cealaltă cruce, cum singur spune: În bătăi, în suferinţe, în posturi, în friguri, în primejdii de la neamuri, în primejdii pe mare, în primejdii pe uscat, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la fraţii cei mincinoşi.

 

Deci să ştiţi, când vă atacă sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferinţelor, nu şi pe cea materială. Noi o luăm şi pe cea dintâi, că aşa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn în spate şi o cruce a suferinţelor în sufletul Său, până la moarte şi moarte pe cruce.

 

Crucea, este biruinţă, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este armă cu care Hristos a biruit puterile iadului şi ale morţii. Deci vai şi amar şi blestemat şi de trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos !

 

Îndoit este omul, şi îndoită cruce trebuie să poarte, cum arată Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, care zice :

 

"O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului"

 

Aşadar, ne-am adus aminte mai întâi de simbolurile crucii, apoi de indoita cruce - cea materială şi cea spirituală.

 

de Părintele Cleopa

Mă tot gândesc, de ceva vreme. Îndrăznesc să scriu. Astăzi.

"Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi...”

 

Astăzi.

Astăzi.

Astăzi.

Nu mâine, nu peste o lună, nu peste cinci ani, nu la pensie, nu pentru copiii noştri, nu dacă e criză, nu dacă e apocalipsă, nu dacă e război, nu dacă... oricare alta din grijile care ne macină inima. Nu. Astăzi. E tot ce avem. Şi nici de asta nu suntem siguri.

Şi atunci, de ce ne întunecăm inimile? Bucuria? Miracolul simplului fapt de a respira? Iubirea? Fericirea de a dărui? Le ascundem sub milioane şi milioane de griji, de planuri, de temeri, de întrebări chinuitoare. Pentru a ne asigura un viitor sigur facem din ce în ce mai multe compromisuri, dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne rămână, "în caz că...", ne dăruim din ce în ce mai puţin, ca să ne protejăm de eventuale suferinţe, îndrăznim din ce în ce mai puţin, iubim din ce în ce mai puţin şi, ce e mai grav, trăim din ce în ce mai puţin. Nu mai dăruim lumină ca să nu rămânem în întuneric, neştiind că numai "dăruind putem dobândi". Nu mai facem milostenie, ci judecăm, uitând că "cel care dă... lui îşi dă." Uităm sau nu mai avem curaj să fim noi înşine. Nu mai avem curaj să ne rostim adevărurile, ca să nu ne pierdem joburile. Nu mai avem curaj să ne urmăm visele de teamă că vom muri de foame, de parcă stomacul e cel mai important lucru de pe pământ. Ne complăcem să trăim într-o lume condusă de stomac şi de organele sexuale, uitând cu totul de suflet, când de fapt numai el contează cu adevărat. Rătăcim între griji şi planuri, pierzând singurul lucru ce e sigur: acum-ul. Încercăm să ne construim un mâine mai bun sau măcar la fel de bun, năruindu-ne astazi-ul şi, odată cu el, veşnicia. Ne încrâncenăm să preluăm controlul iluzoriu al vieţii noastre, în timp ce cineva acolo sus zâmbeşte ironic şi ne spulberă într-o fracţiune de secundă ani de griji, de planuri şi de strădanii. Sau ne dăruieşte într-o singură clipă ce nici n-am fi cutezat să visăm.

Ne ghidăm doar după voia noastră, căci am uitat demult cum să ne lăsăm în voia Lui. Nu Îl lăsăm să ne dăruiască Azi-ul pe care ni l-a pregătit cu generozitate şi atâta iubire ‒ pentru că noi avem treabă ‒ suntem ocupaţi să ne construim mâine-le nostru meschin.

Tot ce am făcut bine şi mare şi cu adevărat frumos în viaţa asta a fost când, pentru câteva clipe, ceasuri, zile, luni, am ieşit din ego-ul meu gonflat, din preocupările mele mărunte, din grijile mele de doi bani, din orgoliile şi ambiţiile mele lipsite de imaginaţie. Atunci când m-am lăsat purtată de apele vieţii, aşa cum o faci la mare, când pluteşti pur şi simplu pe spate, şi am şoptit docila –„ Facă-se Voia Ta!”. Numai atunci mi s-au întâmplat cu adevărat minuni! În rest, până şi realizările care puteau părea minuni... erau simple sforţări omeneşti de care, tocmai fiindcă fuseseră atât de "lucrate", parcă nici nu mai aveam chef să mă bucur.

Pâinea. Atât. Nu banii, nu casele, nu conturile, nu vacanţele, nu călătoriile, nu kelly bag ul de la hermes, nu iphone-ul ăla de aur, nu iahtul, nu vila din Provence, nu să apari pe coperta Vogue, nu bentley-ul, nu premiul la Loto. Nu, domnule, pâinea. Atât! Şi nu pâinea care îţi umple stomacul până nu mai ştii de tine. S-a umplut parcă lumea asta de buhăiţi. De obezi. De nefericiţi burtoşi şi lacomi. Nu. Pâinea spre fiinţa. Nu spre avuţie. Nu spre bogăţie. Nu spre celebritate. Nu. Spre fiinţă. Fiinţă, de la a Fi!

Cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut au fost un pelerin rus de la Ierusalim, care mânca pâine cu ulei sfinţit, dar radia de o fericire şi de o iubire cum rar mi-a fost dat să văd... Mătuşa mea de 65 de ani, care arată de 30, radiază, iubeşte, trăieşte, râde, dăruieşte, e iubită de toată lumea care o cunoaşte, de la femei de serviciu până la primari de oraşe (să nu uit de armata de câini pe care o hrăneşte), se trezeşte în fiecare dimineaţă cu o bucurie în piept de-mi spune că simte că i se sparge pieptul ‒ şi care mi-a mărturisit că nu s-a gândit niciodată la ziua de mâine, preferând să concentreze toată energia pentru a mulţumi pentru ziua de azi şi pentru a o face să conteze... Şi eu, în zilele când am uitat de griji, de planuri, de trecut, de viitorurile care mai de care mai sumbre pe care mi le imaginam, de temeri, de nesiguranţe, de dureri închipuite, de înfrângeri imaginate, de trădări aşteptate, de dezamăgiri care începeau să se contureze... de atâtea şi atâtea umbre negre care îmi învăluiau inima, zâmbetul şi lumina din ochi... eu, când le-am aruncat şi am ales să privesc spre soare, să-i fac cu ochiul şi să-i spun...”Hai, facă-se voia Ta!”. Pentru că, chiar dacă părea să mă ducă spre prăpastie, de-abia atunci începeam cu adevărat să urc. Însă era nevoie de un leap of faith! De un salt peste întunericul minţii mele temătoare. Şi apoi de paşi mici, mici, mici în care să Îl las să mă ţină de mână. Paşi mici, mici, mici şi o rugă mică, mică, mică...

Pâinea noastră

Cea spre fiinţă

Dă-ne-o nouă

Astăzi

Astăzi

Astăzi

Însă, pâinea asta, când ţi-o dă El şi e plină de iubire, linişte, pace, har, nădejde, credinţă, Bucurie... da, mai ales Bucurie... şi de-ar fi o biată firimitură care ţi-a fost dăruită, te umple şi te fericeşte cum n-ar putea s-o facă 300 de stele Michelin, lipsite de ingredientele de mai sus... Doamne-ajută să învăţăm să o cerem şi să ştim cum să o primim!

Sus să avem inimile! Sus, către Domnul... nu jos, către tot ce trece... lăsându-ne şi mai înfometaţi!

"Floarea din asfalt" - Alexandra Svet

sursa: http://www.floareadinasfalt.ro/

În viaţă nu există decât o singură forţă pozitivă, iar această forţă este iubirea.

Ne dăm seama cât de mult iubim viața atunci când lucrurile care ni se întâmplă și pe care le facem să se întâmple ne aduc satisfacție, echilibru, o stare de mulțumire și împlinire. Ne dăm seama că iubim viața în momentele în care sufletul nostru vibrează la unison cu gândurile, când starea noastră interioară nu este influențată de schimbări, când nu simțim teamă, tulburări sau îngrijorări cu privire la ziua de mâine sau viitorul apropiat. Ne dăm seama de modul în care iubim viața când dăm tot ce putem fără să avem rețineri, când punem pasiune în lucrurile pe care le facem, când iubim oamenii și îi punem deasupra tuturor lucrurilor materiale.

Am început acum câțiva ani să adopt un nou stil de viață, care în cazul meu funcționează de minune. Am început prin a-mi începe fiecare zi mulțumind, așternând pe hârtie sau aici pe blog motive pentru care sunt recunoscătoare, lucruri, stări sau oameni pentru care m-am simțit binecuvântată. Este un stil care-ți permite să nu fii sufocat de gânduri egoiste, de întrebări gândite, dar nerostite, de emoții negative. Este un stil care te ajută să te redescoperi din toate punctele de vedere, să te înțelegi, să ajungi la niște concluzii și să-ți trasezi câteva obiective. Este un mod de viață simplist, în care m-am refugiat, și am ajuns la concluzia că îmi face bine, atât trupește, cât și sufletește.

Sunt zile în care mă trezesc complet bine-dispusă, energică și încrezătoare, dar și zile în care oboseala își lasă amprenta asupra mea, în care faptele celor din jur îmi ating fără să vreau sufletul, în care gândurile mă copleșesc și îmi tulbură echilibrul. Pentru aceste zile mi-am păstrat câteva afirmații motivaționale care să mă ajute în regăsirea echilibrului, în înțelegerea faptului că totul în viață se petrece după voia lui Dumnezeu și nu a noastră. Le împărtășesc cu voi, în speranța că vă vor fi de ajutor.

• caută întotdeauna aspectele pozitive din viață, fie că privești la relația ta, la job-ul tău, la familia ta, la tine însăți;
• poți atrage cu ajutorul gândurilor și a stării interioare toate lucrurile bune la care visezi în secret;
• cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi mai mult;
• totul în viață stă sub efectul bumerangului, ce trimiți în afară se va întoarce la tine. Ai grijă ca tot ce pleacă din sufletul tău și din mintea ta să fie frumos, plăcut și încurajator;
• spune „ mulțumesc” în fiecare zi a vieții tale. Nu un mulțumesc de dragul de a spune, ci unul din adâncul sufletului, pe care să-l crezi și să-l simți;
• nu poți alege să nu treci prin diverse situații, însă poți decide cum să treci prin ele, cu capul sus, încrezătoare și determinată, sau copleșită de teamă și griji;
• fiecare zi reprezintă o șansă de a-ți schimba viața. Profită de oportunități și provocări, și nu fugi de ele;
• trebuie să începi să-ți cultivi o stare de spirit pozitivă și să lucrezi intens în fiecare moment. Gândurile negative, grijile și temerile ne ating sufletul în clipa în care îl lăsăm descoperit;
• alege să-ți umpli fiecare zi cu lucruri frumoase, cu gânduri pozitive și sentimente pline de speranță. Alege să asculți muzică, să citești o carte, să pictezi sau să faci lucruri care îți fac plăcere. Întotdeauna lucrurile care te fac să zâmbești și lucrează la menținere echilibrului interior să fie în procent mai mare decât restul activităților care nu îți fac plăcere, dar pe care trebuie totuși să le îndeplinești.

 de Anasstassya
sursa:https://anasstassya.wordpress.com

Aş opri timpul tău, dragă mamă...

La mulți ani, mama mea iubită! 

Dacă aş putea, aş opri timpul pentru tine, dragă mamă. Aş opri timpul tău, ca să poţi trăi, în sfârşit, tot ceea ce nu ai trăit la timp.

Aş opri timpul tău ca să nu îmbătrâneşti atât de devreme, ca să mai ai răgaz pentru a te simţi frumoasă, femeie, plină de viaţă.

Aş opri timpul tău ca să-ţi ofer toate momentele pe care le-ai fi meritat, toate mângâierile, toate îmbrățișările, toate bucuriile de care ai fost privată, toate cuvintele frumoase pe care nu ți le-am spus la timp.

Aş opri timpul tău ca să te odihneşti, să îți relaxezi mâinile atât de muncite, să ai și tu timp doar pentru tine. Să te văd bucurându-te de lucrurile pentru care ai muncit atât de mult, să faci numai ce-ți place și nu doar ceea ce trebuie.

Aș opri timpul ca să te răsfăț, să te alint și să te copleșesc cu iubire. Să îți șterg lacrimile și să le acopăr urmele cu sărutări.

Aş opri timpul tău ca să mă pot plimba cu tine, să îţi împărtăşesc din visurile mele şi să îţi aflu cele mai frumoase poveşti.

Aș opri timpul tău ca să te cunosc și să te înțeleg. Să îți aflu durerile, temerile, dorințele neîmplinite, să știu cum aș putea să îți bucur sufletul și cum ar trebui să fiu ca să fii mândră de mine.

Aş opri timpul tău ca să îţi împlineşti visurile frumoase pe care le-ai abandonat atunci când ai început să visezi doar pentru mine.

Aş opri timpul tău ca să te văd râzând şi ca să memorez fiecare zâmbet al tău, de care îmi va fi atât de dor atunci când mă vei lăsa singură și când voi avea nevoie de o amintire sacră.

Aș opri timpul tău ca să primești fiecare clipă de fericire atât de meritată.

Aş opri timpul tău ca să învăţ de la tine tot ce trebuie să ştiu despre viaţă, despre renunţări, despre puterea de a trăi prin şi pentru cei dragi.

Aş opri timpul tău ca să nu pleci de lângă mine…

de Irina Binder

sursa: http://www.irinab.com/

Fericirea vine din lucruri mărunte

Când am fost copii viața a fost mai simplă, așa-i? Cred că nu sunt singura care crede uneori acest lucru. Adevărul este că viața a fost, este și va fi mereu simplă, doar că noi o complicăm. Să te bucuri de lucrurile simple e aproape o garanție a fericirii .

Suntem într-o permanentă grabă prin viață, într-o concurență unul cu celălalt. Mergem pe stradă dând din coate încercând să îi depășim pe cei din fața noastră. Dar oare unde ne grăbim? Când am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple din jurul nostru?

Dimineața ne bem cafeaua pe fugă, ne plângem mereu de vreme indiferent dacă e cald sau frig, uităm să ne bucurăm de oamenii din jurul nostru și de fiecare dată îi respingem sau îi exepediem, deoarece tindem să credem că ne opresc din atingerea idealurilor. Am devenit precauți și stăm de fiecare dată cu garda sus când cineva ne zâmbește sau ne vorbește frumos, bănuindu-l de intenții ascunse.

Am ajuns să facem lucrurile mecanic, ne trezim dimineața și fără să ne dăm seama și fără să simțim ajungem la locul de muncă, ne întoarcem obosiți, ne aruncăm în pat pentru a o lua mâine din nou de la capăt. Trecem prin viață superficial, iar în puținele momente de meditație ne gândim la fericire ca la un obiect pe care trebuie cândva să îl găsim. Tânjim dupa fericire fără să ne dăm seama că aceasta vine din sentimente și trăiri.

Știm exact ce nu ne place, ce ne deranjează, ce ne scoate din sărite, inventariem cu exactitate toate neplăcerile, dar oare știm cu adevarat și ce ne place?

În graba noastră zilnică dupa beneficiile materiale, lucrurile simple au ajuns să nu ne mai atragă atenția. Unde oare am pierdut simplitatea? Pentru că în momentul în care o vom redescoperi, ne vom regăsi pe noi înșine.

Un apus sau un răsărit de soare, gustul cafelei de dimineață, o plimbare într-o zi însorită prin parc, cititul unei cărți frumoase sau un zâmbet oferit. Acestea sunt doar câteva din bucuriile simple care nu costă nimic, dar fiind prea împovărați de griji uităm să le trăim.

A venit timpul să investim în oameni, în dragoste și în bucuria produsă de lucrurile mărunte. Să încetăm să vânăm himere și să ne oprim din această goană prin viață și să ne bucurăm de lucurile mărunte și simple și de fericirea care se află exact în fața noastră.

A venit timpul să ne regăsim fericirea uitată. Te rog, bucură-te de lucrurile mici din viață. Într-o zi vei realiza că acestea au fost într-adevăr lucrurile mari!

 

sursa: http://www.dragaviata.ro/

Concluzii...la sfârșit de an

"Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că
lecțile cele mai importante le învăţăm cu ochii în lacrimi şi cu inima în genunchi"

 

Viaţa îţi dă multe lecţii de-a lungul timpului. Cu siguranţă pe multe le pierdem din vedere, pe altele le ignorăm doar pentru a le învăţa mai târziu, iar pe unele le învăţăm pe loc pentru că nu avem de ales.

Da, acum ştiu sigur că la şcoală era mult mai simplu…Cu timpul, mi-am dat seama că dorinţa pe care ne-o punem cu toţii când suntem mici, şi anume „vreau să fiu mare” se împlineşte fără doar şi poate cam la toţi. Şi nu e deloc atât de simplu precum ne imaginăm.

Am mai învăţat şi faptul că distanţa face parte dintre lucrurile care sunt relative… doi oameni care stau unul lângă altul pot fi la fel de departe ca doi oameni aflaţi la mii de km distanţă! Apropierea se face cu sufletul.

Timpul şterge doar amintirile care nu au nici o valoare. Pe cele care au contat şi vor conta le păstrează intacte. În amintiri, oamenii pot rămâne la fel cum îi ştiai tu chiar dacă ei între timp s-au schimbat altfel decât cum sperai sau pur și simplu au plecat înainte de vreme. Inima păstrează o mulţime de comori.

Mi-am dat seama că în prezentul nostru, să fii exagerat de sincer e un mare defect din cauza căruia ai multe de pierdut. Da. În schimb, cred că diplomaţia şi selecţia informaţiei oferite e mai de preţ.

Acum ştiu că o inimă făcută bucăţi se vindecă în timp. Ea trebuie tratată cu multe lacrimi, cu multe păreri de rău, cu multă durere, apoi cu oameni noi, cu alte zâmbete, cu alte îmbrăţişări.

Am ajuns şi la concluzia că e important să faci ceea ce îţi place. Iar dacă nu ai ceva ce îţi place să faci, trebuie să îl cauţi până îl găseşti. Altfel, iroseşti timp preţios devenind frustrat şi enervându-i pe alţii fiind atât de morocănos şi de posac.

Ştiu că e bine să fi răbdător, calm, dar eu cred că am rămas puţin în urmă la lecţia asta. Mai ştiu şi că singurătatea e bună, e plăcută uneori, după care devine sufocantă. De aceea, prefer oamenii în jurul meu.

Am învăţat să mă „lupt” cu oamenii ca să rămân în picioare!

Am învăţat să mă „lupt” cu mine ca să pot schimba anumite lucruri.

Dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că lecțile cele mai importante le învăţăm cu ochii în lacrimi şi cu inima în genunchi. Altfel, nu le învăţăm deloc.

Şi totuşi, simt că mai sunt de trăit atât de multe…

de Iustina T. ©

momenteinviata