Dragă Moș Nicolae, NU-ți scriu pentru mine...

 

... îți scriu pentru cei care aseară nu au găsit nimic în ghete. Știu, o să-mi spui că nu au găsit nimic în cizmulițele lor pentru că nici măcar nu și le-au pregătit. Știu, o să-mi spui că nu au primit nimic doar cei care nu cred că pot să primească, doar cei care au închis toate ușile și au tras obloanele iar tu nu ai putut pătrunde până în casele lor. Asta pot să o înțeleg. Oricât ai fi tu de magic până la urmă trebuie să lase și ei o fereastră măcar, întredeschisă.

Dragă Moș Nicolae, astăzi este ziua ta. Și știu că tu ești dintre acei sarbatoriți care de ziua lor fac daruri celorlalți. Te rog, astăzi de ziua ta, lasă puțină iubire in inimile înghețate. Lasă puțină speranță în sufletele celor ce și-au pierdut-o. Lasă puțină căldură în mâinile care au înghețat pentru că nu au mai fost ținute în nicio altă mână. Te rog Moș Nicolae trimite astăzi câte o rază de lumină și un gram de iubire către toți oamenii care și-au închis de multe zile obloanele și nu au mai lăsat soarele să între pe ferestrele lor. Undeva, în sufletul lor, toți oamenii aceștia speră ca tu să faci minuni. Speră ca tu să topești gheața care li s-a așezat pe inimă și să transformi sloii în picături fie și ele pline de sare. Dacă lacrimile sunt cele care topesc ghețarii atunci fă-i să plângă de fericire.

În fiecare om mare care astăzi poartă 36, 38, 40, 43, 46 la pantofi, stă ascuns un copilaș care avea la un moment dat cizmulițele cât palma și în seara de ajun de Moș Nicolae scotea toate perechile de încălțări și le înșira pe calorifer sau pe pervazul de la fereastră. Poate astăzi acei copilași nu mai au lângă ei mame și tați și bunici care să le amintească ritualul de Ajun de Moș Nicolae. Poate toți cei dragi lor sunt demult îngeri și au plecat fără să apuce să le spună că acum locuiesc în inimile copiilor lor.

Pentru ei, pentru copiii ascunși astăzi în ghetele mult prea mari pentru cât de puțină iubire au nevoie, fă o minune! Astăzi, de ziua ta, fă iubirea să bată din nou în inimile lor. Fă-i să simtă , să dorească, să facă ceea ce așteaptă de mulți ani. Fă-i să iubească din nou!

 

de Retegan Mirela

„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

 

 

Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți numesc Sfânta Cruce ca fiind „viața noastră”, căci prin intermediul ei am redobândit raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Biserica noastră o cinsteşte în mod deosebit astăzi, când sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, care ne aminteşte de evenimentul din secolul al IV-lea de la Ierusalim, când a fost scos lemnul Sfintei Cruci spre cinstire înaintea binecredincioşilor creştini. A doua oară în cursul anului bisericesc o cinstim în Duminica a treia din Postul Mare, la jumătatea urcușului către Învierea Domnului, pentru că, după cum în mijlocul raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare se află Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de evenimentul din anul 335, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit la Ierusalim, pe locul unde este Sfântul Mormânt, o biserică închinată Învierii Domnului. Această biserică a fost sfinţită în ziua de 13 septembrie 335, iar a doua zi, pe 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul noii biserici pentru a fi văzută de mulţimea credincioşilor veniţi la acest eveniment. De atunci în această zi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci şi o facem postind pentru că ea ne aduce aminte de Sfintele Pătimiri și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această zi sărbătorim şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în ziua de 14 septembrie. Sfânta Cruce fusese luată de perşi în timpul invaziei lor în Ţara Sfântă din anul 614. Împăratul Heraclius învingând Imperiul persan a primit, în urma păcii pe care a semnat-o cu ei în anul 628, Sfânta Cruce.

Astăzi, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, cântăm un tropar care ne arată de ce trebuie să cinstim Sfânta Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să preamărim lemnul cel de viaţă făcător; pe el a întins Mâinile Sale, de bunăvoie, Hristos, Dumnezeul nostru. El ne-a ridicat fericirea cea dintâi”. Ea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheia prin care dobândim viaţa veşnică. Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de-a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, cei pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El. Cinstim Sfânta Cruce cea de viaţă dătătoare pentru că în taina ei se vădeşte Învierea lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Nu putem concepe, noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Cruce fără Învierea Domnului, deoarece crucea fără Înviere este doar un element de tortură, iar cu Învierea este lemnul cel de viaţă dătător pentru că prin jertfa Domnului Iisus Hristos de pe ea a fost mântuit neamul omenesc.

Pe Cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc deopotrivă. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S-a răstignit, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”.

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit-o ca pe darul cel mai de preţ ucenicilor Săi, iar prin mărturia lor nouă, tuturor celor care am primit Sfântul Botez. Din momentul naşterii noastre din apa Botezului devenim purtători ai Crucii şi suntem chemați să luăm Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdători. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice.

Creştinul când se roagă şi când începe orice lucrare în cinstea Bunului Dumnezeu se închină cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui care a sfinţit Crucea cu scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită asupra celui rău, după cum spunem la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”. Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, spunem: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care, apoi, lăsând mâna în jos, spunem: Amin! Când spunem „în numele Tatălui”, înseamnă că Îl cinstim pe Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, iar când coborâm mâna la piept şi rostim „și al Fiului” Îl preamărim pe Dumnezeu Fiul Care S-a coborât pe pământ pentru mântuirea noastră, iar când ducem mâna la umărul drept şi la cel stâng rostind cuvintele „şi al Sfântului Duh” înseamnă cinstirea pe care o aducem Duhului Sfânt „Domnul de Viaţă Făcătorul”. Astfel, prin însemnarea cu Sfânta Cruce cinstim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. De aceea trebuie să ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în sfântul locaș. Să purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. Să o punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire.

Biserica noastră şi noi, toţi creştinii ortodocşi, care suntem mădulare ale ei, nu putem viețui fără Sfânta Cruce şi de aceea în troparul de astăzi Îl rugăm pe Dumnezeu: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

 

sursa: http://ziarullumina.ro/

Rugăciune la Nașterea Preacuratei Maici a Lui Dumnezeu

„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru si dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică. „

 

 

O, Preasfântă, Preacurată şi Preanevinovată dumnezeiască Pruncă şi Fecioară Maria, care te-ai născut din părinţi drepţi şi fără prihană, spre bucuria şi mântuirea a toată lumea. O, Preasfântă Fecioară, floarea firii omeneşti, preafrumoasă şi preaînţeleaptă, care din tulpină uscată şi neroditoare ai răsărit şi care, prin a ta naştere, întristarea preafericiților tăi părinţi şi a toată lumea ai risipit-o; nu ne lăsa pe noi, păcătoşii şi nevrednicii, care întru întristări şi scârbe ne aflăm din pricina păcatelor noastre. O, roadă preasfințită a rugăciunii şi a înfrânării, ascultă rugăciunea neputincioşilor robilor tăi şi, cu darul preasfintelor tale rugăciuni, ajută-ne nouă şi ne învaţă a ne ruga lui Dumnezeu din inimă, fără de răspândire şi fără de formă.

Pe tine, chemarea lui Adam celui căzut, te rugăm să mijloceşti pentru noi către Dumnezeu, ca să ne cheme cu darul Său la adevărata pocăinţă. Pe tine, Maica bucuriei, te rugăm, veseleşte cu darul tău sufletele noastre cele mâhnite şi cuprinse de întristare. Tu, Maica Luminii, mijloceşte la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea minţilor şi a inimilor noastre. Tu, raiule cuvântător, ajută-ne cu darul rugăciunilor tale să ne curăţim de întinăciunea păcatelor noastre, ca să ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel însufleţit al Cuvântului, ajută-ne nouă să vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasă cea Preasfântă şi cu totul fără de prihană a lui Dumnezeu, ajută-ne ca să vedem şi noi, cei neputincioşi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului şi Maica celor întâi-născuţi. Tu, căruţa Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este strălucitoare celor drepţi şi sfinţi. Tu, norul cel în chipul porfirei cu raze de aur, umbreşte-ne pe noi de acea fierbinţeală a poftelor trupeşti şi de aprinderea mâniei şi a iuțimii. Pe tine, ceea ce eşti starea fulgerului dumnezeirii şi raza cea strălucită a Soarelui celui de gând, te rugăm, luminează-ne cu darul tău, ca să nu uităm că şi noi suntem biserici ale lui Dumnezeu şi să nu întristăm cu păcatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în noi. Tu, noian al darurilor celor duhovniceşti, ajută-ne să dobândim şi noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor. Tu, sălaş al Duhului Sfânt, mijloceşte cu darul tău la Dumnezeu, ca inima curată să zidească în noi şi cu duh drept să înnoiască cele dinlăuntru ale noastre.

Pe tine, Maica îndurării şi a mângâierii, te rugăm, cu adâncă umilinţă a inimii, să stai lângă noi în ceasul cel mai de pe urmă al vieţii noastre, ca să ne ajuţi şi să ne mângâi sufletele în vremea despărţirii de acest trup stricăcios şi de veacul acesta trecător. Pe tine, porumbiţa înţelegătoare cu aripi de aur şi cu străluciri de fulger, te rugăm din toată inima să călătoreşti cu noi până ce vom trece toate vămile cele înfricoşătoare ale văzduhului şi toată puterea întunericului celui de sub cer. Pe tine, uşa vieţii, a luminii şi a bucuriei, te rugăm să ne ajuţi să intrăm pe porţile cele sfinte ale împărăţiei cerurilor şi să ajungem, cu darul preasfintelor şi preaputemicelor tale rugăciuni, la lumina veseliei celei neasemănate şi neapropiate.

Pe tine, Împărăteasa cerului şi a pământului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi şi care ai născut pe Ziditorul Serafimilor şi i-ai întrecut întru cinstire pe Heruvimi, te rugăm, noi, păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, să stai aproape de sufletele noastre în ziua cea mare şi înfricoşătoare a Judecăţii de apoi şi să îmblânzeşti mania cea sfântă şi dreaptă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre. Amin!

SĂ NE FIE DE FOLOS!

DOAMNE AJUTĂ TUTUROR!

 

cu ochii larg deschiși

"ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul"

 

încă de pe vremea copilăriei am învățat că dimineața trebuie să ne spălăm pe față, pe ochi, ca să începem ziua cum se cuvine. astăzi vreau să ne uităm puțin la ochii noștri. ce mai fac ei? înspre ce ni-i îndreptăm în fiecare zi și oare cum mai arată la capăt de zi?

așa am pornit într-o scurtă povestire, despre ce le face ochilor bine.

ridică-i din pământ și lasă-i să vadă cerul. dacă-i cu soare, încarcă-i de raze, dacă-i cu nori, amintește-ți că poți să zbori, dacă-i cu stropi de ploaie, lasă-i să-ți spele privirea de imagini ce nu-ți mai sunt de folos.

lasă-i să caute binele din jurul tău. să plece după un zâmbet senin, după un gest de copil. să vadă cum apar motivele de bucurie, atunci când îți dai voie să le observi.

învață-i să ierte. să arate înțelegere și acceptare chiar dacă primul gând e că te doare.

umple-i cu frumos. păstrează în ei întâmplările care te-au făcut să zâmbești, pentru ca atunci când către ceilalți privești, să le povestești dintr-o privire, despre acea frumoasă amintire.

spune-le că fiecare parte rea, ascunde una foarte bună. așa că nu-i nevoie să stea încruntați, pot mai degrabă să privească interesați.

fii sincer cu ei. nu-i pune să poarte priviri mincinoase – că se transformă în gesturi păcătoase.

păstrează-i larg deschiși, ca să poată vedea cum arată viața ta.

ai grijă de tine și cum te arăți prin privire.

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

“Femeia să aprindă zilnic candela în casă!” Dacă faci asta zilnic intri într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu!

 

Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă.

Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.

În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.

Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“

Importanta aprinderii candelei înaintea icoanelor.

Aprindem candela, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.

– În primul rând aprindem candela, deoarece credinţa noastră e lumina. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumină cu care Hristos luminează sufletele noastre.
– În al doilea rând să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela-fiindca sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
– În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru dorinţele şi gândurile noatre rele.
– În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi.
– În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru.
– În al şaselea rând, să ne dea imbold la ardere de sine. Precum undelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse todeauna voii lui Dumnezeu.
– În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, aceasta candelă lăuntrică a noastră, nu poate să se aprindă fără focul sfânt al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, traducere: Adrian Tanescu-Vlas, Vol. I, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p.38-39)

Rugăciune la aprinderea candelei

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea Ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeulului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin

Părintele Constantin Coman
“Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Ed. Bizantina.Sursa: http://ortodoxia.me/

Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi

 

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa.

Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce.

Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238
sursa: http://www.ganduridinierusalim.com/

Hristos S-a Înălțat!

O mărturisire frumoasă! 

  

Am greşit mult până să mă îndrept, dar cu fiecare căzătură am devenit mai înţelept.

Am judecat pe alţii pe nedrept, dar mi-am deschis mai tare ochii să înţeleg.

Am plâns şi-am strigat a neputinţă, dar m-am ridicat din propria-mi voinţă.

Am rătăcit prin locuri nedorite, dar m-am întors acasă cu picioarele obosite.

Am crezut că tot ce zboară se mănâncă, când de fapt eu nu crescusem încă.

Am călcat prin bălţi şi prin noroi, dar m-am spălat cu lacrimi în şuvoi.

Am ajuns departe într-un loc de vanitate plin, dar m-am întors din drum, căci îmi era străin.

M-am luptat cu gândurile-mi multe, dar m-am predat, căci inima-mi nu dorea să lupte.

Am zburat din mândrie pe culmi înalte şi abrupte, dar m-am trezit o pasăre cu aripile rupte.

M-am pierdut în ale lumii lucruri trecătoare, până-n ziua în care a început să-mi cânte…o privighetoare.

Am căutat bogăţiile acestei lumi, dar unde căutam eu era doar aur transformat în scrum.

Am încetat să mă mai plâng şi-am învăţat să mă ridic râzând,

Căci te-am găsit pe tine, Doamne, într-o fărâmă de pământ,

Într-un strop de rouă, în al păsărilor cânt

În căderea ploii şi-ntr-un suflet blând.

Îmi ridic braţele acum şi închin aceste versuri în semn de mulţumire,

Căci am scris prea mult cu litere de fum şi prea puţin cu versuri de iubire.

de Adela Moldovan
luminapentrucandeladinsuflet

Suferinţă şi desăvârşire.

 

Sunt oameni care au luat drumul bunatatii in viata, dar i-au incercat in vremea aceea atatea poveri, atatea dureri, atatea atacuri si pierderi, incat si-au spus, fie in taina, fie cu voce tare, ca Dumnezeu i-a parasit. "Am decis sa merg des la biserica si sa fac bine cat de mult pot. Ma simteam chemata catre Dumnezeu mai mult decat oricand. Intre altele, le-am dus alimente unor calugari de la un schit izolat, am dat bani si am ajutat oameni bolnavi. Dar, ca un facut, in anul acela m-am imbolnavit si eu si am suferit o operatie cu niste complicatii severe. Apoi, l-am pierdut pe tata si firma pe care o aveam a dat fa­liment", imi spune o prietena, care-a observat adeversitatea fantastica a "experientelor" ce au insotit decizia ei de a se apropia de Dumnezeu.

Parintele Arsenie Boca a dat un raspuns pentru acei oameni porniti pe calea desavarsirii si incercati, in acelasi timp, prin nenumarate si, uneori, grele intamplari; "Acesta e focul celei mai mari nevointe prin care au sa treaca cei ce ajung desavarsirea, ca Dumnezeu insusi se ascunde din fata lor si se pravalesc asupra lor puhoaie de ura, cautand cum sa-i inghita. Dar de dragostea lui Dumnezeu nimic nu-i mai desparte; nici suferinta, nici ingerii, nici viata, nici moartea, nici iadul, de care se do­ve­desc mai presus, caci desavarsirea dragostei nu mai are pe acestea ingradire si hotar. In Biserica se nasc de sus si cresc pe pamant, castigand in razboaie, oamenii mai presus de fire sau dumnezei dupa har". Ce ne spune parintele Arsenie Boca? Dupa puterea luminii tale esti incercat si poti ajunge incercat intr-o asemenea masura ca poti vedea cum Dumnezeu te-a parasit. Dar, iata ce veste minu­na­ta, ce cuvant profund ne spune pa­rin­tele; existenta marilor nevointe, a marilor atacuri in experienta vietii, clipa in care necazurile cele mai grele ne incearca este si semnul ca suntem pe drumul desavarsirii. Ce taina-i aceasta, ce mare taina! Ce bine de-ar fi inteleasa si tinuta minte, pentru ca in clipele noastre de mare durere, in momentele de pierdere, atunci cand deznadejdea si suferinta ne pot pune in genunchi si ne pot face sa credem ca Dumnezeu nu exista, sa ne amintim ca exact acelea sunt semnele care ne arata ca suntem pe drum. Sa nu abandonam calea bunatatii si calea iubirii in fata atacurilor, a urii, a pierderilor si suferintelor omenesti, ba chiar sa stim si sa vedem in ele indiciul precis al dreptei noastre calatorii catre Dumnezeu.

Daca in fata durerii nu ne pierdem sufletul, daca pierdem orice, dar nu ne pierdem pe noi insine si na­daj­duim la iesirea din labirint, fara sa ne ra­mana pe talpi zgura urii, a impot­rivirii rautacioase, a emotiilor distructive si a judecatilor noastre, suntem "mai presus de fire". Iata ca "a fi mai presus de fire" nu-i un dat, nu vine de la sine, nu-i ceva ce castigi ca la loterie sau ceva ce ti-a fost plantat in gene, iar tu nu ai decat sa iei la cu­nostinta de aceasta. A fi mai presus de fire inseamna a pastra sufletul tau in dragoste, in pofida tuturor in­cer­ca­rilor vietii si a face efort pentru asta. A intelege, a tolera, a accepta, a trece prin foc si prin sabie, printr-un raz­boi crunt, dar nu atat cu lumea, nu cu nedreptatile si suferintele ce se ivesc pe drumul tau catre de­sa­var­sire, ci cu ura, cu respingerea, cu fra­man­tarea si cu deznadejdea din tine in­suti. Firea omeneasca se lamen­tea­za. Firea omeneasca simte durerea si, pe buna dreptate, nu-i usor sa ac­cepti durerea, sa nu te opui, sa nu strigi, sa nu fii deloc manios, sa nu-ti pui intrebari si sa nu te gandesti atunci cand te simti zdrobit ca Dumnezeu te-a parasit. Cu toate acestea, iata, preoti cu mare har, se poate spune chiar sfinti, au trecut prin experienta ome­neasca a suferintei pentru a ne spu­ne ca urgia ei este semnul desa­var­sirii noastre. Cata lumina-i in tine, atata intuneric se poate napusti prin viata ta. Dar, daca stii ca-n cea mai mare disperare-i semnul celei mai mari lumini se poate sa sclipesti si se poate ca stralucirea inimii tale sa izbandeasca chiar in clipa aceea. Sa nu disperi in suferinta si sa nu crezi ca-i totul pierdut, orice ar parea pierdut, caci acela-i momentul in care lucrurile lumii se prabusesc, iar cele ale lui Dumnezeu se inalta in tine.

 

de Maria Timuc

 

 

Maica Domnului – bucuria și nădejdea noastră

"Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta. Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor"

 

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

sursa: https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/

Personal

 

Personal, pot spune ca pentru mine ziua Învierii a însemnat dintotdeauna nu numai un prilej de bucurie, ci și de reflecție. Trecând dincolo de ideea de sărbătoare pe care o simți destul de puternic, atât prin intermediul religiei, cât și cel al tradiției poporului în care te naști, crești, te dezvolți și ești educat, am simțit harul acestei zile, deseori într-un chip minunat.

Pentru că pe lângă atâtea fețe luminate de lumina din suflet, iar nu de cea din afară, am mai zărit ici-colo, câte o minune menită să deslușească existența și participarea neîndoielnică și imbatabilă a lui Dumnezeu în viața omului.

Este minunat și peste măsură de copleșitor să vezi cum din piepturile obosite de post ale unor oameni, poate răsuna cu atâta putere interioară acel „Hristos a înviat!”. Ce îi face oare pe acești oameni să se transfigureze atât de tare în noaptea Învierii? Devin atât de transfigurați, încât deseori în acele momente, mi se pare că sufletele le ies la iveala fizic din învelișurile materiale ale trupurilor.

Că atunci când zâmbesc și cântă acel imn de biruință asupra morții păcatului din ei, nu zâmbesc ei, ci Hristosul acela pe care ei il propovăduiesc prin faptă și prin cuvânt.

Tocmai de aceea, îndrăznesc să spun, și asta fără să fac aluzie la nimeni și nimic, că un om care nu are parte de astfel de Înviere, este un om trist sau un om îndeajuns de departe de bucuria cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Învierii.

Învierea te schimbă, te copleșește cu emoția ei puternică, o emoție la puterea n. Să râzi? Să zâmbești? Să nu mai fii trist? Să ierți? Să iubești? Să fii tare? Să fii biruitor asupra răului din tine? Toate deopotrivă, dar mai presus de toate: să înviezi.

Așa că: „Hristos a înviat!” tuturor celor care vor să aibă parte de El și de bucuria din noaptea Învierii.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Sărbători în Lumină, prieteni dragi. Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!

Acum, mai mult ca niciodată, avem din nou oportunitatea să simţim Iubirea, să ne curăţăm inimile, să ne purificăm, să ne eliberăm de toate resentimentele şi de toate lucrurile ce ne-au îndepărtat unii de alţii.

Avem din nou ocazia să ne reîntoarcem înăuntrul inimilor noastre şi să ne dezbrăcăm de tot ceea ce nu este al nostru, pentru a ne umple cu tot ceea ce este Dumnezeiesc şi Sfânt.

Şi îl avem pe Iisus ca model, ca model de dragoste necondiţionată.

De iertare necondiţionată, chiar şi atunci când ceilalţi încă continuă să ne rănească. Îl avem pe Iisus ca model de înălţare spirituală în care doar Dragostea, Bunătatea şi Blândeţea mai există ca şi adevăr.

Ce spunea Iisus când a fost rastingit? - "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!"

Aşadar, haideţi să iertăm şi noi. Să iertăm cu toată inima. Să ne eliberăm sufletele şi să îi eliberăm şi pe ceilalţi. Să nu mai rămânem supăraţi pe inconştienţa noastră şi a lor. Să ne deschidem inimile. Să primim şi să dăruim Lumina Sfântă şi Curată şi Sinceră, pentru totdeauna, oricui ne apare în cale şi indiferent de comportamentul acestora faţa de noi.

Să iertăm. Să acceptăm. Să iubim. Să binecuvântăm.

Haideţi să nu lăsăm să treacă aceste Sfinte Sărbători fără ca noi să preluăm adevăratele valori pe care acestea doresc să ni le transmită.

Haideţi, ca înainte de orice, să ne luăm ceva timp de meditaţie şi de rugăciune, ca în inimile noastre de acum înainte să fie restaurată armonia şi acceptarea completă, dragostea pentru toţi şi toate, credinţa nesfârşită şi pacea cea de toate zilele.

Fiinţa să ne fie plină de lumină, iar inima plină de dragoste. Şi nu doar în aceste zile, ci pentru toată viaţa.

Să păstrăm aceste valori în suflet pentru totdeauna. Să le lăsăm să ne transforme, să ne vindece şi să ne înalţe, pentru ca noi toţi să trăim în armonie şi în dragoste unii cu ceilalţi. Pentru ca fiecare dintre noi să se reîntoarcă la Dumnezeu, să primească Binecuvântarea Divină în fiecare clipă asupra sa.

Să păşească prin Viaţă cu graţie şi blândeţe.

Să fie un model de bunătate divină.

Să lase în urma lui numai pace şi bucurie.

Să fie Ceea ce Este El cu Adevărat: Cea mai Înaltă IUBIRE.

Şi, suflet drag, aminteşte-ţi întotdeauna că Iisus este viu în tine. El trăieşte în Tine. El este Una cu Tine.

Sărbători în Lumină, prieteni dragi. Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!

de Tania Tiţa

De ce nu trebuie să căutăm obsesiv fericirea

Uneori îmi imaginez capitala mondială a tristeții ca avându-și sediul în inima mea, alteori îmi închipui că am escaladat everestul fericirii, situându-mă pe acoperişul cel mai înalt al lumii, aproape de cer, dar viața, în placiditatea ei zilnică, nu are, decât rareori, amprenta celor două extreme, având, dimpotrivă, aparențele perceptibile și miresmele neînvinse ale banalității. Nimic nu îmi pare mai înduioșător decât bucuria de a a ști că dincolo de zbaterea fiecărei zile stăruie un murmur permanent al iubirii câtorva oameni, grație cărora supraviețuieşte în mine partea cea mai senină a vieții.

Am învățat să nu mai caut în mod obsesiv fericirea, văzând că, de cele mai multe ori, căutând-o cu disperare, am ratat sublimul atâtor clipe crucificate pentru totdeauna pe axa ireversibilă a timpului. Acum fac elogiul simplității și mă bucur de experiența aproape zilnică a raiului strecurat în fragilitatea anodină a clipelor de liniște și de soare. În fond, mă și întreb dacă nu cumva testăm compatibilitatea cu raiul nostru îndepărtat, dovedindu-ne apți a-i adulmeca miresmele în mundaneitatea activităților nespectaculoase ale fiecărei zile. Fără curajul de a ne asuma simplitatea, redevenind oameni obişnuiți se prea poate să atingem nemulțumirea în forma ei abosolută, având senzația de insațietate în raport cu toate activitățile pe care ni le dorim spectaculoase.

 

Iubesc simplitatea pentru că efectul colateral al ei este liniștea. Iubesc simplitatea pentru că doar în mijlocul ei mă pot adânci, ca un submarim, în apele netulburate ale bucuriei de a fi. Pentru sporul de concretețe, pentru surâsul cald al zilelor lipsite de griji, pentru tihna de a face recurs la cele mai minunate imagini ale copilăriei și pentru multe alte stări inaccesibile cuvintelor – iubesc simplitatea.

În anemia ei aparentă și în subteranele simplității ni se revelează profund seninătatea propriului chip. Este o mare virtute să îți măsori inadecvările, să îți cântărești mediocritatea și excelența, păstrându-ţi surâsul binevoitor. Atunci când faci inventarul destinului tău este bine să ai mereu în vedere că nu doar reușitele contează, ci și felul în care ți-ai asumat neîmplinirile. Aportul de seninătate pe care îl aducem în viața celorlalți, sprijinindu-i, fiindu-le un reazem de normalitate, este o altă măsură a unei vieți împlinite.

Mă bucur că prin intermediul oamenilor buni și inteligenți pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc a intrat în orizontul meu de viață forma sublimă a iubirii lui Dumnezeu. Afecțiunea majestății divine ni se arată și prin chipul nemijlocit al oamenilor exemplari care, prin simpla lor apariție, conferă destinului nostru o traiectorie demnă.

Ar fi un exercițiu terepeutic să ne obișnuim ca, în economia fiecărei zile, să facem, preț de câteva clipe, inventarul succinct al binecuvântărilor din viața noastră. Numesc binecuvântare tot ceea ce ne sporește ființa, făcând-o vrednică de iubirea prietenilor noștri şi a lui Dumnezeu.

Știu că nu putem livra surâsuri pe bandă rulantă, trăind cvasi-permanent extazul, mulțumind pe toată lumea prin modul nostru de a fi. Nu ni se cere să fim în permanență zen, dar nu cred că avem voie, în momentele noastre de răutate, să stricăm cu rea credință, echilibrul altor vieți. Ni se cere, mutual, să nu lăsăm, prin ceea ce facem, să intre răul în lume. Neîncrederea, suspiciunile, amarul și cinismul revărsate în viața altora nu pot fi niciodată însemnul bunătății. Nu cunosc o altă formă de superioritate, o altă virtute mai înaltă în scala virtuților omenești, decât bunătatea. Inteligența, așa credeam la 20 de ani, este cea mai mare calitate a omului. Acum nu mă îndoiesc nicio clipă că cea mai înaltă calitate este, pentru totdeauna, bunătatea. Omul înțelept renunță la postura eternului învingător, preferând cordialitatea și liniștea sufletească mai presus de orice.

 

de Cosmin Neidoni

catchy.ro

Fii tu! Cum eşti tu!

La mulți ani dragele mele!

Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi.

Cu fiţele tale.

Cu orgoliile tale nesuferite.

Cu răbufnirile tale de nervi.

Cu imperfecţiunile tale cu tot - cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?) cu alea cu care te lupţi neîncetat....

Cu lacrimile tale neînţelese.

Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător.

Cu încruntările tale.

Cu ciudăţeniile tale.

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi.

Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin. (Şi se retrage imediat - " ah, asta n-a fost nimic...")

Cu egoismul tău- (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el.)

Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesti. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident. Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, ce-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fitze, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu. 

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!

de Sasha Svet - autorul cărtii Floarea din asfalt
sursa: https://www.facebook.com/sasha.svet.96?fref=ts

Fiecare primăvară e bucuria unui nou început!

O primăvară plină de lumină și culoare, să aveți!

Ai fost de curând într-un parc? Ai văzut cât de puternică e forţa naturii care se simte în fiecare copăcel înmugurit, în fiecare magnolie înflorită, în fiecare ghiocel?

La fel ca şi natura, sufletul tău trece prin etape necesare sau ar trebui să treacă. Aşa cum un copac are nevoie să elibereze frunzele sale veştejite toamna pentru a veni primăvara, aşa şi tu ai nevoie să elimini tot ceea ce nu îţi mai este de folos pentru tine, orice amintire dureroasă, orice sentiment negativ; ai nevoie să ierţi şi să uiţi ca să poţi merge înainte; trebuie să laşi deoparte trecutul pentru a intra în viitor; nu poţi simţi primăvara în tine dacă te încăpăţânezi să rămâi în starea de toamnă. Ce s-ar întâmpla dacă pomii ar dori să îşi păstreze frunzele, de teama că le-ar putea pierde sau de necunoscut? Ar mai experimenta vreodată bucuria înmuguririi noilor frunze şi flori primăvara?

Alege să îţi deschizi sufletul şi să faci curăţenie interioară; dă afară tot ce nu îţi mai trebuie şi pofteşte înăuntru primăvara şi nu te înduioşa după ultimele „frunze” – amintiri veştejite pe care încă le mai ţineai presate în suflet ca într-o carte; nu folosesc nimănui, nici măcar ţie.

Autoanaliza

Pentru aceasta trebuie să priveşti însă înăuntru şi îţi trebuie poate mult curaj. Puţini dintre noi avem timp sau chef să ne autoanalizăm. Unora le este teamă pentru că se întreabă: „Oare ce voi mai găsi acolo? Ce amintiri neplăcute?”. Şi preferă să privească oriunde în altă parte decât în interior.

Nu poţi vedea însă şi nu poţi înţelege perfecţiunea luminii din tine până ce nu ai văzut cum arată întunericul, adică până ce nu ţi-ai conştientizat temerile, pentru că nu ar exista termen de comparaţie şi nu ai putea aprecia extraordinarele daruri pe care le ai.

Elimină în această primăvară absolut tot ce nu te mai reprezintă; uită-te în jurul tău, la obiecte, la oameni şi slujbă, apoi uită-te înăuntrul tău şi decide ce vrei să faci cu amintirile urâte, suferinţele, sentimentele negative ca ura, vinovăţia, teama sau resentimentele pe care le porţi cu tine de ani buni. Hotărăşte că ai dreptul la tot ce e mai bun pentru tine şi că meriţi cu adevărat să „înfloreşti” sufleteşte.

Meriţi să te iubeşti atât de mult încât să renunţi la a mai fi supărat, trist sau deprimat. Ţi se cuvine tot binele din lume şi tu eşti prima persoană care poate face acest lucru. Iubeşte-te aşa cum eşti, acceptă-te cu toate aşa-zisele tale „defecte” şi ele vor părea mult mai uşor de eliberat.

Uită-te la natură şi învaţă de la ea! Tot ceea ce tu încerci să înveţi cum să faci a fost mai întâi experimentat de natură într-un fel sau altul.

Iar data viitoare când te mai plimbi printr-un parc ia lecţii de la păsări, de la copaci şi iarbă; învaţă de la magnolii cum să te deschizi şi fii prezent în tot ceea ce ţi se întâmplă: nu mai trăi în trecut – regretând, sau în viitor – făcându-ţi griji, şi restul va veni de la sine. Şi va veni…
 

de Daniela Dumitriu

sursa: drumuricatretine

Postul şi terapia prin tăcere

 

Postul include şi o anumită atitudine lăuntrică, fiind în acest fel o sursă de sănătate şi echilibru, pe când celelalte forme de renunţare forţată la hrana sunt perturbatoare. O vorbă de duh spune că „binele face puţin zgomot şi zgomotul puţin bine“. De aceea, în post este bine să vorbim mai puţin, să ne abţinem de la certuri, intrigi, bârfe, minciuni, să controlăm “pălăvrageala” minţii şi chiar rugăciunile să le spunem în gând şi în tăcere. Abţinerea de la mâncare este postul trupului, iar tăcerea este postul minţii, al sufletului. În deplină tăcere se produce un fel de întărire a sufletului, o însănătoşire spirituală.

Călugării din mănăstiri spun că dintre toate canoanele postului, cele mai spectaculoase şi rapide efecte le are asupra sufletului tăcerea. În tăcere observăm cum mintea tinde să se liniştească, cum receptivitatea la stress devine mai mică, gândirea este mai profundă şi apare o stare de inspiraţie în care putem găsi soluţii la cele mai dificile probleme ale noastre. Concentrarea în faţa unei icoane are un efect terapeutic extraordinar.

Terapia tăcerii în perioada postului nu înseamnă o tăcere a Divinităţii ca neparticipare, ci o tăcere vie, grăitoare, activă. Cei care cred în Dumnezeu simt cum acesta lucrează prin tăcere. La adevărata tăcere mistică – formă de comunicare şi de terapie cu Dumnezeu -, se ajunge numai după pregătire de durată, care înseamnă şi post. Tăcerea mistică înlătura toate tulburările, toţi stimulii din afară şi din lăuntrul nostru, care ne tulbura, care ne deranjează. Aceste tulburări sunt obstacole în faţa comunicării cu Divinitatea.

De ce suntem stresaţi şi cu mintea plină de tot felul de gânduri? Pentru că ne lăsăm pradă stimulilor exteriori, zgomotelor care ne împiedică să ne concentrăm în tăcere. Orice vindecare spirituală se produce prin centrare. Suntem bolnavi când ne descentram, când ne pierdem centrul, când ne împrăştiem. Ca să ne vindecăm, noi creştinii, căutam concentrarea prin rugăciune sau în faţa unei icoane ca un simbol, în genunchi, în biserică.

Concentrarea aceasta în „sfânta tăcere” are un efect terapeutic extraordinar. Nu există o formă mai bună de terapie, de vindecare a bolilor trupeşti şi sufleteşti, decât în cea mai deplină tăcere, prin uniune cu Dumnezeu. Una dintre cele mai puternice rugăciuni la care se face referire adesea este “Rugăciunea Inimii” când este spusă mereu în gând şi în tăcere. Aceasta tăcere-gând mistică pătrunde în noi până în centrele de taină ale fiinţei şi ne vindeca sufleteşte.

Se mai spune că cea mai primită rugăciune se face în gând şi la miezul nopţii, când dispar toate zgomotele, toate tulburările încetează şi tăcerea este maximă. Se mai spune că atunci se deschid cerurile… Cei ce au ajuns la adevăratul sens al tăcerii, că adevărata atitudine în faţa tainelor divine, folosesc cuvintele în sensul lor fundamental, legat de Logosul Divin. Pentru ei, cuvântul este ziditor, având puterea de a lega şi dezlega…

Îndemnuri de la Sfinţi
“Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt unealta acestei lumi.” (Sfântul Isaac Şirul)

„Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează-ţi mintea limpede, inima curată, blândă şi smerită. Iată postul!“ (Sfântul Vasile cel Mare);

„Dacă postul ar cârmui viaţa noastră, atunci viaţa n-ar mai fi atât de plină de plâns şi de tristeţe. „(Sfântul Vasile cel Mare)

„Postul nu înseamnă numai să mănânci rar, ci să mănânci puţin. Adevăratul post nu constă, de altfel, numai în a domoli propriul nostru corp, ci în a renunţa la hrana în scopul de a da pâinea ta celui ce nu are.“ (Sfântul Serafim de Sarov)

sursa: https://drumuricatretine.wordpress.com/

Draga mea fiică,

 

Ți-am dat Viaţă. Viață pe care nu vreau să ți-o controlez. A da viață înseamnă a da libertate deplină. Nu-ți voi reproșa niciodată ceea ce am făcut pentru tine, fiindcă nu mi-ai cerut să fac ceva, ci am făcut totul din iubire. Atunci când dai viață unui copil, rupi din tine. Rupi o bucată din inima ta și crești un om... Apoi îl lași liber, dar tu nu mai poți fi întreg fără acea bucată de inimă, fără a avea aproape acel omuleț pe care l-ai crescut cu atâta iubire, grijă, sacrificii și trudă. Poate de aceea îți par posesivă uneori... Și știu că acum nu mă înțelegi, dar când îţi vei rupe și tu o bucată din inimă și omulețul acela născut din inima ta va umbla liber prin lume, vei înțelege chinul nopților nedormite și lacrimile care secătuiesc sufletul unei mame. Și totuși, asa e menirea unui părinte: să ofere viață, apoi să rămână singur... sperând că omulețul cel mai drag este fericit.

Ai tot dreptul să fii liberă, dar vreau să te gândești că, dacă tu mă uiți când nu ești lângă mine, eu nu reușesc să te uit. Nu vreau să-ți fiu paznic, nu vreau să-ți umbresc bucuria, te vreau fericită alături de cei cu care te simți bine, dar vreau să te gândești și la mine atunci când te distrezi – să ai mai multă grijă, să nu-mi tulburi sufletul, să nu-mi furi pacea... Fericirea ta nu trebuie să fie nefericirea mea; distracția ta, libertatea de care te bucuri nu trebuie să fie motive de îngrijorare pentru mine, ci tot fericire, fiindcă trăiesc cu tot sufletul bucuriile și împlinirile tale.

De când exiști, eu trăiesc pentru tine și prin tine... Visez visurile tale și nimic nu mă împlinește mai mult decât reușitele tale. Bucuria ta e bucuria mea, zâmbetul tău este lumina mea, iar durerea ta este sfârșitul meu.

Așadar, te rog, nu mă considera absurdă, nu mă considera posesivă, ci încearcă să îmi înțelegi îngrijorarea și temerile... Fiindcă de când exiști tu nu există pentru mine spaimă mai mare decât aceea de a te pierde, decât aceea de a te vedea nefericită, rănită, neîmplinită. E doar iubire, fiica mea, iar iubirea de mamă n-ar trebui să te sperie, nici să te deranjeze, nici să te îndepărteze...

Într-o zi vei înțelege că iubirea de mamă nu poate fi înlocuită de nimic şi de nimeni... Nici de bani, nici de bogăţie, nici de prieteni, nici de omul iubit... De nimic şi de nimeni!

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

În dialog cu tine…!

 

Nu este uşor să vorbeşti despre viaţă dacă sufletul tău nu a cunoscut încă îndoiala şi agonia, decepţia şi speranţa…

Nu este uşor să vorbeşti despre iubire dacă fiinţa ta nu a cunoscut senzaţia că te poţi dizolva, că poţi renunţa la tine doar pentru ca cealaltă persoană să fie fericită.

Nu, nu este un sacrificiu. Este o dăruire! Una foarte nobilă, pe care puţini oameni o cunosc.

Spun asta, pentru că le privesc ochii…şi ochii lor nu mint.

Noi, oamenii, am învăţat să facem asta cu uşurinţă, dar lumina din ochi nu poate fi coruptă. Ea nu-şi modifică intensitatea în urma unor promisiuni.

Lumina din ochii noştri nu poate face politică. Ea nu a fost atinsă de această maladie.

Nu este uşor să scrii şi să-ţi deschizi inima în faţa miilor de suflete care cerşesc o clipă de adevăr…

O clipă şi un cuvânt în care s-ar putea regăsi cu uşurinţă şi ele, căci de multe ori cele mai intime gânduri ale noastre nu le putem destăinui nici măcar persoanei care împarte cu noi aceeaşi bucată de plapumă în nopţile teribil de friguroase.

Uneori, în viaţă, te uluiesc lucrurile cele mai simple: un mic dejun gustos sau o simplă adiere de vânt pe pielea ta care flămânzeşte după atingere…!

Alteori, nu te simţi mişcat absolut deloc nici dacă ar fi să priveşti cel mai strălucitor diamant.

Căci aşa este misterul vieţii: de multe ori devii indiferent când ai ceea ce nu-ţi face trebuinţă, iar câteodată te schimonoseşti de durere când simţi că nu-ţi aparţine ceea ce iubeşti cu adevărat…

Nu suntem cu toţii nişte bieţi actori care joacă tot mai prost un rol pentru care ne pregătim încă de la naştere?

Dacă ai aflat răspunsul, spune-mi-l şi mie…!

Iar dacă vrei să ştii cât de mult ţi se potriveşte rolul pe care-l joci acum, du-te în faţa unei oglinzi şi priveşte-ţi lumina din ochi…

Ea nu te minte niciodată!

 

de Adrian Cutinov

sursa: http://www.desprerealitate.ro/

Mi-aş dori ca lumea să fie bună. Bună până la Dumnezeu şi înapoi!

Mi s-a spus de câteva ori că trăiesc într-o lume a mea, în sensul că eu văd unele lucruri altfel sau reacţionez altfel în faţa lor. Uneori mai bine, alteori mai rău, că doar nu ne-am născut perfecţiuni întruchipate.

Şi mi-a spus cineva cândva să scriu despre cum aş vrea eu să fie lumea mea. Nu ştiu dacă e cel mai potrivit moment, dar simt că timpul acelei postări a venit, şi, deşi iniţial am spus ...că trebuie să fiu tare liniştită pentru a o scrie, întrucât va conţine destule dulcegării, iată că realitatea nu e chiar aşa. Cred că o pot scrie şi nefiind cu capul în norişori, ci cu picioarele destul de bine ancorate pe pământ.

Aşadar...

Mi-aş dori ca lumea să fie bună. Bună până la Dumnezeu şi înapoi! Să nu mai umblăm pe stradă morocănoşi, să-i speriem pe alţii cu mutrele noastre îmbufnate, de parcă i-am mânca pe toţi. Să lăsăm ifosele deoparte şi să ajutăm pe cine are nevoie, indiferent că îl cunoaştem sau nu. Are nevoie? Bun, să trecem la treabă. Dar nu, este mai bine să mergem înainte, că doar nu suntem în situaţia celui suferind. Şi fie vorba între noi, ferească Dumnezeu să fim, că nu se ştie cum se întoarce roata.

Mi-aş dori să râdem! Să râdem cu poftă şi din suflet. Oriunde şi oricând, bine, nu în momentele când trebuie să păstrăm totuşi o decenţă, dar în rest să zâmbim în voie, că zău că doar o viaţă avem, şi dacă o trăim şi pe asta plângând şi văitându-ne, cu ce ne-am ales? 

Mi-aş dori să nu mai criticăm cât ne ţine gura, în stânga şi-n dreapta şi dacă se poate în faţă şi-n spate. Să nu mai stăm cu ochii bulbucaţi către oameni şi să-i analizăm din cap până în picioare, de parcă noi am fi nişte Dumnezei în miniatură. Pentru că omule, tu nu ai niciun drept să faci asta! Niciunul! Cine eşti tu să spui despre X-ulescu că e gras sau prea slab? Sau că are hainele nu ştiu cum? Sau că vezi dragă Doamne nu s-a asortat... Eh, nu zău? Ţineţi minte un lucru, noi n-am apărut pe planeta asta şi cu înfăţişările astea pentru că avem un moţ în frunte şi am fost făcuţi mai frunoşi decât alţii. Nu! Am apărut şi arătăm aşa cum vrea Dumnezeu, nu aşa cum îşi imaginează mintea noastră!

Mi-aş dori ca femeile să nu mai fie desconsiderate de bărbaţi doar pentru că ele nu pot face anumite lucruri, care apropo sunt destinate bărbaţilor. Şi mi-aş dori să ştim toţi ce-i ăla respect. Şi să ţinem bine minte definiţia cuvântului ăstuia, că prea mulţi l-au făcut bucăţele şi l-au aruncat la gunoi.

Şi Doamne cât mi-aş dori să nu mai existe cuvinte jignitoare! Că aşa urâte sunt şi aşa mult rău fac! Păcat că ne dăm seama prea târziu de asta. 

Mi-aş dori să nu mai fim nervoşi şi să reacţionăm ca toate cele! Să înţelegem odată că şi cu nervi, şi fără nervi, problemele tot alea sunt. Faptul că tu omule strigi şi dai cu pumnul în masă nu rezolvă nimic. NIMIC!

Mi-aş dori să nu mai existe copii maltrataţi şi animale chinuite. Ce-o fi aşa greu să priveşti în ochii unui copil şi să vezi cât frumos e acolo şi să mângâi un animal în loc să-i dai una?

Mi-aş dori să fim oameni! Dar oameni în adevăratul sens al cuvântului! Să iubim mai mult! Ştiţi câte minuni poate înfăptui iubirea? Habar n-aveţi!

Mi-aş dori totodată să avem răbdare, că şi pe asta am pierdut-o demult printre degete. 

Mi-aş dori să nu mai ţipăm unii la alţii şi să explicăm frumos, că se poate, garantez.

Mi-aş dori să fim uniţi. Să nu mai fugim unii de alţii pe criterii atât de prosteşti cum că cineva are un picior lipsă sau mai ştiu ce altceva. Şi dacă vedem că omul suferă, să alinăm cu o vorbă bună, tare mult ajută!

Mi-aş dori să nu punem pe primul loc înfăţişarea, zerourile din conturi, preţul telefonului, al maşinii şi al ceasului sau al altor brizbrizuri din astea, ci să ne uităm în altă parte, în locşorul ăla numit suflet, pe care se pare că tot mai mulţi îl dau la o parte într-o veselie.

Mi-aş dori să spunem cât putem de des Mulţumesc, Te rog, Te iubesc! Şi să îmbrăţişăm! Mult! Foarte mult!

Şi mi-aş dori să citim! Orice ne place, nu ce citesc alţii, ceva pe gustul nostru, care să ne atragă atenţia. Ştiţi cât de minunat e sentimentul când citeşti o carte şi te regăseşti în ce scrie acolo? Nu există "Mie nu-mi place să citesc". Ba îţi place! Garantez că-ţi place, fiecărui om îi place să citească, dar nu fiecare om a dat peste cărţile potrivite. 

Mi-aş dori să ascultăm! Sunt poveşti de viaţă incredibile pe care le putem descoperi dacă suntem atenţi şi nu mergem privind în pământ.

Mi-aş dori să fim demni de încredere, ca atunci când cineva ne mărturiseşte ceva, să nu dăm fuga să ducem mai departe vorba.

Mi-aş dori să nu invidiem! Vai ce bine ar fi dacă n-am invidia!

Mi-aş dori să fim mândri de noi! Să ne iubim şi să ne acceptăm!

Mi-aş dori toate astea şi poate chiar mai multe. Şi nu, nu e nimic siropos, pentru că totul este posibil dacă se vrea şi se începe puţin câte puţin. Picătură cu picătură se umple oceanul, corect?

Vă provoc: Voi ce v-aţi dori? Aştept în comentarii. 

P.S: Mulţumesc că aţi citit ditamai textul!

Georgiana R. - O lume a mea care poate deveni a noastră!

Pasaje din viaţă

Fericiți sau triști, îndrăgostiți sau indiferenți

Când am trecut prin târg, am auzit că, la sfârșit de an, este vremea bilanțurilor și a planurilor de viitor. Se cântărește cu mare grijă tot ceea ce (ni) s-a întâmplat, bun și rău, se pun toate în balanță și se informează populația (sau doar rudele și prietenii, după caz) despre rezultatul obținut.

După care, cu aceeași responsabilitate, se vor face anunțuri publice despre ce își propune fiecare pentru Noul An. Se știe deja – e anul în care vom fi cu toții mai buni, mai frumoși, mai deștepți, mai înalți. Și, eventual, mai bogați. Dacă avem norocul să ne prindă miezul nopții cu niște bani în buzunar.

Și toate acestea se-ntâmplă pe fondul unei agitații nebune pentru că, nu-i așa?, e „noaptea dintre ani”, trebuie să ne distrăm, să avem pe masă tot felul de „mâncărici”, să aflăm ce vor face Gigel și Maricica de Revelion sau dacă Mitică a plecat în „țări de soare pline” – nu de alta, dar, dacă e ceva de invidiat, s-o știm și noi.

Dincolo de ironii și glume, este o perioadă dificilă. Poate nu în sine, ci prin ceea ce proiectăm asupra ei, prin așteptările pe care le avem, mai mult decât în oricare zi din an.
Când eram tristă din diferite (sau aceleași) motive în perioada dintre Crăciun și Revelion, mama nu înceta să-mi spună „tu poți să ai Revelionul tău în oricare altă zi din an – de ce te cramponezi de ăsta, cel al altora?” Și târziu am priceput că avea perfectă dreptate. Și câte „revelioane” frumoase aveam de-a lungul unui an… Când oamenii erau gri sau cuprinși de banalitate. Iar eu, într-o lume de poveste.

De ce trebuie să facem bilanțuri pe 31 decembrie? De ce trebuie exact atunci să ne propunem totul? De ce „tragem” de noi nejustificat, în momente stabilite de alții?
De cele mai multe ori, am impresia că ne dorim permanent într-o cursă de 100 m garduri. Iar la 31 decembrie e linia de finish. Și totuși…

Nu știu câți dintre cititorii mei au făcut sau vor face bilanțuri ale anului ce se termină. Nici câți își propun lucruri mai mult sau mai puțin posibile pentru 2017. În același timp, nu știu nici câți vor dansa alături de prieteni sau iubiți în noaptea de Revelion și câți vor suspina singuri, acasă; câți vor fi cu persoana potrivită (și dorită) și câți vor face frumos pentru ca imaginea să fie salvată; câți vor râde și câți vor plânge la miezul nopții.
Și, mai ales, nu vreau să știu cum a fost anul 2016. Sau cum va fi 2017. Și nu-mi propun nimic. Cel puțin, nu acum. Ce rost ar avea?! Pot s-o fac altă dată, în fiecare zi sau niciodată.
Poate și aceasta e o definiție a libertății – să nu faci ceea ce trebuie, după regulile nescrise, dar dure, ale oamenilor din jur. Să nu te intereseze ce cred ceilalți despre tine. Să știi să fii cu tine, analizând când vrei tu ce îți face bine și ce nu, ce îți propui (sau nu) pentru viitor.
Să te gândești că legea (unică?) pe care trebuie s-o respecți este, nu degeaba, cea impusă medicilor: Primum non nocere… În primul rând, să nu faci rău. În rest – lumea e a ta. Și a gândurilor tale. A libertății pe care TU o alegi.

*

Zilele trecute am auzit o nouă formulă de a face urări – „Revelion fericit!”. Mi s-a părut hilară, falsă și fără nicio semnificație, de fapt.

Pentru că multă lume așteaptă, însă, niște urări în prag de început de an, o să mă străduiesc să fac și eu una. Poate nu cea sperată, dar, vă asigur, una sinceră.
Vă doresc să reușiți să fiți voi înșivă în anul care vine! În fiecare zi. Fericiți sau triști, bogați sau săraci, calzi sau rezervați, îndrăgostiți sau indiferenți.
La mulți ani!

de  Odilia Roşianu

sursa: http://www.literaturadeazi.ro/