Prieten este cel care-ţi redă curajul de a trăi atunci când te îndoieşti că mai merită.

"E de-ajuns să ai lângă tine oameni dragi pentru a simţi ce înseamnă să ai linişte. E de-ajuns să ai linişte pentru a înţelege că viaţa e un dar. E de-ajuns să ştii că viaţa e un dar pentru a te bucura de fiecare zi. Pofta noastră de viaţă are legătură cu cei cărora ar trebui să le mulţumim pentru simplul fapt că există, că ne dau speranţă, că ne înţeleg şi ne iubesc necondiţionat. Pofta de viaţă a celor dragi are legătură cu noi. Primăvara din noi are legătură cu cei dragi. 

Dacă sufletul are pentru cine să tresară, dacă ochii au pentru ce să zâmbească, atunci primăvara poate veni în orice clipă. Iar dacă într-o zi ni se pare că găsim mai greu rostul nostru aici nu înseamnă decât că am încetat să dăruim şi astfel fluxul iubirii a fost întrerupt din cauza noastră. Degeaba ne încăpăţânăm apoi în aşteptare. De nicăieri nu va veni ceea ce ar trebui, de fapt, să plece de la noi. Respirăm prin tot ce iubim. Prin cerul înalt, prin zâmbetul ochilor dragi. Prin albul din noi. Prin visele ce prind contur atunci când înţelegem că viitorul e în mâinile noastre. Încrederea e cel mai bun aliat. Cu ea poţi trece munţii. Din timp în timp, sufletul ni se înalţă, despovărat de nelinişti. La ceasul răspunsurilor, când încă o etapă a trecut, putem privi limpede. Abia atunci înţelegem de ce a trebuit să căutăm atât de mult primăvara din noi. 

Prieten este cel care-ţi redă curajul de a trăi atunci când te îndoieşti că mai merită. Cel care te ascultă, care te priveşte în ochi şi-ţi spune că eşti puternic, cel pe care gândul tău şi degetele tale îl caută când simţi că ţi-e greu. Prieten e cel ce nu te trădează pentru nici o avere din lume, care se gândeşte la tine pentru o clipă, când spune în şoaptă rugăciunea de seară. Cel care te face să nu te simţi singur şi nici părăsit, când toată lumea îţi întoarce spatele. Care te iubeşte necondiţionat, indiferent câţi bani ai sau nu în buzunar. Care te acceptă şi pune preţ doar pe cel care eşti şi pe sufletul tău. 

Mă-ntreb dacă-ţi pot fi prietenul pe care-l meriţi"

de Angela Ribinciuc 

sursa: https://plimbarelicumine.ro/2014/03/19/cartesente/

Sunt oameni care pleacă. Dar rămân în suflet, în amintiri, în poze, pe buze, într-o poezie, în pereții casei

Sunt cuvinte care nu se spun.

Sunt ochi care nu se văd și nu se uită. Sunt locuri care vor rămâne aceleași, chiar dacă timpul va trece. Vor fi așa cum le vom păstra în amintiri.

Sunt oameni care pleacă.

Dar rămân în suflet, în amintiri, în poze, pe buze, într-o poezie, în pereții casei. Sunt lacrimi care se usucă pe obraji și sunt toamne calde, dulci, cu gust de gutui și cu ploi călduțe.

Sunt momente care ne distrug.

Dorim să ne pierdem. Ne lăsăm duși de alcool și de fumul de țigară. Ne plângem morții și copiii nenăscuți. Ne rugăm în tăcere și credem cu înverșunare că există cineva dincolo de lume, de cer, de cosmos, doar atunci când trecem prin cele mai grele chinuri, când cunoaștem întunericul Iadului.

Sunt iubiri care încă mai ard în al nostru suflet.

Sunt scrisori scrise și încă un „Te aștept”. Sunt multe uși care au fost închise în urma lui „Iartă-mă”. Sunt multe declarații de dragoste seci și neadevărate. Dar, mai există și oameni care iubesc în tăcere. Mai sunt bătrâni ținându-se de mână. Mai sunt și dintre cei care sunt alături lângă cel iubit, chiar dacă a pierdut tot ce a avut.

Sunt oameni care cred că iubesc și la prima încercare pleacă.

Sunt și dintre cei care rar spun „Te iubesc”, dar sunt acolo când toți se prefac că nu te mai cunosc. Sunt oameni care își trăiesc viața și sunt și dintre cei care doar există pe acest pământ. 

 

sursa: https://destainuirilemariei.com/category/blog/

Astăzi este cea mai frumoasă zi!

Culorile inimii

Fiecare dintre noi cântă partea lui la un instrument în această simfonie a vieții. Problemele apar atunci când vrem să interpretăm partitura altuia. Viața pe care o trăim este rugăciunea pe care o oferim lui Dumnezeu. Cu toţii suntem învăluiţi, clipă de clipă, de dragostea divină. Experienţa şi viaţa fiecăruia schimbă alte vieţi. Misiune. Între noi nu există diferenţe decât cele din mintea noastră. Problema devine problemă în funcție de tălmăcirea pe care o da mintea mea. Nimeni nu este inferior altcuiva, oricine ar fi el. 

 

Suntem taine din marea Taină…

Omule, nu mai privi printre gene, toți norii de unde se aud tunete și unde iau foc fulgere sunt trecători. Gândurile şi emoţiile sunt efemere. Orice om este o icoană și reprezintă un dar pentru ceilalți. Nimănui nu-i trece prin cap să critice o culoare a curcubeului: verde e bun, albastru e păcătos, roşu e ruşinos, galben e mândru. Toate sunt nuanţe ale iubirii. Când ai renunțat să te împotriveşti viața te cuprinde în brațe. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!

Iartă-mi, Doamne, lacrima rămasă în colțul inimii ! Cine sunt eu fără Tine?
Totul începe și se termină cu „Te iubesc”!

 

de Hrisostom Filipescu

Ce făptură minunată e mama!

25 martie, de Buna Vestire. Aceasta este adevărata zi a femeii, mai mult este ziua mamelor, a tuturor mamelor creștine care au adus pe lume viață și care s-au ostenit să o ocrotească și să o desăvârșească curat. Zi în care femeia este chemată să îşi aducă aminte de darurile speciale primite de la Dumnezeu, aceste calităţi care pot face universul din jurul lor să înflorească, aceşti talanţi primiţi împreună cu chemarea de a-i folosi şi a-i înmulţi.

''Mama este mereu lângă tine. E îngerul păzitor al fiecăruia. O găsești în adierea frunzelor pe lângă care treci, în mirosul mâncărilor pe care ți le amintești din copilărie. Ea e în florile pe care alegi să le dăruiești, ea e în toate zâmbetele tale de zi cu zi. O găsești în mâna care te atinge pe frunte când ai febră, în liniștea din zilele ploioase când te simți melancolic, ea e în culorile curcubeului și în căldura pe care o simți în diminețile de Crăciun.

Mama poartă lumea pe umeri. Ea este începutul tuturor începuturilor, profesorul profesorilor şi cartea cărţilor. Mama este sertarul în care ne depunem toate lacrimile şi zâmbetele. Mama e izvor de răbdare şi bunătate. Mama e creatorul tuturor poveştilor. E un anotimp, e un cântec dulce, glas plin de smirnă.

Mama este acea fântână care te răcoreşte când îţi este sete, mama e acel vânt care îţi mângâie obrajii în zilele toride de vară, mama e acel foc care te încălzeşte atunci când îţi este frig, mama e acea sclipire care îţi luminează cele mai întunecate nopţi, mama e îngerul care îţi alungă visele triste, mama e braţul în care îţi găseşti alinarea, mama e soarele de la care primeşti lumina, mama e cerul pe bolta căruia îşi scaldă păsările zborul, mama e bucuria de a trăi, mama e tot ce a putut lăsa Dumnezeu mai pur şi mai sfânt pe pământ.

Mama trăiește mereu cuibărită în râsul tău. Ea e locul de unde ai plecat, primul tău „acasă”, primii tăi paşi în viaţă. Mama ceartă şi sărută în acelaşi timp. Mama e cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deşteaptă, cea mai cea din lume. Ea e prima ta iubire, primul tău prieten, chiar primul om cu care te-ai certat. Însă nimic şi nimeni nu vă poate despărţi. Nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea…

Mama ştie şi simte totul. Mama e ca o liturghie, jertfeşte jertfindu-se. Mama e candelă aprinsă, lumânare ce arde şi aduce lumina speranţei oriunde. Mama este o icoană ce o poartă fiecare în suflet. Mama este ca un duhovnic la care mereu găseşti iertare, chiar şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut. Mama când se roagă, rugăciunea ei pentru fiu e foc ce mistuie întreg universul şi ajunge grabnic la Dumnezeu. Mama este fiinţa care „conduce” lumea. Ce făptură minunată e mama!"

(Puține cuvinte, multă iubire - Hrisostom Filipescu)

Într-o lume falsă și plină de măști, oamenii sinceri sunt o raritate. Când îi întâlnești și îi cunoști, prețuiește-i!

 

Sinceritatea şi adevărul sunt vitale în relaţiile umane şi în relaţia cu Dumnezeu, fiindcă sinceritatea este lumina faptelor noastre, fiindcă adevărul este ceea ce ne uneşte pe noi oamenii şi ne face unici.

Sinceritatea înseamnă, gânduri şi fapte care să te reprezinte în totalitate, prin sinceritate om şi adevăr se întâlnesc. A fi sincer înseamnă în primul rând să fii cine ești cu adevărat, nu cine crezi că ești sau cred cei din jur că ai fi.

Un om sincer este un om care nu doreşte să pară mai bun decât este în ochii celor din jurul său, care se decoperă cu bune şi cu rele, care conştientizează că nu este perfect.

Un om sincer recunoaşte când greşeşte, nu dă vina pe nimeni pentru acestea şi le asumă şi nu vrea să găsească ţapi ispăşitori pentru ele. Sinceritatea unui om te dezarmează, sinceritatea unui om te face să-l iubeşti, sinceritatea unui om te face să mai crezi în adevărata prietenie.

Un om sincer este un om pe faţa căruia poţi privi ca într-o oglindă sufletul său, îi poţi vedea în ochi orice trăire, este un om care nu încearcă să pară fericit atunci când sufletul lui plânge din cauza unei tristeţi, a unei deziluzii, a unei pierderi, a unei dureri, care îşi lasă lacrimile să-i curgă şiroaie pe obraz, când simte că nu mai poate merge singur pe drumul vieţii.

Un om sincer este un om pe faţa căruia vezi însă şi bucuria pe care o are în suflet, când se simte iubit, când se simte acceptat şi cu bune şi cu rele, care se bucură când primeşte în dar un zâmbet o îmbrăţişare sinceră, care dăruieşte la rândul lui, celor din jur zâmbete şi îmbrăţişări sincere, care dăruieşte celor din jur iubirea lui sinceră, necondiţionată.

Omul sincer este un om cu pace în suflet un om care nu se teme că i se vor descoperi unele minciuni, unele vicleşuguri, este un om care nu are nimic urât de ascuns este un om care are conştiinţa curată care poate pune liniştit capul pe pernă, fiindcă ştie că prin faptele sale nu a pricinuit niciun rău nimănui.

Omul sincer mulţumeşte Bunului Dumnezeu din toată inima sa pentru talanţii cu care a fost înzestrat, mulţumeşte din inimă celor care l-au ajutat când a avut nevoie de sprijin.

Un om sincer îţi poate fi cel mai bun prieten, pentru că în ochii lui te vezi exact aşa cum eşti, pentru că acesta niciodată nu te va minţi frumos pentru a-ţi hrăni mândria ta, îţi va spune sincer ce apreciază la tine şi ce nu-i place la tine şi va şti să îţi arate defectele fără să te jignească, fără să te umilească, fără să te facă să te simţi prost.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim întotdeauna sinceri şi curaţi cu inima, fiindcă Bunul Dumnezeu aceasta doreşte de la noi, o inimă sinceră şi curată, doreşte să iubim sincer şi curat pe El şi pe semeni. Un om sincer iubeşte cu toată puterea sa adevărul.

 

sursa: http://prafdestele.eu/

Am învățat ca în viață trebuie să cred doar în mine și în Dumnezeu

V-ați întrebat vreodată în mâinile cui, conștient sau inconștient, v-ați lăsat viața? În mâinile partenerilor? În mâinile șefilor? Pe mâna soacrei sau pe mâna băncilor?

Ți-ai lăsat viața pe mâna copiilor? Pe mâna cui ți-ai lăsat viața, ăla are grijă de ea. Și el face cum se pricepe. Și cum a învățat și în funcție de propriile lui planuri.

Eu cred că dacă îți lași viața în mâinile lui Dumnezeu, El are grijă de ea. Cum să-i ceri Bunuțului să aibă grijă de ceva ce nu e nici la tine nici la el, ceva la care singur ai renunțat? Eu i-am dat-o lui în grijă.

Iar de atunci, viața mea înflorește. Personal, profesional, fizic, emoțional, fiecare an e mai bun decât anteriorul, fiecare întâmplare e o lecție învățată, fiecare întâlnire are un rost. Atunci când îți lași viața în mâinile lui Dumnezeu nu mai trebuie să stai cu ochii pe nimeni. Când mergi pe mâna Lui, e de ajuns să privești în sus.

Dumnezeu ne iubește și dorește să-Și arate dragostea față de noi. El dorește să aibă o relație personală cu noi, relație care depășește în profunzime simpla noastră căutare de Dumnezeu în situațiile de urgență sau când avem nevoie de ceva.

Îmi amintesc când Dumnezeu a vorbit inimii mele spunându-mi că dacă L-aș căuta tot timpul cu aceeași ardoare ca în momentele mele de disperare, nu m-aș afla în astfel de momente atât de des. Adevărul e că noi chiar suntem disperați după Dumnezeu tot timpul, fie că ne dăm sau nu seama de acest lucru.

Am realizat că, atunci când Îl ai pe Dumnezeu, ai tot ce îți trebuie! Totul se rezumă la a învăța să cauți fața lui Dumnezeu – cine este El, prezența Sa – și nu doar mâna Lui, sau ceea ce poate face El pentru tine.

sursa: http://randuripentrutine.eu/

Frumosul nu se înțelege: se simte!

 

Dacă ai un suflet frumos, nu îl ține ascuns sub măști mediocre si incomode celor care vor să te privească. Ține-l la vedere! Afișează-te cu el! Să vadă lumea frumosul și, încercând să îl înțeleagă pe deplin, să rămână uimită.

 

Frumosul nu se înțelege: se simte!

 

Că după aceea, vor veni mulți viteji apăruți de nu știu unde, și vor încerca să îți umble hai hui prin suflet, unii să îl pipăie, alții să ți-l împrumute pentru câteva ocazii de impresie artistică, iar cei mai mulți dintre ei să îi afle cusurile si dedesubturile, pentru a-l putea mânji și denigra cu noroiul părerilor lor închipuite, e un lucru necesar si perfect normal. Așa se validează frumusețea. Prin urâțenia celor care o denigrează.

 

Tu ține-l la vedere, astfel încât soarele vieții să ți-l încălzească si să ți-l lumineze. Lasă-l să fie frumos în totalitate și nu doar parțial. Pentru toată lumea, nu numai pentru tine.

 

Frumusețea mustră neghiobia și prostia ochilor care o privesc urât. Cine nu îți simte frumusețea, nu are cum să îți înțeleagă viața, caracterul, educația și limitele, dar mai ales, potențialul.

 

Așa că, dacă ai un suflet frumos și bun, nu îl ține numai pentru tine! Dacă este cu adevărat frumos, atunci va fi în stare să primească pe toată lumea. Pe cei buni, pentru a-l admira și pe cei răi, pentru a-l denigra.

 

de Portretul Sufletului

Bucurați-vă...

 

Bucurați-vă de viață!

Bucurați-vă de lucruri simple!

 

Bucurați-vă de tăceri!

 

Bucurați-vă de pace!

 

Bucurați-vă de frumos!

Bucurați-vă în Dumnezeu!

La mulți și binecuvântați ani tuturor celor care poartă numele sfânt!

Cu iubire și lumină,
Daniela.

Dragă Moș Nicolae, NU-ți scriu pentru mine...

 

... îți scriu pentru cei care aseară nu au găsit nimic în ghete. Știu, o să-mi spui că nu au găsit nimic în cizmulițele lor pentru că nici măcar nu și le-au pregătit. Știu, o să-mi spui că nu au primit nimic doar cei care nu cred că pot să primească, doar cei care au închis toate ușile și au tras obloanele iar tu nu ai putut pătrunde până în casele lor. Asta pot să o înțeleg. Oricât ai fi tu de magic până la urmă trebuie să lase și ei o fereastră măcar, întredeschisă.

Dragă Moș Nicolae, astăzi este ziua ta. Și știu că tu ești dintre acei sarbatoriți care de ziua lor fac daruri celorlalți. Te rog, astăzi de ziua ta, lasă puțină iubire in inimile înghețate. Lasă puțină speranță în sufletele celor ce și-au pierdut-o. Lasă puțină căldură în mâinile care au înghețat pentru că nu au mai fost ținute în nicio altă mână. Te rog Moș Nicolae trimite astăzi câte o rază de lumină și un gram de iubire către toți oamenii care și-au închis de multe zile obloanele și nu au mai lăsat soarele să între pe ferestrele lor. Undeva, în sufletul lor, toți oamenii aceștia speră ca tu să faci minuni. Speră ca tu să topești gheața care li s-a așezat pe inimă și să transformi sloii în picături fie și ele pline de sare. Dacă lacrimile sunt cele care topesc ghețarii atunci fă-i să plângă de fericire.

În fiecare om mare care astăzi poartă 36, 38, 40, 43, 46 la pantofi, stă ascuns un copilaș care avea la un moment dat cizmulițele cât palma și în seara de ajun de Moș Nicolae scotea toate perechile de încălțări și le înșira pe calorifer sau pe pervazul de la fereastră. Poate astăzi acei copilași nu mai au lângă ei mame și tați și bunici care să le amintească ritualul de Ajun de Moș Nicolae. Poate toți cei dragi lor sunt demult îngeri și au plecat fără să apuce să le spună că acum locuiesc în inimile copiilor lor.

Pentru ei, pentru copiii ascunși astăzi în ghetele mult prea mari pentru cât de puțină iubire au nevoie, fă o minune! Astăzi, de ziua ta, fă iubirea să bată din nou în inimile lor. Fă-i să simtă , să dorească, să facă ceea ce așteaptă de mulți ani. Fă-i să iubească din nou!

 

de Retegan Mirela

Noi ar trebui să trăim cu Dumnezeu așa cum trăiesc doi îndrăgostiți

Scopul rugăciunii, în primul rând, este – nici nu știu pe unde s-o apuc și de-aia ezit cu cuvintele – aș zice [că] este un dialog între om și Dumnezeu. Încep cu omul, pentru că noi ne știm mai bine decât pe Dumnezeu, Care ni se pare că e tare departe. Ar trebui să încep cu Dumnezeu în toate, bineînțeles. În acest dialog noi ar trebui să avem permanent un contact cu Dumnezeu și am încercat să insuflu gândul ăsta de mai multe ori când am spus: să trăncănim cu Dumnezeu despre orișice.

Să nu gândim abstract. De exemplu: „Ce-o să fac mâine, că trebuie să ajung acolo și trebuie înainte să merg dincolo și cum o să ajung?” Pune un „Doamne” și gândul tău a devenit rugăciune: “Doamne, cum să ajung acolo, că trebuie înainte să merg dincolo și nu știu cum o să fac. Ajută-mi, Doamne!“ Și a devenit rugăciune și nu-i mai puțin importantă, nici mai puțin lucrătoare decât ceea ce numim, în general, rugăciune.

Există un moment, pe care ar trebui să-l înțelegem ca un moment privilegiat, când rugăciunea trebuie să fie lepădarea lucrurilor lumii ca să fim în intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca să vorbesc călugărește – și pravila, asa cum și-o poate trăi și aplica ne-călugărul în lume (în general, mult mai puțin). Un student în preajma examenului nu mă aștept să se roage două ceasuri în fiecare noapte și două în fiecare dimineată, sau mai știu eu ce. Are și o nevoie de împlinit, acolo. Dar ceva-ceva rugăciune și cât de cât în ale pocăinței, în dinamica vieții veșnice, vrea să nu piardă contactul cu Dumnezeu total și după examen să se trezească în nu știu ce azimut, departe de Dumnezeu. Și atunci, în măsura în care poate și în felul în care poate pravila s-ar reduce, poate, la puțin – cinci minute sau nu știu ce – dar un moment pe care eu îl ințeleg așa: fie că-i mare, fie că-i mic momentul, fie că-i un ceas, fie că-i cinci minute, să te regăsești în intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal și practic, să trăim [cu Dumnezeu] asa cum trăiesc doi îndrăgostiți. Ei nu-și fac o pravilă ca să se întâlneasca zilnic zece minute, de la … până la … Dar dacă se întâlnesc, dacă pot, dar… toată ziua tânjesc unul după altul. Le e dor unul de altul, dacă nu se mai vad, dacă unul pleacă la distanță parcă se rupe ceva în el. Așa ar trebui să simțim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi că Dumnezeul – [aparent] așa de indepartat – niciodată nu-i departe. Zici „Doamne” și [chiar] înainte să zici este cu noi, pentru că este în noi, [chiar] dacă nu mai putem să Îl descoperim acolo.

Raspuns dat de Parintele Rafail Noica in conferinta „Criza in Biserica” (Alba-Iulia, 2003) 

sursa: http://altarulcredintei.md/

„Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

 

 

Simbolul credinţei noastre creştine este Sfânta Cruce, mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supuse stricăciunii. Cinstind-o, Îl cinstim de fapt pe Cel Ce S-a răstignit pe ea, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Sfinții Părinți numesc Sfânta Cruce ca fiind „viața noastră”, căci prin intermediul ei am redobândit raiul pierdut prin păcatul lui Adam.

Biserica noastră o cinsteşte în mod deosebit astăzi, când sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci, care ne aminteşte de evenimentul din secolul al IV-lea de la Ierusalim, când a fost scos lemnul Sfintei Cruci spre cinstire înaintea binecredincioşilor creştini. A doua oară în cursul anului bisericesc o cinstim în Duminica a treia din Postul Mare, la jumătatea urcușului către Învierea Domnului, pentru că, după cum în mijlocul raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare se află Sfânta Cruce, cea de viaţă făcătoare.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte de evenimentul din anul 335, când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a construit la Ierusalim, pe locul unde este Sfântul Mormânt, o biserică închinată Învierii Domnului. Această biserică a fost sfinţită în ziua de 13 septembrie 335, iar a doua zi, pe 14 septembrie, Episcopul Macarie al Ierusalimului a înălţat Sfânta Cruce pe amvonul noii biserici pentru a fi văzută de mulţimea credincioşilor veniţi la acest eveniment. De atunci în această zi sărbătorim Înălţarea Sfintei Cruci şi o facem postind pentru că ea ne aduce aminte de Sfintele Pătimiri și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În această zi sărbătorim şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, în ziua de 14 septembrie. Sfânta Cruce fusese luată de perşi în timpul invaziei lor în Ţara Sfântă din anul 614. Împăratul Heraclius învingând Imperiul persan a primit, în urma păcii pe care a semnat-o cu ei în anul 628, Sfânta Cruce.

Astăzi, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, cântăm un tropar care ne arată de ce trebuie să cinstim Sfânta Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să preamărim lemnul cel de viaţă făcător; pe el a întins Mâinile Sale, de bunăvoie, Hristos, Dumnezeul nostru. El ne-a ridicat fericirea cea dintâi”. Ea este tiparul care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, este cheia prin care dobândim viaţa veşnică. Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu braţele întinse, să ne îmbrăţişeze, să ne arate de-a pururea iubirea Sa cea mare pentru noi, cei pe care ne aşteaptă să ne întoarcem la El. Cinstim Sfânta Cruce cea de viaţă dătătoare pentru că în taina ei se vădeşte Învierea lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Nu putem concepe, noi, creştinii ortodocşi, Sfânta Cruce fără Învierea Domnului, deoarece crucea fără Înviere este doar un element de tortură, iar cu Învierea este lemnul cel de viaţă dătător pentru că prin jertfa Domnului Iisus Hristos de pe ea a fost mântuit neamul omenesc.

Pe Cruce, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zdrobit cu moartea pe moarte, a biruit moartea prin Învierea Sa din mormânt, Învierea Sa fiind şi arvuna sau pârga învierii noastre proprii. Noi credem şi suntem convinşi că vom învia la Judecata de Apoi, pentru că Iisus Hristos a înviat înaintea noastră. Pârga înseamnă primul sau primele fructe care se coc sau se rumenesc într-un pom. Ele sunt presentimentul şi arvuna că toate celelalte se vor coace şi vor veni după ele şi că întregul pom va da roada cuvenită. Aşa şi Iisus Hristos este numit Pârga învierii noastre.

Crucea este semn omenesc şi dumnezeiesc deopotrivă. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Dar de când Hristos S-a răstignit, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruinţă, de bucurie şi de viaţă. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere este pentru poporul Tău”.

De la naştere până la moarte şi până la învierea cea de obşte, toată viaţa creştinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăţi a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa şi a dăruit-o ca pe darul cel mai de preţ ucenicilor Săi, iar prin mărturia lor nouă, tuturor celor care am primit Sfântul Botez. Din momentul naşterii noastre din apa Botezului devenim purtători ai Crucii şi suntem chemați să luăm Crucea lui Hristos fără frică, fără ruşine, bărbăteşte, răbdători. Crucea lui Hristos este sfântă, cinstită şi tare. Este putere a omului credincios şi armă asupra diavolului. Toţi sfinţii Bisericii noastre au îmbrăţişat Crucea de timpuriu, au luat-o cu bucurie, n-au părăsit-o niciodată. Crucea ocupă un loc central în viaţa credincioşilor creştini. Este cel mai sfânt simbol al Bisericii noastre. Toate Sfintele Taine se pecetluiesc cu semnul Sfintei Cruci. Preotul binecuvântează în forma crucii. În biserică toate sunt purtătoare de cruce, în formă de cruce, imprimate cu cruce, închinate cu cruce: sfintele vase, veşmintele preoţeşti, cărţile liturgice.

Creştinul când se roagă şi când începe orice lucrare în cinstea Bunului Dumnezeu se închină cu semnul Sfintei Cruci, pe care îl face cu mâna pe faţa sa, aducându-şi aminte de puterea cea nemăsurată a Celui care a sfinţit Crucea cu scump Sângele Său şi ne-a lăsat-o nouă ca pe o armă nebiruită asupra celui rău, după cum spunem la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”. Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, spunem: În numele Tatălui (la frunte) şi al Fiului (la piept) şi al Sfântului Duh (la ambii umeri), după care, apoi, lăsând mâna în jos, spunem: Amin! Când spunem „în numele Tatălui”, înseamnă că Îl cinstim pe Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul, iar când coborâm mâna la piept şi rostim „și al Fiului” Îl preamărim pe Dumnezeu Fiul Care S-a coborât pe pământ pentru mântuirea noastră, iar când ducem mâna la umărul drept şi la cel stâng rostind cuvintele „şi al Sfântului Duh” înseamnă cinstirea pe care o aducem Duhului Sfânt „Domnul de Viaţă Făcătorul”. Astfel, prin însemnarea cu Sfânta Cruce cinstim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Dumnezeul nostru. De aceea trebuie să ne facem cu evlavie semnul crucii la începutul zilei, al lucrului, trecând pe lângă biserică, intrând în sfântul locaș. Să purtăm crucea pe piept spre ocrotire şi binecuvântare. Să o punem la temelia casei, la capul patului, în automobil, la birou, spre întărire şi apărare, putere şi ocrotire.

Biserica noastră şi noi, toţi creştinii ortodocşi, care suntem mădulare ale ei, nu putem viețui fără Sfânta Cruce şi de aceea în troparul de astăzi Îl rugăm pe Dumnezeu: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte, şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”.

 

sursa: http://ziarullumina.ro/

Rugăciune la Nașterea Preacuratei Maici a Lui Dumnezeu

„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru si dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică. „

 

 

O, Preasfântă, Preacurată şi Preanevinovată dumnezeiască Pruncă şi Fecioară Maria, care te-ai născut din părinţi drepţi şi fără prihană, spre bucuria şi mântuirea a toată lumea. O, Preasfântă Fecioară, floarea firii omeneşti, preafrumoasă şi preaînţeleaptă, care din tulpină uscată şi neroditoare ai răsărit şi care, prin a ta naştere, întristarea preafericiților tăi părinţi şi a toată lumea ai risipit-o; nu ne lăsa pe noi, păcătoşii şi nevrednicii, care întru întristări şi scârbe ne aflăm din pricina păcatelor noastre. O, roadă preasfințită a rugăciunii şi a înfrânării, ascultă rugăciunea neputincioşilor robilor tăi şi, cu darul preasfintelor tale rugăciuni, ajută-ne nouă şi ne învaţă a ne ruga lui Dumnezeu din inimă, fără de răspândire şi fără de formă.

Pe tine, chemarea lui Adam celui căzut, te rugăm să mijloceşti pentru noi către Dumnezeu, ca să ne cheme cu darul Său la adevărata pocăinţă. Pe tine, Maica bucuriei, te rugăm, veseleşte cu darul tău sufletele noastre cele mâhnite şi cuprinse de întristare. Tu, Maica Luminii, mijloceşte la Preabunul Dumnezeu pentru luminarea minţilor şi a inimilor noastre. Tu, raiule cuvântător, ajută-ne cu darul rugăciunilor tale să ne curăţim de întinăciunea păcatelor noastre, ca să ajungem la dumnezeiescul rai. Tu, palatul cel însufleţit al Cuvântului, ajută-ne nouă să vedem palatul Noului Sion, cel din ceruri. Tu, Mireasă cea Preasfântă şi cu totul fără de prihană a lui Dumnezeu, ajută-ne ca să vedem şi noi, cei neputincioşi, Ierusalimul cel ceresc, pe Mireasa Mielului şi Maica celor întâi-născuţi. Tu, căruţa Luminii, du-ne pe noi la lumina bucuriei, care de-a pururea este strălucitoare celor drepţi şi sfinţi. Tu, norul cel în chipul porfirei cu raze de aur, umbreşte-ne pe noi de acea fierbinţeală a poftelor trupeşti şi de aprinderea mâniei şi a iuțimii. Pe tine, ceea ce eşti starea fulgerului dumnezeirii şi raza cea strălucită a Soarelui celui de gând, te rugăm, luminează-ne cu darul tău, ca să nu uităm că şi noi suntem biserici ale lui Dumnezeu şi să nu întristăm cu păcatele noastre Duhul lui Dumnezeu, Care locuieşte în noi. Tu, noian al darurilor celor duhovniceşti, ajută-ne să dobândim şi noi, nevrednicii, darul lui Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor. Tu, sălaş al Duhului Sfânt, mijloceşte cu darul tău la Dumnezeu, ca inima curată să zidească în noi şi cu duh drept să înnoiască cele dinlăuntru ale noastre.

Pe tine, Maica îndurării şi a mângâierii, te rugăm, cu adâncă umilinţă a inimii, să stai lângă noi în ceasul cel mai de pe urmă al vieţii noastre, ca să ne ajuţi şi să ne mângâi sufletele în vremea despărţirii de acest trup stricăcios şi de veacul acesta trecător. Pe tine, porumbiţa înţelegătoare cu aripi de aur şi cu străluciri de fulger, te rugăm din toată inima să călătoreşti cu noi până ce vom trece toate vămile cele înfricoşătoare ale văzduhului şi toată puterea întunericului celui de sub cer. Pe tine, uşa vieţii, a luminii şi a bucuriei, te rugăm să ne ajuţi să intrăm pe porţile cele sfinte ale împărăţiei cerurilor şi să ajungem, cu darul preasfintelor şi preaputemicelor tale rugăciuni, la lumina veseliei celei neasemănate şi neapropiate.

Pe tine, Împărăteasa cerului şi a pământului, care pururea stai de-a dreapta Sfintei Treimi şi care ai născut pe Ziditorul Serafimilor şi i-ai întrecut întru cinstire pe Heruvimi, te rugăm, noi, păcătoşii şi nevrednicii robii tăi, să stai aproape de sufletele noastre în ziua cea mare şi înfricoşătoare a Judecăţii de apoi şi să îmblânzeşti mania cea sfântă şi dreaptă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ca să miluiască şi să mântuiască sufletele noastre. Amin!

SĂ NE FIE DE FOLOS!

DOAMNE AJUTĂ TUTUROR!

 

Personal

 

Personal, pot spune ca pentru mine ziua Învierii a însemnat dintotdeauna nu numai un prilej de bucurie, ci și de reflecție. Trecând dincolo de ideea de sărbătoare pe care o simți destul de puternic, atât prin intermediul religiei, cât și cel al tradiției poporului în care te naști, crești, te dezvolți și ești educat, am simțit harul acestei zile, deseori într-un chip minunat.

Pentru că pe lângă atâtea fețe luminate de lumina din suflet, iar nu de cea din afară, am mai zărit ici-colo, câte o minune menită să deslușească existența și participarea neîndoielnică și imbatabilă a lui Dumnezeu în viața omului.

Este minunat și peste măsură de copleșitor să vezi cum din piepturile obosite de post ale unor oameni, poate răsuna cu atâta putere interioară acel „Hristos a înviat!”. Ce îi face oare pe acești oameni să se transfigureze atât de tare în noaptea Învierii? Devin atât de transfigurați, încât deseori în acele momente, mi se pare că sufletele le ies la iveala fizic din învelișurile materiale ale trupurilor.

Că atunci când zâmbesc și cântă acel imn de biruință asupra morții păcatului din ei, nu zâmbesc ei, ci Hristosul acela pe care ei il propovăduiesc prin faptă și prin cuvânt.

Tocmai de aceea, îndrăznesc să spun, și asta fără să fac aluzie la nimeni și nimic, că un om care nu are parte de astfel de Înviere, este un om trist sau un om îndeajuns de departe de bucuria cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Învierii.

Învierea te schimbă, te copleșește cu emoția ei puternică, o emoție la puterea n. Să râzi? Să zâmbești? Să nu mai fii trist? Să ierți? Să iubești? Să fii tare? Să fii biruitor asupra răului din tine? Toate deopotrivă, dar mai presus de toate: să înviezi.

Așa că: „Hristos a înviat!” tuturor celor care vor să aibă parte de El și de bucuria din noaptea Învierii.

sursa: https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

Sărbători în Lumină, prieteni dragi. Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!

Acum, mai mult ca niciodată, avem din nou oportunitatea să simţim Iubirea, să ne curăţăm inimile, să ne purificăm, să ne eliberăm de toate resentimentele şi de toate lucrurile ce ne-au îndepărtat unii de alţii.

Avem din nou ocazia să ne reîntoarcem înăuntrul inimilor noastre şi să ne dezbrăcăm de tot ceea ce nu este al nostru, pentru a ne umple cu tot ceea ce este Dumnezeiesc şi Sfânt.

Şi îl avem pe Iisus ca model, ca model de dragoste necondiţionată.

De iertare necondiţionată, chiar şi atunci când ceilalţi încă continuă să ne rănească. Îl avem pe Iisus ca model de înălţare spirituală în care doar Dragostea, Bunătatea şi Blândeţea mai există ca şi adevăr.

Ce spunea Iisus când a fost rastingit? - "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!"

Aşadar, haideţi să iertăm şi noi. Să iertăm cu toată inima. Să ne eliberăm sufletele şi să îi eliberăm şi pe ceilalţi. Să nu mai rămânem supăraţi pe inconştienţa noastră şi a lor. Să ne deschidem inimile. Să primim şi să dăruim Lumina Sfântă şi Curată şi Sinceră, pentru totdeauna, oricui ne apare în cale şi indiferent de comportamentul acestora faţa de noi.

Să iertăm. Să acceptăm. Să iubim. Să binecuvântăm.

Haideţi să nu lăsăm să treacă aceste Sfinte Sărbători fără ca noi să preluăm adevăratele valori pe care acestea doresc să ni le transmită.

Haideţi, ca înainte de orice, să ne luăm ceva timp de meditaţie şi de rugăciune, ca în inimile noastre de acum înainte să fie restaurată armonia şi acceptarea completă, dragostea pentru toţi şi toate, credinţa nesfârşită şi pacea cea de toate zilele.

Fiinţa să ne fie plină de lumină, iar inima plină de dragoste. Şi nu doar în aceste zile, ci pentru toată viaţa.

Să păstrăm aceste valori în suflet pentru totdeauna. Să le lăsăm să ne transforme, să ne vindece şi să ne înalţe, pentru ca noi toţi să trăim în armonie şi în dragoste unii cu ceilalţi. Pentru ca fiecare dintre noi să se reîntoarcă la Dumnezeu, să primească Binecuvântarea Divină în fiecare clipă asupra sa.

Să păşească prin Viaţă cu graţie şi blândeţe.

Să fie un model de bunătate divină.

Să lase în urma lui numai pace şi bucurie.

Să fie Ceea ce Este El cu Adevărat: Cea mai Înaltă IUBIRE.

Şi, suflet drag, aminteşte-ţi întotdeauna că Iisus este viu în tine. El trăieşte în Tine. El este Una cu Tine.

Sărbători în Lumină, prieteni dragi. Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!

de Tania Tiţa

Inimioară, ce mai vrei?!

"Eu vreau să am linişte, nu dreptate. Te iubesc până la fluturi şi înapoi!"

Rugăciune. Ochii sunt fereastra sufletului. De curând, cineva mi-a spus să fiu atent dacă o să plâng vreodată în public, pentru că se plânge cu artă! M-a buşit râsul instantaneu. Adică şi când plâng trebuie să fiu atent?! Prostii. Plâng cum vreau, râd cum vreau, zic. Măcar atâta lucru să pot face şi eu. Nu am nevoie de reclamă, imagine sau cursuri de antreprenoriat nici la râs, nici la plâns. Afaceri cu noi înşine pe hârtie în contract sau cu o strângere fermă de mână şi o privire profesională. Nu se găseşte totul în cărţi.

Un om informat este un om puternic. Totul este vremelnic. De ce să nu faci ceea ce simţi atunci când simţi?! Suflete frumoase. Trăieşte din inimă! Nimic nu va mai fi ca înainte. Eşti ceea ce alegi să fii. Dilemă. Se întâmplă lucruri. Cerem iertare, dăruim iertare. Eşecul ne învaţă că nu putem avea întotdeauna tot ceea ce vrem. Eşecul ne confruntă cu propriile noastre limite şi ne arată că nu suntem de neclintit. Şcoala smereniei. Locul de unde te ridici ca să mergi mai departe. Dacă nu am fi trecut atunci prin acea experienţă, nu am fi astăzi unde suntem. Viaţa e aşa cum e şi trebuie să ne lovim ca să ne trezim. Nimic nu este întâmplător! Lucruri inspiraţionale. Ne motivăm cu poveştile altora. Iubirea îmbracă o multitudine de forme. Contur între dojană şi încurajare. Să ne depăşim limitele e lucru mare. Căruţă de coincidenţe. Teama de singurătate, teama de ridicol, teama de moarte.

Sclipire în ochi. Molipseşte cu optimism. Împărtăşeşte şi celorlalţi curaj, bucurie, bine, frumos. Dă mai departe. Uneori nu ai această resursă întotdeauna pentru tine. Eşti aşa cum eşti. Uneori cu inspiraţie, alteori nu. Cum te percep oamenii e problema lor. Nu te mai raporta la măştile celorlalţi. Viaţa este cu suişuri şi coborâşuri şi vine un moment când trebuie să alegi serios. Şi îţi asumi alegerile. Sugestie. Se trage linie şi se plăteşte un preţ: pentru muncă, pentru agitaţie, pentru stres, pentru absenţa din viaţa unora, pentru vrute şi nevrute. Într-o fracţiune de secundă se pot întâmpla foarte multe. Circuit. Moment de pauză interioară. Experienţă. Introspecţie. Doamne-Doamne. Dumnezeu S-a născut simplu şi ne vrea simpli. Doar Dumnezeu ne poate judeca, nu oamenii! Când judeci, să te aştepţi să fii judecat cu aceeaşi măsură. Cronofagi. Energofagi. Priviri, cuvinte, tăceri. Muscă de o zi în faţa a tot ce înseamnă divinitate. Zece minute este un viitor îndepărtat. Suflare de viaţă, iubire, zâmbet, fericire absolută.

Raport cauză efect. Între smerenie şi umilinţă este o diferenţă uriaşă. La fel ca şi între milă şi compasiune. Fericirea ta nu înseamnă nefericirea celuilalt. Moment de declic. Transformare. Decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind. Fă cunoştinţă cu adevăratul tu şi nu fugi de tine. Una cu tot. Psihanaliză a stărilor, psihologia vârstelor, psihologia socială, metodologia cercetării, etică şi deontologie, etc. Libertate, nu încorsetare.

Nu sunt cititor, ci trăitor. Nu ţin minte formule, definiţii, teorii, tabele. Sunt prea complicate pentru mine. Eu am nevoie de cuvinte şi atât. Cuvinte izvorâte din Cuvânt, Logos. Sau tăcere izvorâtă din Sacru. Trăiesc prezent, aici, acum. Eroi cu nume sonore sau nu. Când oamenii te cred fericit şi tu crezi că nu eşti, ia-te după ei! Ploaia mea caldă de vară îmi mângâie simţurile. Sunt un tăciune ce luminează sau însemnează un perete al inimii. Sunt acolo când nici nu ştii că ai nevoie. Rănile mă dor. Scot tot gunoiul de sub covor şi fac curăţenie generală. Scutur, şterg praful, văruiesc, aşez lucrurile din nou, aerisesc în casa sufletului şi minţii mele. Fiecare zi e o bucăţică de drum… Merg pe jos şi mă simt bine în natură.

Hristos ne-a iubit pe toţi la fel. Nu putem fi Iisus, dar Îl putem avea ca model. Inimioară, ce mai vrei?! Eu vreau să am linişte, nu dreptate. Te iubesc până la fluturi şi înapoi!...

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

sursa: http://www.doxologia.ro/

Fiecare primăvară e bucuria unui nou început!

O primăvară plină de lumină și culoare, să aveți!

Ai fost de curând într-un parc? Ai văzut cât de puternică e forţa naturii care se simte în fiecare copăcel înmugurit, în fiecare magnolie înflorită, în fiecare ghiocel?

La fel ca şi natura, sufletul tău trece prin etape necesare sau ar trebui să treacă. Aşa cum un copac are nevoie să elibereze frunzele sale veştejite toamna pentru a veni primăvara, aşa şi tu ai nevoie să elimini tot ceea ce nu îţi mai este de folos pentru tine, orice amintire dureroasă, orice sentiment negativ; ai nevoie să ierţi şi să uiţi ca să poţi merge înainte; trebuie să laşi deoparte trecutul pentru a intra în viitor; nu poţi simţi primăvara în tine dacă te încăpăţânezi să rămâi în starea de toamnă. Ce s-ar întâmpla dacă pomii ar dori să îşi păstreze frunzele, de teama că le-ar putea pierde sau de necunoscut? Ar mai experimenta vreodată bucuria înmuguririi noilor frunze şi flori primăvara?

Alege să îţi deschizi sufletul şi să faci curăţenie interioară; dă afară tot ce nu îţi mai trebuie şi pofteşte înăuntru primăvara şi nu te înduioşa după ultimele „frunze” – amintiri veştejite pe care încă le mai ţineai presate în suflet ca într-o carte; nu folosesc nimănui, nici măcar ţie.

Autoanaliza

Pentru aceasta trebuie să priveşti însă înăuntru şi îţi trebuie poate mult curaj. Puţini dintre noi avem timp sau chef să ne autoanalizăm. Unora le este teamă pentru că se întreabă: „Oare ce voi mai găsi acolo? Ce amintiri neplăcute?”. Şi preferă să privească oriunde în altă parte decât în interior.

Nu poţi vedea însă şi nu poţi înţelege perfecţiunea luminii din tine până ce nu ai văzut cum arată întunericul, adică până ce nu ţi-ai conştientizat temerile, pentru că nu ar exista termen de comparaţie şi nu ai putea aprecia extraordinarele daruri pe care le ai.

Elimină în această primăvară absolut tot ce nu te mai reprezintă; uită-te în jurul tău, la obiecte, la oameni şi slujbă, apoi uită-te înăuntrul tău şi decide ce vrei să faci cu amintirile urâte, suferinţele, sentimentele negative ca ura, vinovăţia, teama sau resentimentele pe care le porţi cu tine de ani buni. Hotărăşte că ai dreptul la tot ce e mai bun pentru tine şi că meriţi cu adevărat să „înfloreşti” sufleteşte.

Meriţi să te iubeşti atât de mult încât să renunţi la a mai fi supărat, trist sau deprimat. Ţi se cuvine tot binele din lume şi tu eşti prima persoană care poate face acest lucru. Iubeşte-te aşa cum eşti, acceptă-te cu toate aşa-zisele tale „defecte” şi ele vor părea mult mai uşor de eliberat.

Uită-te la natură şi învaţă de la ea! Tot ceea ce tu încerci să înveţi cum să faci a fost mai întâi experimentat de natură într-un fel sau altul.

Iar data viitoare când te mai plimbi printr-un parc ia lecţii de la păsări, de la copaci şi iarbă; învaţă de la magnolii cum să te deschizi şi fii prezent în tot ceea ce ţi se întâmplă: nu mai trăi în trecut – regretând, sau în viitor – făcându-ţi griji, şi restul va veni de la sine. Şi va veni…
 

de Daniela Dumitriu

sursa: drumuricatretine

Draga mea fiică,

 

Ți-am dat Viaţă. Viață pe care nu vreau să ți-o controlez. A da viață înseamnă a da libertate deplină. Nu-ți voi reproșa niciodată ceea ce am făcut pentru tine, fiindcă nu mi-ai cerut să fac ceva, ci am făcut totul din iubire. Atunci când dai viață unui copil, rupi din tine. Rupi o bucată din inima ta și crești un om... Apoi îl lași liber, dar tu nu mai poți fi întreg fără acea bucată de inimă, fără a avea aproape acel omuleț pe care l-ai crescut cu atâta iubire, grijă, sacrificii și trudă. Poate de aceea îți par posesivă uneori... Și știu că acum nu mă înțelegi, dar când îţi vei rupe și tu o bucată din inimă și omulețul acela născut din inima ta va umbla liber prin lume, vei înțelege chinul nopților nedormite și lacrimile care secătuiesc sufletul unei mame. Și totuși, asa e menirea unui părinte: să ofere viață, apoi să rămână singur... sperând că omulețul cel mai drag este fericit.

Ai tot dreptul să fii liberă, dar vreau să te gândești că, dacă tu mă uiți când nu ești lângă mine, eu nu reușesc să te uit. Nu vreau să-ți fiu paznic, nu vreau să-ți umbresc bucuria, te vreau fericită alături de cei cu care te simți bine, dar vreau să te gândești și la mine atunci când te distrezi – să ai mai multă grijă, să nu-mi tulburi sufletul, să nu-mi furi pacea... Fericirea ta nu trebuie să fie nefericirea mea; distracția ta, libertatea de care te bucuri nu trebuie să fie motive de îngrijorare pentru mine, ci tot fericire, fiindcă trăiesc cu tot sufletul bucuriile și împlinirile tale.

De când exiști, eu trăiesc pentru tine și prin tine... Visez visurile tale și nimic nu mă împlinește mai mult decât reușitele tale. Bucuria ta e bucuria mea, zâmbetul tău este lumina mea, iar durerea ta este sfârșitul meu.

Așadar, te rog, nu mă considera absurdă, nu mă considera posesivă, ci încearcă să îmi înțelegi îngrijorarea și temerile... Fiindcă de când exiști tu nu există pentru mine spaimă mai mare decât aceea de a te pierde, decât aceea de a te vedea nefericită, rănită, neîmplinită. E doar iubire, fiica mea, iar iubirea de mamă n-ar trebui să te sperie, nici să te deranjeze, nici să te îndepărteze...

Într-o zi vei înțelege că iubirea de mamă nu poate fi înlocuită de nimic şi de nimeni... Nici de bani, nici de bogăţie, nici de prieteni, nici de omul iubit... De nimic şi de nimeni!

de Irina Binder
sursa: http://www.irinab.com/

Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!”

Diavolul ţânteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El.

Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.

Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător.

Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.

Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.

Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel de bogătie nu stii ce să faci si o risipesti. Si, din prudenţă, nici nu te stăpâneste acest har, dar vine unde-i linistire sufletească, unde fiinta noastră transformă ca un mare aparat de reactie acest har al lui Dumnezeu cu hotărârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la măsura omului desăvârsit, ca să nu vorbesc chiar să fii un dumnezeu după har, bineînteles.

Dacă îţi creează starea această de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouale; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti in stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul acesta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.

Mai ales nu vă descurajaţi. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea şi îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut, atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică.

Pr. Arsenie Papacioc – Despre tristeţea drăcească – Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Antologie alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu, Ed. Sofia
sursa: http://www.flacaraortodoxiei.ro/

Starea de nemulţumire, dorinţa de fericire!

 

Soarele nu-i interesat deloc dacă-i apreciază cineva existenţa. Nici nu se supără pe cineva pentru că nu-i observă bunătatea sau puterea. Soarele nu-i nervos, nici tulburat pentru că nu-i spui cât de minunat străluceşte. Destinul Soarelui este să strălucească. Să apară, pur şi simplu! Nici ploii nu-i pasă dacă o placi sau nu. Şi ploaia are un destin extraordinar. Şi Soarele are un destin extraordinar. Dar ploii, Soarelui sau ierbii (căci şi iarba are destinul ei extraordinar) nu le pasă de laude şi nici de critici! Ele îşi împlinesc destinul şi-n vremea asta se bucură de propria lor existenţă. Ploaia nu se întreabă niciodată dacă oamenii o merită sau nu. Ea picură liniştită peste "cei buni şi peste cei răi" şi aşa îşi împlineşte destinul. Şi-n destinul acestor "fiinţe", fără de care Viaţa n-ar fi posibilă, se ascunde cea mai mare dintre toate lecţiile existenţei: "lecţia de iubire necondiţionată". Lecţia de iubire totală, completă, uluitoare!

Omul se umple continuu de condiţii. Pare că nu face un pas fără să pună o condiţie. Dacă el ar ajun­ge să fie în existenţă ca ploaia sau ca Soarele, ca iarba sau ca oceanul ar fi cu mult mai măreţ decât sfinţii şi la fel... de fantastic cum sunt cele fă­cute de Dumnezeu în Univers. Dar printre toate fiinţele nu-i nici una mai înveşmântată în pretenţii decât fiinţa omenească. N-ai să vezi o pisică enervată dacă o mângâi, dar ai să vezi prin toate cotloa­ne­­le lu­mii oameni care resping mân­gâ­ie­rea. Nu pentru că n-ar avea nevoie de ea, ci pentru că o aşteaptă de la cineva care nu i-o oferă. Pisica nu fu­ge de mângâierea nimănui, dim­po­­trivă; de îndată ce se simte mân­gâ­iată, începe să toarcă şi să se li­peas­că... de mâna care-o iubeşte. Cu un om, însă, lucrurile se compli­că teribil. El vrea, dar vrea ce nu are! El aşteaptă, dar întotdeauna ce nu este posibil! El visează, dar... vi­sează ceea ce cu siguranţă nu se poa­te îm­p­lini. El poate fi bun, dar... cel puţin cu o condiţie. Dacă nu se alege cu nimic din bunătate, la ce bun să fie el bun?

Între toate fiinţele, această in­te­li­gentă fiinţă umană suferă... şi se zbate în propriul ei coş­mar şi, prin aceasta, îşi neagă bucuria pe care natura n-o abandonează niciodată - bu­cu­ria de a fi. Bucuria existenţei este răsplata aflată la îndemâna ti­grilor, a vulturilor, a ierbu­rilor, a ploilor, a muştelor, dar şi a oamenilor. Numai oamenii... aleargă după bucurie de jur-împrejurul "pro­priei cozi", o caută o viaţă şi toc­mai prin căutare... febrilă o şi pierd. O uită complet. O abando­nează, căutând-o într-o direcţie gre­şită. Orice ai face pentru un om, el vrea mai mult! Şi dacă nu vrea mai mult, se gândeşte că vrea ceva ce nu i-ai dat. Şi dacă nu i-ai dat, nu-i mulţumit. Dacă-i dai de o mie de ori şi a o mie una oară nu ai făcut la fel, el se supără amarnic. Ne­mul­ţu­mirea-i pecetea minţii umane şi din pricina ei omul nu poate trăi şi nici înţelege bucuria în care a fost creat.

Poate că-n toată această fră­mân­tare şi suferinţă omenească nu-i alt­ceva decât felul în care omul afirmă că are dorinţe, dar în loc să spună "îmi doresc asta", el spune conti­nuu: "nu am asta, nu am cealaltă, ceva nu-i destul de bun, altceva nu pot avea niciodată". O eroare de for­mulare ar putea fi, în fapt, cauza ne­mulţumirii interioare: afirmaţie în loc de negaţie, iată ce lucru simplu! Dacă am şti că putem spune mai des "ceea ce vrem", în loc de ceea ce nu vrem, am putea realiza o masivă schimbare de atitudine, de energie, de stare a conştiinţei. În umbrele ne­fericirii şade o dorinţă de fericire, dar una exprimată... prin concentrare asupra nefericirii. În spatele unei frici de pierdere stă dorinţa de a avea. În spatele geloziei stă dorinţa de a avea pe cineva numai pentru tine. În loc de "nu-mi place", să spui ce-ţi place. În loc să tot repeţi "ce nu vrei", să spui apăsat şi clar ce vrei. Ar fi mai mult decât o formulare di­fe­rită, mai mult decât o schimbare de atitudine: ar fi mai mult bine şi mai multă lumină în noi şi, la fel ca ploaia sau ca Soarele, ne-am împlini mai uşor, mai natural şi mai clar destinul!

 

de Maria Timuc

jurnalul.ro

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim

Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea Lui Dumnezeu.

 

 

De câte ori auziţi cuvântul "Cruce", să nu înţelegeţi ca sectarii cei nebuni, ca baptiştii, adventiştii, evangheliştii, penticostalii, nazarinenii, pocăiţii, secerătorii, tudoriștii, martorii lui Iehova şi toţi ceilalţi sectari, care bântuie lumea; gurile sectare cele hulitoare, care au umplut lumea şi care vatămă ţarina lui Dumnezeu-Cuvântul.

Să nu gândiţi despre Sfânta Cruce ca ei, ci aşa să înţelegeţi şi să ţineţi minte că, cuvântul "Cruce" are îndoită putere şi taină. Îndoită este Crucea, îndoite sunt înţelesurile Crucii.

Să înţelegeţi despre Sfânta Cruce nu aşa ca cei scurţi la minte şi neințelepți, care nu vor să se închine mântuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Lasă-i să hulească pentru că i-a întunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai întâi, adică unde stă creierul mare, ca să nu creadă. Le-a pus pecetea pe mâna dreaptă, ca să nu o ridice la frunte şi să facă semnul cel mântuitor al preacinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos.

Deci să ştiţi că îndoit este omul, îndoită este şi Sfânta Cruce. Nu vezi la om un ipostas în două firi? O parte se vede, adică trupul, una nu se vede, adică sufletul, pentru că este de natură nevăzută. Aşa şi Crucea să o înţelegem.

 

Una este Crucea materială, văzută, şi alta cea tainică, mistică şi nevăzută, pe care o purtăm în inima noastră. În Sfânta Evanghelie auzim zicând aşa: Şi stătea lângă crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

 

Auzi? Stăteau lângă crucea Lui. Deci, înţelege că a sta lângă crucea Lui, nu înseamnă a sta lângă crucea spirituală, ci lângă una materială. Crucea de lemn a lui Hristos, lângă care stătea Maica Domnului, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

 

Când veţi auzi: Pogoară-Te de pe Cruce, se înţelege Crucea lui Hristos cea de lemn pe care era răstignit. Şi când veţi auzi: Şi L-au dus şi L-au scos afară din cetate, ducându-şi Crucea Lui până la locul Căpăţânii, ce se cheamă pe evreieşte Golgota, Înţelegem crucea materială. Pe aceasta o purta Mântuitorul în spate.

 

Şi când veţi auzi că s-au dus evreii la Pilat şi l-au rugat : "Ne rugăm ţie, zdrobeşte fluierele picioarelor celor răstigniţi, ca să-i dăm jos de pe cruce, să nu-i apuce ziua sâmbetei", că mare era ziua sâmbetei aceleia la iudei. Şi aici înţelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituală.

 

Iar când veţi auzi în Sfânta Evanghelie pe Hristos, zicând: Cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine, să nu înţelegeţi crucea cea de lemn, ci crucea spiritulală, nevăzută.

 

Deci, băgaţi de seamă, că Hristos indoita cruce a purtat. Una în suflet: suferinţa, răbdarea, usturimea, durerea, ruşinea, scuipările, mâhnirile şi întristarea; şi toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua cruce, cea de lemn, a purtat-o pe umerii Săi şi S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru mântuirea lumii.

 

Şi Sfântul Apostol Pavel a purtat două cruci: Mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus şi cealaltă cruce, cum singur spune: În bătăi, în suferinţe, în posturi, în friguri, în primejdii de la neamuri, în primejdii pe mare, în primejdii pe uscat, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la fraţii cei mincinoşi.

 

Deci să ştiţi, când vă atacă sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a doua, numai crucea suferinţelor, nu şi pe cea materială. Noi o luăm şi pe cea dintâi, că aşa a dus-o Hristos. El a dus o cruce de lemn în spate şi o cruce a suferinţelor în sufletul Său, până la moarte şi moarte pe cruce.

 

Crucea, este biruinţă, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este armă cu care Hristos a biruit puterile iadului şi ale morţii. Deci vai şi amar şi blestemat şi de trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos !

 

Îndoit este omul, şi îndoită cruce trebuie să poarte, cum arată Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, care zice :

 

"O, creştine, nici un lucru să nu faci, până nu faci semnul Sfintei Cruci, când pleci în călătorie, când începi lucrul, când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi; pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta, buzele tale, ochii tăi, urechile tale şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la faţa focului şi ca praful în faţa vântului"

 

Aşadar, ne-am adus aminte mai întâi de simbolurile crucii, apoi de indoita cruce - cea materială şi cea spirituală.

 

de Părintele Cleopa