Mi-e dor de primăvară. Mi-e dor de mine!

Mi-e dor de mine, aşa cum ştiu că pot să fiu primăvara. Mi-e dor să renasc, să înfloresc, să fiu cea mai bună variantă a mea.

Mi-e dor să mă trezesc la viaţă, să ies din bârlogul casei mele, după o lungă hibernare, şi să fiu luată prin surprindere de parfumul discret al pomilor înfloriţi. Mi-e dor de valsul petalelor de cireş ce se desprind alene din corolă, sub adierea blândă a vântului.

Mi-e dor de culoare, de pastelurile graţioaselor flori din grădina mea.

Mi-e dor să mă înveşmântez cu razele delicate ale soarelului şi să mă dezbrac de gerul aspru al iernii.

Mi-e dor de tril şi de zumzet, mi-e dor de cântecul voios al primăverii. Mi-e dor de şoaptele pârâului ce se grăbeşte să dea la o parte crusta rece a iernii.

Mi-e dor de verdele crud al ierbii ce se revarsă dintr-odată peste munţi şi peste văi, izgonind timida zăpadă a ultimelor zile de iarnă.

Mi-e dor să-mi las sufletul să se dezgheţe şi să dau jos, rând pe rând, ca pe nişte cojoace incomode şi inutile, plictisul, apatia, pasivitatea, ce mă caracterizează iarna.

Mi-e dor să am un chef nebun de viaţă. Mi-e dor de mine şi de tine, primăvară!

sursa: http://dani.revistatango.ro/

Vă doresc să reușiți să fiți voi înșivă în anul care vine! În fiecare zi!

Fericiți sau triști, îndrăgostiți sau indiferenți?

Când am trecut prin târg, am auzit că, la sfârșit de an, este vremea bilanțurilor și a planurilor de viitor. Se cântărește cu mare grijă tot ceea ce (ni) s-a întâmplat, bun și rău, se pun toate în balanță și se informează populația (sau doar rudele și prietenii, după caz) despre rezultatul obținut.

După care, cu aceeași responsabilitate, se vor face anunțuri publice despre ce își propune fiecare pentru Noul An. Se știe deja – e anul în care vom fi cu toții mai buni, mai frumoși, mai deștepți, mai înalți. Și, eventual, mai bogați. Dacă avem norocul să ne prindă miezul nopții cu niște bani în buzunar.

Și toate acestea se-ntâmplă pe fondul unei agitații nebune pentru că, nu-i așa?, e „noaptea dintre ani”, trebuie să ne distrăm, să avem pe masă tot felul de „mâncărici”, să aflăm ce vor face Gigel și Maricica de Revelion sau dacă Mitică a plecat în „țări de soare pline” – nu de alta, dar, dacă e ceva de invidiat, s-o știm și noi.

Dincolo de ironii și glume, este o perioadă dificilă. Poate nu în sine, ci prin ceea ce proiectăm asupra ei, prin așteptările pe care le avem, mai mult decât în oricare zi din an.

Când eram tristă din diferite (sau aceleași) motive în perioada dintre Crăciun și Revelion, mama nu înceta să-mi spună „tu poți să ai Revelionul tău în oricare altă zi din an – de ce te cramponezi de ăsta, cel al altora?” Târziu am priceput că avea perfectă dreptate. Și câte „revelioane” frumoase aveam de-a lungul unui an… Când oamenii erau gri sau cuprinși de banalitate. Iar eu, într-o lume de poveste.

De ce trebuie să facem bilanțuri pe 31 decembrie? De ce trebuie exact atunci să ne propunem totul? De ce „tragem” de noi nejustificat, în momente stabilite de alții?

De cele mai multe ori, am impresia că ne dorim permanent într-o cursă de 100 m garduri. Iar la 31 decembrie e linia de finish. Și totuși…

Nu știu câți dintre cititorii mei au făcut sau vor face bilanțuri ale anului ce se termină. Nici câți își propun lucruri mai mult sau mai puțin posibile pentru anul care vine. În același timp, nu știu nici câți vor dansa alături de prieteni sau iubiți în noaptea de Revelion și câți vor suspina singuri, acasă; câți vor fi cu persoana potrivită (și dorită) și câți vor face frumos pentru ca imaginea să fie salvată; câți vor râde și câți vor plânge la miezul nopții.

Și, mai ales, nu vreau să știu cum a fost anul care se termină. Sau cum va fi cel care începe. Și nu-mi propun nimic. Cel puțin, nu acum. Ce rost ar avea?! Pot s-o fac altă dată, în fiecare zi sau niciodată.

Poate și aceasta e o definiție a libertății – să nu faci ceea ce trebuie, după regulile nescrise, dar dure, ale oamenilor din jur. Să nu te intereseze ce cred ceilalți despre tine. Să știi să fii cu tine, analizând când vrei tu ce îți face bine și ce nu, ce îți propui (sau nu) pentru viitor.

Să te gândești că legea (unică?) pe care trebuie s-o respecți este, nu degeaba, cea impusă medicilor: Primum non nocere… În primul rând, să nu faci rău. În rest – lumea e a ta. Și a gândurilor tale. A libertății pe care TU o alegi.

*

Zilele trecute am auzit o nouă formulă de a face urări – „Revelion fericit!”. Mi s-a părut hilară, falsă și fără nicio semnificație, de fapt. Pentru că multă lume așteaptă însă niște urări la început de an, o să mă străduiesc să fac și eu una. Poate nu cea sperată, dar, vă asigur, una sinceră.

Vă doresc să reușiți să fiți voi înșivă în anul care vine! În fiecare zi. Fericiți sau triști, bogați sau săraci, calzi sau rezervați, îndrăgostiți sau indiferenți.

La mulți ani!

de Odilia Rosianu

sursa: https://www.literaturadeazi.ro/

Frumosul nu se înțelege: se simte!

 

Dacă ai un suflet frumos, nu îl ține ascuns sub măști mediocre si incomode celor care vor să te privească. Ține-l la vedere! Afișează-te cu el! Să vadă lumea frumosul și, încercând să îl înțeleagă pe deplin, să rămână uimită.

 

Frumosul nu se înțelege: se simte!

 

Că după aceea, vor veni mulți viteji apăruți de nu știu unde, și vor încerca să îți umble hai hui prin suflet, unii să îl pipăie, alții să ți-l împrumute pentru câteva ocazii de impresie artistică, iar cei mai mulți dintre ei să îi afle cusurile si dedesubturile, pentru a-l putea mânji și denigra cu noroiul părerilor lor închipuite, e un lucru necesar si perfect normal. Așa se validează frumusețea. Prin urâțenia celor care o denigrează.

 

Tu ține-l la vedere, astfel încât soarele vieții să ți-l încălzească si să ți-l lumineze. Lasă-l să fie frumos în totalitate și nu doar parțial. Pentru toată lumea, nu numai pentru tine.

 

Frumusețea mustră neghiobia și prostia ochilor care o privesc urât. Cine nu îți simte frumusețea, nu are cum să îți înțeleagă viața, caracterul, educația și limitele, dar mai ales, potențialul.

 

Așa că, dacă ai un suflet frumos și bun, nu îl ține numai pentru tine! Dacă este cu adevărat frumos, atunci va fi în stare să primească pe toată lumea. Pe cei buni, pentru a-l admira și pe cei răi, pentru a-l denigra.

 

de Portretul Sufletului

Mesajul Juliei Roberts: Perfecțiunea este o boală a națiunii.

Azi, am pus o poză fără machiaj. Știu că am riduri, dar vreau să mă vedeți dincolo de asta.

“Perfecțiunea este o boală a națiunii. Ne acoperim fața cu tone de farduri. Ne injectam botox și ne înfometăm ca să avem formele perfecte. Încercam să ne reparam, însă nu poți sa repari ceea ce nu vezi. Sufletul este cel care are nevoie de operație estetică. Este timpul să luam atitudine”, a scris Julia Roberts.

Aceasta a adăugat: „Cum să te aștepți să te iubească cineva dacă tu nu te iubești? Trebuie sa fii fericit cu tine. Nu contează cum arăți pe dinafara, ci contează cum ești pe dinauntru. Azi, am pus o poză fără machiaj. Știu că am riduri, dar vreau să mă vedeți dincolo de asta. Vreau să ma accept așa cum sunt în realitate și vreau și voi să faceți la fel, vreau să vă acceptați așa cum sunteți, să vă iubiți așa cum sunteți”.

Bucurați-vă...

 

Bucurați-vă de viață!

Bucurați-vă de lucruri simple!

 

Bucurați-vă de tăceri!

 

Bucurați-vă de pace!

 

Bucurați-vă de frumos!

Bucurați-vă în Dumnezeu!

La mulți și binecuvântați ani tuturor celor care poartă numele sfânt!

Cu iubire și lumină,
Daniela.

Toată lumea gândește că știe ce înseamnă să fii fericit. Dar nu tot ce se gândește si ce se spune despre fericire este întru totul corect și exact.

 

Ce este fericirea permanentă?

Omul consideră că fericirea nu se poate permanentiza! El consideră că fericirea este de moment, pentru câteva minute, pentru câteva ore sau pentru câteva zile, dar nu este permanentă. Dar de ce zice atunci: Sunt fericit? Pentru că nu știe ce este fericirea! Realitatea este următoarea: dacă nu-i permanentă, nu este fericire. Astfel, de cum vei avea o senzație ce îți permie să te bucuri un pic, să te destinzi un pic, să te simți mai bine…consideri că ești fericit, deși nu ai o idee clară a ceea ce înseamnă fericirea?! Și dacă nu știi ce înseamnă fericirea, de unde știi că ești fericit? Doar pentru că așa îți place ție să crezi?
Da, da: confunzi fericirea cu o senzație.

Fericirea este acea stare de conștiință, în care cunoști acel echilibru – moral, emoțional, spiritual – pe care nimeni și nimic nu-l tulbură, nu-l umbrește și nu-l perturbă. Asta nu poate dura un moment; ceea ce este mai important este faptul că fericirea este o stare de echilibru între toate elementele ființei umane: între gândire, emoții, voință, conștiință și corpul fizic.
Fericirea este o stare de conștiință. Este o stare a conștiinței pe care o poți provoca prin educație.

Să îți dau un exemplu. Au fost oameni în viața mea care mă iubeau și erau absolut convinși de această realitate. Eu, însă, nu eram atât de convins: voiam să văd cât timp va dura. Și n-a durat… Ba, mai mult chiar, adesea emoțiile pozitive s-au schimbat în contrariul lor: indiferență sau emoții negative. De ce? Pentru că oamenii nu știu cum se transformă lucrurile dintr-unul într-altul. Eu, însă, am studiat toate acestea. Atunci când cineva este foarte entuziast, și-mi arată că este gata să facă lucruri formidabile, eu reflectez. Cred, bineînțeles: pentru moment, pentru un anumit timp, da. Dar pentru mine ceea ce contează este să fie durabil. Ei bine, sunt oameni care nu se manifestă și nu epatează cu pozitivismul lor, dar la ei se găsește o dragoste care durează toată viața. Si iată cum, după aceea, eu sunt absolut convins. Pentru că este durabil. Acesta este criteriul.

Subiectivismul face ravagii…

Oamenii nu prea se cunosc aceste lucruri, pentru că oamenii nu au un criteriu. Așa se face că oamenii se pot înșela. Spre exemplu, un băiat este îndrăgostit de o fată. Ei bine, el îi vorbește și îi scrie entuziast, îi prezintă lucrurile cum că toată viata și în eternitate o va iubi etc. Iar biata fată, neavând criterii, îl crede și îl urmează. Dar, la un moment relația sucombă, căci el începe să se poarte urât. Și atunci se separă, se despart… De ce ? Pentru că nu au găsit criterii, legate de formele pe care le poate lua o relație, în lumea subiectivă.
Omul subiectiv nu are viziune de ansamblu, de aceea se înșeală fără încetare. Ar fi avut nevoie să învețe anumite lucruri, care-i lipsesc: ce înseamnă o relație, cum gândește un bărbat, cum gândește o femeie, cum se comunică. Dar micile plăceri, sunt mai importante, pentru omul subiectiv. În vreme ce educația, a, nu!, asta nu: este obositor, este plictisitor, este…

Si-acum, poți vedea aceasta în toate domeniile? Dar în toate domeniile! Această viziune este foarte importantă, pentru că ea joacă un rol în menținerea fericirii tale: te poate duce, în timp, la paradigme mult mai îndepărtate și mai dificil de înțeles, pentru ceilalți, dar nu și pentru tine.

Cei care iubesc, au o afinitate cu toți cei care iubesc; oamenii pozitivi au o afinitate pentru oamenii pozitivi. La fel se întâmplă în toate.

Fericirea înseamnă afinitate. Ce este afinitatea? Afinitatea este a trăi un unison: de a face schimburi, de a înțelege, de a se uni, de a se amesteca. Adică: de a vibra împreună, de a avea atracție spre a putea fi împreună.

 

sursa: facebook

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei.

"Nu poti compara soarele cu luna"

 

Nu știu de ce unii oameni mă iubesc atât de mult. Nu am găsit un răspuns concret la această frământare. Singurul lucru concret pe care îl știu este că, în momentele mele de cumpănă ale vieții, dragostea acestor oameni mi-a fost deopotrivă acoperământ de necazuri, sânul lui Dumnezeu în care nu mă mai putea atinge nimeni și nimic, hrană pentru sufletul meu hăituit și sprijin tare.

Oameni care m-au iubit pur și simplu, ca făcând parte din firescul naturii lor umane, fără să îmi pună întrebări sau, mai rău de atât, să îmi scoată ochii pentru vreo greșeală a mea plătită scump de ei.

Au apărut ca niște anonimi în întunericul vieții mele, purtând fiecare în spatele sufletului său, pe lângă durere, lumină binefăcătoare și atottămăduitoare de toate rănile pe care alți oameni, în drumul lor spre eternitate, ți le plasează ție pe motivul faptului că tu poți și, har Domnului(!), ai de unde.

Când m-am legat strâns de acești oameni minunați, au început unul câte unul, să dispară în anonimatul din care veniseră, nu pentru că dragostea mea îi obosise, ci pentru că ei îl iubeau mai mult pe Dumnezeu decât pe mine, iar eu, cu toate că îi iubeam nespus, le aduceam neliniște.

Atunci, atât de la ei cât și de la alții asemenea lor, am învățat marea lecție a iubirii: să iubești omul, dar să nu îți pui nădejdea în el, ci în Dumnezeu.

Mi-a fost extraordinar de greu să cred că iubind astfel, nu fac decât să greșesc. Față de Dumnezeu, față de mine și față de ei. Dar este adevărat. Greșesc iubind așa.

Când îți pui nădejdea într-un om, devii posesiv, faci comparații, vezi distorsionat lucrurile și îți pervertești credința într-un "adevăr" care depinde de relația ta cu tine însuți și cu Dumnezeu printr-un simplu om, pe când lucrurile ar trebui să stea altfel: credința ta să fie o realitate construită pe relația dintre tine cu tine însuți, cu aproapele tău, ambele având ca scop uniunea ta cu Dumnezeu, uniune care să nu depindă de oameni, ci de tine. De felul tău de a privi si a trăi viața.

Oamenii pe care îi iubești nu au termen de comparație decât propria lor viață, iar nu a altora. Dar ca să gândești astfel, nu trebuie să îți pui nădejdea în ei. 

Cum nu poti compara soarele cu luna, tocmai pentru faptul că fiecare e altceva, la fel și oamenii. Nu ne punem nădejdea în căldura soarelui sau în lumina blândă a lunii, ci în Cel Care Le-a creat.

Cu toate că am greșit enorm de mult procedând astfel, adică încrezându-mă în totalitate în ființa și darurile unui om care mă îndrăgea, observ că și astăzi sunt o mulțime de oameni care mă iubesc, deși nu am făcut absolut niciun efort sau jertfă ca să merit acest lucru.

Și a nu știu câta oară, mă întreb mirat "De ce?"

 

sursa: #portretulsufletuluimeu

„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.”

Sunt momente în care, cu toate că ai tot ceea ce ţi-ai putea dori şi cu toate că eşti conştient că ai multe motive pentru a fi fericit, totuşi simţi că îţi lipseşte ceva. Simţi că nimic din tot ceea ce ai nu te împlineşte şi că ai nevoie de mai mult sau de... altceva.

Mi s-a întâmplat și mie să simt că îmi lipseşte ceva şi am crezut că doar trec printr-o criză existenţială, dar nu a fost aşa.

M-am lăsat dominată de propriile ambiţii, uneori i-am lăsat pe alţii să îmi organizeze timpul şi m-am dedicat prea mult unor lucruri pe care le credeam importante, uitând să mă mai bucur de viaţă şi să mai fiu fericită... 

Cred că am uitat să trăiesc... fiindcă toată alergătura asta pentru a rezolva lucruri şi pentru a-i mulţumi pe oameni, tot traiul acesta planificat nu înseamnă viaţă. Iar mie îmi era dor de viaţă! Îmi lipseau lucruri aparent nesemnificative, lucruri banale, dar care mă făceau fericită. Îmi era dor să mă plimb desculţă pe iarba udă de rouă, să adorm afară într-o pădure, să simt mângâierile vântului şi să aud muzica naturii. Îmi era dor să culeg flori, să mă plimb prin ploaie, să uit, măcar pentru o zi, de tot ceea ce trebuia să fac şi să fac doar ceea ce îmi făcea plăcere. Îmi era dor să nu mai aud zgomotele lumii... Îmi era dor de câteva clipe de singurătate, în care să pot gândi în linişte, în care să îmi fac ordine prin încăperile sufletului...

Îmi era dor de iubiri curate și necondiţionate, de cuvinte sincere și calde, de apropieri pline de dragoste...

Îmi era dor de plimbările lungi din dimineţile în care lumea abia se trezea, dimineţi care mă găseau pe străzile mici şi pustii din centrul oraşului... pe acolo pe unde, trecând aveam impresia că auzeam paşii, vocile şi râsetele acelora care, în trecut, mă însoţeau...

Şi îmi era dor de locul meu unde îmi plăcea să vorbesc cu Dumnezeu cu voce tare, acel loc în care am mereu impresia că El îmi răspunde, că îmi şterge lacrimile, că mă mângâie cu o rază de soare şi că mă îmbrăţişează cu o adiere uşoară de vânt...

Îmi era dor de viaţă. Îmi era dor de mine.

Fragment din cartea Insomnii

de Irina Binder

Iubirea începe cu tine!

 

Imaginează-ți că te trezești de dimineață, te duci în fața oglinzii și spui: sunt o persoană nasoală, nimeni nu mă place, nu sunt bun/ă de nimic, nu pot să fac nimic, n-am nicio șansă!

Ce se întâmplă? Pe de-o parte, îți vine să spargi oglinda, pe de alta… ieși din casă fără niciun obiectiv. Asta dacă mai ai chef să ieși.

Acum, imaginează-ți același exercițiu, însă schimbă limbajul pe care îl folosești. Stai în fața oglinzii și spui: sunt o persoană extraordinară, oamenii mă plac, ador ceea ce fac, fac totul cu încredere și optimism, lumea este plină de oportunități.
Ce se întâmplă? Nu numai că zâmbești în oglindă, însă când ieși din casă, chiar te porți ca o persoană dornică să profite de toate oportunitățile care i se oferă.

Ce diferă între primul exercițiu și al doilea? Stima de sine! Nivelul ei. În funcție de acest nivel, obișnuim să folosim un anumit tip de limbaj.

Ce înseamnă stimă de sine? Ce crezi tu despre tine! Fix asta faci atunci când te afli în fața oglinzii – te analizezi!

De ce să faci asta?

După cum ați văzut mai sus, atunci când stima de sine este jos, când nu ai încredere în tine, tot ceea ce se întâmplă în jur este negru sau gri. Nu funcționează! Pentru tine! Și totuși, ieși din casă, deh, trebuie… și vezi că pentru alții funcționează altfel lucrurile. Ce faci? Te frustrezi! Nu înțelegi! Începi să fii invidios/oasă, să îi acoperi cu tot felul de presupuneri care îi devalorizează. Au ei vreo vină? Nu!

Oamenii ăia pur și simplu văd altfel lucrurile. Când se uită în oglindă, mai degrabă folosesc al doilea exemplu. Și se bucură de viață. Este o chestiune ce ține atât de educație, cât și de auto-educație, de mult trâmbițata dezvoltare personală.

Poți să schimbi starea asta negativă în care te afli? Poți! Cum? Simplu – te uiți în oglindă și te întrebi: la ce sunt eu bun/ă? Și identifici măcar o zonă în care poți performa bine. Apoi te întrebi: sunt o persoană de calitate? În funcție de răspuns, încerci să argumentezi: de ce? Și uite așa începi să-ți descoperi calitățile. Pas cu pas!

Atenție! E foarte important ca atunci când faci exercițiile astea să fii curios/oasă!

Gândește-te așa: fiecare cuvânt sau gând nașpa te deposedează de energie!
Fiecare cuvânt sau gând pozitiv te încarcă cu energie și dorință!

Astea nu sunt vrăjeli, ci lucruri studiate. Iar dacă te gândești la cum te simți tu când experimentezi aceste stări, îți vei da seama că ai experimentat asta pe pielea ta de mai multe ori.

Dacă vrei să o ai o viață frumoasă, o viață împlinită, trebuie ca în primul rând să fii cel mai bun prieten al tău! Trebuie să fii în armonie cu tine! Altfel chiar nu se poate!

Este imposibil ca la interior să fii vraiște, iar la exterior totul să meargă brici. Imposibil!

Din păcate, marea noastră problemă este că așteptăm ca alți oameni să ne facă să ne simțim bine. Părinții, profesorii, prietenii, partenerii de viață… mai puțin noi.

Aici este marea greșeală. Căutăm împlinirea în afară, când ea ar trebui să vină dinăuntru. În mod normal, tu trebuie să fii capabil/ă să te simți bine. Dacă reușești asta… nu ai nevoie să mai apelezi la alții, iar ei se vor bucura pentru că scapă de presiunea pe care ai fi pus-o pe umerii lor. Astfel, ei se transformă în parteneri, colegi, prieteni și nu în prestatori de servicii.

Drept urmare, ia încearcă tu ca în fiecare dimineață să te uiți în oglindă și să spui: îmi place de mine pentru că. Fă asta chiar dacă ți se pare complicat. Nu există să nu fie măcar o zonă de care să nu-ți placă. Ia-o, încearcă să o dezvolți, ieși în lume cu energia pe care ți-o oferă aprecierea și vezi ce se întâmplă.

În mod normal, modul în care te raportezi la tine îi influențează și pe ceilalți. Crede-mă, am experimentat lucrurile astea. În perioada în care eram încruntat și aveam o părere proastă despre mine, nimeni nu îndrăznea să se apropie. Acum, când sunt deschis și zâmbesc mult, toată lumea vrea să vorbim.

Ține minte: modul în care tu reușești să te placi influențează tot ce se întâmplă în jurul tău, nu invers!

Fericirea și împlinirea nu vin de la sine, ci printr-un set-up mental atent construit. Și în timp… Așa că nu te grăbi și începi schimbarea!

Iubirea chiar începe cu tine!

de Andrei Vulpescu
sursa: http://www.vulpescu.eu/

Cei mai frumoşi oameni sunt cei care îşi dau voie să fie şi Sensibili… să fie Vulnerabili…

Nu e umilitor şi nici ruşinos să-ţi exprimi sentimentele – să-ţi arăţi iubirea, să-ţi exprimi grija faţă de cei dragi, să le arăţi că îţi pasă şi că le vrei binele şi fericirea. Să exprimi exact ceea ce simţi faţă de oamenii dragi sufletului tău, este un act de CURAJ şi de tărie de caracter şi nicidecum de umilinţă.

Doar cei Egotici, plini de ORGOLII, cei slabi de caracter, cauta să-şi ascundă sentimentele. Unii, din teamă de a nu fi răniţi mai bine ascund ceea ce simt cu adevărat decat sa exprime. Alţii, cei care nu au cu adevărat încredere în ei, se umplu de ORGOLII prosteşti şi fac pe “grozavii” arătându-se reci, indiferenţi si nepăsători faţă de cei dragi lor.

De multe ori, se întâmplă ca cei dragi ţie să nu-ţi răspundă cu aceeaşi monedă sentimentelor tale, dar să te prefaci rece şi indiferent, să te prefaci că nici ţie nu-ţi pasă, nu va face altceva decât să strângă în tine foarte muuulta frustrare rezultată în urma reprimării sentimentelor tale.

Nu e ruşinos să-ţi exprimi sentimentele, e chiar eliberator să o faci. Iar atunci când celălalt nu îţi răspunde pozitiv, la un moment dat, când simţi că nu mai are rost să îi arăţi sentimentele tale unui om care nu ţi le apreciază, poţi să renunţi şi să îţi vezi de viaţa ta mai departe. Dar măcar eşti cu sufletul împăcat că ai spus şi ai arătat exact ceea ce ai simţit, ai fost sincer cu celălalt şi cu TINE însuţi, ai luptat până la capăt, şi acum poţi pleca împăcat, iar povara reprimării sentimentelor tale nu te va afecta şi în viitor…

Să fii VULNERABIL e un act de CURAJ şi nu de umilinţă…

Iubirea faţă de oamenii dragi nouă, ne dezgheaţă sufletul mult prea îngheţat de atâtea experienţe dureoroase trăite în trecut şi ne face să devenim din nou sensibili, să SIMŢIM din nou, iar asta e un lucru bun. E îngrozitor să ai inima împietrită, să te simţi gol, să nu mai simţi nimic…

Tocmai de aceea, dă-ţi voie să SIMŢI, să iubeşti sincer, să-ţi dezgheţi sufletul şi să ai curajul să spui şi să arăţi ce simţi. Sentimentele tale NU sunt ceva ruşinos şi umil, sunt ceva NOBIL, divin, sunt ceva ce te face să fii UMAN…

Sentimentele noastre sunt daruri de la Dumnezeu. Ele ne fac să fim umani, iar cei cu suflete frumoase şi calde, întotdeauna vor aprecia faptul că îţi exprimi sentimentele, că le spui şi le arăţi ceea ce simţi si NU vor rade de tine. Doar cei cu sufletele de piatră nu vor aprecia sentimentele tale nobile şi ţi le vor călca în picioare, dar aceştia chiar NU merită atenţia ta…

Oamenii care se iubesc pe sine şi au încredere în sine, întotdeauna exprima deschis ceea ce SIMT, neconsiderându-şi sentimentele ceva ruşinos, ci, ceva nobil. Cei Egotici, plini de orgolii prosteşti, vor face întotdeauna pe grozavii şi se vor arăta reci şi indiferenţi, vor vrea să pară oameni “puternici” fără sentimente şi sensibilităţi…

Dar cei mai frumoşi oameni sunt cei SENSIBILI sufleteşte, cei VULNERABILI..
Tu cum eşti? Ai curajul să-ţi exprimi sentimentele sincere, sau eşti un Egotic care mai tot timpul se umple de Orgolii prosteşti?”

Fragment din Cartea „Multumesc ca te iubesc”

sursa: https://cameliaserban.ro/

Trăim într-o lume în care toți își dau seama dacă ai slăbit sau dacă te-ai îngrășat, dar niciunul dacă ești trist!

Uneori cea mai bună decizie este să faci liniște în interior. Nu mai știm să ne bucurăm de tăcere. Eu cu mine și cu Doamne… Acesta e începutul. Să pot să stau în tăcere, fără să am nevoie de fundal sonor ca să nu mă simt singur, trist. Nu ai nevoie să îți duci inima și mintea departe pentru a fi bine. Coboară în inimă și fii blând cu tine, fii delicat cu ce găsești acolo și întoarce-te ori de câte ori simți nevoia. Ai fugit destul de tine ca să te întâlnești cu tine! Când te doare, spune-I lui Doamne!

Statisticile arată că există tot mai multă depresie, deznădejde, tristeţe. Ce este de făcut?

Dincolo de diagnostic este o poveste de viață. Cine ascultă povestea până la capăt? Rănirea gravă și repetată a celor 6 nevoi de bază (siguranță, conexiunea cu ceilalți, autonomie, stimă de sine, autoexprimare, limite realiste) ne face ca să devenim vulnerabili. Adeseori suntem atrași de persoane care sunt reci cu noi, ori punem nevoile celorlalți pe primul loc, așa încât uităm să ne dăm seama că avem și noi nevoi nehrănite. Trăim din firmituri și dezvoltăm codependențe emoționale. Se pune praf pe suflete când uităm de zâmbete. Cred că e imposibil să nu fim frumoși când suntem fericiți. Am uitat să ne bucurăm. Trăim pe pilot automat și nu suntem conectați în Aici și Acum. E nevoie să acceptăm că în viață ne vom îndepărta de oamenii cu care am avut relații speciale la un moment dat, pe care i-am pus pe piedestal. Oricât de mult doare. Să înțelegem că atunci când cineva nu îți influențează viața în mod sănătos e nevoie să-l lași să plece. Ne agățăm de celălalt și cerșim iubire, atenție, prezență, afecțiune când nu mai există cale de întors, poate, demult. Și suferim ciocănind la uși închise. De exemplu, una dintre temnițele interioare în care oamenii trăiesc este teama de ceea ce cred alții despre ei.

Să nu uităm că de la magazin nu putem cumpăra iubire, prietenie, fericire, respect sau timp.

Extras din interviul cu pr. ierom. Hrisostom Filipescu

Nu renunţa niciodată să cauţi omul care să te iubească şi pe care să-l iubești cu adevărat…

 

„În iubire e nevoie să „lupţi” pentru omul mult prea drag sufletului tău, dar doar atunci când şi el „luptă” pentru tine. În iubire e nevoie de Doi „luptători”… şi astfel „victoria” este garantată!

Putem iubi cu tot sufletul nostru, dar niciodată nu putem determina pe cineva să ne iubească, orice am face noi….

Tot ce putem face e să fim frumoşi în continuare, cu sufletele calde şi blânde, cu inima plină de iubire, cu mintea frumoasă, să fim oameni tot mai minunaţi, şi cei potriviţi nouă, cei care ne pot vedea frumuseţea sufletului nostru şi a minţii noastre, ne vor iubi cu adevărat şi nu vor pleca niciodată…

Nu poti face un om să te iubească… doar cei care Aleg singuri să te iubească o vor face. Nu lupta pentru o iubire neîmpărtăşită, pentru că îţi va aduce foarte multă suferinţă. Mai bine mergi mai departe şi speră în continuare că într-o zi, omul care te va vedea cât de frumos eşti, ce suflet şi ce minte frumoasă ai, se va îndrăgosti cu adevărat de tine şi va şi rămâne…

Doar oamenii care ne văd toată frumuseţea sufletului şi a minţii noastre rămân în viaţa noastră… Ceilalţi sunt doar simpli pasageri…

Fii un om Frumos şi într-o zi, cu siguranţă, un om la fel de frumos ca tine te va vedea cu adevărat şi se va îndrăgosti de tine şi te va iubi exact aşa cum meriţi…

Speranţa moare ultima… Nu renunţa niciodată să cauţi omul care să te iubească şi pe care să-l iubesti cu adevărat…”

de Camelia Șerban

Vă mulțumesc și vă doresc un 2018 MAGIC!

Atențiune!

S-a anunțat  îmbarcarea pentru zborul ...

bagajul tău va trebui să conțină cele mai frumoase amintiri din ...Momentele triste vor fi depozitate în cel mai apropiat coș de gunoi...

Durata zborului va fi de luni. Vă puteți strânge acum centura de siguranță.

Următoarele escale vor fi:

Iubirea

Bucuria

Amabilitatea

Bunătatea

Modestia

Răbdarea

Împăcarea cu tine însuți

Armonia

Bunăstarea

Pacea

Pe timpul zborului Căpitanul vă oferă următorul meniu:

* Un Cocktail de Sănătate radiantă

* Un Smoothie de Prosperitate

* O Ceașcă plină de Vești Frumoase

* Salata Succesului

* Tortul Fericirii

Toate însoțite de o explozie de zâmbete.

Înainte ca să se termine, mulțumiti persoanelor care au făcut ca anul să fie mai frumos.

Vă doresc vouă și celor pe care îi iubiți să vă bucurați de o Călătorie Minunată la bordul avionului

Vă mulțumesc și vă doresc un MAGIC

❣ La Mulți Ani! ❣