vineri, 21 aprilie 2017

Maica Domnului – bucuria și nădejdea noastră

"Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta. Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor"

 
Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul

joi, 20 aprilie 2017

Tot ceea ce oferi se întoarce la tine. Viaţa funcţionează după principiul cauză-efect!

 
Am învăţat…

… că viaţa nu este un produs al întâmplării. Că tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop şi că întotdeauna acel scop este unul măreţ, pentru creşterea şi evoluţia noastră, oricât de negativă ar părea situaţia în care ne aflăm. Că nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este pentru a ne trage în jos, ci pentru a ne determina să facem schimbările necesare în viaţa noastră.

… că orice situaţie îţi este o lecţie şi că orice om îţi apare în cale, îţi este un învăţător. Am învăţat să nu judec pe nimeni şi nimic, pentru că tot ce ne iese în cale este pentru binele nostru, pentru evoluţia noastră personală.

… că tot ceea ce oferi se întoarce la tine. Că viaţa funcţionează după principiul cauză-efect!

… că a fi puternic înseamnă să ierţi, să uiţi şi să oferi bunătate şi iubire. Că atunci când alţii te atacă, să nu reacţionezi la fel ca ei, ci să ignori şi să ştii că atitudinea lor nu are legătură cu tine, ci doar cu frustrările strânse în ei. Că de fapt atitudinea ta în faţa lucrurilor îţi creează starea de linişte sau de disconfort pe care o trăieşti şi ca poţi evita starea de disconfort alegând o atitudine ignorantă şi pozitivă.

… că resentimentele, ura, mânia, furia, agresivitatea nu-ţi folosesc la NIMIC, ci doar îţi aduc neliniște şi suferinţă. De aceea, e foarte important să te desprinzi de genul acesta de emoţii.

Am învăţat că doar ACCEPTAREA vieţii ca ceea ce ESTE îţi poate aduce liniştea. Că, cu cât opui rezistenţă vieţii şi situaţiilor care nu îţi convin, cu atât ele continuă să persiste în viaţa ta, deoarece ele sunt doar lecţii de care tu ai atâta nevoie în evoluţia ta, însă nu eşti conştient de necesitatea lor.

Am învăţat că nimic nu este BUN sau RĂU şi ca doar noi suntem cei care punem aceste etichete situaţiilor, prin NEACCEPTAREA faptului că avem nevoie în evoluţia noastră atât de BINE cât şi de RĂU.

Am învăţat că nimeni şi nimic nu îţi produce suferinţă, ci doar AŞTEPTĂRILE tale o fac. De aceea e atât de important ca atunci când oferi ceva sau faci ceva, să nu AŞTEPŢI nimic în schimb, ci să oferi în mod NECONDIŢIONAT.

Am învăţat că trecutul este doar o LECŢIE şi ATÂT. Că el nu mai există şi trebuie să-l laşi în urmă şi să păstrezi doar lecţiile pe care le-ai avut de învăţat din el şi amintirile frumoase. Am învăţat că dacă insişti să trăieşti în trecut, te alegi doar cu suferinţa şi cu multe emoţii negative total inutile pentru prezentul şi viitorul tău.

Am învăţat că singurul care există este doar PREZENTUL, momentul de ACUM, şi că doar pe el trebuie să-ţi concentrezi toată atenţia. Că grijile îţi sunt total inutile şi că nu te ajută cu nimic la rezolvarea situaţiilor dificile din viaţa ta, ci doar îţi răpesc atenţia de la rezolvarea acestor situaţii. La fel este şi cu Lamentarea. A te lamenta nu te ajută cu nimic, ci doar te menţine în acea stare de disconfort de care chiar nu ai nevoie.

Am învăţat că FERICIREA ta depinde numai de TINE. Că nimeni nu te poate face cu adevărat fericit, ci doar tu o poţi face. Am învăţat că FERICIREA nu este o stare PERMANENTĂ şi că ea este alcătuită doar din momente şi clipe de fericire, adesea acestea fiind lucruri mărunte la care nici măcar nu le dăm importanţă.

Am învăţat că FERICIEA fără TRISTEŢE nu poate exista şi că ambele ne sunt absolut necesare.
Am învăţat că nu putem vedea bunătatea şi frumosul din jurul nostru şi din ceilalţi, atâta timp cât nu le simţim în noi şi nu le oferim.
 
Am învăţat că viaţa noastră este doar o reflexie a stărilor noastre interioare, de aceea este atât de important să CULTIVAM în sufletele noastre cât mai multă bunătate şi iubire.

Am învăţat că BUCURIA şi FERICIREA nu vin din EXTERIOR şi că ele se află deja în noi. Că noi suntem cei care trebuie să EMITEM în exterior aceste stări interioare minunte, pentru că doar aşa lumea noastră exterioară va deveni mai frumoasă şi mai uşoară. Am învăţat că doar atunci când oferi iubire şi bunătate le poţi primi ÎNAPOI.

Am învăţat că tu eşti CREATORUL vieţii tale, că fericirea şi liniştea ta depind doar de ATITUDINEA ta în faţa vieţii şi de modul tău de GÂNDIRE şi de NIMIC altceva.

Am învăţat că viaţa e FRUMOASĂ doar dacă TU eşti DISPUS să o VEZI în acest mod!!!

de Camelia Șerban
sursa:
http://cameliaserban.ro/
 

miercuri, 19 aprilie 2017

Personal

 
Personal, pot spune ca pentru mine ziua Învierii a însemnat dintotdeauna nu numai un prilej de bucurie, ci și de reflecție. Trecând dincolo de ideea de sărbătoare pe care o simți destul de puternic, atât prin intermediul religiei, cât și cel al tradiției poporului în care te naști, crești, te dezvolți și ești educat, am simțit harul acestei zile, deseori într-un chip minunat.

Pentru că pe lângă atâtea fețe luminate de lumina din suflet, iar nu de cea din afară, am mai zărit ici-colo, câte o minune menită să deslușească existența și participarea neîndoielnică și imbatabilă a lui Dumnezeu în viața omului.

Este minunat și peste măsură de copleșitor să vezi cum din piepturile obosite de post ale unor oameni, poate răsuna cu atâta putere interioară acel „Hristos a înviat!”. Ce îi face oare pe acești oameni să se transfigureze atât de tare în noaptea Învierii? Devin atât de transfigurați, încât deseori în acele momente, mi se pare că sufletele le ies la iveala fizic din învelișurile materiale ale trupurilor.

Că atunci când zâmbesc și cântă acel imn de biruință asupra morții păcatului din ei, nu zâmbesc ei, ci Hristosul acela pe care ei il propovăduiesc prin faptă și prin cuvânt.

Tocmai de aceea, îndrăznesc să spun, și asta fără să fac aluzie la nimeni și nimic, că un om care nu are parte de astfel de Înviere, este un om trist sau un om îndeajuns de departe de bucuria cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul Învierii.

Învierea te schimbă, te copleșește cu emoția ei puternică, o emoție la puterea n. Să râzi? Să zâmbești? Să nu mai fii trist? Să ierți? Să iubești? Să fii tare? Să fii biruitor asupra răului din tine? Toate deopotrivă, dar mai presus de toate: să înviezi.

Așa că: „Hristos a înviat!” tuturor celor care vor să aibă parte de El și de bucuria din noaptea Învierii.

sursa:
https://ochiicapruiblog.wordpress.com/

duminică, 16 aprilie 2017

Sărbători în Lumină, prieteni dragi. Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!


Acum, mai mult ca niciodată, avem din nou oportunitatea să simţim Iubirea, să ne curăţăm inimile, să ne purificăm, să ne eliberăm de toate resentimentele şi de toate lucrurile ce ne-au îndepărtat unii de alţii.

Avem din nou ocazia să ne reîntoarcem înăuntrul inimilor noastre şi să ne dezbrăcăm de tot ceea ce nu este al nostru, pentru a ne umple cu tot ceea ce este Dumnezeiesc şi Sfânt.

Şi îl avem pe Iisus ca model, ca model de dragoste necondiţionată.

De iertare necondiţionată, chiar şi atunci când ceilalţi încă continuă să ne rănească. Îl avem pe Iisus ca model de înălţare spirituală în care doar Dragostea, Bunătatea şi Blândeţea mai există ca şi adevăr.

Ce spunea Iisus când a fost rastingit? - "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!"

Aşadar, haideţi să iertăm şi noi. Să iertăm cu toată inima. Să ne eliberăm sufletele şi să îi eliberăm şi pe ceilalţi. Să nu mai rămânem supăraţi pe inconştienţa noastră şi a lor. Să ne deschidem inimile. Să primim şi să dăruim Lumina Sfântă şi Curată şi Sinceră, pentru totdeauna, oricui ne apare în cale şi indiferent de comportamentul acestora faţa de noi.

Să iertăm. Să acceptăm. Să iubim. Să binecuvântăm.

Haideţi să nu lăsăm să treacă aceste Sfinte Sărbători fără ca noi să preluăm adevăratele valori pe care acestea doresc să ni le transmită.

Haideţi, ca înainte de orice, să ne luăm ceva timp de meditaţie şi de rugăciune, ca în inimile noastre de acum înainte să fie restaurată armonia şi acceptarea completă, dragostea pentru toţi şi toate, credinţa nesfârşită şi pacea cea de toate zilele.

Fiinţa să ne fie plină de lumină, iar inima plină de dragoste. Şi nu doar în aceste zile, ci pentru toată viaţa.

Să păstrăm aceste valori în suflet pentru totdeauna. Să le lăsăm să ne transforme, să ne vindece şi să ne înalţe, pentru ca noi toţi să trăim în armonie şi în dragoste unii cu ceilalţi. Pentru ca fiecare dintre noi să se reîntoarcă la Dumnezeu, să primească Binecuvântarea Divină în fiecare clipă asupra sa.

Să păşească prin Viaţă cu graţie şi blândeţe.

Să fie un model de bunătate divină.

Să lase în urma lui numai pace şi bucurie.

Să fie Ceea ce Este El cu Adevărat: Cea mai Înaltă IUBIRE.

Şi, suflet drag, aminteşte-ţi întotdeauna că Iisus este viu în tine. El trăieşte în Tine. El este Una cu Tine.

Sărbători în Lumină, prieteni dragi. Să fim cu toţii binecuvântaţi şi să spunem într-un glas, HRISTOS A ÎNVIAT!


de Tania Tiţa

vineri, 14 aprilie 2017

Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor

Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor este ultima zi de vineri înaintea Paștelui, și astfel ultima vineri din Postul Mare. Este numită și Vinerea Paștelui, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă. Se numește Vinerea Paștilor, pentru că este ultima vineri dinaintea Paștelui, Vinerea Patimilor, deoarece în această zi a pătimit și a fost răstignit Iisus Hristos. După credința creștină, în această zi a avut loc moartea lui Iisus care a fost răstignit și a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoșesc
(sursa wikipedia)

Ascultă și tu o voce DUMNEZEIASCĂ!



Nu-i singur Iuda vinovat

de sângele ce se dădu.

Nici marii preoţi, nici Pilat,

ci lumea-ntreagă prin păcat!

Şi eu, şi tu...

Şi eu, şi tu...


Nu drumul greu spre Golgota,

nici biciul, când Isus căzu.

Şi dacă crucea grea era,

povara noastră şi mai grea!

Şi eu, şi tu...

Şi eu, şi tu...


Nu patru cuie L-au străpuns,

când El pe cruce se-aşternu.

Ci noi, cu sufletul ascuns,

cu mii de patimi L-am străpuns!

Şi eu, şi tu...

Şi eu, şi tu...


Nu doar bătrânii cărturari,

nu doar mai marii preoţi, nu!

Şi noi am râs cu ochi murdari,

şi noi suntem cei doi tâlhari!

Şi eu, şi tu...

Şi eu, şi tu...


Şi nu ostaşilor prin sorţi

cămaşa albă şi-o dădu.

Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!

Şi, fără ea, toţi suntem morţi!

Şi eu, şi tu...

Şi eu, şi tu...


Nu doar în stânci, sub lilieci,

nu doar sub lespede zăcu.

Ci L-am acuns ca pentru veci

sub piatra unor forme reci,

Şi eu, şi tu...

Şi eu, şi tu...


Şi-acum Iisus cel condamnat

azi El te-ntreabă: "Da sau nu?

Eşti tu sau nu eşti vinovat?"

Eu am spus da! Şi-am fost iertat.

Eu am spus da.

Dar tu? Dar tu?...

de Costache Ioanid

marți, 11 aprilie 2017

De ce binele este răsplătit cu rău? O pildă nemaipomenit de înțeleaptă, care ne îndeamnă să reflectăm…


Fiecare dintre noi se gândește destul de des la nedreptățile din această lume. Îți deschizi sufletul unui om, iar el drept răspuns îți întoarce spatele sau, și mai rău, te trădează… De ce atunci când facem o faptă bună, ea nu este prețuită și, pe lângă aceasta, ne pomenim cu multe bârfe stârnite împotriva noastră? Oamenii parcă închid ochii la faptele bune și pur și simplu le ignoră. De ce pentru dorința sinceră de a ajuta, suntem scuipați în față? Oare am meritat așa ceva? La ce se rezumă problema: la noi sau la cei din jur? Mai trebuie să săvârșim fapte bune? Se merită? Acum putem respira liniștiți – această pildă va răspunde la chinuitoarea noastră întrebare. Cât este de înțeleaptă și adevărată!

Într-o zi, la ușa unui bătrân înțelept, a bătut o tânără necunoscută care, înecându-se în lacrimi, i-a povestit acestuia povestea sa.

”Nu știu cum să trăiesc mai departe…” – a spus ea cu glas tremurând. ”Toată viața m-am comportat cu oamenii așa cum aș fi vrut ca ei să se comporte cu mine. Eram cu ei sinceră și cu sufletul deschis… Încercam să-i ajut după puterile mele, fără să aștept ceva în schimb. Îi ajutam cu ce puteam. Eu, într-adevăr, făceam totul necondiționat, iar, în schimb, primeam doar răutate și ironie. Mă doare enorm și pur și simplu am obosit… Vă implor, spuneți-mi ce să fac?”

Înțeleptul a ascultat-o răbdător și apoi i-a dat un sfat:

”Dezbracă-te și plimbă-te goală pe străzile orașului” – a spus el liniștit.

”Mă iertați, dar eu încă n-am decăzut într-atât… Probabil ați înnebunit sau glumiți! Dacă voi face așa ceva, nu știu ce pot aștepta de la trecători… Te pomenești că cineva mă va dezonora sau își va bate joc de mine…”

Înțeleptul s-a ridicat brusc, a deschis ușa și a pus pe masă o oglindă.

”Îți este rușine să ieși dezbrăcată afară, dar, dintr-un oarecare motiv, nu te sfiești să umbli prin lume cu sufletul dezgolit, deschis larg ca această ușă. Le permiți tuturor să-ți pătrundă în suflet. Sufletul este o oglindă și din această cauză ne putem observa pe noi înșine în sufletul altor oameni. Sufletul lor este plin de răutate și patimi – anume o astfel de imagine ei văd în sufletul tău curat. Ei nu sunt destul de puternici și nu au suficient curaj pentru a recunoaște că ești mai bună ca ei și pentru a încerca să se schimbe. Din păcate, aceasta este soarta celor cu adevărat curajoși…”

”Ce să fac atunci? Cum pot schimba această situație dacă nimic nu depinde de mine?” – a întrebat ea.

”Vino cu mine. Vreau să-ți arăt ceva… Privește, aceasta este grădina mea. De mulți ani ud aceste flori de o frumusețe nemaivăzută și am grijă de ele. Sincer să fiu, n-am văzut niciodată cum înfloresc bobocii lor. Mi-a fost dat să le găsesc deja înflorite, cu frumusețea lor atrăgătoare și mireasma îmbătătoare. Copile, învață de la natură. Privește aceste flori minunate și fă precum ele – deschide-ți atent sufletul în fața oamenilor, în așa fel încât ei să nu observe acest lucru. Deschide-ți sufletul doar oamenilor buni. Fugi de cei care îți rup petalele și le calcă în picioare. Aceste buruieni încă mai au de învățat ca să ajungă la același nivel cu tine și de aceea tu nu ai cum să-i ajuți. Tot ce vor vedea la tine este oglindirea lor pocită.”

În lume există multă murdărie și răutate. Dar cel ce dorește, poate rămâne curat… Fii sincer și cinstit înaintea ta și înaintea celorlalți. Totuși reține: nu merită să arunci perle la porci. Nu va fi de folos nici lor, nici ție.

sursa:
http://perfectmedia.tv/

vineri, 7 aprilie 2017

Inimioară, ce mai vrei?!

"Eu vreau să am linişte, nu dreptate. Te iubesc până la fluturi şi înapoi!"
Rugăciune. Ochii sunt fereastra sufletului. De curând, cineva mi-a spus să fiu atent dacă o să plâng vreodată în public, pentru că se plânge cu artă! M-a buşit râsul instantaneu. Adică şi când plâng trebuie să fiu atent?! Prostii. Plâng cum vreau, râd cum vreau, zic. Măcar atâta lucru să pot face şi eu. Nu am nevoie de reclamă, imagine sau cursuri de antreprenoriat nici la râs, nici la plâns. Afaceri cu noi înşine pe hârtie în contract sau cu o strângere fermă de mână şi o privire profesională. Nu se găseşte totul în cărţi.

Un om informat este un om puternic. Totul este vremelnic. De ce să nu faci ceea ce simţi atunci când simţi?! Suflete frumoase. Trăieşte din inimă! Nimic nu va mai fi ca înainte. Eşti ceea ce alegi să fii. Dilemă. Se întâmplă lucruri. Cerem iertare, dăruim iertare. Eşecul ne învaţă că nu putem avea întotdeauna tot ceea ce vrem. Eşecul ne confruntă cu propriile noastre limite şi ne arată că nu suntem de neclintit. Şcoala smereniei. Locul de unde te ridici ca să mergi mai departe. Dacă nu am fi trecut atunci prin acea experienţă, nu am fi astăzi unde suntem. Viaţa e aşa cum e şi trebuie să ne lovim ca să ne trezim. Nimic nu este întâmplător! Lucruri inspiraţionale. Ne motivăm cu poveştile altora. Iubirea îmbracă o multitudine de forme. Contur între dojană şi încurajare. Să ne depăşim limitele e lucru mare. Căruţă de coincidenţe. Teama de singurătate, teama de ridicol, teama de moarte.

Sclipire în ochi. Molipseşte cu optimism. Împărtăşeşte şi celorlalţi curaj, bucurie, bine, frumos. Dă mai departe. Uneori nu ai această resursă întotdeauna pentru tine. Eşti aşa cum eşti. Uneori cu inspiraţie, alteori nu. Cum te percep oamenii e problema lor. Nu te mai raporta la măştile celorlalţi. Viaţa este cu suişuri şi coborâşuri şi vine un moment când trebuie să alegi serios. Şi îţi asumi alegerile. Sugestie. Se trage linie şi se plăteşte un preţ: pentru muncă, pentru agitaţie, pentru stres, pentru absenţa din viaţa unora, pentru vrute şi nevrute. Într-o fracţiune de secundă se pot întâmpla foarte multe. Circuit. Moment de pauză interioară. Experienţă. Introspecţie. Doamne-Doamne. Dumnezeu S-a născut simplu şi ne vrea simpli. Doar Dumnezeu ne poate judeca, nu oamenii! Când judeci, să te aştepţi să fii judecat cu aceeaşi măsură. Cronofagi. Energofagi. Priviri, cuvinte, tăceri. Muscă de o zi în faţa a tot ce înseamnă divinitate. Zece minute este un viitor îndepărtat. Suflare de viaţă, iubire, zâmbet, fericire absolută.

Raport cauză efect. Între smerenie şi umilinţă este o diferenţă uriaşă. La fel ca şi între milă şi compasiune. Fericirea ta nu înseamnă nefericirea celuilalt. Moment de declic. Transformare. Decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind. Fă cunoştinţă cu adevăratul tu şi nu fugi de tine. Una cu tot. Psihanaliză a stărilor, psihologia vârstelor, psihologia socială, metodologia cercetării, etică şi deontologie, etc. Libertate, nu încorsetare.

Nu sunt cititor, ci trăitor. Nu ţin minte formule, definiţii, teorii, tabele. Sunt prea complicate pentru mine. Eu am nevoie de cuvinte şi atât. Cuvinte izvorâte din Cuvânt, Logos. Sau tăcere izvorâtă din Sacru. Trăiesc prezent, aici, acum. Eroi cu nume sonore sau nu. Când oamenii te cred fericit şi tu crezi că nu eşti, ia-te după ei! Ploaia mea caldă de vară îmi mângâie simţurile. Sunt un tăciune ce luminează sau însemnează un perete al inimii. Sunt acolo când nici nu ştii că ai nevoie. Rănile mă dor. Scot tot gunoiul de sub covor şi fac curăţenie generală. Scutur, şterg praful, văruiesc, aşez lucrurile din nou, aerisesc în casa sufletului şi minţii mele. Fiecare zi e o bucăţică de drum… Merg pe jos şi mă simt bine în natură.

Hristos ne-a iubit pe toţi la fel. Nu putem fi Iisus, dar Îl putem avea ca model. Inimioară, ce mai vrei?! Eu vreau să am linişte, nu dreptate. Te iubesc până la fluturi şi înapoi!...

de Ieromonah Hrisostom Filipescu

miercuri, 5 aprilie 2017

Posesivitatea este o expresie a fricii, iar frica se naşte din ignoranţă


De ce oamenii simt nevoia să-şi posede semenii? De ce „te posed” este împachetat într-un ambalaj frumos colorat pe care scrie „te iubesc”? Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Nu-ţi place ce citeşti, nu-i aşa? Aceasta e realitatea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta. Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: „Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.”

A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi. Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva.

Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier. Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască.

Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit. Cât de numeroase sunt relaţiile împărăteşti? Relaţiile care să nu fie subtil infiltrate de demonii posesivităţii, geloziei sau controlului sunt puţine. Poate te revoltă afirmaţia aceasta. Cumva te include şi pe tine. Dar tu ai o relaţie armonioasă. Soţia îţi este credincioasă. Soţul tău îţi este fidel. Nu te hazarda. Demonii stau multă vreme ascunşi prin văgăunile inconştientului, aşteptând o situaţie favorabilă. Ipoteza mea este aceasta: dacă nu te-ai confruntat cu nici o situaţie în care partenerul tău să fie atras de altcineva, sunt aproape sigur că nu ţi-ai depăşit posesivitatea. Spun „aproape” deoarece există şi probabilitatea să fii un sfânt, situaţie în care mi-ar plăcea să te întâlnesc şi să pun mâna pe tine.

Mai există un criteriu după care poţi recunoaşte iubirea reală. Iubirea reală nu conduce niciodată la suferinţă. Nu ai cum să suferi „din iubire”. Iubirea reala nu presupune niciodată suferinţă. Doar fericire. Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi. În acest punct vreau neapărat să fac o menţiune.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Unii s-au retras în mănăstiri, închipuidu-şi că dacă n-au putut iubi un alt om, îl vor putea iubi pe Dumnezeu. Alţii s-au retras în ei înşişi. Ei au încercat sau încearcă sa blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău. Dar te-ai analizat suficient ca sa fii sigur de asta? Iubirea care conduce la suferinţă nu este reală. Este ireală! Este o iubire iluzorie. Tu suferi acum (el te-a părăsit) şi eşti convinsă că l-ai iubit. Draga mea, nu l-ai iubit. Doar ţi-ai imaginat asta! E unul din cele mai frumoase lucruri pe care oamenii şi-l pot imagina. Şi oamenii nu ezită deloc. Dacă l-ai fi iubit, acum ai fi preocupată să-i fie bine acolo unde s-a dus, să fie satisfăcut de alegerea lui. Dacă a început o altă relaţie, dorinţa ta ar fi ca el sa fie fericit.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul ca ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Ţi se pare că nu am nici un fel de milă faţă de tine? Intr-un fel, ai dreptate. Nu am nici un fel de milă pentru iluziile tale. Este ca şi cum ai fi dormit, iar eu îţi arunc puţină apă rece pe faţă. Trezeşte-te la realitate! Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală. Dacă el a plecat sau dacă ea te-a abandont, aceasta nu arată decât că ei aveau nevoie de altceva. Ceea ce tu aveai de oferit nu era exact ceea ce căutau. De ce să fii supărat pentru asta? Te superi pe cineva care caută o anumită adresă şi nimereşte din greşeală la tine? Şi dacă tot a venit şi aţi petrecut puţin timp împreună, cauţi să îl reţii cu forţa? Şi pe urmă numeşti asta „iubire”?

Iubirea nu este posesivă şi nici calculată. „Poate va rămâne dacă îi promit cutare sau îi ofer cutare lucru”. Îţi spun: este mai bine să nu rămână! Dacă el rămâne pentru că tu îi oferi ceva la schimb, el nu rămâne pentru tine, ci pentru acel ceva. Relaţia voastră poate fi studiată la Ştiinţe Economice. Pentru aşa ceva trebuie plătit impozit la stat. Dacă ai chiar acum o relaţie şi spui „te iubesc”, te invit să te observi foarte atent. Pentru că acest sublim „te iubesc” poate să conţină următorii 2 viruşi:
- Îţi aparţin. Sunt al tău.
- Îmi aparţii. Te posed.

Dacă acesta e cazul tău, ai nevoie urgentă de medicamente. Aceste medicamente eu le-am strâns sub numele de conştientizare. Afla de ce vrei să devii proprietatea cuiva sau de ce vrei să posezi pe cineva. Ce te nemulţumeşte în asemenea măsura la tine însuţi? În mod clar nu te simţi fericit şi împlinit cu tine însuţi şi ai nevoie de cineva care să-ţi distragă atenţia de la fiinţa ta. Te temi să stai faţă în faţă cu tine însuţi. Te refugiezi într-o relaţie pe care lipeşti eticheta nobilă a iubirii.

O fiinţă care se lasă posedată devine un obiect. Posesivitatea este o expresie a fricii, iar frica se naşte din ignoranţă. Când te simţi împlinit şi fericit, tu iubeşti în mod natural, în acelaşi fel în care respiri. Iubirea este un fel de respiraţie a sufletului tău liber. Nu ai reuşi decât să fii penibil spunând: „Plecaţi de aici. Acesta este aerul meu.” în acelaşi fel eşti penibil crezând că celălalt îţi aparţine şi că tu nu poţi supravieţui fără el. Poţi trăi şi încă foarte bine, dacă ai suficientă răbdare pentru a-ţi identifica şi transforma posesivitatea. Nu, nu am greşit. Posesivitatea poate fi transformată. Un mare posesiv este, pe invers, un mare iubitor.

A poseda se polarizează cu a dărui. A şti să realizezi această transformare este una din cele mai înalte capacităţi umane. Dacă trăieşti posesivitatea până la capăt, fără să o negi sau să o reprimi, ea începe să se transforme. Energia ei începe să urce, înăuntrul fiinţei tale. Nu va deveni imediat iubire, adică nu va urca instantaneu la etajul afectiv. Se poate opri un etaj mai jos, în zona bunei dispoziţii. „Doamne, oare aş fi putut fi mai prost decât atât?” Te amuzi pe seama ta. Libertatea ta a crescut. Dacă ai ajuns să râzi de propria ta prostie, ai făcut un salt extraordinar.

Aceste lucruri par simple când le citeşti într-o carte. La treabă cu tine! Posesivitatea şi sora ei, gelozia, paralizează iubirea. Ocupă-te puţin de ele! A te duce la mănăstire este foarte simplu. Nu te costă decât trenul. Dar a iubi şi a nu fi posesiv, a iubi şi a nu fi gelos, aceasta este o realizare splendidă.

vineri, 31 martie 2017

De ce nu trebuie să căutăm obsesiv fericirea


Uneori îmi imaginez capitala mondială a tristeții ca avându-și sediul în inima mea, alteori îmi închipui că am escaladat everestul fericirii, situându-mă pe acoperişul cel mai înalt al lumii, aproape de cer, dar viața, în placiditatea ei zilnică, nu are, decât rareori, amprenta celor două extreme, având, dimpotrivă, aparențele perceptibile și miresmele neînvinse ale banalității. Nimic nu îmi pare mai înduioșător decât bucuria de a a ști că dincolo de zbaterea fiecărei zile stăruie un murmur permanent al iubirii câtorva oameni, grație cărora supraviețuieşte în mine partea cea mai senină a vieții.

Am învățat să nu mai caut în mod obsesiv fericirea, văzând că, de cele mai multe ori, căutând-o cu disperare, am ratat sublimul atâtor clipe crucificate pentru totdeauna pe axa ireversibilă a timpului. Acum fac elogiul simplității și mă bucur de experiența aproape zilnică a raiului strecurat în fragilitatea anodină a clipelor de liniște și de soare. În fond, mă și întreb dacă nu cumva testăm compatibilitatea cu raiul nostru îndepărtat, dovedindu-ne apți a-i adulmeca miresmele în mundaneitatea activităților nespectaculoase ale fiecărei zile. Fără curajul de a ne asuma simplitatea, redevenind oameni obişnuiți se prea poate să atingem nemulțumirea în forma ei abosolută, având senzația de insațietate în raport cu toate activitățile pe care ni le dorim spectaculoase.
 
Iubesc simplitatea pentru că efectul colateral al ei este liniștea. Iubesc simplitatea pentru că doar în mijlocul ei mă pot adânci, ca un submarim, în apele netulburate ale bucuriei de a fi. Pentru sporul de concretețe, pentru surâsul cald al zilelor lipsite de griji, pentru tihna de a face recurs la cele mai minunate imagini ale copilăriei și pentru multe alte stări inaccesibile cuvintelor – iubesc simplitatea.

În anemia ei aparentă și în subteranele simplității ni se revelează profund seninătatea propriului chip. Este o mare virtute să îți măsori inadecvările, să îți cântărești mediocritatea și excelența, păstrându-ţi surâsul binevoitor. Atunci când faci inventarul destinului tău este bine să ai mereu în vedere că nu doar reușitele contează, ci și felul în care ți-ai asumat neîmplinirile. Aportul de seninătate pe care îl aducem în viața celorlalți, sprijinindu-i, fiindu-le un reazem de normalitate, este o altă măsură a unei vieți împlinite.

Mă bucur că prin intermediul oamenilor buni și inteligenți pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc a intrat în orizontul meu de viață forma sublimă a iubirii lui Dumnezeu. Afecțiunea majestății divine ni se arată și prin chipul nemijlocit al oamenilor exemplari care, prin simpla lor apariție, conferă destinului nostru o traiectorie demnă.

Ar fi un exercițiu terepeutic să ne obișnuim ca, în economia fiecărei zile, să facem, preț de câteva clipe, inventarul succinct al binecuvântărilor din viața noastră. Numesc binecuvântare tot ceea ce ne sporește ființa, făcând-o vrednică de iubirea prietenilor noștri şi a lui Dumnezeu.

Știu că nu putem livra surâsuri pe bandă rulantă, trăind cvasi-permanent extazul, mulțumind pe toată lumea prin modul nostru de a fi. Nu ni se cere să fim în permanență zen, dar nu cred că avem voie, în momentele noastre de răutate, să stricăm cu rea credință, echilibrul altor vieți. Ni se cere, mutual, să nu lăsăm, prin ceea ce facem, să intre răul în lume. Neîncrederea, suspiciunile, amarul și cinismul revărsate în viața altora nu pot fi niciodată însemnul bunătății. Nu cunosc o altă formă de superioritate, o altă virtute mai înaltă în scala virtuților omenești, decât bunătatea. Inteligența, așa credeam la 20 de ani, este cea mai mare calitate a omului. Acum nu mă îndoiesc nicio clipă că cea mai înaltă calitate este, pentru totdeauna, bunătatea. Omul înțelept renunță la postura eternului învingător, preferând cordialitatea și liniștea sufletească mai presus de orice.
 
de Cosmin Neidoni
catchy.ro

joi, 30 martie 2017

Scrisoare pentru o domnișoară.

 
Fată dragă,

îți scriu aceste rânduri pentru că mă simt aproape de tine, pentru că ne despart puțini ani sau luni. Să nu te superi pe cuvintele mele, sunt mici secrete prin care sper să înțelegi care este adevăratul rost al vieții. Nu este vina ta, de vină este societatea care nu ne acceptă așa cum suntem. De vină sunt mentalitățile celorlalți, atracția față de frumos și lux. Acel lux care nu l-am avut vreodată și care astăzi ni se pare mai accesibil. Acele mofturi care păreau imposibile ne-au transformat în niște oameni superficiali. Astăzi ne bucurăm pentru o mașină nouă și scumpă, pentru o haină de firmă, pentru un suc servit la o terasă la modă. Astăzi ne dorim ce au ceilalți dar mai ales căutăm lucruri cu care îi putem da pe spate.

Amintește-ți că degeaba ai haine dacă nu primești respect, dacă ceea ce spui nu are valoare. Amintește-ți că femeile adevărate și-au clădit cariera prin sacrificii și răbdare. Să nu te lași cumpărată, să nu crezi că banii aduc fericirea. Fii independentă. Câștigă fericirea prin sacrificiul tău, nu permite nimănui să îți rănească sufletul. Învață să ai grijă de cei care sunt importanți în viața ta, nu căuta prietenii de la care nu ai ce învăța și mai ales amintește-ți că nu trebuie să rămâi într-un loc în care te simți în plus doar pentru a face parte dintr-un grup. Fii independentă, repetă această frază în fiecare zi. Citește cât mai mult, visează, luptă pentru ceea ce-ți dorești dar aceste vise depind de tine, doar de tine. Cadourile le vei arunca într-un colț, contează ceea ce primești prin munca ta. Nu uita că viața este trecătoare, că avem doar o șansă și deseori această carte o jucăm fără să gândim, dar mai ales fără să ne bucurăm de joc! Amintește-ți că un suflet bun înseamnă un chip frumos, ochi sinceri și zâmbet dulce! Amintește-ți că ești o floare ce merită mângâiere, necesită dragoste pentru a crește. Nu uita că iubirea înseamnă respect și susținere, stat de vorbă și sărutări. Nu accepta jignirile și loviturile nimănui. Pleacă. Să nu privești în urmă. De asta zic să nu depinzi de nimeni: dacă trebuie să pleci, să pleci pe picioarele tale.
 
Fii independentă, sufletul unei femei nu poate fi închis, îi trebuie libertate.
 
de Maria Cristiana Tudose

miercuri, 29 martie 2017

Învaţă să fii puternic!


Nu da bir cu fugiţii la mămica, atunci când te încearcă viaţa. Femeia de lângă tine va fi dezgustată de asta. Dacă vei proceda aşa, în ochii ei nu vei fi bărbat, indiferent câţi bani este dispusă mama ta să îţi ofere. În inima femeii de lângă tine va creşte doar nevoia de a cheltui cât mai mult, deoarece banii, oricum, nu sunt câştigaţi de tine.

O femeie adevărată şi iubitoare vrea să fie călăuzită de ţelul tău, nu de cicatricile din trecutul tău pe care ea trebuie să le îngrijească. Vrea să simtă că ai depăşit faza primară în care ai nevoie de aplauze şi laude. Vrea să simtă că îţi este indiferent dacă ea te apreciază sau nu. Vrea să simtă că tu eşti puternic, iar scopul tău în viaţă este clar, indiferent dacă ea este sau nu lângă tine.

Chiar în momentul în care ai marcat un succes în ceva, un success formal care te face să te umfli în pene, ea te va testa. Te va lovi exact unde eşti cel mai slab: în orgoliul tău masculin. Va încerca să-ţi minimalizeze succesul, dar nu pentru a te înjosi, ci pentru a te face să devii mai puternic. Va trebui să rămâi plin de forţă şi iubire şi în această situaţie. De câte ori aştepţi acordul ei, îţi dovedeşti dependenţa de o părere exterioară, şi ea va începe să se îndoiască de tine. Îţi dovedeşti dependenţa de nevoia de căldură şi mângâiere.

Femeia trebuie să simtă că nu ai nevoie de semnătura ei pentru a lua o decizie, pentru a fi puternic. Numai aşa se va relaxa în iubirea pe care ţi-o poartă. Dacă ea nu te-a făcut să te răzgândesti şi să te abaţi de la drumul tău, atunci nimeni nu o va putea face.

Femeia se poate simţi împlinită lângă tine dacă fericirea ta nu depinde de nimeni şi de nimic.
 
de Adrian Cutinov

marți, 28 martie 2017

Cine are cu adevărat ceva de spus?

 
Un politician care a ales calea spre o putere care nu-i va aparţine niciodată? O putere pe care o împrumută doar pentru a profita de bunăvoinţa celor mulţi care au preferat demnitatea în locul trădării?!

O femeie care încearcă să iasă în evidenţă doar prin frumuseţea exterioară, deşi a mai auzit poveşti despre frumuseţe cum că ar fi trecătoare?! Însă ea se încăpăţânează şi crede că este specială, iar timpul nu o va răni. Dar timpul este extrem de atent cu toată lumea. Mai ales cu frumuseţea unei femei…!

Un bărbat care se zbate pentru a-şi menţine echilibrul în această lume în care eşti judecat după eticheta lipită pe tine fără pic de remuşcare de către cei din jur? Atâția oameni cărora le este frică să privească esenţa lucrurilor…

Un copil care este atât de fascinat de jucăriile lui, încât nu are timp să se gândească vreodată cât de repede-i va trece copilăria?! Când îşi va pune această întrebare nu-l vor mai interesa de mult jucăriile, căci va începe să-şi caute şi el propria etichetă.

Un om sărman care deşi a muncit o viaţă, nu a putut să agonisească mai mult decât o casă mică pentru care nu are niciodată bani suficienţi să-i încălzească pereţii?! Cu toate că a respectat orice normă. A fost corect în faţa legilor Cerului şi ale Pământului. Probabil ar fi trebuit să facă politică…

Un om bolnav care ştie că mai are câteva luni de trăit, şi nu-şi dă seama cum să-şi împartă mai bine timpul între cei pe care-i iubeşte şi între solitudinea de care are atâta nevoie pentru a înţelege care i-a fost scopul pe Pământ?! El se gândeşte cât de norocoşi sunt toţi ceilalţi căci mai au atâta viaţă înainte… Ceilalţi nu se gândesc o clipă ce fericiţi ar trebui să fie. Şi aleargă în zadar după aceleaşi etichete…!

Tu, care te încăpăţânezi să nu-ţi cauţi drumul pe care-l ai de parcurs pentru a ajunge să vezi ce minuni se regăsesc în tine? Şi renunţi la toate astea atât de uşor când cineva-ţi promite bunăstare! Una care nu mai vine, căci promisiunea este inventată de către cei care au ales trădarea în locul demnităţii…

Eu, care mă îndoiesc uneori de oameni şi de puterea lor de a deveni mai buni, căci văd în jur atâtea lacrimi?!

Cine crezi că are cu adevărat ceva de spus?
 
de Adrian Cutinov

miercuri, 22 martie 2017

Cuplurile cu adevărat fericite nu trebuie să dovedească nimic pe Facebook

 
Pentru unele persoane un status de pe Facebook poate avea o semnificaţie mai mare decât ceea ce se întâmplă în lumea reală. Evaluăm viaţa cuiva bazându-ne pe fotografiile care apar pe profilul de Facebook. Şi de multe ori ajungem să interpretăm greşit. Potrivit BrightSide, cuplurile cu adevărat fericite nu îşi postează întreaga viaţă pe Facebook.

Când oamenii sunt fericiţi cu relaţia lor, ei trăiesc în prezent, şi nu pentru un like pe Facebook.

Dacă totul merge bine în relaţia lor, ei pur şi simplu nu văd niciun sens pentru a pierde timpul postând online imagini şi statusuri pentru a dovedi altora cât de fericiţi sunt. Asta nu înseamnă că ei nu fac poze sau nu îşi verifică feed-ul de Facebook, însă ce se întâmplă în viaţa lor este doar pentru ei, nu şi pentru oamenii din jur.

Cuplurile care îşi prezintă viaţa în lumea internetului pentru ca toată lumea să vadă nu au nimic de câştigat din asta.

Dezvăluirea lucrurilor personale sau chiar a problemelor personale în social media este probabil cea mai puţin eficientă metodă disponibilă pentru a-ţi rezolva micile neînţelegeri. O neînţelegere se rezolvă întotdeauna în doi, o surpriză făcută doar pentru tine ar trebui să rămână doar pentru tine, o amintire destul de intimă postată doar pentru a strânge câteva zeci de like-uri nu va mai fi la fel de importantă.

Adevărata fericire vine când eşti cu adevărat fericit alături de cineva pe care îl iubeşti.

Nu poţi câştiga nimic dacă postezi cât de fericită eşti pe profilul de Facebook. Bucuria trebuie să vină din a petrece timp împreună, nu din a posta poze împreună.

Nimeni nu trebuie să dovedească nimic nimănui

Persoanele care sunt cu adevărat fericite nu au niciun interes în a-şi împărtăşi iubirea pe Facebook. Ei nu trebuie să dovedească nimănui că au pe cineva în viaţa lor şi că totul merge de minune. Sunt fericiţi şi nici nu le pasă dacă pe profilul lor apare că sunt „Într-o relaţie” sau nu.

Şi… cel mai important lucru:

Cercetătorii au descoperit că cei care nu folosesc social media sunt, în general, mai fericiţi decât cei care o fac pentru că aceştia nu trebuie să se compare în mod constant cu colegii, prietenii sau cunoştinţele lor.

De prea multe ori uităm că tot ce contează sunt vieţile noastre reale, relaţiile noastre, interacţiunea cu oamenii dragi, experienţele noastre şi sentimentele pe care le avem… nu un like pe Facebook.

de Amelia Ciurică

vineri, 17 martie 2017

Suflet Flămând


Am învăţat că gândurile vorbesc între ele când oamenii nu au curajul să înveţe a vorbi despre nefericirile şi deşertăciunile vieţii lor.

Am învăţat că toţi ne naştem cu un singur norişor de praf ascuns între deziluzii; şi sperăm până în ultima secundă să vină cineva să ni-l şteargă. Dar mereu amânăm decizia de a-l forţa să o facă.

Trăim în neguri amăgirea propriilor vieţi scăldate în abisurile unui lac care încă îşi păstrează imensitatea, deşi parcă toţi peştii s-au zbătut între sens şi nonsens pentru a ajunge să cutreiere abisurile cele mai profunde.

Ne întrebăm unii pe alţii de ce nu avem curajul să ne cutreierăm propriile fiinţe pentru a găsi jumătatea de suflet care să şteargă firişorul de praf de pe pantofii inimilor.

Ne e teamă de sufletele noastre, ne e frică de suferinţe şi neajunsuri, de deziluzii şi de deşertăciuni, de parcă nu toate clipele s-ar sparge în secunde hoinare pentru a nu lăsa nici un ciob să îşi reîntregească veşnicia.

Ne e teamă de noi. Prea teamă să nu ne descoperim în faţa altora, din orgolii nemăsurate sau din frica de apropiere; de parcă inimile ne-ar cere vreodată voie să iubească!

Încercăm să mascăm sincerităţile şi să tragem linie acolo unde ne repetăm neîncetat că este capătul de rând. Fără a înţelege că sufletele nu au markere cu care să îşi traseze despărţirile.

Încercăm să zâmbim atunci când inimile îşi strâng lacrimile în buchete de dureri şi afişăm zilnic măştile indiferenţei sau ale fericirii atunci când undeva, în buzunarul singurei realităţi se ascunde iubirea. Dezamăgirea. Sau doar Amăgirea.

De parcă nu ne-am cunoaşte propriile gânduri şi deziluzii, propriile trăiri şi ameninţări.

Şi, da, încercăm atâtea căi de a respinge sentimentele, doar din dorinţa de a convinge că puterea este singura care ne arată cât suntem de demni în faţa vieţii.

Şi, da, ajungem să ne respingem şi gândurile, şi visele, şi speranţele, şi idealurile…

… am învăţat că ceea ce nu pot niciodată să resping este Realitatea! O simt în fiecare cotlon de gând, în fiecare adiere de vânt din suflet, în fiecare rază de soare care îmi zâmbeşte în dimineţile în care îmi calc pe orgolii şi încerc să descifrez mesajele sufletului meu.

Am învăţat că atunci când nu vrei să deschizi uşa inimii, vine cineva şi o sparge fără a te întreba. Şi ajunge să clădească în interior un întreg palat de speranţe.

Fără să vorbească, fără să plângă, fără să ceară, fără să râdă, fără să alerge, fără să îţi dea de ales. Dar mai ales… fără să VREA.

Am învăţat că ajungi să îţi clădeşti nemurirea pe pământul sufletului care asemeni ţie, respinge realitatea şi o condamnă, care strânge la piept dorinţa de a trece prin viaţă cu fruntea sus.

Am învăţat că singurul suflet care te merită este cel care îţi spune că nu vrea să te merite. Că singura inimă care are nevoie de tine este exact cea căreia tu îi spui că nu are nevoie de tine. Că singurele cuvinte care merită spuse sunt chiar cele pe care nu vrei să le spui… din teamă.

Am învăţat că singurul drum care duce către fericire este exact acela pe care tu nu ai curajul să păşeşti. Din teama de a nu suferi, din teama de a nu dezamăgi sau pur şi simplu din teama de teamă.

Am învăţat să accept că în viaţa mea până şi cioburile s-au spart pentru a reîntregi încrederea că eu sunt singura picătură de rouă care poate uda puterea de a crede în realitate.

Am învăţat că prieteniile nu se numesc prietenii! Că aici este vorba despre “schimbarea valorii gramaticale a sufletului”. Că aici substantivele se pot transforma în adverbe. Definitiv.

Adică… prietenia se transformă în Tot atunci când gândurile vorbesc între ele.

Mda, chiar aşa!

Hrană pentru sufletul tău:

Timpul trece oricum, indiferent dacă tu laşi gândurile să vorbească între ele, în locul tău, sau dacă TE înveţi să vorbeşti tu, în locul lor. Şi tăcerea ta ar putea însemna să câştige altul. Iar tu să trăieşti privind la fericirea lui!
 
de Monica Berceanu

miercuri, 15 martie 2017

Rătăcit printre cuvinte…!

 
Ne facem promisiuni care stârnesc invidia zeilor, apoi uităm de fapt de ce am încercat să cucerim persoana care ni se părea cândva perfectă…

Ne repezim să ne consumăm în plăceri efemere şi, astfel, ne pierdem puterea de a mai recunoaşte frumuseţea.

Ne alunecă des piciorul de pe calea pe care ne-am jurat că vom merge până la capăt, iar după un timp, văzând că putem trăi şi în mediocritate încetăm să cerem mai mult de la propria fiinţă.

Ne simţim nedreptăţiţi de micul nostru destin căci ne resemnăm destul de repede în spatele uşilor închise. În timp, nici măcar să batem la vreuna din ele nu mai avem curaj.

Lumea din jur ne arată mereu care ne este locul: pe un scaun cât mai mic. Dacă stăm pe unul mai înalt începem să deranjăm incapabilii, mincinoşii, hoţii şi profitorii, căci ei conduc totul! Dacă nu mă credeți, priviti în jur…Aveți curaj?

În toată această nebunie nu este nimic mai pur şi mai plin de sensibilitate decât imaginea unui tânăr cu răsuflarea tăiată care aşteaptă cu un buchet mare de flori în mână să întâlnească pentru prima dată fata care i-a furat inima.

Este prea tânăr ca să înţeleagă de ce ea, care este atât de frumoasă, l-a ales tocmai pe el…!

Ea este prea fragedă să priceapă că relaţiile dintre oameni sunt supuse atâtor schimbări şi atâtor compromisuri încât, dacă ar şti toate acestea, nu ar mai veni deloc la întâlnire.

Ar trebui să-şi dea seama, totuși, că această primă întâlnire este cea mai pură şi cea mai nevinovată dovadă de iubire.

Orice relaţie va mai avea de acum înainte va fi inferioară în sensibilitate și în noblețe cu această primă ținere de mână.

Acum este momentul ca cei doi să-şi facă promisiuni care pot stârni invidia zeilor, însă…acestea vor rămâne doar vorbe care se vor risipi complet atunci când îşi vor da seama că pentru a fi realizate, ei vor trebui să renunţe complet la orgolii…

Însă, acest lucru, este de multe ori cu neputinţă. Chiar şi pentru cei foarte tineri!

Dar să-i lăsăm să-şi dea seama singuri de asta…
 
de Adrian Cutinov

luni, 13 martie 2017

Iubirea este un act al inteligenţei


“Iubirea este un act al inteligenţei. Numai al inteligenţei. Prostul nu poate iubi” – a spus la un moment dat Alexandru Paleologu.

Am văzut citatul ăsta şi mi s-a părut foarte mişto. “Esenţial în viaţă este iubirea” – exact! Ce poate fi altceva esenţial în viaţă?

Da, sunt de acord. Fără iubire… omul este un deşert, este un robot fără direcţie şi fără sens.

Degeaba eşti capabil să faci bani, să conduci firme etc… dacă emoţional eşti nul.

Chiar mă întreba cineva mai deunăzi – “cum e posibil ca oameni capabili, oameni care produc bani şi au statut, să nu poată să-şi manifeste sentimentele”?

Păi este posibil! De ce? Pentru că sunt lucruri diferite!

Ei se antrenează toată viaţa să fie mai buni… să producă bani şi statut. Ei nu se antrenează să producă simţire, mângâiere, complimente, plăcere… ei se antrenează să producă cifre. Chiar şi copiii pentru ei înseamnă tot cifre.

Aceşti oameni sunt nişte cifre în tabele Excel şi cam atât.

Iar dacă în copilărie au fost privaţi de iubirea părinţilor… sunt roboţii perfecţi – reci şi eficienţi!

Da, sunt de acord cu ideea că prostul nu poate iubi. Prostul nu poate iubi pentru simplul fapt că el vede iubirea ca pe o luptă. Ca să nu mai spun că face o confuzie cumplită – crede că îndrăgostirea este iubire!

Prostul luptă pentru că este mânat de orgolii. Nu poate renunţa la ele. Îi place adrenalina orgoliului, îi place extazul scandalului, îi place valul minciunii… pe care îl crestează mândru. El nu înţelege că iubirea este o apă liniştită, o zonă a orgoliilor stinse.

El nu poate concepe asta. El nu poate concepe o viaţă fără luptă – orgoliul fiind cel care-i dictează viaţa – el nu poate concepe iubirea fără luptă şi deci fără orgoliu.

Nu, el trebuie să controleze, să verifice, să suspecteze, să fie întotdeauna vigilent… Pentru el asta înseamnă iubire! Competiţie, bănuială… şi, de ce nu, duşmănie!

Aş, ce prostie!

Păi tocmai asta nu înseamnă iubire, iar oamenii inteligenţi, oamenii care au ajuns la un anumit nivel de dezvoltare personală, au înţeles asta.

Ei sunt oamenii care preţuiesc cu adevărat iubirea, şi-o doresc şi îi construiesc cu migală şi răbdare fundaţia.

Oamenii inteligenţi ştiu că iubirea înseamnă înţelegere, acceptare şi asumare… în doi!

Oamenii inteligenţi ştiu că iubirea este un dans în doi şi acţionează ca atare, în deplină cunoştinţă de cauză.

În timp ce prostul luptă pentru acea “iubire” iluzorie, omul inteligent construieşte acea iubire durabilă.

Şi se bucură de fiecare pas. De fiecare clipă, de fiecare treaptă urcată.

Da, sunt de acord, “iubirea este un act al inteligenţei… numai al inteligenţei”. Ăsta este şi motivul pentru care o accesează atât de puţini oameni.

Oricine se poate îndrăgosti… însă nu oricine poate construi o iubire frumoasă şi durabilă.
 
de Andrei Vulpescu

miercuri, 8 martie 2017

Fii tu! Cum eşti tu!

La mulți ani dragele mele!


Cât de frumoasă erai azi! Îţi strălucea soarele în ochi. Purtai în păr libertatea de a fi tu însăţi.

Cu fiţele tale.

Cu orgoliile tale nesuferite.

Cu răbufnirile tale de nervi.

Cu imperfecţiunile tale cu tot - cu alea de care eşti de-a dreptul îndrăgostită. (N-am pomenit aşa ceva! cum să-ţi iubeşti aşa imperfecţiunile?) cu alea cu care te lupţi neîncetat....

Cu lacrimile tale neînţelese.

Cu parfumul tău ciudat, greoi, apăsător.

Cu încruntările tale.

Cu ciudăţeniile tale.

Cu geloziile tale pe care nici măcar nu încerci să le ascunzi.

Cu vulcanul ăla din tine, de nestăvilit, care erupe când mă aştept mai puţin. (Şi se retrage imediat - " ah, asta n-a fost nimic...")

Cu egoismul tău- (da' mi place că te lupţi măcar, cât de cât, cu el.)

Cu patimile tale pe care le porţi vitează aşa în cârcă şi le plesneşti când încearcă să te pună jos. Uneori reuşesti. Te ridici repede, pufnind, mormăind, oftând, suduind printre dinţi, elegant, evident. Da' te ridici. Le mai dai una peste cap şi mergi mai departe.

Cu libertatea de a fi tu însăţi atârnată în păr, ca o floare.

Cu soarele în ochi.

Cu bucurie de a fi, cu vrere de a fi mai mult, cu tristeţe pentru tot ce nu ai fost şi nu eşti, transformată în zâmbetul drag, trist şi absent, ce-mi rămâne în gând când îmi pleci.

Cât de frumoasă erai azi! Lângă mine, cu tot ce eşti tu. Unde-ai fost când n-ai fost? Şi... să nu-mi pleci cândva. Stai aici, cu soare, cu fitze, cu nervi, gelozii, cu reproş, cu surâs, trist sau nu, cum vrei tu. Doar să-mi fii. Aşa cum eşti tu. Numai tu. 

Cât de frumoasă eşti! Când eşti tu. Cum eşti tu!


de Sasha Svet - autorul cărtii Floarea din asfalt
sursa: https://www.facebook.com/sasha.svet.96?fref=ts

luni, 6 martie 2017

Nu e nimic întâmplător. Nici oamenii. Nici iubirea. Şi nici dezamăgirile. Fiecare îţi oferă amintiri sau lecţii. Fiecare îţi oferă fericire sau dezamăgiri.

 
În viaţă poţi alege oamenii pe care îi laşi în sufletul tău, dar nu poţi alege dacă să te iubească sau îţi facă rău. Asta vor alege ei sau o vor face pur şi simplu fără să îşi dea seama că te vor răni. Nu poţi alege de cine te îndrăgosteşti şi nici cine se îndrăgosteşte de tine, însă poţi alege să fii un om minunat şi să le faci bine oamenilor din jur. Poţi alege să nu pui la suflet tot ce ţi se întâmplă şi să nu le dai voie oamenilor să te ţină pe loc.

Nu e nimic întâmplător. Nici oamenii. Nici iubirea. Şi nici dezamăgirile. Fiecare îţi oferă amintiri sau lecţii. Fiecare îţi oferă fericire sau dezamăgiri. Fiecare face ce simte că trebuie să facă, de aceea nu ar trebui să aştepţi pe nimeni prea mult… De aceea nu ar trebui să suferi prea mult după cei care nu sunt destul de responsabili cu sufletul tău.

Şi fiecare lecţie învăţată aduce sine momente de fericire pe care nu le-ai fi trăit niciodată dacă nu ai fi învăţat tot ce trebuia să înveţi. Fiecare lecţie te duce mai aproape de acei oameni pe care îi vei putea aprecia la adevărata lor valoare şi care te vor aprecia, la rândul lor, atât cât meriţi să fii apreciată şi iubită.

Nu e nimic întâmplător. Viaţa ne scoate în cale oameni pe care îi iubim, pe unii dintre ei pentru a învăţa ceva, pe alţii pentru a avea un sprijin. Ne oferă lecţii pentru a ne învăţa că am pierdut sau pentru a ne determina să apreciem oamenii frumoşi pe care ni-i scoate în cale şi ni-i ascunde în suflet. Viaţa are metodele ei pentru a ne face să fim oameni frumoşi, responsabili şi iubitori. Trebuie doar să avem încredere că dezamăgirile pe care le trăim şi oamenii care ne rănesc, ne vor conduce într-o zi către acei oameni care vor rămâne.


sursa:
http://damadetrefla.com/
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...