joi, 7 februarie 2019

Suferința pe care o simți din “iubire” nu este din cauza iubirii, ci provine din:


- din teama de a nu fi părăsit, deoarece nu știi cum să trăiești frumos și în solitudine;

- din gelozie - adică teama că altcineva este mai “bun” decât tine în ochii partenerului tău;

- din faptul că celălalt nu este așa cum vrei tu - nu se comportă în acord cu așteptările, nevoile și dorințele tale egoiste;

- din cauza dependenței și atașamentului tău - “ce mă fac fără el/ea”;

- din cauza posesivitatii tale, a faptului că nu vrei ca altcineva să aibă parte de plăcerile pe care tu le simți în preajma unui om;

- din cauza egoului tău (a centrării tale pe tine însuți) care nu știe că iubirea înseamnă libertate și nu înlănțuire.

Dacă ai iubi cu adevărat nu ai suferi, ci ai accepta și înțelege necondiționat omul de lângă tine, care este cu tine cât timp își dorește, pentru că vrea și îi face plăcere să fie cu tine.

Lucrează cu tine însuți, la încrederea ta în tine, la stima ta de sine și la iubirea de sine și astfel nu vei mai suferi din iubire deoarece vei ști că ești o ființă umană valoroasă, demnă de iubire, iar dacă partenerul tău actual nu te prețuiește așa cum simți că meriți sau dacă observi că nu sunteți de fapt compatibili, vei avea tu curajul să pleci din acea relație și să îți dai o altă șansă.

Iubirea între doi oameni apare atunci când ambii parteneri dăruiesc ceea ce este mai frumos în interiorul lor. Iubirea nu poate să existe într-un mediu populat de frică, gelozie, posesivitate, control, dependență sau compromis.

de Ursula Sandner

luni, 4 februarie 2019

Singurătate în 2


Un lucru mai rău decât singurătatea sau despărţirea e singurătatea în doi. Doi oameni care nu mai au ce să-şi spună sau dacă au sunt doar reproşuri, doi oameni care au uitat ce i-a apropiat şi au uitat să îşi mai rostească vorbe frumoase, doi oameni care nu se mai iubesc dar nu au curajul să se despartă. O relaţie în care unul oferă şi celălalt doar primeşte, în care unuia îi pasă, iar pe celălalt nu îl interesează, în care faptul că adorm şi se trezesc în acelaşi pat nu mai are nici o semnificaţie.

Compar acest tip de singurătate cu un plasture uitat pe o rană. Stă acolo zile, săptămâni, luni, ani iar sub el rana devine din ce în ce mai adâncă. Ar fi mai simplu să îl smulgem la timp. Ne-ar durea cât ne-ar durea apoi rana ar începe să se vindece şi durerea am da-o uitării. Dar nu facem asta. Nu toţi. Lăsăm acolo plasturele de teamă că o să ne doară. Şi ne minţim că lucrurile se vor schimba, că totul va fi bine. Dar nu e aşa. Ruptura e acolo, nu se mai poate lipi, nu se mai poate coase, nu se mai poate înnoda.

Devine obositor, frustrant să vezi doi oameni singuri într-un cuplu sau să fii chiar unul dintre acei oameni. Te oboseşte şi te îmbătrâneşte.

În această postură, timpul nu îţi poate fi decât duşman. Ce nu faci la timp, faci prea târziu sau niciodată!

Nu putem trăi aceeaşi viaţă de două ori, nu avem timp să comitem toate greşelile din lume, nu avem timp să le îndreptăm pe toate.

În concluzie, nu avem timp de irosit cu oameni care nu ne vor, care nu ne acceptă şi nu ne înţeleg.

E timp doar pentru iubire adevărată, pentru lacrimi de bucurie, pentru vorbe frumoase, pentru atingeri calde, pentru demnitate.

de Iustina T. ©
momenteinviata.ro
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...