Durerea pentru păcatele altora

 

Durerea unei mame pentru păcatele copiilor, ori a unei soţii pentru păcatele soţului, ori a oricărui om pentru păcatele altuia, se naşte din iubire şi din purtare de grijă. Însă, indiferent de raportul social avut, precum ne atrage atenţia Sfântul Ioan Gură de Aur, nu trebuie să uităm "să punem măsură suferinţei" născute de păcatele altora.

Celui care greşeşte trebuie să-i dăm un cuvânt bun. Dacă nu primeşte cuvântul, trebuie să-l învăţăm prin faptele noastre bune. Dacă nici din fapte nu învaţă, nu ne mai rămâne decât rugăciunea, acest suspin adus tainic înaintea lui Dumnezeu. Rugăciunea, la rândul ei, când este însoţită de durerea inimii, are multă putere înaintea lui Dumnezeu.

Pune măsură suferinţei!

În scrisorile sale către diaconița Olimpiada, în număr de şaptesprezece, Sfântul Ioan Gură de Aur nu încetează a întări sufletul acesteia, care suferea nespus de mult pentru faptele celor aflaţi la conducerea împărăţiei şi a Bisericii din Constantinopol, fapte săvârşite fără frică de Dumnezeu.

"Când auzi că o Biserică a căzut, că alta s-a clătinat, că alta a fost cuprinsă de valuri cumplite, că alta a suferit alte nenorociri, că una a primit lup în loc de păstor, alta pirat în loc de cârmaci, alta călău în loc de doctor, suferă - că nu trebuie să treci pe lângă astfel de fapte fără să suferi -, dar pune măsură suferinţei."

"Dacă pentru păcatele noastre, pentru faptele pentru care avem să dăm socoteală, nu e trebuincios, nici bine, ci tare primejdios şi păgubitor, să te laşi stăpânit de tristeţe deznădăjduitoare, apoi cu mult mai mult e zadarnic şi de prisos, iar pe lângă asta şi diavolesc şi pierzător de suflet, să te topeşti de durere şi să te pierzi pentru păcatele altora."

"Cum să nu fie cea mai mare prostie şi nebunie să te frămânţi şi să suferi atâta pentru greşeli făcute de alţii, pentru păcate pentru care alţii au să dea socoteală, încât să aduci în suflet întuneric nespus, tulburare mare, zăpăceală, nelinişte şi frământare multă?"

"Când auzi pe cineva că povesteşte de prăpădul de acum, depărtează-te îndată de gândurile acestea şi fugi cu mintea la ziua cea înfricoşătoare. (...) Atunci nimeni nu va fi judecat pentru păcatele altuia, ci pentru păcatele făcute de el."

"Strânge în jurul tău aceste gânduri, sporeşte-ţi frica aceasta şi ridic-o zid puternic împotriva tristeţii satanice şi pierzătoare de suflet! Stai înarmat cu această frică, în lupta împotriva tristeţii! Şi vei putea, numai cu arătarea ei, să o risipeşti, să o sfărâmi, mai uşor ca pe o pânză de păianjen. Tristeţea, pe lângă faptul că este zădărnicită şi de prisos, mai este şi tare pustiitoare şi vătămătoare. Frica aceea (de Judecată), însă, este şi de neapărată trebuinţă şi bună folositoare şi cu mult câştig."

*

Nu trebuie să trecem nepăsători pe lângă faptele rele ale celor de lângă noi, dar nici să ne lăsăm striviţi sufleteşte de acestea. Nnimeni nu va fi judecat pentru păcatele altuia, ci doar pentru păcatele făcute de el. Suferinţa, atât pentru pentru păcatele noastre, cât şi pentru ale altora, este bună atâta timp cât are măsură. Când întrece măsura cuvenită, suferinţa devine primejdioasă, fiind în stare să arunce sufletul în tristeţe şi deznădejde.

de Teodor Danalache

sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Ce înseamnă “te iubesc”?

Atât de frumos, atât de sublim şi atât de vital, dar totuşi atât de greu de spus. „Te iubesc”. Simplu, scurt, doar două cuvinte atât de puţin importante luate separat, dar care cer atât de mult curaj pentru a fi puse împreună. Şi rostite apoi. Cine le spune primul?

E curaj sau slăbiciune să fii tu primul care face asta? E o nebunie prostesc de curajoasă, o renunţare la propriul orgoliu, o acceptare atât de necesară pentru tine mai ales, o recunoaştere în faţa lumii întregi a sentimentelor pe care le-ai lăsat să îţi prindă viaţă şi rădăcini în suflet. O eliberare. Pentru că le simţi, ştii că sunt acolo de fiecare când ia naştere iarăşi pe chipul tău zâmbetul ăla tâmp de îndrăgostit, când ţi se strânge inima la gândul că poate nu simte asemenea ţie şi te urăşti pe tine când conştientizezi slăbiciunea umană de a simţi altfel, când te vezi măcinat de chinul unor sentimente atât de puerile şi prosteşti, dar frumoase totodată. Ştii că sunt acolo atunci când ţi-e teamă şi ai un ghimpe în stomac în fata posibilităţii că tocmai atât de frumosul „te iubesc” al tău să te lase singur, dezgolit şi vulnerabil în faţa celuilalt. Dar totuşi o spui.

Deschizi gura şi spui lucrul care îţi pare cel mai greu din lume, urmând să simţi senzaţii tari ca într-un montagne russe: nu mai poţi da înapoi acum, ţii ochii strâns închişi şi îţi spui că „ce va fi, va fi” în timp ce muntele mecanic din metal a luat-o la vale fără ca tu şi nimeni altcineva să îl mai poată întoarce. Ştii că acum nimic nu mai depinde de tine. Te afli într-un montagne russe, dar unul emoţional, în care raţiunii tale nici nu i-ar veni să creadă că te-ai urcat, dacă n-ar fi atât de adormită, intoxicată, anesteziată de pasiunea asta nebunească, rebelă şi atotştiutoare, care poartă numele de iubire. Şi dai drumul cuvintelor, pentru că nu poţi altfel. Pentru că ai atât de multe sentimente în tine, încât inima ta nu le mai poate duce, pentru că trebuie să îi spui, să ştie, pentru că vrei să afli dacă simte la fel, pentru că ai nevoie de asta, pentru că tortura de a-ţi reprima emoţiile capătă dimensiuni titanice în faţa orgoliului colosal de altădată. Şi chiar dacă ţi-e teamă şi ai un nod în gât, totuşi o faci. Cât curaj! Câtă renunţare la orgoliu! Câtă sinceritate! Câtă inconştiență sau câtă naivitate? Dar ce exemplu mai elecvent al iubirii, decât să fii tu primul care spune „te iubesc”? Să îţi înfrunţi temerile atât de firesc şi atât de simplu. Ce mărturie mai clară a îndrăgostirii decât renunţarea la sine şi acceptarea realităţii că eşti vrăjit, că toţi demonii tăi s-au aşezat supuşi la picioarele iubirii şi contemplă fascinaţi o vietate la fel ca tine, om simplu om în carne şi oase, dar fără de care simţi că nu ai mai putea respira pe acest pământ? Şi renunţi acum de dragul lui la aspiraţia de a fi puternic şi invincibil, stăpân şi sigur pe tine, arătându-te umil şi supus, dar totuşi mai frumos, mai uman ca oricând altădată!

Paradoxal, iubirea îţi aduce curajul nebunesc de care ai atâta nevoie deseori, dar te tranformă într-un om aproape ruşinos de umil şi sincer, într-un fraier emoţional şi temător, pentru că ai putea să înfrunţi întreaga lume acum, dar te paralizează un singur lucru doar: teama de a spune tu primul cele două cuvinte, teama de a fi respins. Dar prin iubire afli până unde ajung propriile frici şi care îţi sunt dimensiunile orgoliului, îţi descoperi alb pe negru limitele narcisismului: iubirea îţi arată cât de îndrăgostit eşti de propria persoană după cât de mult deschizi porţile sufletului pentru a-l pofti şi pe celălalt acolo. În iubire nu vei conştientiza niciodată realitatea că fricile pot fi înfrânte numai dând piept cu ele, dar le vei domoli din naivitatea că de data aceasta vei găsi fericirea eternă după care tânjim cu toţii. În final, prin „te iubesc” nu renunţi la tine, ci doar ieşi din tine printr-un gest vital şi matur în cele din urmă, acceptându-ţi condiţia de om care îşi va găsi plenitudinea în şi prin existenţa iubirii.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

de Adrian Păunescu
sursa: http://jurnalulevei.ro/

FĂ RAI DIN CE AI!

"Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi"

Cândva nu vom mai avea nevoie de cuvinte. Limbajul sufletului se înțelege peste tot în natură. Suntem ceea ce gândim (sănătoși, bolnavi, fericiți, nefericiți). Gândurile sunt coroană de spini sau de flori pe capul fiecăruia. Ele descarcă o anumită chimie în corp. Orice emoție negativă blochează celulele sistemului imunitar și ne lasă organismul fără apărare pentru câteva ore sau chiar ani. Stresul este moartea celulei. E drept că unele celule nervoase se refac printr-o gândire constructivă, optimistă, dar e nevoie de muncă personală. Orice boală trebuie tratată cu înțelegere, compasiune și nu cu revoltă, deoarece unele suferințe le primim ca lecții, iar altele au cauze spirituale (egoism, invidie, răzbunare, stres, frică etc).

Fără Dumnezeu nu există bucurie autentică, iar prezența Lui se simte la tot pasul. De la sufletele care ne apar în Calea ce-o avem de parcurs, până la natura care mângâie simțurile într-o doxologie nemărginită. Cea mai mare minune este să iubești toți oamenii. Și nu putem împărtăși celuilalt ceea ce nu suntem deja. Cred că nu ne lipsesc informațiile, ci experiențele. Viața nu este o formulă matematică general valabilă, ci trăire în Duh și în Adevăr.

În ființa lor toate lucrurile din lume sunt bune, întrebuințarea lor uneori este greșită. Tot ce există este bun și orice cădere aduce ceva folositor la lumină. Creștinismul și din păcat scoate virtute. Când iertăm, nu doar sufletul nostru se simte ușurat, ci mai ales sufletul celui pe care îl iertăm. Întoarce-te în tine de oriunde ai fi și primește-te, iartă-te. Viața se trăiește, nu se caută, nu se învață. Trăiește adevărul, bucuria și iubirea. Ele se află acolo unde ești. Liniștea nu este într-un loc, ci într-un mod de a fi. Sunt două zile în care nu mai putem face nimic: ieri și mâine. Prezentul este timpul mântuirii. Amânarea înseamnă niciodată. Un om valorează atât cât iubește. Restul e poveste.

Verbul meu este în inimă și pulverizează spre voi. E nevoie să înțelegem că nu am fost creați de Dumnezeu ca să suferim, ci ca să ne întâlnim cu El într-o poveste de iubire. Unică. În ochii tăi este soare când iubești. Iar ca să ajungi la fericire nu ai nevoie de hartă, ci de prezență, de tine.

Descoperă sau redescoperă Iubirea Tatălui Ceresc! Să ai grijă de sufletul tău!

de ieromonah Hrisostom Filipescu

3 aspecte esenţiale în relaţiile de cuplu

1. Relaţia nu este despre perfecţiune, ci despre acceptare 

Relaţia de cuplu nu seamănă cu poveştile nemuritoare citite în copilărie şi nici cu ce am văzut în filmele sau desenele animate cu super-eroi. Da, am fost învăţaţi să trăim cu o tendinţă permanentă spre perfecţiune şi atunci am creat super-eroi, prinţi şi prinţese care nu există decât în imaginaţia noastră. 

Relaţiile sunt pentru a fi trăite, nu comparate sau gândite. Fiecare relaţie e unică, de aceea e inutil să compari cu ce a fost sau cu ce ţi se pare că au alţii. 

În realitate suntem oameni, cu calităţi şi numeroase lucruri de învăţat pe care le numim “defecte”. Aşa că dacă încă aştepţi să fii perfect(ă) pentru a avea o relaţie sau aştepţi partenerul “perfect”, s-ar putea să treacă viaţa pe lângă tine şi să nu-i trăieşti experienţele inedite. 

Astfel, poţi continua să-i cauţi defecte partenerului, să i le evidenţiezi zilnic sau să alegi să priveşti dincolo de ceea ce “se vede” şi te deranjează. S-ar putea să descoperi că totul ţine de unghiul din care priveşti şi din care mintea ta etichetează un comportament. 

E ok să-i spui partenerului ce te deranjează, dar poţi să faci asta cu inima deschisă în acelaşi timp, fără scene de isterie? Dacă răspunsul este da, cel mai probabil relaţia voastră va trece la un alt nivel de profunzime; dacă răspunsul este “nu”, cel mai probabil va degenera într-un conflict interminabil care nu va aduce nimic bun,decât o stare de nelinişte şi angoasă. 

Pe scurt, cel mai simplu este să îmbrăţişezi şi să accepţi imperfecţiunile, atât pe ale partenerului, cât şi pe ale tale. Doar aşa veţi putea trece dincolo de personalităţile voastre şi să construiţi ceva puternic împreună. Însă nu uita că a-i accepta imprefecţiunile nu înseamnă să tolerezi orice, iar pentru asta trebuie să-ţicunoşti valorile şi puterea interioară. 

Adevărul este că nu eşti perfect. Şi nu este nici partenerul tău. Însă puteţi fi perfect imperfecţi împreună. (Arielle Ford) 

2. Relaţia este despre iubire, nu despre raţiune 

Cum se spune, “femeile sunt făcute să fie iubite, nu înţelese”. Sunt mulţi bărbaţi care caută să înţeleagă femeile din cărţi sau de la alţi bărbaţi mai experimentaţi cu femeile. Din punctul meu de vedere e o risipă de energie, întrucât femeia trebuie simţită, nu înţeleasă logic. 

Femeia nu e matematică să-i găseşti formula, femeia e pură poezie. 

Cum ai putea “rezolva” o poezie? 

Dar şi bărbaţii, la rândul lor, sunt făcuţi să fie iubiţi, nu modelaţi după chipul şi asemănarea femeilor. 

Dacă nu eşti dispusă să-l accepţi cu toate “defectele” care te scot din sărite (şi care au rolul de a-ţi arăta mai bine aspectele tale renegate), nu vei mai avea timp să-l iubeşti cu adevărat. 

Poate că nu el trebuie să se schimbe, ci atitudinea ta faţă de el. Iar asta ţine de nişte abilităţi specific feminine pe care şi eu le-am descoperit în timp, odată cu explorarea feminităţii mele. 

Spre deosebire de masculin, femininul e într-un continuu flux şi schimbare. Bineînţeles că femeia are nevoie ca bărbatul să ţină pasul cu ea în acest flux. Dar are nevoie şi ca el să fie suficient de bine ancorat pentru ca ea să nu îşi piardă echilibrul. Ca în dans. 

Cu cât va fi mai prezent şi mai centrat în prezenţa femeii, cu cât îşi va cunoaşte mai bine forţa interioară, bărbatul va putea face faţă fără nicio problemă fluxului emoţional al femeii, în loc să se sperie şi să “fugă” prin diverse modalităţi. (jocuri de calculator, tv, etc). 

Concluzia: suntem făcuţi să fim iubiţi, atât femeile cât şi bărbaţii. Însă până la iubire, experimentăm cam tot ce nu este iubire… 

3. Nu există reţete pentru relaţii fericite, există doar legi universale de care poţi ţine cont 

Probabil ţi-ai dat seama deja că nu există formulă magică sau reţetă care să-ţi garanteze o relaţie reuşită. Şi până la urmă ce înseamnă relaţie reuşită? 

Pentru fiecare înseamnă altceva, pentru unii poate însemna linişte, pentru alţii dinamism, pentru unii poate fi o ancoră de care au nevoie, pentru alţii un prilej de a se cunoaşte mai bine. 

Una dintre ele e legea polarităţii. Astfel, pentru ca o baterie să funcţioneze, e nevoie de doi poli diferiţi şi ca bateria să fie conectată la cei doi poli, pentru aputea genera curent electric. 

Astfel, dacă doi oameni sunt într-o relaţie şi ambii sunt în acelaşi pol, nu va exista pasiune şi atracţie. Dacă femeia nu e conectată la polul feminităţii ei şi bărbatul la polul masculinităţii, relaţia de cuplu nu-şi va putea îndeplini menirea, de a genera iubire profundă. Însă puţini oameni au descoperit pe pielea lor ce este feminitatea şi masculinitatea, majoritatea urmează modelele tradiţionale din familie şi societate… 

Pentru ca relaţia să poată funcţiona, e nevoie ca femeia să-şi cunoască bine feminitatea şi bărbatul masculinitatea. Iar aici, fiecare e singurul responsabil de energia lui. Abia apoi vom putea vorbi de energie de cuplu şi de iubire adevărată. Până acolo sunt doar proiecţii, ataşamente şi poveşti cu scenarii de telenovele. 

Căci ce poate fi o relaţie decât un drum spre cine eşti, spre iubire…un drum pe care îl parcurgi de mână cu cineva… 

de Adela Haru 

sursa: http://lifeinbalance.ro/

Poveștile de dragoste nu sunt nicicând mai răscolitoare, nicicând mai fascinante și mai tulburătoare decât la începuturile lor

Iubirea ...de la început

”Eu ador începuturile”, spun oamenii adesea. În fiecare început pare să se ascundă un mister al sufletului omenesc, o forță tainică a ființei, o forță de atracție, ce-și întinde mâinile cu înverșunare și cu insistență până-n adâncurile noastre, scoțându-ne pe noi din noi înșine, aducând la suprafața conștienței o parte a noastră pe care n-am cunoaște-o altfel. În fața altuia, a unuia sau a uneia anume, apari Tu, într-un chip necunoscut ție însuți, de fiecare dată un altul, surprins în și de intensitatea propriei trăiri. E o trăire în lăuntrul căreia te trezești cu altul în tine, într-o parte nevăzută a ta, non fizică, dar atât de profundă și de intensă încât realitatea materială, palpabilă și atât de puternică, ce te absoarbe zi de zi și îți arată puterea ei, devine ca o stradă cunoscută, pe care mergi din inerție. Poate că nimic în existența omenească nu are o putere la fel de fantastică de a ne azvârli din pământul stabil al materiei precum o face dragostea în fazele ei de început. În acest ”cutremur al ființei” parcă stau ascunse misterele vieții, ce se dezvăluie ca o trăire intensă, ca o lavă fierbinte, interioară, spontană, în al cărui conținut te simți dublat...de celălalt, te simți ”doi în unul” și tocmai acest unul, amestecat alchimic cu altul, devii tu, acel tu pe care nu-l poți cunoaște în afara tulburătoarei experiențe a iubirii ”de la început”.

Nu pretind că am descoperit explicații riguroase, științifice și bine documentate despre ”începuturile dragostei”, dar încerc să privesc intuiv cumva către manifestările acestei tulburătoare trăiri și observ că ea sfidează criteriile de selecție ale minții. Mintea gândește; ”Îmi doresc un partener înalt, frumos, deștept, bogat, educat, tânăr etc” sau ”o femeie cu picioare lungi, sâni mari, inteligentă, gospodină, frumoasă etc”, iar inima ce face? Inima tresaltă, palpită, explodează, vibrează și alunecă într-o clipă în fața unui om despre care mintea nu știe nimic și care arată sau este la polul opus al dorințelor minții. Părul bogat al partenerului dorit de mintea noastră poate lipsi cu desăvârșire; minții îi place părul vâlvoi, fluturând în vânt, inimii nici că-i pasă că în fața ta e un bărbat chel. Mintea vrea sânii mari și picioarele lungi ale iubitei, inima nu se împiedică deloc de sânii ei mititei și de picioarele scunde. Toate evaluările scorțoase ale minții cad precum popicele în fața sentimentului de iubire, a atracției bulversante și intense, pe care inima o trăiește în acea clipă de început în care se recunoaște în celălalt, în acea clipă în care voința, alegerile raționale și toate reperele matematice, specifice lumii materiale, se prăbușesc în trăirea surprinzătoare. Sentimentul e spontan, neașteptat, puternic, e ca un vulcan, în care a aterizat brusc un altul, trasformându-te într-o clipă în El și pe el în Tu. Această alchimie naturală transformă ființa, o restructurează complet, îi frânge rațiunea și o scoate bulversant din percepția materialității. Iubirea aceasta anulează spațiul, timpul, distanțele, obiectele, toate reperele fizice se zdrobesc în trăirea care te transformă într-un sclav fericit al ei. Poate-i singura ipostază a existenței în care trăiești cu bucurie sclavia, abandonând Regele din tine, adică formula psihologică a Egoului tău. În acest început al iubirii eu văd o formă naturală de exprimare a sufletului, un fel în care suntem programați să experimentăm ”trăirea cu sufletul”, să conștientizăm apoi diferența dintre minte și inimă, diferența dintre experiența minții și cea a inimii. Experiența divinei iubiri e – aș spune – în noi, reprimată, ascunsă, pitită sub raționamente, condiționată de așteptări, de prejudecăți și de judecăți mentale. Tocmai acestea se frâng și sunt complet anulate în clipa în care șuvoiul sufletului se revarsă. Castelele de nisip ale minții se prăbușesc în fața sufletului tocmai în acele ”timpuri mai largi sau mai înguste” de început ale iubirii și-n această manifestare uluitoare a divinei frumuseți a sufletului pare să fie ascunsă însăși natura noastră reală, pe care – sigur – o pitim din nou, o supunem iarăși, o irgnorăm și-o ucidem cu mintea. Poate că, dacă am cunoaște mai profund mecansimele minții și am trăi mai puțin obsedați de matematicile judecăților noastre, am face din sentimentul de început al iubirii o trăire amplă, prelungită, care nu dispare în trei ani (atât se spune că durează drgostea!). Poate dispare din minte, da! Dar sufletul nu pierde niciodată iubirea, doar mintea pierde ritmul lui, mintea se întunecă, mintea arde printre reperele ei materiale, în vreme ce iubirea...așteaptă un nou prilej pentru a ne cutremura, arătându-ne că iubirea e puterea pe care o abandonăm, e lumina ce ne așteapră în vreme ce rătăcim prin lumea palpabilă și inconsistentă, ternă și lipsită de gust a propriilor noastre gânduri. A iubi nu-i același lucru cu a te gîndi la iubire, a simți dragostea e altceva decât a te gândi c-o simți. În începutul poveștilor de dragoste e o izbândă a sufletului asupra minții și de aceea oamenii adoră începuturile, neștiind că ele sunt și repere pentru un fel de a trăi cu inima, probabil cel mai frumos lucru din câte sunt!

de Maria Timuc

Uneori, în zile d-astea de bilanţ - de sărbători, de ziua ta, de anul nou - te uiţi înapoi...

de Alexandra Svet

Lăsăm bucăţi din noi în urma noastră. Fâşii de suflet împrăştiate pe urmele paşilor noştri. Bucăţi însângerate de inimă, frânturi tremurânde, vibrânde, clocotinde de fiinţă. Alteori ne pare că ne-am lăsat inima întreagă pe undeva. Noi mergem, ea nu e. Ne cheamă încăpăţânată de pe cine ştie unde. Noi suntem, ea nu. E locul gol în noi şi doare... Dar ea, nu şi nu. Se-agaţă de cine ştie ce umbră în locuri unde nici măcar nu e văzută. Alteori e strivită, călcată fără de milă-n picioare. Uneori vine repede acasă, spăşită, tăcută, slabă, jigărită, ca un copil fugit de acasă şi întors cu coada între picioare, cu urme de lacrimi pe obrajii murdari. Se strecoară iute în camera lui şi ar face orice să nu te audă că îi spui :" Ţi-am zis eu..." Dar tu oricum nu i-ai spune nimic. Păşeşti pe vârfurile degetelor şi ţi-e teamă să şi respiri, ai face orice să nu mai plece din tine, tare ţi-a fost greu. Îţi ştergi pe furiş o lacrimă, te închini şi doar mai târziu, când auzi că a adormit în sfârşit suspinând, intri să o înveleşti. Oftează în somn şi strânge plapuma cu mânuţele mici. Tare a fost chinuită mititica... rătăcind, aşa plină de iubire, pe drumuri întunecate unde s-a dus după cine ştie cine. Care avea altă treabă.

Alteori ţi se întoarce acasă după muuult timp.... Încât te întrebi cum ai putut trăi atâta fără ea... Intră brusc, pe geam, e mare deja, s-a schimbat. Dar tot maioftează noaptea în somn şi strânge plapuma cu dor şi cu ciudă de tot-ce-ar-fi-putut-fi-şi-n-a-fost şi de necaz pentru cum s-a făcut de râs din nou. Dar e mult mai matură acum.

Iar azi vă bucuraţi, când vi se întâlnesc privirile, de pace parcă mai mult decât de orice. De linişte, de tihnă, de serile liniştite când afară e tunet şi fulgeră şi oamenii urlă rătăcind şi plângând pe străzi căutăndu-şi inimile pierdute şi călcate în picioare de străini... Iar inima ta bate liniştită în locul său din piept, ce-a fost atâta timp gol. Te bucuri şi taci. Cine ştie cât va dura de data asta?

Uneori, în zile d-astea de bilanţ - de sărbători de ziua ta, de anul nou - te uiţi înapoi... Şi ce surprize poţi să ai... În spatele tău sunt câmpuri întregi pe urmele paşilor tăi... Sunt oameni cărora le-ai lăsat doar o frântură de gând... Au răsărit din el sute de crini... Sunt oameni pe care poate că doar i-ai atins... le-ai dat doar un zâmbet din inima ta... Îmbrăţişându-i, le-ai lăsat o fâşie de suflet subţire ca o petală de stea... Din ea şi-au făcut icoană şi te poartă în casa sufletului lor parfumat de mii de flori ce-au răsărit pe urma paşilor tăi... Şi le udă în gând zi de zi iubindu-te pe tine, cel ce te simţi atât de ruşinat şi de nevrednic de dragostea lor, căci tu ştii prea bine că nu ai făcut nimic... Căci tu ştii prea bine cât de mult mai mult puteai să faci.... Dar priveşti uimit la ce a putut răsări din nimicul pe care l-ai sădit...priveşti în schimb ceva mai încolo întristat şi îţi vine să plângi... În locuri unde ţi-ai smuls inima din piept şi ai lăsat tot ce aveai, ba te-ai mai şi împrumutat... N-a răsărit nimic. Vreo buruiană, sau loc viran, fum ieşind dintr-un foc de paie, asfalt, drum pietruit din care n-au ieşit nici măcar fire de iarbă, sau vreun copac ce era deja înfipt în pământ, sub care n-a mai crescut nimic...of, de ce n-ai văzut? Atâtea nopţi, atâta suflet, atâtea lacrimi şi răni săpate în inima ta... Şi n-a răsărit nimic...

Nu-i vina ta. Nu-i vina lor. A fost timpul prost ales... sau pământul inimii lor nu te putea, pur şi simplu, primi... Nu e despre tine, nu e despre ei, e despre un timp pentru toate şi despre un rost de dincolo de noi, care plimbă seminţele sufletului nostru suflându-le doar unde vrea, cum vrea şi când vrea, făcându-le el să răsară doar unde vrea, cum vrea şi când vrea. Tu nu poţi decât să dai, să te dai, iar să dai, mai mult şi mai mult şi mai mult, indiferent ce răsare pe urma paşilor tăi. Pentru că o fi dureros până la ceruri să vezi că ai dăruit mai mult decât puteai şi n-a răsărit nimic ... Dar e de o mie de ori mai dureros să vezi câmpuri de crini ce-ar fi putut răsări acolo unde tu n-ai făcut nimic. Sau poate că ai vrut... Dar ai ales să păstrezi până la urmă pentru tine, de frică, tot ce-ai fi putut dărui. Fiindcă e nevoie de mult mai mult curaj să te dăruieşti decât să te păstrezi. Şi acum, rana aceea uriaşă, adâncă, abisală din inima ta e doar acel paradis de crini care de teamă şi din orgoliu sau cine ştie de ce... n-a fost niciodată sădit...

Astea sunt cele mai dureroase răni... Şi n-au nici vindecare... Brr... Aşa că te uiţi la inima ta parcă bucuros ... O fi ea plină de cicatrici de la atâtea drumuri bătute desculţă prin spini, cu răni cusute de la atâtea dăţi când a fost dată afară pe uşă şi a intrat pe geam, de la atâtea palme pe care le-a primit, de la atâtea cuvinte pe care le-a rostit ca să fie sigură că a făcut tot ce se putea face, de la atâtea clipe penibile în care s-a umilit şi nici măcar nu o interesa, fiindcă ea avea cea mai frumoasă scuză: iubea...o fi ea plină de cicatrici ca un soldat bătrân, nebun şi obosit, dar n-are răni din-alea adânci şi vii de ce-aş-fi-putut-să-fac-şi-n-am-făcut-sau--de-ce-ar-fi-fost-dacă...ea s-a dus până la capătul iubirilor ei, oricât de lung şi de greu şi de plin de dureri ar fi fost drumul. Adoarme acum împăcată,obosită, ciuruită de gloanţe- un fleac:), dar cu zâmbetul celui care ştie că a făcut tot ce a putut. Ce a răsărit în urmă-i nu e treaba lui...

Adoarme acum zâmbind- poate trist, dar zâmbind. Zâmbeşte, fiindcă pentru ea cel mai mare regret nu e cel de a fi dăruit şi de a vedea că a fost degeaba. Ci de a vedea cândva un câmp de crini ce ar fi putut răsări dintr-un cuvânt. Pe care niciodată nu l-ai mai rostit...

E iarnă, e dimineaţă, e zi de bilanţ...ultima zi din anul ce a trecut.  Mă uit la inima mea. Doar ce s-a întors, de curând, acasă, intrând golăneşte pe geam. E plină de praf şi de răni şi de sânge, dar miroase a crin. Doarme zâmbind, mai oftează uneori adânc în somn şi strânge plapuma din când în când, ca atunci când era copil. Ce bine e Acasă... Acasă ... unde miroase parcă din ce în ce mai mult a crin.

Ah, am uitat să vă spun... nu ştiu ce răsărea în urma ei pe unde mergea- dar la fiecare drum pe care l-a făcut inima mea, în locul gol pe care îl lăsa în mine, mai răsărea câte un crin...

Cum să n-o ierţi că a fugit de atâtea ori de acasă? Când în tine miroase azi atât de frumos a crini...

E dimineaţă e iarnă e zi de bilanţ dar de astăzi privesc doar înainte. La atâtea câmpuri de crini ce aşteaptă să fie sădite...în şi cu inima mea

2013, ai fost un an remarcabil! Îţi mulţumesc pentru tot ce am trăit, pentru amintirile preţioase pe care le-ai adăugat bagajului meu! Am plâns de dor, am plâns de fericire, am râs cu toată inima, am iubit, am mângâiat, am iertat şi am uitat ce trebuia uitat. Las în urmă ceea ce trebuie să aparţină trecutului şi pornesc în 2014 cu brațele deschise larg, pentru a primi oamenii care vor să fie iubiți de mine și pornesc plină de speranţe, de încredere şi de visuri, cu promisiunea că voi face totul cu IUBIRE şi LUMINĂ!

La mulţi ani binecuvântaţi tuturor! Vă îmbrăţişez cu drag,

Daniela

”Cheia” iubirii noastre pierdute

”La început l-am iubit pe soţul meu, dar acum nu cred că-l mai iubesc; are atâtea defecte, mă irită, mă agită, mă agasează”, spune o femeie. La fel sau, poate, cu alte cuvinte, spun şi mulţi bărbaţi. Femeile necunoscute par mai frumoase şi mai interesante, mai vesele, mai cuceritoare. Alţi bărbaţi par mai buni, mai atrăgători. O femeie se îndrăgosteşte de un alt bărbat, la rândul său căsătorit, iar soţul e descris de ea ca fiind plin de incapacităţi. Dacă întrebi: ”Cum, chiar nu-i găseşti soţului tău nici o calitate”? ea răspunde: ”Nu are”!

Unde a dispărut bărbatul sau femeia de care te-ai îndrăgostit cândva? A devenit fiinţa aceea minunată, fără de care nu-ţi imaginai propria viaţă, o altă fiinţă? Un copac, care creşte peste ani, este alt copac, o floare care se maturizează e mai puţin frumoasă sau e altă floare? Râul care curge prin faţa casei tale e unul pe vreme frumoasă şi altul pe vreme urâtă? Nu, nicidecum, totul se schimbă, dar – în acelaşi timp – un om, un pom, o floare, un râu rămân neschimbaţi în esenţa lor. Omul de care ne îndrăgostim la 20 de ani e acelaşi şi altul, dar nu-i atât de important cum este el, ci cum s-a transformat percepţia noastră despre el. Se spune că oamenii tind să se simtă aşa cum îi percep ceilalţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să punem în cârca celorlalţi ceea ce simţim, felul în care ne simţim pe noi înşine, cât să ne responsabilizăm, privind propriul nostru mod de a percepe. Asta pentru că, dacă am iubit pe cineva, cândva, nu se poate ca iubirea să se fi dus în neant, dar – cu siguranţă - s-a dus propria noastră capacitate de a iubi. Noi căutăm iubirea în lumea exterioară. O căutăm în sexualitate, în bani, în lucruri, în partenerii de sex opus; cei de care ne îndrăgostim par să ne atragă vampiric şi sumblim, iar în vremea aceasta mintea caută motive ”întemeiate” pentru care să renunţe la iubirea pentru partenerul de viaţă. Atunci îl găsim şters şi fără calităţi, zgârcit, rău, lipsit de blândeţe, de energie, de pasiune, prea gras sau prea slab, prea urât sau prea lipsit de personalitate şi inteligenţă. Ne dorim ceea ce nu avem, ne dorim dragostea de acolo de unde nu vine în întregime şi asta pentru că a scăzut capacitatea noastră de a iubi.

Mintea a pierdut legătura cu puterea ei de a aprecia; mintea s-a concentrat negativ asupra partenerului de viaţă. Cel mai mărunt lucru făcut greşit a devenit pentru minte capăt de ţară. Mintea selectează ceea ce-i displace, ce-i urât şi rău, ce-i neplăcut şi, din pricina acestei focalizări negative, ea îşi pierde puterea de a iubi şi a recunoaşte calităţile, părţile frumoase şi bune ale parteneruluui de viaţă. De aceea, femeia sau bărbatul pot simţi că nu-şi mai iubesc partenerii de viaţă şi de aceea ei se pot îndrăgosti de persoane care le retrezesc iubirea. Dar nici această retrezire nu va fi completă, nu va fi lipsită de frustrare, de tensiune şi de nemulţumire, căci mintea negativă va reveni la obiceiul ei; focalizarea asupra lucrurilor care-i lipsesc. Pentru ca noi să ne recuperăm sentimentul pierdut al iubirii nu trebuie să se schimbe cealaltă persoană. Noi avem nevoie de o revenire deliberată la percepţia pozitivă, la aprecierea părţilor bune ale partenerului de viaţă.

Expresia ”nu-l mai iubesc/ n-o mai iubesc” trădează doar căderea în negativitate a minţii celui ce descrie lipsa de iubire. Nu alţi parteneri ne trebuie pentru a iubi, ci doar o minte capabilă să aprecieze, să viseze şi să vadă partea bună şi-n ceea ce pare rău. Gândurile ne schimbă emoţiile, gândurile de apreciere ne ajută să simţim iubire, iar dacă n-o mai simţim, e o eroare să ne orientăm supărarea pe celălalt. Mintea-i cheia iubirii noastre şi pe ea trebuie s-o revitalizăm deliberat.

 

de Maria Timuc

 

Iată sensul...

Dacă n-ai fi dăruit atunci când credeai că nu mai ai de unde, n-ai fi ştiut să preţuieşti lumina pe care ţi-o dăruieşte cel care, şi el, o căuta...
Dacă n-ai fi continuat totuşi să lupţi, atunci când credeai că nu mai poţi, n-ai fi învăţat să îi ajuţi pe alţii să o facă...
Dacă n-ai fi plâns cândva toate lacrimile ce pot fi plânse pe pământ- şi totuşi, parcă tot nu secaseră de tot în inima ta, tot năvăleau, mereu, de prin adâncuri- cum ai putea vedea lacrima ascunsă a altuia? Şi să o simţi ca fiind a ta?
Dacă tu nu ai fi jertfit cândva tot ce aveai mai drag, mai sfânt, mai pur şi mai curat, cum ai putea plânge la mormintele celor care au făcut-o înaintea ta? Cum ai putea vreodată să preţuieşti rănile din spatele jertfelor pe care le fac alţii pentru tine? Ţi s-ar părea cel mai natural lucru din lume...poate că nici nu le-ai vedea. N-ai fi învăţat poate nicicând să încerci mereu să vezi câte lacrimi a costat bucuria ta....
Dacă nu ţi-ai fi urlat cândva durerea, ai fi acum surd la durerea altuia...
Dacă nu ai fi tânjit cândva după un cuvânt de alinare, ai rămâne mut la cereri nerostite în care de fapt urlă inimi frânte....
Dacă nu ai fi murit cândva rostind prea multe cuvinte, nu ai fi învăţat azi să spui mai mult prin tăceri...
Dacă nu ţi-ai fi smuls cândva o bucată din inimă să ţi-o pui temelie la ceva mai înalt decât tine, ai fi orb la ce au construit, cu lacrimi, sânge şi aorte vii cei dinaintea ta...
Dacă nu te-ai fi prăbuşit cândva în iadul deznădejdii, n-ai şti să întinzi mâna celui căzut, trăgându-l spre vreun liman de pace...
Dacă nu te-ar fi chinuit cândva mii de întrebări, n-ai şti acum să răspunzi la întrebări, înainte de a fi puse...înainte poate de a fi chiar gândite.
Dacă nu te-ai fi rătăcit cândva, n-ai şti să laşi în urmă-ţi semne pentru cei ce vin, căutând cu înfrigurare în faţa ta urmele paşilor celor pe care vrei să îi urmezi...
Dacă nu ţi s-ar fi luat cândva tot ce aveai mai de preţ, n-ai fi învăţat să fii liber în orice clipă să zbori. N-ai fi învăţat să învesteşti în ceea ce nu-ţi poate lua nimeni niciodată....
Dacă nu ai fi cerut cândva ajutor, poate că nu ai şti acum să ajuţi, chiar dacă nu auzi nici un strigăt...
Dacă nu ai fi ajutat fără să ţi se mulţumească, nu ai fi învăţat că e mai bine poate aşa- căci ţi-l îndatorezi pe Domnul...
Dacă nu ţi-ai fi pierdut cândva credinţa, nu ai fi învăţat poate cum să le-o întăreşti altora...
Dacă nu ai fi renunţat cândva prea devreme, nu ai şti acum să nu te mai dai bătut...
Dacă nu ai fi iubit de multe ori prea mult, nu ai fi învăţat să îţi faci din " prea puţin" -ul primit scară spre Rai....
Dacă nu ai fi fost alungat de oameni, nu ai fi fost primit de Domnul şi nu ai fi învăţat şi tu să adăposteşti străini pribegi în casa inimii tale...
Dacă nu ai fi îndurat cândva foame, cum ai fi învăţat să îi saturi pe alţii?
Dacă nu ai fi ars cândva de sete, cum ai fi învăţat să zideşti fântâni în sufletele oamenilor?
Dacă nu ţi-ar fi fost cândva frig, cum ai fi învăţat să îmbrăţişezi oamenii şi să le înveleşti inimile cu inima ta?
Oare de n-ai fi fost rănit, în stare să-ţi dai viaţa pentru o mângâiere, oare ai şti acum să mângâi răni pe lângă care ceilalţi trec grăbiţi?
Dacă n-ai fi murit cândva de dor, ai fi învăţat să preţuieşti acum, mai mult decât orice, clipele când ai oamenii dragi aproape?
Dacă n-ai fi iubit cândva până dincolo de orice limită credeai că poţi să ai, ai fi ştiut oare acum că iubirea adevărată se mulţumeşte cu faptul că este? Şi mulţumeşte că poate iubi aşa? Ai fi învăţat vreodată sensul acestui "mulţumesc" pe care îl rostesc în tăcere cireşii înfloriţi?
Dacă nu ţi-ai fi luat cândva în spate crucea, poate nici azi nu te-ai gândi la înviere....
Şi, dacă n-ai fi plâns cândva zdrobit de greutatea ei, ai mai putea să îi ajuţi pe alţii să şi-o ducă? Şi ai mai şti să le întinzi marama? Ştiind că au şi ei, aşa cum ai avut şi tu, cândva, nevoie?

Iată sensul la ceea ce, uneori, îţi pare fără sens.

de Alexandra Svet 

Păzeşte-ţi inima!

„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/

1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”

2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.

3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n-ar lucra, dacă sângele n-ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.

4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.

5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!

6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.

7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.

8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!

9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!

10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.

11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.

12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, clădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. 

De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

(Din revista AXA ,traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu)

A deveni iubitor

“A deveni iubitor este un fapt care pune capăt fricii de pierdere a iubirii, pentru că iubirea se înconjoară de iubire oriunde merge”, spune David Hawkins în cartea sa “Sinele” realitate şi subiectivitate. Iată, secretul iubirii – care înseamnă deopotrivă a iubi şi a fi într-adevăr iubit – stă în puterea sufletului şi a minţii noastre de a iubi. Să fii tu acela ce iartă, acela ce înţelege, acela ce ..poate oricînd vibra în ritmul iubirii, chiar dacă primeşti un răspuns sau nu primeşti nici unul, înseamnă “iubire”. Fără a fi tu acela ce iubeşte, vei depinde întotdeauna de circumstanţe, de împrejurări, de comportamentele altora, de răspunsurile lor şi de hachiţele lor. Astfel, cînd ceilalţi vor răspunde pozitiv cererii tale de iubire, indiferent în ce constă ea, tu vei fi fericit. Şi dacă alţii nu vor răspunde, or vor avea alegeri neplăcute pentru tine, te vei trezi alunecîd în hăul nesfîrşit al suferinţei de a nu fi iubit, or de a fi pierdut sursa iubirii.

Noi localizăm “sursa” iubirii în afara noastră, aşa cum ar face soarele dacă ar crede că lumina proprie provine din dragostea pe care noi i-o arătăm. Şi noi suntem precum soarele; avem lumina în interiorul nostru. Avem în noi dragostea pe care o căutăm cu disperare în afară; în bunăvoinţa celor din jur, în răspunsurile iubitoare ale celorlalţi, în darurile sau în bucuriile altora. Nevoia noastră de a fi iubiţi sesizează faptul că ne aflăm..într-o eroare de localizare a sursei fericirii. Dorinţa de a primi dragostea celor din jur şi frustrarea cauzată de absenţa acesteia, frica de pierdere a unui partrener pe care-l învestim cu puterea de a ne da sau a ne lua dragostea sesizează că proiectăm sursa iubirii în obiecetele existente în afara noastră. Iubirea este, însă, o putere incredibilă şi fără putinţă de comparat cu orice altceva putem avea în viaţa omenească. Atunci cînd nu avem percepţia proprie “eu iubesc”, dispare bucuria, aşa cum soarele dispare în spatele norilor, lăsînd în urmă o dîră uriaşă de întuneric. Sufletul şi mintea care nu pot percepe iubirea în interior sfîrşesc prin a trăi disperări şi suferinţi fără margini.

De fapt, iubirea nu dispare niciodată; singura care dispare este puterea noastră de a percepe prezenţa iubirii şi priceperea de a localiza sursa acestei energii în noi înşine. A iubi poate deveni.. o provocare, dar şi o decizie, o alegere de la care nu trebuie să ne abatem. Fie că cei din jur înţeleg sau nu iubirea noastră, iertarea, toleranţa, înţelegerea şi ajutorul pe care-l dăm în mod necondiţionat, alegerea noastră de a iubi trebuie să învingă orice fel de inerţie ce se va ivi în mod inerent din mediu. Se poate ca unii să ..ne pună eticheta “prost”, se poate ca alţii să ne suspecteze, se poate ca unii să speculeze iubirea noastră, iar alţii să ne creadă naivi. Orice etichetă este, însă, observată de către iubire, înţeleasă ca o limită a conştiinţei privitorului, ca o stare care caracterizează preferinţele acestuia. 

Iubirea transcede etichetele, recunoaşte subiectivitatea percepţiei, încetează să judece şi..dăruieşte pînă acolo unde – cum spune Hawkins – “se înconjoară de iubire”..

de Maria Timuc 

 

Cu inima-n lăcașul rugăciunii

"Sus să avem inimile"

Oamenii au capacitatea interioară de a se ruga în două ipostaze complet diferite; fie în clipele cele mai negre, mai disperate ale vieţii lor, fie în momentele în care sunt conectaţi la frecvenţele înalte ale iubirii şi ale rugăciunii. Neputinţa de a ne ruga este obişnuită, adesea inconştientă, iar atunci cînd apare în conştiinţă este trăită ca o disperare, ca o stare alarmantă a fiinţei, ca un sentiment de pierdere şi îndepărtare de lumină. Sunt perioade în viaţa noastră în care ne rugăm cu uşurinţă, starea de rugăciune se află în minte continuu şi atunci avem puterea de a ne ruga deopotrivă în tramvai, pe stradă, la iarbă verbe, într-un magazin aglomerat, într-o biserică sau în toiul unei petreceri. Sunt şi perioade în care rugăciunea dispare din interioul nostru; mintea rătăceşte, sentimentele rătăcesc şi noi mergem prin viaţă ca şi cum am merge prin întuneric, aproape bîjbîind. De ce, oare, nu mai putem să ne rugăm atunci cînd simţim persistent că nu putem? Cum se face că ne încurcăm în cuvintele rugăciunii “Tatăl Nostru” şi ne trezim că mintea se gîndeşte la cu totul altceva chiar atunci cînd noi spunem rugăciunea? Este absolut evident că uitarea aceasta nu este o întîmplare. Rugăciunea nu poate fi făcută oricînd şi nici de către oricine pentru că puterea de a ne ruga se află într-un “cîmp” anume...Într-un cîmp în care predomină credinţa, iubirea, speranţa, curajul, lumina şi recunoaşterea puterii lui Dumnezeu drept călăuză a vieţii. “În Casa Tatălui meu multe lăcaşuri sunt”, spunea Iisus. “Lăcaşul rugăciunii” cere să locuieşti cu mintea şi cu inima în el pentru a te putea ruga. Dacă tu locuieşti, însă, în “casa urii, or a fricii”, dacă locuieşti în casa suferinţei mentale este ca şi cum ai locui într-o groapă de gunoi, dar ai vrea să vezi din ea marea şi florile minunate ale cîmpului. Conştiinţa noastră nu poate accesa bucuria, or puterea de a se ruga dintr-o stare în care lipseşte bucuria şi credinţa în intervenţia divină. În casa fără ferestre nu intră soarele; astfel, nici în mintea întunecată nu poate intra starea de rugăciune. De aceea nu mai putem spune nici “Tatăl Nostru”, o rugăciune pe care o ştim din copilărie. Uităm pentru că nu suntem conectaţi la lăcaşul rugăciunii. Şi tocmai uitarea aceasta trebuie să ne ajute; să insistăm, să repetăm din nou şi din nou rugăciunea, să persistăm în gînduri plăcute, frumoase şi-n dorinţe de bine pentru toată lumea, pînă ce mintea se va restabili în “lăcaşul rugăciunii”. Neputinţa de a ne ruga este un semnal de alarmă, care ne vorbeşte despre căderea minţii noastre din lumină. Mintea nu poate primi gînduri plăcute dintr-o minte întunecată. Noi nu locuim numai în case, în apartamente, în colibe, or pe străzi; locuinţa noastră autentică se află în interior. Şi, după cum ne sunt gîndurile, aşa ne este lăcaşul lăuntric. Rugăciunea se află într-un lăcaş luminos al conştiinţei umane; cine-l accesează cu adevărat îI va cunoaşte şi efectele benefice. Tot în lăcaşul de lumină al conştiinţei se află dragostea, credinţa în Hristos, frumuseţea, înţelepciunea, iertarea sau bucuria.

 

de Maria Timuc

 

 

De ziua celei mai frumoase flori..."Femeia"

Seminţe de înţelepciune pentru Sufletul Femeii

1. Iubeşte-i pe cei de lângă tine aşa cum ai vrea să fii tu iubită. Fii generoasă în iubire, în căldura sufletească şi atinge inima cuiva drag astăzi printr-un lucru simplu, dar profund. Nu te mai gândi la ce primeşti tu din asta, întreabă-te întotdeauna: "Ce pot oferi eu astăzi?", "Cu ce îl pot ajuta pe cel de lângă mine?"

2. Lasă loc imprevizibilului să îţi însoţească viaţa. Acolo unde raţiunea nu planifică totul după propriile reguli, Divinitatea are posibilitatea să îţi susţină paşii, astfel încât viaţa ta să fie îmbălsămată în împrejurări frumoase. Fă loc, permite-i Graţiei Divine să coboare!

3. Nu trebuie să se întâmple ceva pentru a fi pe calea ta. Nu trebuie să ajungi undeva pentru a-ţi urma destinul. Nu trebuie să aştepţi nimic pentru a trăi ceea ce trebuie să trăieşti, tot ceea ce simţi şi experimentezi.
Acum face parte din desăvârşirea ta. Doar fă linişte şi ascultă. Şi devino conştientă de miracolul clipei de Acum. Atunci vei înţelege că totul este potrivit exact aşa cum este şi că nu trebuie să fie niciodată în alt mod pentru a fi bine sau corect.

4. Iubeşte ca şi când nu ai fi trăit dezamăgirea niciodată. Aruncă-te în braţele iubirii şi las-o să te învăluie în puritate, naturaleţe şi abandon. Uită de ceea ce crezi tu că eşti şi ai trăit până acum, comunică şi trăieşte de la suflet la suflet ca şi când nu ar exista o lume a contrastelor. Totul este iubire, lumină şi înţelegere în jurul tău!

5. Întotdeauna deciziile îţi aparţin. Dar ţine minte că deciziile luate cu mintea sunt total diferite de deciziile luate cu inima. Diferenţa este că atunci când iei decizii cu mintea, devii rigidă şi te limitezi doar la ceea ce mintea ta poate concepe.
În schimb, când îţi deschizi inima şi faci linişte să asculţi cu adevărat, atunci Divinitatea îţi vorbeşte prin intermediul Sufletului tău. Atunci ştii că n-ai cum să dai greş niciodată şi ştii că decizia luată este cea mai potrivită pentru toţi cei implicaţi.
Mintea ta nu poate să vadă ce e dincolo de aparenţe, însă sufletul tău este mesagerul cel mai de încredere al Divinităţii, ce vede Esenţa de dincolo de tot ceea ce se vede în exterior.

6. Soluţiile există tot timpul când ai nevoie de ele. Când vei deschide cu adevărat Ochii, atunci le vei vedea. Învaţă doar să priveşti prin ochii potriviţi, aceia ai Inimii şi ai Iubirii. Relaxează-te, binecuvântează viaţa şi fă din această călătorie o oportunitate divină prin care te redescoperi în milioane de forme.
Fiecare formă este la fel de minunată şi fiecare situaţie are o soluţie potrivită. Când vei renunţa la a te mai îngrijora, atunci o vei găsi şi tot atunci vei redobândi şi bucuria pentru viaţă. Iubeşte, trăieşte şi priveşte cu Inima!

7. Devino o inspiraţie divină pentru cei din jurul tău. Nu mai aştepta de la ceilalţi să facă lucrurile care ţie îţi fac plăcere, ci fă-le tu singură şi inspiră-i şi pe ceilalţi să înceapă să facă lucruri care le aduc bucurie şi împlinire în suflet. Poţi face lumea mai frumoasă exact acolo unde te afli, cu puţinul pe care îl ai. Tot ceea ce ai nevoie este doar o inima deschisă şi un zâmbet larg.

8. Ieşi în lume şi urmează-ţi calea. Fă ceea ce simţi că ai de făcut. Nu-ţi fă niciodată probleme la cum vei rezolva tot ceea ce ai de rezolvat. Atâta timp cât singurul tău scop este acela de a-ţi urma calea pe care o simţi în adâncul inimii tale, de a face ceea ce ştii că ai de făcut (ca şi cum ai simţi că Dumnezeu te-a pus acolo, pentru că stă în puterea ta să faci ceea ce ai de făcut în acel moment, în acel loc), nu-ţi fă niciodată probleme cu privire la situaţia materială sau la cum anume vei reuşi să duci la bun sfârşit ceea ce ţi-ai propus.
Tu fă primul pas. Dumnezeu îţi va lumina drumul şi îţi va aduce în cale tot ceea ce îţi este necesar că tu să finalizezi ceea ce ai de finalizat. Mergi cu încredere şi bucurie. Fă-ţi partea, pentru că şi Dumnezeu îşi va face partea Sa.

9. Învaţă să îi apreciezi pe oamenii din viaţa ta pentru rolul lor minunat pe care şi-l fac în reamintirea Ta despre Cine Eşti cu Adevărat. Fii aproape cu inima de ei şi mângâie-i cu vorbe calde, pline de iubire şi de recunoştinţă. Şi fă întotdeauna acest lucru cu sinceritate.
Chiar dacă acum prezenţa unei persoane în viaţa ta îţi provoacă nesiguranţă sau disconfort, va veni o vreme în care vei înţelege de ce această persoană a trebuit să existe în viaţa ta. Nu te comporta niciodată urât cu o persoană, pentru că nu ştii ce binecuvântare se ascunde în spatele prezenţei sale în viaţa ta.

10. Îndrăgosteşte-te de tine însăţi. Opreşte-te din agitaţie şi porneşte ori de câte ori poţi în explorarea Sinelui tău Adevărat. Tu ştii că eşti mai mult decât o prezenţă fizică. Bucură-te de momentele petrecute în solitudine pentru a te cunoaşte mai bine.
Descătuşează comoara ascunsă şi nu îţi fie teamă de ce vei descoperi. Coboară chiar şi acolo unde, poate, cu ani în urmă ai pus sigiliu. Revarsă-ţi, dacă e nevoie, lacrimile reţinute şi eliberează-te de iluzia suferinţei. Dincolo, se află privelişti verzi de împăcare şi linişte. Fii curajoasă!

11. Nu uita niciodată ce important este să trăieşti cu bucurie desăvârşită. Nu trece niciodată cu vederea frumuseţea din tot ceea ce există. Fiecare clipă este un dar special prin care Universul îţi arată cât de mult te iubeşte. Bucură-te de aceste daruri minunate. Rămâi centrată în profunzimea inimii tale şi bucură-te de tot ceea ce trăieşti. Universul va avea grijă de restul.

12. Închide ochii şi respiră profund. Uită pentru moment de toate grijile şi îndoielile care te apasă. Lasă-ţi deoparte toate gândurile, toate fricile, toate aşteptările şi toate resentimentele. Ascultă doar. Ascultă acea voce suavă şi caldă din interiorul tău. Rămâi pentru câteva momente în tăcere şi în splendida contemplare a fiinţei tale divine.
Celebrează Adevărul ce se lasă descoperit în urma acestei scurte meditaţii şi lasă starea de pace ce s-a aşternut asupra ta, să te ghideze întreaga zi.

13. Învaţă să faci din amabilitate şi din generozitate două virtuţi trainice ale inimii tale. Amabilitatea este o virtute ce calmează şi regenerează, iar generozitatea este dăruirea sufletului. Ce poate fi mai frumos decât o persoană blândă şi calmă, ce dăruieşte necondiţionat iubirea şi frumuseţea ei întregii lumi?

14. Învaţă să dai drumul lucrurilor din viaţa ta. Cu cât vei învăţa să faci acest lucru mai des, cu atât mai frumoasă va deveni viaţa ta. În spatele acestei practici se afla de fapt o încredere profundă că totul în viaţă se desfăşoară întotdeauna exact aşa cum trebuie, iar tu eşti împăcată cu tot ceea ce vine în experienţa ta de viaţă.
Cu cât vei da mai mult drumul lucrurilor din viaţa ta, cu atât mai mult vei face loc lucrurilor noi şi minunate să-ţi apară în cale şi să te îmbogăţească. Nu rămâne angrenată în trecut, nu ţine cu dinţii de nişte amintiri dureroase, nu încerca să îi obligi pe oamenii din viaţa ta să-ţi rămână alături, dacă ei simt că altul este drumul lor.
Găseşte-ţi iubirea, fericirea şi încrederea în sufletul tău şi oferă-le tuturor libertatea de a face exact ceea ce simt ei să facă, iar tu eliberează-te de lucrurile şi de sentimentele care îţi fac rău.

15. Învaţă să ai încredere în Divinitate. Nu mai încerca să cauţi milioane de motive logice şi raţionale care să-ţi argumenteze dacă ceea ce simţi e bine. Urmează-ţi inima şi ai încredere că paşii îţi sunt ghidaţi spre cel mai mare bine. Nu poţi descoperi uniunea divină şi iubirea adevărată prin minte. Toate acestea depăşesc cu mult concepţia umană.

16. Teama este o simplă iluzie. Ea nu există. Teama înseamnă lipsa recunoaşterii iubirii în sufletul tău. Tot timpul când resimţi teamă cu privire la orice lucru din viaţa ta, întreabă-te în felul următor: "Ce-ar face iubirea acum?" şi vei găsi imediat răspunsul.

17. Nu te învinovăţi niciodată pentru o reacţie pe care ai avut-o. Constientizeaz-o, preia-ţi lecţia şi mergi mai departe cu bucurie şi înţelepciune. Nu a fost decât o altă oportunitate minunată prin care să-ţi mai reaminteşti câte ceva despre tine. Fii recunoscătoare şi continuă-ţi călătoria cu graţie şi cu iubire.

18. Atunci când eşti mult prea obosită, pierzi din intensitatea şi profunzimea legăturii pe care o ai cu Ceea Ce eşti Tu cu Adevărat. Atunci nu te onorezi pe tine aşa cum meriţi şi nici nu îţi respecţi şi apreciezi corpul aşa cum acesta merită.
De aici, intervine apoi frustrarea, nemulţumirea şi începi să ai din ce în ce mai puţină claritate cu privire la ceea ce faci. Aşa că, relaxează-te, oferă-ţi timp pentru linişte interioară. Odihneşte-te îndeajuns de mult încât să te simţi proaspătă, energică şi profund conectată la Nivelul Inimii.

19. Atunci când ceri răspunsuri şi ghidare de la Divinitate, învaţă să ai răbdare şi să-ţi păstrezi echilibrul interior, bucurandu-te de fiecare etapă a călătoriei.
Din momentul în care alegi să te asculţi şi să urmezi înţelepciunea divină ce îţi este redată în urma ascultării, vei vedea că sufletul tău începe să te ghideze în direcţia misiunii tale, în direcţia împlinirii propriului destin. Învaţă doar să ai răbdare, să trăieşti mai mult din pace şi din încrederea faptului că totul este perfect exact aşa cum este.

20. Oricât de zgomotoasă ar fi lumea ta exterioară, în momentul în care îţi aminteşti să respiri, să zâmbeşti din toată inima şi să te bucuri de momentul de Acum, o stare profundă de pace şi de recunoştinţă se va aşterne în Sufletul Tău. Nu te priva de acest sentiment grandios. 

Rămâi în Pace! La mulți ani!

Cu nesfârşită iubire şi lumină,
Daniela 

sursa: http://initiativafeminina.wordpress.com/tag/tania-tita/ 

Dragostea, iubirea, fericirea

Poate că mulţi vor considera că vreau să scriu despre lucruri demodate sau care şi-au pierdut sensul astăzi, însă cred şi mărturisesc că toţi ne dorim să trăim stările sufleteşti la o intensitate înălţătoare; nicidecum nu vrem să rămânem săraci în sentimente sau privaţi de o explicaţie ce poate transforma clipa în veşnicie, dragostea în iubire sau comunicarea în trăire…

Dacă aş încerca să definesc fericirea, o fac prin nişte cuvinte foarte sărace în a exprima esenţa ei: fericirea este starea pe care o trăieşte omul atunci când a simţit că iubirea îi este împărtăşită şi de cealaltă jumătate a lui. Deci, condiţia primordială a omului ca să fie fericit, este să iubească şi să fie iubit!... Fericirea pe acest pământ nu este decât o pregustare a bucuriei din Rai.

Puţini sunt cei care trăiesc această stare, dar cei mai mulţi o caută şi o vor căuta până când o vor găsi. Pentru a înţelege de ce nu suntem cu adevărat fericiţi chiar atunci când credem că iubim, voi încerca să evidenţiez diferenţa dintre "a iubi" şi "sunt îndrăgostit". (Nu ştiu de ce s-a pus accentuat în cultura noastră cuvântul "dragoste" - chiar şi în imnul dragostei scris de Sf. Ap. Pavel - când şi în Noul Testament se vorbeşte numai de "iubire" şi nu de "dragoste", în textul din limba greacă este scris numai "αγάπη"= iubire…) Probabil că "dragoste" exprimă o stare lumească, iar "iubire" pe cea dumnezeiască.

Iubirea înseamnă libertate, pe când dragostea înseamnă dependenţă.

De aceea mulţi sunt distruşi din toate punctele de vedere după o despărţire, suferă şi cel ce iubeşte, însă se retrage pentru binele celuilalt. Este firesc ca fiecare relaţie să înceapă când te simţi legat de celălalt, te simţi atras de ceea ce-ţi place, dar iubirea este sinceră şi onestă; pe când dragostea este ipocrită, încearcă să folosească orice mijloc spre a-şi atinge scopul!

Iubire înseamnă jertfă! Se jertfeşte fără să simtă că faceun sacrificiu, este gest firesc atunci când iubeşti; dragostea cere celuilalt să se jertfească. ("seamănă cu devorare de oameni", spunea un scriitor celebru).

"Am cucerit, deţin, folosesc tot felul de strategii, spionez, am forţat, încerc să manipulez, încalc spaţiul" sunt cele mai obişnuite cuvinte prin care descriem o "relaţie" … Sunt în acelaşi timp expresii de războinic, descriu lupta şi dorinţa de stăpânire! Sf. Ap. Pavel spune: "Iubirea nu caută la ale sale" (1 Cor. 13,5)

Iubirea nu are limite, însă dragostea - conştient sau inconştient - condiţionează trăind cu gândul: "te iubesc dacă mă iubeşti, dacă nu mă iubeşti, te urăsc!". Dragostea este pretenţioasă, mereu nemulţumită; în iubire şi cel mai mic lucru sau gest oferit, este cel mai mare dar. În dragoste este obişnuit sentimentul golului, a lipsei; însă atunci când iubeşti te simţi împlinit, pentru simplul fapt "că iubesc!"

Iubirea cuprinde tot ce o înconjoară, dragostea "vede" doar ce-i lipseşte. În limba greacă "iubesc" se spune"Α Γ Α Π Α Ω" (agapao), deci numai când iubesc ajung să cuprind în fiinţa mea pe Hristos care este "A" şi "Ω".

Iubirea este curată, simplă şi totală. "Iubirea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate… toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă", Scria Sf. Ap. Pavel în Imnul Iubirii.

Iubirea trăieşte în veşnicie, pe când dragostea are termen de valabilitate. Atunci când iubeşti nu mai eşti supus legilor lumeşti, evadezi şi te înalţi cu puterea ce ţi se dăruieşte. Este la fel de necesară ca aerul, este piatra de temelie a unei căsnicii ce va învinge toate ispitele şi greutăţile întâmpinate. Este începutul şi pregustarea relaţiei ce trebuie să existe între noi şi Hristos, căci nu putem trăi altfel plinătatea iubirii Lui pe acest pământ.

Iubirea este pentru toţi, se revarsă ca o ploaie binecuvântată ce cade peste toţi, vrednici sau nevrednici. Dragostea cere exclusivitate şi într-un sfârşit se tranformă într-o gelozie sufocantă.

"Iubeşte!" este chemarea omului de a se lupta cu cel mai mare duşman şi cea mai periculoasă idolatrie: mândria! Niciodată nu este mai alimentat egoismul nostru, ca atunci când suntem doar îndrăgostiţi.

"Te iubesc!" înseamnă cum caut prilejul în a-ţi împlini dorinţele şi nu vreau, folosindu-mă de tine, să-mi acopăr nevoile mele. Numai dragostea care are puterea de a se transforma în iubire va învinge: timpul (Tristan şi Isolda au fost doi tineri ce pur şi simplu s-au iubit, n-au făcut nimic deosebit), egoismul (nu mă mai gândesc la mine, ci la tine), nevoia mea; şi trăieşte veşnic fericită…

Nu există lucru mai firesc şi mai înălţător ca "a iubi", căci iubirea înseamnă plinătate, frumuseţe şi viaţă la superlativ. Creaţi am fost din iubire şi ne desăvârşim în iubire. Nu este păcat să iubesc, ci să nu iubesc! Dar trebuie să iubesc omul, nu fapta sau dorinţa; ci frumuseţea, gingăşia sufletului ce-şi doreşte să fie iubit. Aşa încep să-mi vin în fire şi "nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia" (Sf. Antonie cel Mare).

de Arhim. Siluan Visan 

Azi am învățat

Motto: Când ştii că eşti vrednic de IUBIRE, ai tendinţa de a interpreta cuvintele şi faptele altora într-un mod iubitor.Nu eşti uşor de ofensat....
Dacă cineva este nepoliticos cu tine, iei în considerare posibilitatea ca el sau ea să fi avut o zi proastă. Nu te simţi victimizat sau insultat.
Modul tău de a privi viaţa depinde de cum te SIMŢI- demn de a fi iubit sau nu, vrednic sau nevrednic.
În ambele cazuri, vei crea o situaţie exterioară ce va consolida opinia ta despre tine însuţi.
(Paul Ferrini)

Azi am învăţat să caut minunea din mine şi mi-am găsit propria valoare. Aşa am descoperit că de fapt am învăţat să mă respect.

Azi am învăţat să trăiesc prezentul cu intensitate. Aşa am descoperit că trecutul nu mai contează şi că e mai bine să las deoparte frământările pentru viitor.

Azi am învăţat să nu caut la alţii, ceea ce este în mine. Aşa am descoperit că e mai simplu să dăruiesc necondiţionat, fără a aştepta ca ceilalţi să mă aprecieze.

Azi am învăţat că aşteptările şi neimplinirile nu fac decât să te împiedice să savurezi ceea ce ai deja. Aşa am descoperit că nimeni nu este obligat să-mi dea ceea ce-mi lipseşte mie.

Azi am învăţat să mă dezvolt, să doresc să dau mai multă valoare propriei mele vieţi. Aşa am descoperit să mă preţuiesc pe mine, ca apoi să le acord şi celorlalţi şansa imaginii unei existenţe minunate.

Azi am învăţat să-mi accept trecutul, fără regrete. Aşa am descoperit că pot ierta oamenii – şi, mai ales, că mă pot ierta pe mine, că fiecare întâmplare din viaţa mea este o lecţie importantă de viaţă şi că, într-o bună zi, voi cunoaşte semnificaţia ei.

Azi am învăţat ce este credinţa. Aşa am descoperit că important este cine sunt şi ceea ce reprezintă oamenii pentru mine.

Azi am învăţat că fiecare zi poate fi plină de zâmbete şi de mirări. Aşa am descoperit că drumul vieţii mele este o încântare şi e plin de sens.

Azi am învăţat să dau mai multă culoare existenţei mele şi a celorlalţi. Aşa am descoperit că e mai bine să accept felul de a fi al fiecăruia dintre noi – şi astfel, voi fi primită oriunde cu braţele deschise, găsind bucuria coincidenţei că, uneori, suntem la fel.

Azi am învăţat că pot pot fi un actor măreţ pe scena vieţii. Aşa am descoperit că nu este relevant ceea ce fac alţii, ci cât de bine îmi joc eu rolul, pentru a-i aduce diversitate omenirii.

Azi am învăţat că oamenii sunt uneori altfel decât ceea ce par a fi. Aşa am descoperit că, înainte de a te decide să judeci, poate ar fi mai bine să vrei să cunoşti povestea din spatele omului.

Azi am învăţat ce înseamnă să fii înţelept şi să te laşi pradă emoţiilor. Aşa am descoperit că eu sunt cea care trebuie să-şi trăiască propria existenţă, înainte de a cunoaşte direcţia celorlalți.

Azi am învăţat să mă bucur de viaţă şi să fac din ea o nesfârşită dorinţă de a călători în fiecare zi, dincolo de limite, de a străpunge banalul. Aşa am descoperit că e mai important să trăiesc intens, aşa cum îmi place, decât să-mi fie teamă de judecăţile celorlalţi.

Azi am învăţat că sinceritatea îţi aduce mai multă valoare şi linişte sufletească, decât o minciună croită cu desăvârşită măiestrie. Aşa am descoperit simplitatea cuvintelor, în locul unei avalanşe de fraze fără rost.

Azi am învăţat să trăiesc cu adevărat, să mă reinventez, să fiu lumină şi culoare, să-mi simt emoţiile, să mă abandonez fericirii. Aşa am descoperit iubirea care mistuie, baleierea între dorinţă şi acţiune, sentimentele contradictorii, pierderile care aduc evoluţie, tumultul unei existenţe pline de cunoaştere şi transformare.

Azi am învăţat să apreciez viaţa, oamenii, trăirile, frumuseţea exaltării , fascinaţia misterului uman, devenirile şi iubirile mele.

Autor text: Tudor Melania
sursă : http://filedelumina.ro