marți, 31 ianuarie 2017

În dialog cu tine…!

 
Nu este uşor să vorbeşti despre viaţă dacă sufletul tău nu a cunoscut încă îndoiala şi agonia, decepţia şi speranţa…

Nu este uşor să vorbeşti despre iubire dacă fiinţa ta nu a cunoscut senzaţia că te poţi dizolva, că poţi renunţa la tine doar pentru ca cealaltă persoană să fie fericită.

Nu, nu este un sacrificiu. Este o dăruire! Una foarte nobilă, pe care puţini oameni o cunosc.

Spun asta, pentru că le privesc ochii…şi ochii lor nu mint.

Noi, oamenii, am învăţat să facem asta cu uşurinţă, dar lumina din ochi nu poate fi coruptă. Ea nu-şi modifică intensitatea în urma unor promisiuni.

Lumina din ochii noştri nu poate face politică. Ea nu a fost atinsă de această maladie.

Nu este uşor să scrii şi să-ţi deschizi inima în faţa miilor de suflete care cerşesc o clipă de adevăr…

O clipă şi un cuvânt în care s-ar putea regăsi cu uşurinţă şi ele, căci de multe ori cele mai intime gânduri ale noastre nu le putem destăinui nici măcar persoanei care împarte cu noi aceeaşi bucată de plapumă în nopţile teribil de friguroase.

Uneori, în viaţă, te uluiesc lucrurile cele mai simple: un mic dejun gustos sau o simplă adiere de vânt pe pielea ta care flămânzeşte după atingere…!

Alteori, nu te simţi mişcat absolut deloc nici dacă ar fi să priveşti cel mai strălucitor diamant.

Căci aşa este misterul vieţii: de multe ori devii indiferent când ai ceea ce nu-ţi face trebuinţă, iar câteodată te schimonoseşti de durere când simţi că nu-ţi aparţine ceea ce iubeşti cu adevărat…

Nu suntem cu toţii nişte bieţi actori care joacă tot mai prost un rol pentru care ne pregătim încă de la naştere?

Dacă ai aflat răspunsul, spune-mi-l şi mie…!

Iar dacă vrei să ştii cât de mult ţi se potriveşte rolul pe care-l joci acum, du-te în faţa unei oglinzi şi priveşte-ţi lumina din ochi…

Ea nu te minte niciodată!
 
de Adrian Cutinov

duminică, 29 ianuarie 2017

De ce pleacă oamenii? Sau de ce rămân?

 
Uneori pleacă chiar și de unde le e bine, alteori rămân acolo unde nu mai e nimic pentru ei. Cine poate să înțeleagă sufletul sau alegerile lui? Nimeni. Nici măcar tu însuți nu-ți înțelegi de cele mai multe ori reacțiile, acțiunile, sentimentele, pierderile, deci cu atât mai puțin ajungi să le înțelegi pe ale altora.
 
Uneori facem alegeri atât de proaste, alteori suntem chiar noi victime ale alegerilor proaste făcute de alți oameni. Ce e drept și ce e nedrept? Cine mai poate cataloga? Trăim vremuri stranii, în care sentimentele se degradează rapid, în care oamenii renunță ușor la alți oameni, în care oamenii rănesc cu ușurință sufletele altor oameni, intenționat sau neintenționat, în care omul își pierde esența în lupta lui pentru succes sau în căutarea propriului sine. 
 
Sunt momente când pierzi ceea ce crezi că îți aparține și momente când păstrezi o fărâmă din tine chiar și atunci când crezi că ai rămas pustiu. Astfel totul devine relativ și efemer, iar nesiguranța pune stăpânire pe tine.
 
Nu știu dacă atunci când își spun „Adio” câștigă ceva amândouă persoanele implicate sau fiecare mai pierde câte o bucată de suflet, așa cum mă întreb dacă ești într-adevăr creatorul propriului destin sau ești doar o marionetă influențată de societate și de oamenii cu care alegi să te înconjori.

În final ce ne leagă pe noi, oamenii, unii de alții? Iubirea, prietenia, încrederea, speranța, trădarea, dezamăgirea, singurătatea, teama, regretele, ambițiile, dorința, nesiguranța? Toate la un loc? Suntem tot și suntem nimic, iar viețile noastre se leagă și dezleagă una de alta într-un mod complet aleatoriu. Poate că totul e întâmplător, iar noi suntem doar niște păpuși ale destinului, și de fapt nu avem nici un cuvânt de spus, așa cum ne place să credem…

de Iustina Dinulescu
momenteinviata

vineri, 27 ianuarie 2017

Aș pleca oriunde, nicăieri, numai să mă întorc cu sufletul mai ușor…

Călătoria spre nicăieri…

 
Aș pleca. Aș pleca fără regrete și fără priviri peste umăr departe de oameni, departe de mine.

Aș pleca cu lacrimile sărate șiroindu-mi pe obrajii reci și nu m-aș mai feri de vânt. De data asta l-aș lăsa să-mi biciuie fața, să-mi amorțească durerea.

Aș pleca undeva unde liniștea e stăpâna absolută, într-un loc unde să nu-mi aud nici măcar propriile gânduri, nici măcar inima care îmi strigă din piept să mă opresc.

Aș pleca. Pentru o perioadă aș merge într-un loc în care fiecare dimineață ar fi o sărbătoare a unui eu liber, descătușat de toate regulile și dorințele celorlalți.

Aș pleca într-o călătorie spre nicăieri, cu un bagaj gol și ușor, căci sufletul e oricum prea plin și prea greu.

Aș pleca înapoi spre copilărie, dar drumul e cu sens unic și nu am voie să dau cu spatele.

Aș pleca oriunde și nicăieri în căutarea mea, cu speranța că mă voi regăsi mai puternică și mai curajoasă decât atunci când am reușit să mă pierd.

Aș pleca oriunde, nicăieri, numai să mă întorc cu sufletul mai ușor…
 

marți, 24 ianuarie 2017

Mi-aş dori ca lumea să fie bună. Bună până la Dumnezeu şi înapoi!

Mi s-a spus de câteva ori că trăiesc într-o lume a mea, în sensul că eu văd unele lucruri altfel sau reacţionez altfel în faţa lor. Uneori mai bine, alteori mai rău, că doar nu ne-am născut perfecţiuni întruchipate.

Şi mi-a spus cineva cândva să scriu despre cum aş vrea eu să fie lumea mea. Nu ştiu dacă e cel mai potrivit moment, dar simt că timpul acelei postări a venit, şi, deşi iniţial am spus ...că trebuie să fiu tare liniştită pentru a o scrie, întrucât va conţine destule dulcegării, iată că realitatea nu e chiar aşa. Cred că o pot scrie şi nefiind cu capul în norişori, ci cu picioarele destul de bine ancorate pe pământ.

Aşadar...


Mi-aş dori ca lumea să fie bună. Bună până la Dumnezeu şi înapoi! Să nu mai umblăm pe stradă morocănoşi, să-i speriem pe alţii cu mutrele noastre îmbufnate, de parcă i-am mânca pe toţi. Să lăsăm ifosele deoparte şi să ajutăm pe cine are nevoie, indiferent că îl cunoaştem sau nu. Are nevoie? Bun, să trecem la treabă. Dar nu, este mai bine să mergem înainte, că doar nu suntem în situaţia celui suferind. Şi fie vorba între noi, ferească Dumnezeu să fim, că nu se ştie cum se întoarce roata.

Mi-aş dori să râdem! Să râdem cu poftă şi din suflet. Oriunde şi oricând, bine, nu în momentele când trebuie să păstrăm totuşi o decenţă, dar în rest să zâmbim în voie, că zău că doar o viaţă avem, şi dacă o trăim şi pe asta plângând şi văitându-ne, cu ce ne-am ales? 

Mi-aş dori să nu mai criticăm cât ne ţine gura, în stânga şi-n dreapta şi dacă se poate în faţă şi-n spate. Să nu mai stăm cu ochii bulbucaţi către oameni şi să-i analizăm din cap până în picioare, de parcă noi am fi nişte Dumnezei în miniatură. Pentru că omule, tu nu ai niciun drept să faci asta! Niciunul! Cine eşti tu să spui despre X-ulescu că e gras sau prea slab? Sau că are hainele nu ştiu cum? Sau că vezi dragă Doamne nu s-a asortat... Eh, nu zău? Ţineţi minte un lucru, noi n-am apărut pe planeta asta şi cu înfăţişările astea pentru că avem un moţ în frunte şi am fost făcuţi mai frunoşi decât alţii. Nu! Am apărut şi arătăm aşa cum vrea Dumnezeu, nu aşa cum îşi imaginează mintea noastră!

Mi-aş dori ca femeile să nu mai fie desconsiderate de bărbaţi doar pentru că ele nu pot face anumite lucruri, care apropo sunt destinate bărbaţilor. Şi mi-aş dori să ştim toţi ce-i ăla respect. Şi să ţinem bine minte definiţia cuvântului ăstuia, că prea mulţi l-au făcut bucăţele şi l-au aruncat la gunoi.

Şi Doamne cât mi-aş dori să nu mai existe cuvinte jignitoare! Că aşa urâte sunt şi aşa mult rău fac! Păcat că ne dăm seama prea târziu de asta. 

Mi-aş dori să nu mai fim nervoşi şi să reacţionăm ca toate cele! Să înţelegem odată că şi cu nervi, şi fără nervi, problemele tot alea sunt. Faptul că tu omule strigi şi dai cu pumnul în masă nu rezolvă nimic. NIMIC!

Mi-aş dori să nu mai existe copii maltrataţi şi animale chinuite. Ce-o fi aşa greu să priveşti în ochii unui copil şi să vezi cât frumos e acolo şi să mângâi un animal în loc să-i dai una?

Mi-aş dori să fim oameni! Dar oameni în adevăratul sens al cuvântului! Să iubim mai mult! Ştiţi câte minuni poate înfăptui iubirea? Habar n-aveţi!

Mi-aş dori totodată să avem răbdare, că şi pe asta am pierdut-o demult printre degete. 

Mi-aş dori să nu mai ţipăm unii la alţii şi să explicăm frumos, că se poate, garantez.

Mi-aş dori să fim uniţi. Să nu mai fugim unii de alţii pe criterii atât de prosteşti cum că cineva are un picior lipsă sau mai ştiu ce altceva. Şi dacă vedem că omul suferă, să alinăm cu o vorbă bună, tare mult ajută!

Mi-aş dori să nu punem pe primul loc înfăţişarea, zerourile din conturi, preţul telefonului, al maşinii şi al ceasului sau al altor brizbrizuri din astea, ci să ne uităm în altă parte, în locşorul ăla numit suflet, pe care se pare că tot mai mulţi îl dau la o parte într-o veselie.

Mi-aş dori să spunem cât putem de des Mulţumesc, Te rog, Te iubesc! Şi să îmbrăţişăm! Mult! Foarte mult!

Şi mi-aş dori să citim! Orice ne place, nu ce citesc alţii, ceva pe gustul nostru, care să ne atragă atenţia. Ştiţi cât de minunat e sentimentul când citeşti o carte şi te regăseşti în ce scrie acolo? Nu există "Mie nu-mi place să citesc". Ba îţi place! Garantez că-ţi place, fiecărui om îi place să citească, dar nu fiecare om a dat peste cărţile potrivite. 

Mi-aş dori să ascultăm! Sunt poveşti de viaţă incredibile pe care le putem descoperi dacă suntem atenţi şi nu mergem privind în pământ.

Mi-aş dori să fim demni de încredere, ca atunci când cineva ne mărturiseşte ceva, să nu dăm fuga să ducem mai departe vorba.

Mi-aş dori să nu invidiem! Vai ce bine ar fi dacă n-am invidia!

Mi-aş dori să fim mândri de noi! Să ne iubim şi să ne acceptăm!

Mi-aş dori toate astea şi poate chiar mai multe. Şi nu, nu e nimic siropos, pentru că totul este posibil dacă se vrea şi se începe puţin câte puţin. Picătură cu picătură se umple oceanul, corect?

Vă provoc: Voi ce v-aţi dori? Aştept în comentarii. 

P.S: Mulţumesc că aţi citit ditamai textul!

Georgiana R. - O lume a mea care poate deveni a noastră!

vineri, 20 ianuarie 2017

„Nu știu cum să spun ca să nu jignesc“

 
Sau „ca să nu rănesc“. Ori „ca să nu supăr“. Aud/ citesc tipul ăsta de replici foarte des. Până azi mi s-a părut că-i o formă de grijă față de cel cu care vorbești. Și, într-un fel, chiar și este. Însă cred că problema e adâncă.

Cum se face că am ajuns ca primul lucru pe care ne vine să-l spunem/ scriem este unul agresiv? De ce violența, iată, de data asta verbală, ne e atât de la-ndemână și la-ndegură?
Poate pentru că suntem grăbiți și, în consecință, chiar dacă nu ne mai dăm seama, suntem mai mereu iritați, gata-gata să dezgropăm securea războiului din nimic și pentru nimic.

„Un bou, o vacă, un cretin, o tâmpită, un dobitoc, dă-l în mă-sa, o proastă etc.“. Am devenit ultraperformante aparate de făcut și lipit etichete. Avem adezivul în cerurile gurilor. Le știm pe toate, îi știm pe toți. S-a dus naibii toată relativitatea lumii.

Și dacă suntem atât de grabnic atotștiutori, atunci de ce nu avem și soluții? Dar nu din alea teoretice, soluții practice, fezabile. De ce lumea e un Babel din ce în ce mai mare, dacă nouă tocmai dubiul ne lipsește, dacă a-l asculta și pe celălalt a devenit o pasăre pe cale de dispariție, nu doar rară? Dacă suntem atât de deștepți, de ce ne-nțelegem din ce în ce mai puțin unii cu alții și unii pe alții?

Suntem fragili, atât de fragili. Avem un timp în care suntem vii și nimeni nu cunoaște cât este timpul său. Cât suntem vii, ce altceva putem măsura decât distanțele și timpul? Ni-mic. Sunt ele esențiale? Nu. Nimic din ce e profund uman nu putem măsura. Nimic din ce ne definește ca oameni nu are instrumente de măsură.

Și, în condițiile astea, noi alegem violența. Iar și iar. Și acum nu vorbesc despre cei care ucid punând bombe sau făcându-se bombe. Vorbesc despre noi, ceilalți, despre noi, „nevinovații“. Despre noi, agresivii de toate zilele, fragili și trecători, atât, dar atât de ridicoli în cocoșismele noastre și de înduioșători în inconștiența noastră de zei parțiali, urlători și scuipători.

de Ana Barton
sursa:
http://www.literaturadeazi.ro/

joi, 19 ianuarie 2017

Oameni sau neoameni?

 
Sunt oameni care apar în viaţa ta şi despre care crezi că te ajută… Dar vine acel moment când pur şi simplu îi iei pe toţi la rând şi-ţi pui semne de întrebare referitor la încrederea pe care le-ai oferit-o.

Şi stai şi te gândeşti dacă mai merită… Dacă mai merită să spui, să ceri, să te destăinui.
 
Dacă mai merită să plângi în faţa lumii sau doar în faţa lui Dumnezeu.

Dacă mai merită să fii deschis sau să taci şi să-ţi încui durerile până seara înainte de culcare când îţi spui rugăciunea sau porţi acel dialog tu cu tine, sau pur şi simplu faci bilanţul zilei dacă vrei.

Stai şi te gândeşti dacă mai merită să îţi faci speranţe atât de uşor sau dacă se cade să despici firul în patru că poate, poate găseşti ceva nelalocul lui.

Stai şi te gândeşti dacă mai merită să crezi în cuvinte, că bine spunea cineva, cuvintele sunt de multe ori şi ele doar atât, nişte cuvinte… Nişte cuvinte pe care mulţi le rostesc fără pic de ezitare, cu zâmbetul pe buze şi cu privirea senină, de parcă ar vorbi cu nişte copii mici care până mâine uită tot…

Stai şi te gândeşti dacă nu cumva e bine să testezi oamenii de o sută de ori înainte de a le acorda încrederea ta…

Stai şi te gândeşti dacă nu cumva ai fost prea bun şi prea naiv şi dacă nu cumva inima ta a greşit când te-a făcut să simţi acel fior cald atunci când te gândeai la ei.

Stai, te gândeşti, analizezi şi constaţi că… dacă ar fi să faci curat printre cei în care ţi-ai pus încrederea, prietenia şi speranţa, s-ar putea să rămâi cu braţele goale…

Stai, gândeşte-te, analizează şi TRAGE LINIE!

de GEORGIANA R.
 

marți, 17 ianuarie 2017

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri.

Dor de ducă...


Să pleci. Să-ți pui toate visele într-un cufăr și să pleci cu el la drum. Asta simți, uneori, că e calea de urmat.
 
Să arunci tot acolo speranțele unui mâine mai blând și să pornești pe un drum nebatatorit, fără o țintă anume și fără nici o așteptare. Dacă ai putea ți-ai goli sufletul de tot, de orice urmă de sentiment urât care l-a întinat și care l-a făcut să plângă, ca să-l poți umple mai apoi cu lumină, cu căldură, cu pace.

Câte îndură săracul nostru suflet! Până într-o zi, când, simți într-un mod dureros că ai pleca în lumea largă, fără să dai cuiva vreo explicație. Atunci sufletul nu mai poate îndura nici măcar o mizerie, din partea nimănui. E obosit, mâhnit, rănit.

Mă încearcă iarăși un sentiment pe care l-am simțit de puține ori până acum. Acela de a pleca undeva, oriunde, fără a privi cu regret înapoi. Și de fiecare dată când am făcut asta m-am simțit eliberată. Deși uneori mi-a fost greu să pornesc pe un drum necunoscut, m-am simțit împăcată sufletește și într-o oarecare măsură liberă.

Mi-e sufletul prea greu. Atât de greu încât aș pleca iarăși spre… nicăieri.

de Iustina Ţalea Dinulescu
momenteinviata

joi, 12 ianuarie 2017

Scara proștilor și a deștepților


Ce-mi place mie cel mai mult la scara asta e că drum mai viu decât ea n-am întâlnit. Când n-o aleargă de sus în jos și de jos în sus, cu picioarele, oamenii o aleargă cu mințile și cu sufletele. Și tot așa, în iureș, de la un capăt la altul, ba, uneori, și bătătorind de-a latul câte o treaptă, gata-gata să cadă peste balustradă. Pentru că are balustradă. Dacă n-ar fi avut, eram toți un rai grămadă.

Cel mai amuzant însă e că toți umblătorii pe scara asta fremătândă se cred deștepți. Fiecare-l vede prost pe celălalt, se pocnește cu palma peste frunte, de uimire că participantul la trafic e un tâmpit. Numai când se mai opresc din alergătură, din când în când, cât să-și tragă sufletele, oamenii, peste umăr, depărtându-se de treapta care le-a-nfierbântat mintea într-un moment, văd că nici ei înșiși n-au făcut tocmai ce trebuia. Unii, adică ăia vii. Ăia care-și recunosc greșelilie, fie că-nvață ceva, fie că nu, din ele. Ceilalți, morții cu aparență vie, fac stază. Ei nu greșesc niciodată, ei știu cel mai bine, ei sunt cei mai deștepți. Perfect de acord cu ei, dar de ce, dacă le știu așa de bine pe toate, sunt așa nefericiți și atât de singuri, în ceriul lor îndepărtat și rece?

În suișurile și coborâșurile lor de-a dreptul omenești, defel spectaculoase, proștii și deștepții se oglindesc unii-ntr-alții. Și când o știu, și când habar n-o au. Și se influențează continuu unii pe alții. Se-nfurie, devin agresivi, se-nduioșează, se fac păsători, râd, plâng, trăiesc. Dar nu prea-și dau seama că trăiesc fiindcă au treabă cu urcatul și coborâtul și sunt cocoșați de greutatea răspunderii perpetue de a-i eticheta pe ceilalți. Pentru că, nu-i așa?, gândești, deci etichetezi. Cum să știi tu cine ești, ce vrei, ce nu vrei, ce e bine, ce e rău, ce-i neutru, inutil, frumos, urât, așa și-așa, dacă nu lipești în fruntea ăluia de lângă tine o etichetă stabilizatoare? Aia-ți dă direcția, te-ajută să ții bine drumul, să menții ritmul aiuritor și păgubos, te ferește de căzătura care, Doamne, ferește!, te-ar putea zdruncina atât de tare încât să te vezi mai bine. La ce bun să te vezi pe tine? Rostul tău e să stai cu ochiu’ şi timpanu’ pe ălălalt, că el e sursa neplăcerilor, a nemulţumirilor, a răului. Tu eşti bun, veşnic bun.

Ce-i ciudat și paradoxal la scara asta atât de dinamică e tocmai stagnarea oamenilor care aleargă încontinuu pe ea. Împietrirea. Toată lumea fuge cu o convingere cât o stâncă în spate, ca bietul Sisisf odinioară, Dumnezeu să-l odihnească, mai mare nevoie de odihnă veșnică decât el nu știu să aibă cineva. Fiecare cară o piatră pe umeri și, deși-i simte greutatea, simte cum îl dă-napoi, continuă s-alerge, ținându-se disperat de ea. Făcându-și loc în lume cu pietroiul, iar apoi mirându-se că lumea e dezamăgitoare, lumea e contondentă, e rea. Că lumea doare. Trecem unii pe lângă alții, în graba noastră de piatră, și rămânem, cumva, mereu „pe lângă“.

de Ana Barton

sursa: http://www.anabarton.ro/

marți, 10 ianuarie 2017

„De astăzi, nu o să mai…”


De câte ori ți-ai spus mâhnit, supărat, întristat, „De astăzi, nu o să mai…”, continuarea fiind, evident, un moment care ți-a șters zâmbetul de pe chip și bucuria din suflet, o clipă care ți-a ucis speranța și pofta de viață?
 
O să răspund tot eu la întrebare. De „n” ori. De atâtea ori ți-ai promis că nu vei mai lăsa pe nimeni să te rănească ori că nu te vei mai lăsa afectat de bârfele și răutățile celor din jur. De atâtea ori ți-ai promis ție însuți că vei zâmbi mai mult, că te vei bucura de fiecare zi care îți este dăruită, că nu te vei mai supăra din orice nimic, că nu vor mai conta decât oamenii foarte apropiați.
 
Și? Ai eșuat lamentabil în a-ți ține propriile promisiuni. Pentru că au trecut nu știu câte zile de când n-ai mai stat în liniște pe o bancă să privești cerul, pentru că ieri n-ai zâmbit, pentru că azi a trecut fără să faci nimic care să te bucure și pentru că mâine vei fi la fel de încruntat.

E simplu să dai sfaturi altor oameni. Toată lumea se pricepe la asta, pentru că fiecare dintre noi s-a lovit la rându-i, de mai multe ori, de zidul vieții. Totuși, atunci când vine vorba de tine, iei cele mai proaste decizii, căci nu ții niciodată cont de sfaturile bune pe care le-ai dat altor oameni. Suntem învățători, dar nu și învățați.
 
„De astăzi, nu o să mai…” se transformă în „De mâine, nu o să mai…” și uite așa pierdem numărătoarea zilelor în care am stat triști pentru că ne-am închis în suflet vorbe care ne-au rănit, în care ne-a fost teamă să spunem ce simțim și ne-am lăsat călcați în picioare, în care ne-am lamentat atunci când lucrurile au mers prost, în loc să luăm decizii pentru a schimba ceva, în care am privit superficial lucrurile importante sau în care ne-am lăsat orgoliul să ne întunece judecata.

„De astăzi, nu o să mai…” s-a uzat de atâtea încercări nereușite. Și totuși, acel AZI poate va veni într-o zi, oricare…

de Iustina Ţalea Dinulescu

miercuri, 4 ianuarie 2017

Încetează să fugi! Simte pentru tine!

 
Încetează să fugi! Simte! Fă-o liber şi neîncătuşat, o vei face pentru tine. Apoi îi vei bucura şi pe cei din jur cu fericirea ta ce a devenit molipsitoare. Nimănui nu i se cuvine să te terorizeze, să te întristeze, să te şantajeze. Detaşează-te de tot ceea ce nu te respectă ca fiinţă. Ai dreptul să trăieşti natural, adică liber şi fericit aşa cum te-ai născut. Nu târî trecutul după tine! Încetează să fugi! Opreşte-te în ploaie, permite-i să te ude!

Dacă te desparţi de ceea ce te neglijează vei rămâne fără bani, fără maşină sau casă? Câţi bani ai avut atunci când te-ai născut sau pe numele cui era trecută locuinţa? De la ce benzinărie îţi alimentai maşina, de la Lukoil sau Petrom? Cât era dolarul pe atunci? Dar leul în raport cu euro? La ce intreprinderi deţineai Acţiuni? Câte din toate acestea vei lua cu tine atunci când vei trece în partea „cealaltă“, aceasta în cazul în care ar exista o altă parte, o lume pe undeva uitată, care te-a uitat?

Adevăr îţi scriu, eşti mai copil decât în vremea când erai un copil. Şi tu crezi că eşti un om mare şi matur, dar, eşti un prost, ţi-ai vândut fericirea pe nimic, iar, dificultatea cu care te confrunţi este faptul că ţi-o înstrăinezi în fiecare zi. Arunci bucăţi din ea de parcă ai deţine strălucirea la nesfârşit. Încetează să minţi.

Te frustrează faptul că timpul a zburat şi că nu te-ai mai bucurat de mult. Îţi analizezi viaţa în funcţie de micile şi neînsemnatele repere, îndreptându-te spre eşec. Nu contează ipostaza în care a fost fotografiată Madona şi Bill Gates. Tu contezi! Eşti mai important decât ţi-ai imaginat! Încetează să fugi de tine…

Încetează să fugi de tine însuţi

Priveşte cerul! El este oglinda inimii tale! Cerul îţi arată ceea ce ai plantat în inima ta. Ceea ce se află in inima ta, aia vei vedea. Dacă în inima ta se ascund traume, ură ori frustrări, provenite din neînţelegeri şi regret, cerul îţi va transmite teama şi nu îl vei putea privi vreodată liniştit. Vei găsi alte ocupaţii, râzând ironic, şi vei fugi de tine însuţi minţindu-te, până la sfârşit. Dacă în inima ta se află Dragoste, cerul îţi va transmite pacea şi iubirea chiar şi atunci când vei fi crucificat.

Atunci când vei face pace cu tine însuţi vei fi capabil să încetezi să mai fugi de iarnă şi te vei putea bucura de vară. Când vei înţelege sensul afirmaţiei mele te vei fi eliberat deja; apoi fără iertare nu există înaintare, există doar irosire şi staţionare. Îţi mulţumesc că mă urmăreşti
aici sau pe Facebook!

Încetează să fugi, recreează-te

Orice idee pe care o ai despre tine însuţi se va transforma în Realitate, instantaneu. Tu nu ai nevoie de doctori sau de psihologi, ci ai nevoie de tine. Tu eşti acela care lipseşte din viaţa ta, o călătorie în care eşti absent de mai bine de zece ani cu gândul. Ai devenit vulnerabil şi eşti mereu dependent de ceva. Neliniştea te apasă din interior, indiferent de starea pe care o afişezi în serile când te revezi cu colegii. Nu mai ştii să fii natural fiindcă ţi s-a impus de prea mult timp cum să te comporţi şi ce să devii.

Indiferent de faptul că în urmă cu ceva timp ai luat o decizie bună ori că ai depăşit stări prăpăstioase, aceasta nu înseamnă că ai ajuns la capăt. Habar nu ai câte bucurii există, cât de dulce este libertatea psihică; ea este raiul interior care nu poate fi cumpărat cu bani. Soarele este întotdeauna pe cer, însă nu se zăreşte din pricina negurii care îţi împresoară inima. Iar tu spui că nu există un soare pentru că nu îl simţi şi nu îl poţi vedea.

Îl poţi gusta, ai dreptul să o faci, şi o vei face. Tot ce ai nevoie să faci este să vrei şi apoi să lupţi cu tine. Eşti duşmanul tău cel mai de temut. Eliberează-te de Frica ce s-a aşezat în tine, nu este nimic rău în exterior. Cea care nu te lasă să respiri este percepţia ta negativă şi convingerile rămase, din experienţele care te-au rănit de mult. Este acel ceva care iese la suprafaţă şi te sperie atunci când hotărăşti să te bucuri.

Încetează să fugi, trăieşte acum

Trăieşte acum! Încetează să fugi de situaţia ta din Prezent. Nu aştepta un rezultat final şi rapid ca să fii fericit! Însăşi călătoria este minunată şi magnifică. Te copleşeşte bucuria atunci când afli ceva nou, când înţelegi mai mult, când îţi descoperi calităţile şi te eliberezi treptat.

La fel ca atunci când te pregăteşti să pleci într-o mult aşteptată vacanţă, bucuria te copleşeşte de când începi să îţi pregăteşti bagajul, tu nu te bucuri doar când ajungi în staţiune. Aşa că poţi să celebrezi transformarea ta începând de astăzi. Nu trăi cu impresia că ai o problemă, trăieşte ca şi cum nu ai avea iar ea va dispărea.

„Orice aş face şi prin oricâte schimbări aş trece, rămân unit cu mine în intenţie,
cinstind până la sfârşit scopul pentru care mă aflu acum aici“.

Alberto Bacoi.

marți, 3 ianuarie 2017

Rugăciune pentru bolnavi, către Sfântul Efrem cel Nou

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și pătimirile sale.
 

Sfinte Efrem, mare mucenice al lui Hristos, ascultă acum puţina noastră rugăciune pentru robii lui Dumnezeu (numele) care sunt încercaţi de boli, suferinţe şi de ispite. Venim la tine ca la un doctor ceresc şi credem că vei primi cererea noastră şi vei uşura suferinţele lor. Ai spus că ai leacuri pentru toate felurile de boli, şi de aceea nădăjduim că iubirea ta de oameni nu s-a împuţinat. Cine poate spune mulţimea minunilor tale? Cine ştie câţi suferinzi au aflat izbăvire prin rugăciunile tale?

Ajută-i, Sfinte Efrem, ajută-i pe cei suferinzi! Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru ei şi, dacă le este de folos să fie tămăduiţi degrabă, fă să se întâmple aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar dacă le este mai de folos să ducă mai departe crucea suferinţei lor, ajută-i să rabde fără să cârtească, ca să primească luminoasa cunună a răbdării.

Sfinte Mare Mucenice Efrem, tu ai răbdat suferinţe de nespus, iar viaţa noastră este plină de desfătări. Dar chiar dacă suntem păcătoşi şi întinaţi prin tot felul de patimi, îndrăznim a ne ruga ţie. Căci nu pentru noi ne rugăm ţie, sfinte, ci pentru bolnavii aceştia pe care suferinţele i-au îngenunchiat. Fii lor păzitor, povăţuitor, ocrotitor şi tămăduitor, ca să îţi mulţumească cu inimă smerită şi să Îl slăvească pe Dumnezeu care te-a acoperit cu harul Său, arătându-te mare făcător de minuni, în vecii vecilor. Amin.
 
sursa: doxologia.ro
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...