marți, 18 iulie 2017

Hai să ne bucurăm de fiecare clipă, cu tot ce înseamnă ea, să ne bucurăm cu toate simţurile noastre!

Învăţăm să apreciem lucrurile simple abia când le pierdem!
“Viaţa e prea scurtă - sau prea lungă - pentru ca eu să îmi permit luxul de-a mi-o trăi atât de rău.” – Paulo Coehlo


Trec zilele şi ne pierdem timpul vorbind, dezbătând vieţile noastre, vieţile celor din jurul nostru, bârfim, suntem plini de ranchiună şi superficialitate. Gândim limitat, în acelaşi cerc vicios, ne plângem că suntem obosiţi şi stresaţi, că nu avem bani, că nu găsim persoana potrivită. Dar nu suntem noi oare patetici puţin? În acest plânset continuu? Nu suntem oare indolenţi? Când avem ocazia în fiecare clipă să ne schimbăm destinul şi să facem ceea ce ne face cu adevărat fericiţi?

Cred că am uitat cu desăvârşire să trăim, să iubim, să apreciem lucrurile simple care dau sens vieţii, în goana noastră după succes, carieră, iubire adevărată. Când v-aţi bucurat ultima dată de gustul cafelei de dimineaţă? Când v-aţi lăsat pierduţi în admiraţie pentru apusul ce soarele îl desenează pe cer? Când v-aţi plimbat prin ploaie ultima dată? Răspunsurile pe care le dăm la întrebările acestea ne arată cât de searbădă ne este viaţa.

Ce s-ar întâmpla dacă mâine am rămâne fără vedere?

Doamne, cât de mult am mai tânji după apusuri şi răsărituri, fără să le mai putem revedea niciodată. Ne-am chinui cu ochii minţii să înviem amintirea unui apus, dar oare am putea, la cât de nepăsători am fost ?

Cum ar fi să nu mai putem să mergem, această simplă acţiune motorie ce o facem atât de involuntar? Să nu mai putem simţi iarba în tălpi, să nu mai putem simţi asfaltul cald cum ne gâdilă simţurile? Ne-am dori să alergăm în neştire, să ne plimbam ore în şir pe jos.

Ce aţi face dacă aţi şti că mai aveţi un an de trăit? Câte lucruri aveţi în minte? Câte cuvinte nerostite? Câte regrete? Câte planuri? Câte vise? Câte persoane de cunoscut şi iubit?

De ce nu ne bucurăm de adierea vântului de dimineaţă? De razele de soare ce ne bronzează chipurile?

Ce mă întristează cel mai tare este că tot timpul trebuie să învăţăm lecţii de viaţă în cele mai crunte moduri, pentru a ajunge să apreciem ce avem cu adevărat. Nu suntem fericiţi niciodată cu viaţa noastră decât atunci când ceva se întâmplă şi frânge echilibrul din ea, sau ne răpeşte ceva drag. Să fim oare atât de orbi?

Hai să ne bucurăm de fiecare clipă, cu tot ce înseamnă ea, să ne bucurăm cu toate simţurile noastre!

luni, 17 iulie 2017

În așteptarea bărbatului perfect...

 
În concluzie: TOATE merităm bărbați de bărbați, frumos ambalați, educați, pedanți, responsabili, bogați, cu simțul umorului, tandri, romantici, buni soți, tați, amanți, bucătari și whatever. Iar noi nu trebuie să facem niciun efort să-i merităm, fiindcă îi merităm deja prin definiție, doar așa... pentru că suntem femei.
 
Iar dacă nu-i găsim pe feții frumoși gata pregătiți să ne ofere relația și viața perfectă, mai bine stăm singure. Nu facem niciun compromis. E mai bine singure decât să adormim în brațele unui tip modest, obișnuit și cu defecte și minusuri), care are un job obișnuit, dar care este bun și blând, care nu ne poate oferi neapărat toate lucrurile la care noi visăm (poșetuțe, excursiuțe, spa-uțe, mașinuțe), dar care ne poate iubi și ne poate face fericite, alături de care să putem evolua, să putem construi, să trăim frumos, pur și simplu.
 
Și așteptăm. Că doar colcăie lumea de bărbați perfecți pentru noi, frumos ambalați și crescuți de mamele lor special pentru noi, prințesele. Iar noi avem oricum tot timpul din lume, nu?
 
În acest timp, există totuși și femei mai puțin pretențioase, mai puțin pline de ele, mai puțin preocupate de părerea lumii și mai mult preocupate de viața lor... Femei care trăiesc prezentul și care nu așteaptă bărbatul perfect pentru a-l iubi și a se lăsa iubite. Sunt acele femei care n-au nevoie de lucruri și de statuturi sociale pentru a iubi și pentru a fi fericite. Sunt acele femei care nu adorm singure, de a căror fericire se bucură cineva și ale căror lacrimi le șterge cineva. Sunt acele femei dispuse să se simtă ale cuiva. Și nu, nu sunt deloc femei proaste sau cu ambiții limitate, ci au altă scară de valori și așteptări mai realiste. Sunt acele femei care nu așteaptă după iluzii frumoase și care au aspirații mai mari decât să primească totul de-a gata. Poate de aceea ele devin cea mai frumoasă variantă a lor și contribuie la evoluția bărbaților lor, ajutându-i să devină oameni de calitate, tați minunați și prieteni pe viață...
 
Ele știu că frumusețea, bunătatea și valoarea se cultivă cu iubire, nu cresc pe câmpii... și nu pot fi cumpărate cu bani.
 
de Irina Binder

joi, 13 iulie 2017

Sfaturi valoroase de la o femeie de 92 de ani către toate femeile din lume: “Când vrei să plângi: ține-te, suferă și mergi înainte!”

 
Dona Maria Jilo este o femeie de 92 de ani de o eleganță specială. În fiecare dimineață la ora 8:00, Dona este deja îmbrăcată, coafată, machiată modest, deși are o vedere slabă.
 
Femeia nu încetează să acorde timp îngrijirii personale și știe care este rețeta tinereții, sau de fapt rețetele.
 
1. Nu vă gândiți la cifrele care nu există. Aici mă refer la vârstă, greutate și înălțime. Lasă-i pe medici să se preocupe de asta.

2. Păstrează relațiile doar cu oamenii veseli. Cei nemulțumiți și pesimiști te vor trage la pământ.

3. Continuă să înveți. Cunoaște mai multe despre computer, artizanat, grădinărit, orice. Nu lăsa creierul să lenevească.

4. Prețuiește orice mărunțiș. Bucură-te de el la maxim.

5. Râzi cât mai des, tare și mult. Râzi până vei obosi. Și dacă ai un prieten care te face să râzi mult, stai cât mai mult în preajma lui.

6. Când vrei să plângi: ține-te, suferă și mergi înainte. Unicul om care îți va fi alături toată viața ești tu. Trăiește până ești în viață.

7. Înconjoară-te cu tot ceea ce iubești. Fie este vorba despre familie, animale, plante, hobby, orice. Casa ta este refugiul tău. Nu o abandona.

8. Ai grijă de sănătatea ta. Dacă ești bine, ține-o tot așa. Dacă ai sănătatea instabilă, întărește-o. Dacă nu o poți întări, apelează la un ajutor.

9. Nu reveni acolo unde persistă sentimentul de vinovăție. Mergi oricunde, numai nu acolo unde există o vină.

10. Spune-le celor dragi cât de mult îi iubești și folosește orice ocazie să petreci timpul cu ei.
 

marți, 11 iulie 2017

Când te plângi, nu faci altceva decât să te afunzi singur într-o stare deplorabilă în care aştepţi ca ceilalţi să vină în aceeaşi mlaştină şi să se bălăcească în aceeaşi neputinţă ca a ta.


Te plângi prea des şi asta dăunează tuturor, inclusiv ţie! Te plângi în fiecare zi şi simţi şi tu că este de ajuns?
 
Ţi-au spus-o şi cei din jur? Poate că nu zic nimic şi asta pentru că nu vor să îţi rănească sentimentele. Dar vezi asta în ochii lor. Deja îşi deschid ochii mai tare, cam aşa cum facem când ceva ne calcă pe nervi. Unii se fâstâcesc şi fac cumva să schimbe subiectul. Alţii au obosit să tot încerce să îţi îndulcească situaţia. Dar e greu şi cu toţii am obosit! Şi tu ai obosit.

Când te plângi, nu faci altceva decât să te afunzi singur într-o stare deplorabilă în care aştepţi ca ceilalţi să vină în aceeaşi mlaştină şi să se bălăcească în aceeaşi neputinţă ca a ta. Şi o vorbă bună spune că dacă poţi să faci ceva, fă, dacă nu poţi, degeaba îţi mai faci griji şi te plângi. Aşa că dacă şi tu faci parte dintre cei care se plâng prea des, join the club şi nu mai fi posac. Lumea e plină de posaci, şi în aceeaşi măsură, de oameni care cred că situaţia lor este cea mai gravă cu putinţă.
 
Vreţi să ştiţi ce înseamnă situaţii grave?
 
Nu are rost să dăm exemple de situaţii cu adevărat grave. Aşa că ne lăsăm cu toţii de prostul obicei de a ne mai plânge. Şi nimeni nu spune să ne afundăm într-o situaţie în care să ne complacem. Nu! Greşit! Ne ridicăm privirea din mlaştina în care am putea cădea şi trecem la acţiune. Ai ce să faci ca să nu mai fii în aceeaşi situaţie pe viitor? Bun! Fă ce trebuie să faci şi treci mai departe.Cam asta este situaţia în care suntem cu toţii. Ori taci şi faci, ori flencăni aiurea pe aceeaşi temă care te va stresa şi pe viitor.
 
Lucruri de care ne plângem prea des:
- nu avem bani;
- iubita/iubitul nu ne da destulă atenţie;
- părinţii nu ne înţeleg;
- jobul nu mai este fun deloc;
- şefii nu ne apreciază;
- copiii sunt obraznici;
- ne-am îngrăşat .
 
Şi lista continuă.
 
Faceţi-vă o astfel de listă şi stabiliţi care sunt acele lucruri de care vă plângeţi cel mai des. Acestea trebuie să fie pe lista de priorităţi de care să vă ocupaţi începând cu această clipă. Şi poate fi foarte riscant, căci la mijloc pot fi schimbări drastice, dar nu uitaţi că o regulă rămâne esenţială în acest caz: NO PAIN, NO GAIN! În traducere liberă, fără riscuri nu se face nimic.
 
Şi uneori o mai şi dăm în bară, dar nu ne supărăm, fiindcă din toate greşelile învăţăm ceva.
Şi nu ne plângem!
 
de Maria Nicutar

luni, 10 iulie 2017

Să nu disperi niciodată, orice schimbare începe cu un sfârșit

"Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindicator".
 
„Când te opui unui „rău”, răul ți se opune la rândul său. Când te opui unui efect, efectul ți se opune. Sau, cum zice proverbul, „de ce ți-e frică, nu scapi”. A fi perseverent și a învăța că viața este un fel de a o lua mereu de la capăt este unul dintre marile secrete ale succesului. Să nu te apleci în fața nici unui eșec și să nu-i dai bice de aur depresiei, să nu asculți la urechea cea surdă a disperării și să știi mereu că orice schimbare a vieții începe cu un sfârșit. Pentru schimbare este nevoie ca ceva să se sfârșească, ceva să devină altceva. N-ai reușit azi? Perseverează cu inima și cu mintea ta pentru a reuși mâine. Ieși din sistemele de referință ale trecutului, ieși cu mintea, cu inima, cu trupul, cu toate emoțiile tale din sistemele vechi de referință și pliază-te, respiră, învață să te unduiești în ritmul noilor întâmplări. Fixația este aceea care-ți pune piedici de fier la picioare. Din pricina fixației, din cauza obsesiei începi să te înfricoșezi, să clachezi, să înghiți noxele emoționale, care te înfricoșează și te duc către perpetuarea eșecului. Orice s-ar întâmpla, să nu disperi. Căci în dramele, tragediile, nebuniile, spaimele existenței există un mare vindecător. Îl vom putea cunoaște, lăsându-i libertatea de a tăia în carne vie și-l putem descoperi, suportând durerile pe care el ni le aduce. Fixația omenească primordială este căutarea fericirii și evitarea durerii. Cum ele există una prin alta, una după alta, una lângă alta, n-avem decât să știm că durerea se încheie într-o zi. Și, pentru că toate trec, avem motive serioase să găsim în noi puterea de a o lua mereu și mereu de la capăt”.
 
de Maria Timuc

miercuri, 5 iulie 2017

Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi

 
Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa.

Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce.

Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!

Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238
sursa:
http://www.ganduridinierusalim.com/

marți, 4 iulie 2017

Nechibzuit

"Dumnezeu este ca și oxigenul - nu îl puteți vedea, dar nu puteți trăi fără El"

Unii au înţeles ortodoxia ca pe o obligaţie care i-a constrâns la atâtea reguli, încât au căutat cu dinadinsul să se descotorosească de ea, în chip uimitor de repede şi de practic.

Având doar reguli şi pierzându-se duhul prin atâtea îndemnuri la simţirea harului iar nu la rânduiala lui, ortodoxia prost înţeleasă de ei, avea să fie la fel de bine, prost aplicatã.

Noi ştim foarte bine cu toţii, că o regulă prost aplicată naşte numaidecât o excepţie bine întărită. Şi atunci? S-au reorientat în spaţiul hristic, într-un mod mai libertin, punându-i lui Dumnezeu o mască mai convenabilă şi mai frumoasă la vedere. Care să nu îi sperie brusc. Au numit-o legea dragostei. Legea care îţi dă voie să faci absolut orice, numai să spui că iubeşti şi că nu judeci. Măcar în public, ca să beneficiezi şi tu de discount-ul legii în faţa altora.

Alţii, au făcut din moralitate, o haină îmbrăcată la nevoie, în funcţie de situaţie, anturaj, profit şi interes. O îmbraci doar atât cât să dea bine. Nu e nevoie să spui că e a ta. Poţi spune că ai împrumutat-o de nevoie. Lumea te va înţelege şi chiar îţi va aprecia gestul fin şi plin de caracter, de a te da în rând cu ea. Doar de pe urma ei, trăim cu toţii. Şi tu, şi eu, şi alţii.

Credinţa şi religia libertinajului, nu nasc imoralul sau anormalul. Că după duhul lumii de astăzi, toate sunt relative. În funcţie de percepţia omului. Dacă i-ai schimbat percepţia, i-ai schimbat relativitatea normalului. Ce a fost acum 25 de ani anormal, acum este peste limită de normal.

Credinţa şi religia libertinajului nasc în totalitate haos. La prima vedere, pare spiritual, dar în realitate, e unul social. Ia să vezi ce frumos se înţeleg oamenii unii cu alţii, de dragul banului, interesului şi instinctelor primare. Acele sentimente de onestitate, demnitate, frumusețe, bucurie, dragoste şi câte şi mai câte, de s-au ostenit atâţia oameni luminaţi să le scrie şi şi-au bătut capul să le încrusteze adânc în pielea umanităţii, dintr-o dată, nu mai sunt chiar aşa normale şi necesare. Şi probabil, în cel mai bun caz, au rămas valabile numai pentru proştii şi credulii asemenea mie. Oamenii cu adevărat culţi, ajungând la o altă măsură a cunoaşterii. Una personalizată după bunul plac al fiecăruia. Aşa ajung bieţii oameni, de nu mai au încredere unul în celălalt.

Ce va face lumea aceasta, care a învăţat să se spele pe mâini de profunzimi şi să se poarte cu mănuşi când vine vorba de sufletul tău?

Nu îndemn la nimic pe nimeni şi nici nu fac din ţânţar armăsar doar pentru că mi s-a năzărit mie din senin, ca scriitor, să fac pe sfântul în public.

Însă, îmi permit să scriu aici ce am în suflet, ce mă doare şi ce mă dezgustă, când vine vorba de percepţia umană.

Aruncând cu pietre în alţii, mă rãnesc întâia oară pe mine. Ajungând la concluzia că moralitatea nu e ceva a cărei esenţă poate fi perceputã, atât acum cât şi în permanenţă, după bunul plac al fiecăruia, or, din contră, este ceva nativ şi neschimbabil în fiinţa adâncă a omului, mă întreb a nu ştiu câta oară: ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
 

vineri, 30 iunie 2017

E greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbați.

 
Ştiţi, vă plângeţi mereu că femeile nu mai sunt femei, că nu mai au standarde înalte, că nu mai gătesc ca la mama acasă. Dar voi, dragilor, aţi cam uitat să fiţi bărbaţi. E greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbaţi.

Am fost minţite, când eram mai naive, că vom găsi bărbaţi capabili să ne protejeze, să ne respecte, să ne iubească, să ne asculte şi să ne înţeleagă. Am fost minţite. Vreţi doar să fiţi iubiţi şi să vi se ofere tot ce e mai bun, dar când vine vorba de oferit înapoi… Ştiţi să oferiţi doar flori atunci când greşiţi… Şi pe acelea doar cu scopul de a fi iertaţi.

Aţi început să uitaţi cum e cu prezenţa. Lucrurile nu s-au schimbat deloc din şcoală. Dacă absentezi prea mult, rişti să fii dat afară. Şi cum lucrurile nu s-au schimbat, nu e prea plăcut să fii dat afară din sufletul unei femei care te-a iubit şi te-a aşteptat… De cele mai multe ori, prea mult.

Aţi uitat complet cum e să fii un adevărat domn. Şi e al dracu’ de frumos să ai, ca femeie, un domn lângă tine. Te face să te simţi o adevărată doamnă. Îţi dă încredere în tine, te face mai frumoasă, mai fericită. Nu mulţi mai sunt cei care ştiu să fie domni, însă cu siguranţă sunt foarte mulţi cei care au pretenţia ca femeile de lângă ei să fie adevărate doamne. Păcat că nu aşa funcţionează lucrurile şi că pretenţiile, dacă nu ai dreptul să le ridici, rămân doar pretenţii, nu?!

Într-adevăr, e greu să fii femeie într-o lume în care bărbaţii au uitat să mai fie bărbaţi, dar asta nu înseamnă că nu mai putem găsi oameni demni de iubit, înseamnă doar că trebuie să fim mai selective şi să avem mai mare grijă cu cei cărora le dăm voie să ne intre în suflet. Bărbaţii adevăraţi merită întotdeauna aşteptarea pentru că aduc fericire şi zâmbete.
 

marți, 27 iunie 2017

Femeile puternice sunt acele femei care cândva au pierdut totul şi cu toate astea au găsit în sufletele lor puterea necesară pentru a se ridica şi pentru a merge mai departe

Sunt acele femei care astăzi pot fi fericite chiar dacă, poate, sunt singure.


În spatele zâmbetului unei femei se ascund multe. Lacrimi şi dezamăgiri, oameni pierduţi şi sentimente aruncate în zadar, aşteptări inutile şi multe nopţi nedormite. În spatele zâmbetului unei femei se ascunde ea însăşi de cele mai multe ori.

Oricât de grea ar fi viaţa, de cele mai multe ori îi pune la încercare tocmai pe cei care pot fi puternici, pe cei care pot face tuturor greutăţilor sale. Tot oamenii cei mai buni, cei cu sufletele frumoase au adesea de suferit pentru că ei nu pot fi indiferenţi, nu pot spune nu, nu pot răspunde în acelaşi mod la răutăţi. Iar femeile puternice nu s-au născut puternice, au fost obligate să devină puternice de către împrejurări, de către oamenii pe care i-au iubit cel mai mult şi pe care le-au dezamăgit cel mai tare.

Avem nevoie să ne dăm seama că putem schimba atât de multe dacă ne dorim cu adevărat. Avem nevoie să ne dăm seama că putem renunţa la tot ce ne face rău, chiar şi la cei care ne fac rău. Dar, din păcate, de foarte multe ori se întâmplă ca oamenii care au devenit puternici să fie criticaţi. Femeile puternice, cele care au învăţat că merită mai mult, sunt considerate mofturoase, pretenţioase şi greu de mulţumit. De parcă ar fi vina lor că ceilalţi le-au demonstrat că nu sunt de încredere. Dar aşa sunt oamenii…

Femeile puternice sunt acele femei care cândva au pierdut totul şi cu toate astea au găsit în sufletele lor puterea necesară pentru a se ridica şi pentru a merge mai departe. Sunt acele femei care astăzi pot fi fericite chiar dacă, poate, sunt singure.
 

luni, 26 iunie 2017

Prietenie stinsă…

 
Așa mă încăpățânez să păstrez legătura cu oamenii! Eu o fac pentru că-mi pasă, pentru că mă atașez, pentru că am obiceiul de a-mi dori să mai schimb câte un ce faci cu unii… Și trag de acele legături și încerc să le fac să nu se desfacă.

În mintea mea atunci când stai lângă un om o perioadă destul de mare, darămite ani de zile, nu vrei ca atunci când viața vă separă drumurile să separe și prietenia dintre voi, sau ceea ce credeai a fi prietenie. M-a durut fiecare despărțire de câte cineva drag… și m-a durut și mai rău când am întâlnit omul pe stradă și l-am simțit un străin… Sau ca pe cineva alături de care nu se vede că am stat ani din viață, căruia îi zâmbesc și-i spun un banal „Bună”.
Oare atât a mai rămas? Un salut timid și formal? Oare toate zâmbetele, amintirile, momentele care ne-au unit cândva se pot evapora atât de mult încât să fie constrânse într-un simplu salut?

Ei bine, pentru mine o prietenie înseamnă mult mai mult. Nu spun că sunt cel mai bun prieten din lume, nici pe departe, am și eu minusurile mele și credeți-mă că știu ce spun.
Dacă ar fi după mine aș fi aproape de toată lumea, aș asculta pe toată lumea și le-aș oferi o îmbrățișare. Dar nu pot. Nu pot pentru că nu mă identific cu toți, și să mă prefac nu vreau…
Însă pentru ca o relație să dureze trebuie să mai știi câte ceva din viața acelui om. Ori mie mi se întâmplă să rămân în tăcere pentru că realizez că au trecut ani de când nu mai știu care e viața celor pe care cândva îi numeam prieteni și despre care scriam cu dor.

Oricât de atașat ai fi la un moment dat de cineva, poți ajunge într-un punct în care să-ți dai seama că ai în fața ta un om de care cândva ai fost legată, dar care în prezent e doar cineva pe care-l cunoști…

Prieteniile se schimbă, de la cele pe care le avem din copilărie până la cele pe care ni le formăm azi. Toate pot ajunge la un moment dat să fie doar o amintire.

Mi-am dorit să țin legătura, din păcate nu s-a putut. Și deși mi-am spus că nu mai fac niciun efort pentru a avea o relație de prietenie cât mai lungă cineva care nu depune la rândul său eforturi, undeva în suflet îmi pare rău că s-a terminat așa. Dar nu mă voi mai agăța de nimeni doar de dragul de a o face și pentru a da bine în fața celorlalți.
 
de Georgiana

vineri, 23 iunie 2017

Ai ținut cuiva de cald, cât să nu-i înghețe sufletul și să nu-i tremure inima?

 Deși este caniculă afară îmi/vă doresc, să ne dezghețăm!
 
"Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe:
o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea"

Tuturor ne-a fost la un moment dat, frig. Știm bine că e rău când o fereastră rămâne deschisă și în afară se stârnește brusc un vânt rece. În afara ta. Iar de acolo aerul acela rece pătrunde imediat în interior prin ferestra deschisă.

Sufletului i se face frig de cele mai multe ori în tăcere. Pentru că nu simte nicio plăcere să primească sentimente care în loc-l să încălzească, încep să-l lovească – și-l fac să nu mai vorbească.

Am văzut multe suflete înghețate de egoism. De indiferență. Sau de absență. De fapt, absența gândului bun, îngheață chiar orice drum.

Acum, după ce sufletul a experimentat și stări care l-au înghețat, a învățat să așeze lângă uși și ferestre sisteme de protecție. Draperii de vorbe bune, radiatoare de răbdare – și uși prin care orice trece, transformă în cald ce-i rece.

Uneori, instalația interioară e scoasă de priză – pentru că simte c-a venit sezonul cald, cel în care primește exact ce-i priește. Și de aici crește, ca un copil sincer și inimos, încrederea. În mărinimia ei, încrederea nu se gândește la factorii externi, care se pot schimba după cum bate.. vântul.

De aici i s-a dus vorba încrederii că odată pierdută, ea nu se mai întoarce. Dar de fapt ea nu s-a pierdut – ci doar a înghețat, când frigul brusc a intrat.

Pe suflet, un singur lucru poate să-l mai dezghețe: o inimă în care a intrat – sentimentul cel mai înalt. Iubirea. Acea iubire necondiționată – care rezistă și fără sisteme de aer condiționat, și bate cu inima doar pentru ce-i adevărat.

M-am întors la această iubire necondiționată într-un moment în care toate sistemele mele interioare nu mai funcționau. Pentru că ele nu mai erau în priză. Doar așa, inima mea n-a mai tremurat – și sufletul s-a dezghețat.

Iubirea aceasta necondiționată vine de Sus, și coboară prin noi, pentru a ne da aripi noi.

Astăzi, Îl rog iar pe Dumnezeu, să ne scoată din ce-i greu. Adică să Îl iubim, pentru ca și noi să primim – draperii de vorbe bune și radiatoare de răbdare la fiecare intrare în suflet.

Asta, pentru că-i o lume tot mai înghețată, pe care poți ușor aluneca, dacă nu te ții de Dumnezeu prin ea.

de Camelia Căpitanu

sursa: http://cameliacapitanu.ro/

joi, 22 iunie 2017

Rugăciunile părinților pentru copiii lor sunt mai puternice decât ale preoților


Biblia ne dă câteva exemple de părinţi a căror credinţă şi rugăciune pentru copiii lor a fost mai puternică decât a apostolilor înşişi. Cunoaştem foarte puţin, ba chiar aproape nimic, despre cei mai mulţi din aceşti părinţi. Putem presupune că erau oameni obişnuiţi. Erau însă oameni care ajunseseră la limitele lor, la culmea disperării, cu privire la cea mai importantă persoană din viaţa lor: propriul lor copil.

O caracteristică comună acestor părinţi e că ei nu se dau bătuţi. Să-l luăm pe tatăl fiului „lunatic” (Mt 17, 14-21). Acest om se apropie de Iisus şi spune: „Fie-Ţi milă de fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adeseori cade în foc şi adeseori în apă, şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”.

Acest sărman tată avea un băiat despre care Matei spune că a fost vindecat de o formă de posesie demonică. Oricare era condiţia fiului, e limpede că băiatul era angajat într-un comportament autodistructiv. Tatăl era la capătul puterilor. Îl adusese pe băiat la ucenici, cărora li se dăduse puterea să scoată demoni, dar n-au putut face nimic. Atunci tatăl a luat el însuşi în mâini problema şi i-a prezentat-o lui Dumnezeu. Iar Iisus i-a vindecat fiul.

Cel mai remarcabil detaliu în vindecarea acestui băiat e că nu l-a vindecat credinţa băiatului însuşi. El nici măcar nu voia să fie vindecat. Nici credinţa preoţilor (adică a apostolilor) la care băiatul a fost adus, şi care n-au putut face nimic pentru el. Ci credinţa tatălui. Ce fel de credinţă? Tatăl băiatului vine îngenunchind înaintea Domnului, implorandu-L din tot sufletul. N-ar fi acceptat un „nu” drept răspuns. Ucenicii înşişi au fost uimiţi şi L-au întrebat pe Iisus de ce ei înşişi nu-l putuseră vindeca pe băiat.
„Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 20-21).

Ce fel de credinţă cere Domnul? Această credinţă poate fi mică cât grăuntele de muştar, aproape invizibil pentru ochiul omului. Dar când e zdrobit, grăuntele de muştar scoate foc la gustarea ei. La fel era şi inima tatălui: zdrobită, frântă de disperare pentru fiul său. Şi în această stare, rugăciunea sa a avut flacăra fierbinte pe care i-o dăduse credinţa. El n-a spus despre fiul său „e fără speranţă”, „e de mulţi ani în starea aceasta”, „depinde de el să vrea să fie vindecat” ori „e propriul său stăpân”.

Marcu ne mai spune un detaliu important despre acest tată: acesta înţelesese că propria sa credinţă în Dumnezeu nu era desăvârşită. Marcu ne spune că „tatăl copilului strigă şi spunea cu lacrimi: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24). Tatăl şi-a luat toate nedesăvârşirile şi greşelile, cunoscute doar de el singur, şi le-a pus jos la picioarele lui Iisus. Apoi a cerut din nou ajutor pentru fiul său. Şi Iisus l-a vindecat. Dumnezeu aude întotdeauna rugăciunile părinţilor care nu se dau bătuţi.

Un alt exemplu e femeia cananeanca (Mt 15, 21-28). Ea nu era evreică, cu alte cuvinte nu avea religia dreaptă. Ea vine la Iisus fără să aibă cu ea un soţ, din orice motiv era acesta. Poate că era o păcătoasă. Mărturiseşte cine e Hristos atunci când strigă „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon!”. La început Domnul o ignoră, neraspunzandu-i nici un cuvânt. Cât de adeseori nu se simte un părinte ignorat de Dumnezeu! Ca şi tatăl lunaticului, şi această femeie se dusese la apostoli care, obosiţi de ea, au alungat-o şi l-au cerut şi lui Iisus s-o alunge!

De ce a ignorat-o Iisus? Ea suferea în contul fiicei sale. Ne putem doar imagina starea acestei femei, mai ales dacă presupunem că nu avea un soţ, dar avea o fiică foarte bolnavă. Domnul ignoră cererea ei. Atunci inima ei se rupe: „Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!”

Iisus îi răspunde cu o insultă: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”

Un copil era cea mai importantă persoană într-o familie, în timp ce în Palestina câinele era un animal necurat. Dar cuvintele lui Iisus nu o descurajează pe această femeie.

O inima zdrobită, umilită, nu mai e afectată de insulte, cum nu mai e afectată nici de mândrie. Nu-i mai rămăsese nimic pentru ea însăşi de dragul fiicei sale. Dacă Hristos se referea la ceva din viaţa ei personală, era gata să mărturisească: „Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul Acela. (Sfânta Evanghelie după Matei)

Nici unul din aceşti părinţi nu era un sfânt. Unul era lipsit de credinţă, celălalt era probabil imoral. Ceea ce aveau în comun era o iubire care nu voia să se dea bătută.

Această iubire i-a făcut să îngenuncheze înaintea Fiului lui Dumnezeu, să-şi mărturisească nedesăvârşirile şi să ceară vindecare pentru altcineva decât ei înşişi.

Dumnezeu nu trece niciodată cu vederea „inima înfrântă şi smerită“ (Ps 50,17). Potrivit sfântului Chiril al Alexandriei, aceasta e singura jertfă primită de Dumnezeu. Dar oferirea acestei rugăciuni e o răstignire care trebuie suferită pentru a dobândi învierea copilului. Fără răstignire, nu există înviere.

Vechiul Testament ne relatează şi el despre mulţi părinţi nedrepţi a căror pocăinţă şi rugăciune aprinsă la Dumnezeu pentru copiii lor a fost ascultată. Iacob şi David sunt primul exemplu. Când Dumnezeu face un dar unui copil că răsplată a rugăciunii unui părinte sau bunic disperat, acest dar nu e niciodată luat înapoi. Copilul poate folosi, abuza sau poate să nu folosească deloc acel dar. Oricare ar fi cazul, îl va avea însă întotdeauna.

Rugăciunea e o componentă esenţială a faptului de a fi părinte. Aşa că s-ar putea spune: pe de-o parte, nu trebuie cruţată nuiaua (Pr 13, 24); dar, pe de altă parte, mâinile şi genunchii trebuie coborâte în rugăciune. Părinţii trebuie să le vorbească copiilor lor despre Dumnezeu, dar trebuie să vorbească şi cu Dumnezeu despre copiii lor. Menţinerea echilibrului între acestea două ţine, îi revine fiecărui părinte, întrucât fiecare părinte şi fiecare copil e unic. Dar nu trebuie să neglijeze rugăciunea fierbinte, stăruitoare. Ci să desferece puterea ei. Dacă vindecarea nu se limitează la credinţa noastră sau a altora, ci ţine de voinţa tainică şi de scopul lui Dumnezeu, totuşi rugăciunea noastră e o componentă indispensabilă în conlucrarea cu Dumnezeu. Dumnezeu lucrează atunci când ne rugăm stăruitor (cf. Lc 18,7-8).

Pentru cei care nu sunt părinţi: aduceţi-vă aminte să vă rugaţi altruist pentru ceilalţi. Un lucru e să ne rugăm pentru noi înşine, dar cu totul altul atunci când ne rugăm altruist pentru alţii. O rugăciune de la altcineva e un lucru de care are nevoie fiecare din noi.

Dumnezeu aude rugăciunile stăruitoare pentru alţii. Dacă nu avem credinţa de a aduce astfel de rugăciuni, să strigăm: “Cred, Doamne - ajută necredinţei mele!” Dacă atunci când ne apropiem de Dumnezeu ne simţim păcătoşenia, atunci să ne mărturisim căderile şi slăbiciunile, punându-le la picioarele lui Iisus şi strigând din nou “Doamne, ajută-ne!”.

Ierom. Calinic,
Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi, Editura Deisis
sursa:
http://www.crestinortodox.ro/

luni, 19 iunie 2017

Oamenii care sunt sortiţi să se întâlnească, se întâlnesc. Nu contează cât fug unul de altul. Nu contează cât refuză să se vadă. Şi nu contează ce alte planuri au ei cu alţi oameni. La momentul potrivit, aceşti oameni se vor întâlni. Şi se vor iubi.

 
Oamenii care sunt sortiţi să se întâlnească, se întâlnesc. Nu contează cât fug unul de altul. Nu contează cât refuză să se vadă. Şi nu contează ce alte planuri au ei cu alţi oameni. La momentul potrivit, aceşti oameni se vor întâlni. Şi se vor iubi. Viaţa găseşte cele mai încurcate căi pentru a ne conduce în braţele oamenilor potriviţi… De cele mai multe ori întâi ne lasă în suflete oamenii nepotriviţi, ca să-i plângem, să le ducem dorul. Se asigură că în acest fel vom putea zâmbi frumos şi sincer alături de oamenii care ne merită şi pe care, la rândul nostru, îi merităm.

Câteodată ne vom pierde minţile şi inimile pentru oameni fără de care nu vom reuşi să ne imaginăm viaţa, iar ei vor pleca sau ne vor da motive întemeiate să-i părăsim şi pur şi simplu ne vom da seama că suntem oameni puternici şi că putem renunţa la ceea ce iubim dacă ceea ce iubim a început să fie un rău, nu un bine.

Altădată nu suntem capabili să trăim o anumită clipă şi o pierdem definitiiv, iar această clipă ne răpeşte un anume om care, poate, ar fi fost capabil să iubească. Dar noi pierdem clipa, asta pentru că avem răni nevindecate şi ne temem. Ne temem de alt eşec. De parcă eşecul ne-ar defini pe noi ca oameni, nu reuşitele, nu ambiţia, nu determinarea de a găsi fericirea.

Şi la un moment dat o vom găsi pentru că trebuie să ne alăturăm acelor oameni pe care i-am căutat de la bun început, fără să ştim pe cine căutam de fapt. Trebuie să ajungem în braţele oamenilor potriviţi, nu contează dacă pe căi scurte sau lungi, ştie ea, viaţa. De multe ori fugim prea mult de noi până să ne găsim. De multe ori ne refuzăm prea tare până ne acceptăm. Şi o singură dată ne iubim atât de mult încât să nu ne părăsim niciodată şi să ne fim alături întreaga viaţă.
 

joi, 15 iunie 2017

Viaţa o putem înţelege prin surâsul unui copil, prin zborul unui fluture, prin parfumul unei flori sau printr-o strângere de mână.

Parfumul unei flori…


Uneori avem impresia că ne lovim numai de uşi închise. Şi oricât de tare am încerca să batem în ele, acestea rămân la fel de închise…

Dezamăgirea, simțită în acele clipe, ne face să renunţăm! La drumul nostru, la visul nostru, la orizontul care ne cheamă neîncetat!

Dacă avem în astfel de momente pe lângă noi oameni care ne iubesc şi care ne pot sprijini, ne recăpătăm speranţa. Speranţa că într-o altă zi vom încerca iar să trecem de acele uşi.

Poate în acea zi vom avea mai multă forţă interioară!

Un lucru este sigur: oricât de mult ne-ar ajuta cei din jur, pe drumul nostru păşim singuri.

Nu există altă cale de a ne găsi propria strălucire. Doar sufletul nostru ştie cum îşi poate afla liniştea. Noi trebuie doar să facem aşa cum ne cere el. Să-l ducem să cunoască acele experienţe după care tânjeşte de atâta timp…

Cei din jur spun uneori (din simplă politeţe) că ne înţeleg, dar nimeni nu renunţă la propriile convingeri doar de dragul însuşirii altora noi, care nici măcar nu le aparţin. Mai ales că oamenii sunt plini de prejudecăţi.

Un mare om de ştiinţă spunea că este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată. Ce mare dreptate avea…

Şi obosiţi de-atâtea încercări, înţelegem deodată că liniştea de care avem așa mare nevoie nu se află undeva în exteriorul nostru. Nicidecum!

Nu trebuie să trecem peste şapte munţi şi peste şapte ape pentru a o găsi. Viaţa nu o înţelegem numai plimbându-ne corpul din loc în loc, ci deschizând ochii şi învăţând din cele mai banale situaţii care se desfăşoară în jurul nostru.

Viaţa o putem înţelege prin surâsul unui copil, prin zborul unui fluture, prin parfumul unei flori sau printr-o strângere de mână.

Iar această înţelegere ne deschide deodată toate acele uşi la care băteam cândva în van.

Ignoranţa noastră le ţinea încuiate, iar conştientizarea acestui lucru s-a transformat într-o cheie universală.

O cheie pe care o vom folosi ori de câte ori viaţa ne va închide o altă uşă. Vom şti atunci că ea o închide doar pentru a ne ajuta să creştem.

Doar pentru a păşi cât mai aproape de orizontul care ne cheamă neîncetat.

Acum nu mai avem nevoie să cerem nimănui nimic.

Şi ce am mai putea cere, oare, atâta timp cât toate uşile ne sunt larg deschise?


de Adrian Cutinov

miercuri, 14 iunie 2017

Iubiți-vă, dar nu pe Facebook!

 
Recunosc, am făcut parte din grupul celor care și-au publicat pozele în brațele persoanei iubite, crezând că toată lumea se va bucura. La un moment dat lumea se bucura pentru relația mea dar nu știa că eu sufăr. Este ușor să zâmbești într-o poză, să-i faci să creadă că totul este roz, că nu există probleme, că aveți de bifat o listă infinită de locuri pe care le veți vizita, că nu aveți griji, că nu vă certați din cauza lipsurilor și că totul merge ca pe roate. Este foarte ușor! Este suficient un feeling loved, un tag cu numele lui sau al ei și restul este poveste. În adevăratul sens al cuvântului!

După ce m-am păcălit cu chestia asta și am văzut cum mincinoșii se laudă cu noua relație după nici măcar o lună, am realizat că n-am să mai iubesc în public, n-am să arăt tuturor cât sunt de iubită sau cum arată chipul omului pe care îl iubesc. Probabil la ceilalți funcționează, personal eu am doar ghinion când fac acest lucru. În timp am realizat că relațiile despre care n-am vorbit și n-am simțit nevoia de a le expune public… au durat mult mai mult și le-am trăit mult mai bine!

Dacă vreți să vă iubiți… nu o faceți pe Facebook!

Așa că am decis să-mi ascund probabila dragoste, să nu-i cunoască nimeni chipul și să-l țin doar pentru mine! DOAR PENTRU MINE! Restul lumii să știe că sunt fericită. Atât. N-am să-mi expun relația doar de dragul de a dovedi altora că iubesc, că am trecut peste dezamăgările fostului sau pentru a mă lăuda. Nu. Am de gând să iubesc la maxim, să dau tot ce am mai frumos și să-mi petrec momentele lângă omul iubit uitând de telefoane, internet și alte mofturi. Nu judec pe nimeni pentru că și eu le-am făcut; problema este că la un moment dat toți iubeau și admirau o relație în care nici eu nu mai credeam.

Iubiți-vă, dar nu pe Facebook!

Iubiți-vă la maxim, călătoriți împreună, bucurați-vă de momentele voatre de intimitate, de zilele libere în care puteți pleca unde vedeți cu ochii, faceți poze împreună, sărutați-vă, lăsați lumea asta virtuală și trăiți momentele de dragoste! N-aveți nevoie de un feeling loved pentru a vă bucura de omul iubit, nu trebuie să postați o poză doar de dragul de a posta ceva, de a arăta lumii cât sunteți de fericiți: protejați-vă dragostea, nu o arătați întregii lumi pentru că oamenii au tendința de a distruge tot ce este frumos, de a critica tot ce este pur și dragostea este un sentiment mult prea firav pentru a fi povestit tuturor. Mulți nu înțeleg dragostea iar voi meritați să aveți parte de o dragoste ca în povești.

PS: eu am ales să o trăiesc așa, ascunsă de lume! Este minunat să ai un secret neștiut de întreaga lume!

de Maria Cristiana Tudose
eusuntfemeie.com

marți, 13 iunie 2017

Cele mai frumoase relații de iubire nu sunt postate pe Facebook

 
Ţineţi minte asta: poveştile de dragoste se trăiesc în viaţa reală, nu se numără în like-uri şi comentarii!

Tot mai multe persoane petrec zeci de ore pe Facebook; tot mai multe persoane îşi postează întreaga viaţă pe Facebook. Într-o relaţie, Singur, Este complicat - aceste statutusuri se schimbă mai ceva ca lenjeria intimă.

Există două tipuri de relaţii care apar pe Facebook - şi ambele sunt rele: În primul rând cuplurile care vorbesc mai mult în comentariile de pe Facebook decât în viaţa reală.

Astfel de persoane ţin cu dinţii de relaţia lor şi fac tot posibilul să facă publice sentimentele pe care le au pentru persoana de lângă ei. Pentru ei nu mai există confidenţialitate. Putem spune că nu mai există nici măcar viaţă reală - totul este pe Facebook.

Însă ce trebuie să reţineţi de la aceste cupluri: nu sunteţi o echipă dacă sunteţi dispuşi să intraţi în ringul de bătălie numit Facebook pentru a vă rezolva problemele.

Da, ştiu că este dragoste adevărată... dar postările tale spun că eşti în căutarea unei validări externe a sentimentelor reale. Ştii ce nu ar face niciodată un cuplu adevărat atunci când ceva nu merge bine? Ar vorbi despre această problemă şi ar încerca să găsească o soluţie fără a se răni reciproc în viitor.

A două variantă de cupluri care apar pe Facebook - sunt cuplurile cu relaţia perfectă. Nu fiţi geloşi! Facebook-ul este doar o fațetă. Este ca şi cum ei încearcă să se convingă că sunt fericiţi. Nu ar trebui ca o relaţie să vorbească de la sine?

Sau poate că este o obsesie nesănătoasă să îţi expună constant imaginea, mai degrabă decât relaţia în sine.

Spunea cineva odată: "Când eşti bun la ceva, vei spune tuturor. Când eşti minunat la ceva, toţi din jurul tău îţi vor spune."

Oamenii observă când eşti într-o relaţie minunată. Ea se reflectă în viaţa ta, în atât de multe feluri. Vrei să strigi de fericire de pe vârful muntelui, dar cât de ciudat ar fi să suni fiecare persoană dragă zi de zi şi să le reaminteşti tuturor cât de mult îţi iubeşti partenerul?

Cam despre asta sunt postările Facebook. Pe scurt, relaţiile frumoase sunt antiteza cuplurilor de mai sus. Persoanele fericite nu "se promovează" pe Facebook şi nici nu îşi doresc să prindă trecători nevinovaţi în viaţa lor. Ei îşi doresc să împărtăşească bucuria relaţiei lor doar în cuplu, nu cu sute de străini.

Ei ştiu că există momente mici care trebuie să rămână secrete, amintiri care sunt doar ale lor, clipe care se trăiesc cel mai bine în doi... Ei ştiu că dragostea pusă pe masă slăbeşte sinceritatea când ai un public de care ştii... totul se simte ca un spectacol.

Ei nu petrec timpul pe Facebook... ei îl petrec unul cu celălalt.

sursa:
https://www.kudika.ro/

luni, 12 iunie 2017

Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidențe.

 
– Nu toată lumea are parte în viaţa aceasta de iubiri extraordinare. E vină noastră? Ţine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?

– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidenţe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ţine de voia Domnului. Dar felul în care reacţionăm noi la întâlnirea respectivă ţine de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu să fac din relaţia asta? Ce trebuie eu să înţeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îţi trimite dragostea, nu înseamnă că-ţi dă de-a gata şi o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără ştiinţă, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, creşte tot mai mult. Iubirea nu e emoţie, e o putere. Dumnezeu nu e trup şi totuşi se defineşte pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, şi componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată şi lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înşine, şi atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă şi să nu ceară nimic în schimb.

– Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?

– Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greşeşte cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l trăieşti pe celălalt, să-l înţelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exerciţiul acesta al ieşirii din noi înşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură, să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi, te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere. Dacă rămâi în tine însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te trezeşti singur.

– Ar trebui atunci să cultivăm toleranţa în dragoste?

– Ar trebui să facem exerciţiul alterităţii, nu al toleranţei. Toleranţa e un fel de îngăduinţă faţă de ceva ce ţie nu-ţi convine, presupui că celălalt are nişte defecte pe care tu, din mărinimie, le treci cu vederea. Adică toleranţa presupune mândria. Or, într-o relaţie de iubire tu nu ai dreptul să consideri felul tău de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie să ceri celuilalt să se schimbe, trebuie să-ţi ceri ţie să-l suporţi pe celălalt. În iubire, nu trebuie să te preocupe binele tău, ci trebuie să te pui pe tine în slujba celuilalt, preocuparea ta să fie devenirea lui. Scopul lui nu e să te înfrumuseţeze pe tine, să te facă să te simţi mai frumos şi mai bun. Iubirea trăită drept schimbă oricum lucrurile în bine. Faptul că mă dăruiesc total, că mă arăt jertfitor îl face şi pe celălalt să se corecteze, să se simtă, îl schimbă în bine. Părintele Teofil Părăian spunea că dragostea niciodată nu calculează şi dragostea totdeauna calculează. Cum vine asta? Păi, niciodată nu calculează ce dăruieşte, ca să-i atragă atenţia celuilalt uite, câte am făcut pentru tine, acum da-mi şi tu la fel. Şi în acelaşi timp calculează mereu cât primeşte, ca să poată da mai mult. Asta e iubirea adevărată.

– Câteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne indiferent şi nu-ţi întoarce nici o fărâmă de dragoste. Cum ştii care e omul pentru care merită să dai tot?

– În ordinea firească, important e să nu te implici într-o relaţie până nu eşti sigur de ea. Potenţialul de afecţiune, de iubire, trebuie păstrat până găseşti o persoană cu care te potriveşti cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire sufletească, nu trupească. Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit un alt om de calitate şi se jertfeşte până la capăt, reuşeşte să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubeşte mai puţin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relaţii care erau în pragul eşecului şi au ajuns chiar mai puternice şi mai profunde că înainte. Oamenii trebuie să înveţe să aprecieze crizele. Întrebarea mai are însă şi o capcană. Dacă te opreşti la om, rişti să pierzi tot. Dacă îl ai în minte mereu şi pe Dumnezeu, găseşti în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără să-ţi mai fie teamă că ai putea pierde. Nici un om nu merită în sine să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.

Extras din interviu cu Părintele Pantelimon de la Oasă, Formulă AŞ, nr. 973, anul 2011

sâmbătă, 10 iunie 2017

10 sfaturi pentru femeia din tine!


M-am gândit mult timp și am încercat să scriu pe o foaie zece sfaturi pe care le-am primit de la femeile importante din viața mea.

10 gânduri prin care aș vrea să vă amintesc că sunteți frumoase și meritați tot ce este mai bun!

1) Iubește-te așa cum ești: Mama întotdeauna mi-a spus că sunt frumoasă în felul meu deși la început nu o credeam pentru că știam cât mă iubește și cu câtă bunătate îmi înțelege defectele. Fiecare femeie ascunde nenumărate complexe (de multe ori fără rost) și se subestimează. Avem prostul obicei de a ne compara cu celelalte și ne stricăm bunadispoziție gândindu-ne la fosta lui sau la cum ar arăta femeia perfectă pentru el. NU! Singurul om de care trebuie să te îndrăgosești este cel care te iubește așa cum ești! Cel care nu-ți spune defectele pe care le ai ci îți etalează calitățile! Cel care îți iubește zâmbetul morocănos dis-de-dimineață, cel care te privește cu dragoste și cel care te ajută să te iubești!


2) Alege prietenii cu multă atenție, nu pierde vremea cu bârfe și invidii. Nu asculta ce spun oamenii, nu da atenție secretelor pentru că n-are sens să te obosești cu oameni care n-au curaj pentru a spune ce gândesc și se ascund după vorbe fără rost.

3) Nu renunța la răsfățul cotidian: dacă ai un parfum preferat, cumpără-l! Îl meriți! De multe ori femeile greșesc, renunță la un mic răsfăț doar pentru a economisi ceva bani, doar de dragul celorlalți. Este un gest minunat dar nu uitați de voi! Alegeți-vă câteva lucruri absolut necesare și nu renunțați la ele! O zi pe săptămână trebuie să fie a voastră!

4) Nu uita de unde ai plecat! Ajută oamenii la nevoie, ascultă oamenii și nu-i judeca înainte de a-i cunoaște.

5) Citește! Fiți curioase, să vă hrăniți cu informații! Nu trebuie să o faceți pentru a cuceri un bărbat! Învățați pentru voi, pentru viitorul vostru, doar așa puteți fi independente și sigure pe voi! N-aveți nevoie de UN bărbat în viața voastră, aveți nevoie de ACEL bărbat care să știe ce vă place, care respectă ceea ce faceți și nu vă obligă la compromisuri!

6) Nu te baza pe aspectul fizic, fii o doamnă și nu-ți etala frumusețea pentru a ascunde lipsurile! Amintește-ți că inima se îndrăgostește, ochii doar se bucură de ce este frumos! Nu exagera, păstrează eleganța atunci când ceilalți caută cu disperare excesul.

7) Fii răbdătoare atunci când vine vorba de carieră, grăbește-te atunci când vrei să cucerești persoana iubită! Amintește-ți că ce este al tău… TREBUIE SĂ FIE AL TĂU!

8) Ai încredere doar în oamenii care îți sunt aproape, cei care îți sunt alături aproape zi de zi, cei care îți cunosc caracterul și te înțeleg fără a te judeca. Să nu crezi în cuvinte, să n-ai prea mult așteptări! De multe ori este mai bine să ai parte de o surpriză decât să primești încă o dezamăgire.

9) Fii rebelă într-un mod elegant, gândește diferit, surprinde-l cu ceva, încetează să te compari cu restul și concentrează-te asupra voastră! Concentrează-te, luptă pentru visul tău și nu capitula! Când vrei să plângi, plângi! Dar apoi trebuie să zâmbești pentru că viața este frumoasă și fericirea nu este un sentiment imposibil! Gândește diferit, gândește liber, spune ceea ce gândești fără să jignești.

10) NU ÎNJURA! Știu, sună ca un ordin și cred… că este un ordin! Mă deranjează pe mine, ca femeie, să aud o altă femeie înjurând! Îți dai seama ca bărbat! Este jenant și lipsit de educație! Oferă o impresie greșită despre tine! Amintește-ți că oamenii îți răspund după cum te adresezi! Vrei respect? Oferă respect, oferă optimism și educație și vei strânge în jurul tău doar oameni frumoși, care te reprezintă în totalitate.

Acestea sunt sfaturile mele, ale mamei mele și ale străbunicii.

Nu uitați că sunteți SUPERBE, că meritați RESPECT și sunteți LIBERE. Puteți face tot ce vă doriți!

de Maria Cristiana Tudose 

marți, 6 iunie 2017

Viaţa este in PRIMUL rând despre NOI şi abia apoi despre ceilalţi! Învaţă sa fii independent emoţional!

 
De cele mai multe ori ajungem să suferim pentru că nu ştim să ne ocupăm în PRIMUL rând de sufletul nostru, de fiinţa noastră, de ceea ce ne dorim!

Independenţa EMOŢIONALĂ este un aspect extrem de important al vieţii noastre, pentru păstrarea unei atitudini pozitive şi pentru câştigarea propriei LIBERTĂŢI.

De cele mai multe ori, oamenii au tendinţa să-şi creeze dependente emoţionale faţă de ceilalţi, în special faţă de partenerii de viaţă. Marea majoritate a oamenilor cred că a iubi înseamnă a fi dependent emoţional faţa de celălalt, a simţi ca celălalt reprezintă TOTUL pentru tine, ca fără el/ea nu poţi trăi, ca el/ea îţi dă puterea să mergi mai departe şi să fii fericit, că el/ea te poate scoate din situaţiile emoţionale dificile prin care treci uneori, însă NU este aşa.

Toate acestea nu înseamnă altceva decât DEPENDENŢA emoţională şi nicidecum iubire! A iubi înseamnă în primul rând a fi independent emoţional faţă de celălalt! Atunci când eşti dependent emoţional de celălalt, ai mai mereu tendinţa sa CERI şi să AŞTEPŢI de la el, decât să OFERI. Iar atunci când el/ea nu îţi poate oferi ceea ce aştepţi sau ceri, te simţi dezamăgit şi suferi intens şi începi să-l judeci şi să-l condamni că nu-ţi oferă ceea ce vrei tu.
De multe ori se întâmplă ca partenerul de viaţă să nu ne poată oferi tot ceea ce ne dorim de la el, pentru că pur şi simplu nu poate, dar asta nu înseamnă că nu ne iubeşte. A fi independent emoţional faţă de partener sau faţă de o altă persoană, înseamnă a şti să îţi trăieşti viaţa într-un mod frumos, FĂRĂ ca frumosul din viaţa ta să DEPINDĂ de acea persoană sau de partener. A înţelege că nu persoana iubită îţi oferă fericirea, ci tu o faci, prin aprecierea momentelor frumoase petrecute împreună, însă în a fi conştient de faptul că acele momente se pot termina oricând, că ele nu ţin la nesfârşit, dar la momentul lor trebuie să te bucuri pe deplin de ele fără a-ţi crea dependenţe de ele şi a fi conştient de faptul că, chiar dacă ele se vor termina, cu siguranţă vor veni şi alte momente frumoase.

A fi independent emoţional faţă de partener înseamnă a învăţa să NU-ŢI CONCENTREZI TOATĂ ATENŢIA TA asupra partenerului şi asupra sentimentelor pe care le simţi faţă de el, ci a-ţi concentra atenţia şi asupra visurilor tale, pasiunilor tale, asupra ta şi îngrijirii de propria persoană, de dorinţele sufletului tău. .

O viaţă frumoasă nu înseamnă numai iubirea dintre două persoane, ci şi frumosul din AFARA cuplului, adică dezvoltarea pasiunilor noastre, concentrarea pe îndeplinirea visurilor noastre, pe hobby-urile noastre, realizarea carierei mult dorite…

Vei putea observa că, atunci când îţi concentrezi atenţia, nu numai pe relaţia de cuplu, ci şi pe îndeplinirea visurilor tale, chiar dacă vei suferi o despărţire în relaţia de cuplu, nu vei mai fi atât de afectat ca atunci când toată atenţia ta este concentrată pe relaţie, având dependenţe emoţionale faţă de aceasta, deoarece există atât de multe lucruri frumoase în viaţă care ne pot motiva şi ne pot face să trăim într-un mod frumos şi fericit.
 

miercuri, 31 mai 2017

Prieteni? Nu, mulţumesc.

Nu este unul din titlurile pe care la următorul schimb de prefix să-l regret. Pentru că mi-l asum, aşa cum voi lăsa să se-nţeleagă mai jos.

 
Obişnuiesc să-mi deschid braţele, să pot cuprinde un suflet care îşi caută răgaz, poate şi un surâs în obraz. Ştiţi că există oameni care speră că dacă se vor purta cu ceilalţi aşa cum îşi doresc să fie trataţi la rândul lor, de alţii, gestul li se va întoarce într-o anumită măsură? Eu sunt prima care recunoaşte acest lucru. Iar asta înseamnă deja crearea unor aşteptări – şi nu-mi spuneţi că n-aţi aflat încă care-i prognoza aşteptărilor.. Cum nimic nu-i întâmplător, am încercat să prind cât mai mult din mesajul unor lecţii care mi s-au întâmplat, şi care s-au aliniat printre prieteni. Da, o să-i numesc încă aşa.

Cel mai important e că am înţeles un lucru vital: prieteniile nu sunt ceva de care să tragi. Pentru că se rup uşor. Uneori ricoşează, chiar. Şi-atunci să vezi urmări, că doar îţi arde de aşteptări, nu? Ei, pe mine asta mă face să văd unele diferenţe cam foarte mari. Între unii şi alţii. Între cei care fie s-au rupt, fie – au rupt. Şi ceilalţi, care simplu şi fără obligaţii, n-au făcut decât să construiască. Acolo mă trezesc de multe ori adăpostindu-mă. Nu sunt multe locurile astea de oameni dragi, tocmai de aceea şi sunt atât de importante.

Eu îţi voi mulţumi ţie, pentru că mi-ai răbdat atâtea transformări, le-ai lăsat să treacă, şi-ai văzut în mine lucruri neivite încă.

Da, şi ţie îţi voi fi mereu recunoscătoare, ai găsit de fiecare dată o vorbă caldă, de încurajare, încât m-aş fi simţit vinovată dacă nu m-aş fi ridicat să merg mai departe. Aaa, inclusiv atunci când am eu poftă să copilăresc cu îngheţată şi leagăne, iar pe tine nu te lasa o durere să-ţi porţi zâmbetul în voie. Acela pisicesc.

Sigur, nici de tine nu m-aş putea dezlipi niciodată, pentru că sentimentele au cea mai mare viteză când vine vorba de distanţă. Aşa m-ai învăţat tu, şi nu prea am cuvintele potrivite să mulţumesc pentru asta.

N-aveam cum să uit, de tine. Tu, nu ştiu cum ai făcut, dar m-ai învăţat cel mai frumos lucru. Şi continui să-l învăţ, mai ales să-l simt, în fiecare zi.

Acum, le voi mulţumi şi celor pe care i-am primit în viaţa mea, dar care au plecat furişându-se cu părţi dintr-un suflet, care surprinzător pentru ei – era al meu. Zic să nu mergeţi prea departe cu gândul: e vorba despre nevoia mea de a pune câteva bătăi de inimă, în lucruri şi oameni care mă înconjoară. Pentru unii o fi prost obiceiul, mie mi-a prins bine.

Aş putea rezuma destul de scurt – voi fi, aşa cum îmi dai voie să mă implic. Sincer, nu mi-aş dori să-ţi răspund cu un – “Prieteni? Nu, mulţumesc.”. Aşa că te rog, lasă-mă să fiu!
 
de Camelia Căpitanu

marți, 30 mai 2017

Sunt...


Sunt clipe în viaţă când o simplă privire e de ajuns pentru a-ţi tăia respiraţia; sunt momente în viaţă când un singur cuvânt îţi trezeşte sau îţi adoarme întreaga fiinţă; sunt secunde de care depind vieţi şi minute de care se ţin destine;

sunt atingeri care se împletesc în trăiri de care nu te mai lipseşti întreaga viaţă; sunt îmbrăţişări care îţi opresc în loc timpul şi îţi strâng toate simţurile pentru a ţi le prinde într-un bucheţel de împliniri!

sunt dorinţe care te sperie atât de tare încât te fac să renunţi la ochii lui, de teamă să nu vină o zi în care strălucirea lor să îţi vadă ochii tăi înlăcrimaţi;

sunt rugi înălţate spre cer care te pun în genunchi chiar când te gândeai că acolo te vei afla doar cu câteva clipe înainte să mori; şi te întrebi cum se poate să îţi îngenunchezi mândria şi te apleci, împreunându-ţi mâinile pentru a cere câteva clipe în plus, câteva minute de MAI VREAU!

sunt lacrimi care rămân în colţul ochilor din mândrii şi temeri; sunt lacrimi al căror curs îl lăsăm să îşi urmeze drumul tocmai pentru că ştim că orgoliile nu ne ajută la nimic; şi ne găsim curajul să le lăsăm să cadă, să ne inunde ochii şi să ne umezească buzele!

sunt Inimi care simt fără să spună prin vorbe; pentru că Ele nu au învăţat alfabetul nostru; sunt suflete care plâng pentru că şi-au pierdut jumătatea sau nu au găsit-o decât după mulţi ani, într-un sertar prăfuit, şi, de teamă să nu fie “infestată” cu mucegai, o lasă pe masă, rătăcind, undeva.

sunt picături de apă pe care le-am văzut în lumina timpului meu şi care mă spală în fiecare zi de nefericire!

sunt oameni în viaţa mea pe care i-am întâlnit din întâmplare şi care m-au făcut fericită prin simpla lor privire;

sunt oameni în viaţa mea care mi-au dat în dar bucuria fiecărei clipe; care m-au învăţat că “în viaţă trebuie să fii şi puţin egoist”, că “trebuie să faci doar ce simţi”; pentru care m-am întors când am plecat pentru a-i mai privi pentru o clipă doar; cărora le-am spus “ADIO!” fără cuvinte sau cărora le-am spus-o din durerea aceea surdă născută din teama de a nu suferi încă o dată!

Oameni care mi-au spus “TE IUBESC!” fără să se gândească dureros că i-aş putea respinge, oameni pe care îi admir pentru tăria lor, pentru puterea de a crede că totul în viaţă ţi-e dat să îl trăieşti o singură dată!

sunt oameni în viaţa mea de la care am avut aşteptări şi care m-au dezamăgit tocmai pentru că am aşteptat ceea ce ei nu aveau de unde să-mi dea; oameni pentru care am făcut TOT şi care nu au făcut nimic pentru mine; oameni pentru care nu am făcut NIMIC şi care au făcut din clipă veşnicie pentru a mi-o da în dar!

sunt oameni de la care am primit buchete imense de flori şi care nu mi-au smuls un surâs măcar!

Şi oameni de la care am primit un ghiocel prin care mi-au dat tăria de a merge mai departe, chiar dacă sunt înlăcrimată la fel ca el.

Chiar dacă sunt la fel de plăpândă şi la fel de trecătoare!

Ei mi-au spus fără să ştie “… pentru că renaşti de fiecare dată când nimic nu mai dă şanse de dezgheţ!”
 
de Monica Berceanu

luni, 29 mai 2017

Fiecare om are dreptul la fericire, m-ai înțeles?

 
Ziua în care am pierdut ocazia de a fi iubită și fericită a fost cea în care nu m-am gândit la responsabilități, la viitor și alte lucruri care mi-au îngreunat sufletul, m-au îndepărtat de el și tot ce trebuia să facem împreună.

Când ai suferit de dragul unui om, începi să-ți protejezi sufletul și nu-l mai oferi pe tavă, parcă ai vrea să-l ascunzi într-un loc departe de tot. De ce? Pentru că n-ai vrea să mai treci prin tot ce ai trecut, n-ai vrea să trăiești din nou acele nopți nedormite așteptând un semn de la el, n-ai vrea să oferi totul cu riscul de a pierde din nou, să simți din nou cum pentru câțiva fluturi în stomac riști să nu mai simți pământul sub picioare. Când ai suferit, pașii îți sunt greoi. Te oprești, te întrebi dacă merită și apoi parcă te blochezi. Adevărul este că din cauza unui prost ce ți-a călcat în picioare sufletul, riști să pierzi ocazia de a fi cu adevărat fericită lângă un bărbat ce-și merită locul lângă tine, ce știe să-ți sărute sufletul și să vindece acele răni de care altora nu le-a păsat.

Femeie, să nu pierzi ocazia de a fi fericită. Iubirea merită riscul. Să nu-ți fie teamă de un nou început. Să nu te împotrivești, să iubești dacă simți că merită. Fiecare sfârșit necesită timp pentru a se vindeca, într-adevăr. Dar amintește-ți că meriți iubire! Nu există o vârstă, iubirea nu ține cont de numere ci de suflete.

de Maria Cristiana Tudose

joi, 25 mai 2017

Hristos S-a Înălțat!

O mărturisire frumoasă! 

  

Am greşit mult până să mă îndrept, dar cu fiecare căzătură am devenit mai înţelept.

Am judecat pe alţii pe nedrept, dar mi-am deschis mai tare ochii să înţeleg.

Am plâns şi-am strigat a neputinţă, dar m-am ridicat din propria-mi voinţă.

Am rătăcit prin locuri nedorite, dar m-am întors acasă cu picioarele obosite.

Am crezut că tot ce zboară se mănâncă, când de fapt eu nu crescusem încă.

Am călcat prin bălţi şi prin noroi, dar m-am spălat cu lacrimi în şuvoi.

Am ajuns departe într-un loc de vanitate plin, dar m-am întors din drum, căci îmi era străin.

M-am luptat cu gândurile-mi multe, dar m-am predat, căci inima-mi nu dorea să lupte.

Am zburat din mândrie pe culmi înalte şi abrupte, dar m-am trezit o pasăre cu aripile rupte.

M-am pierdut în ale lumii lucruri trecătoare, până-n ziua în care a început să-mi cânte…o privighetoare.

Am căutat bogăţiile acestei lumi, dar unde căutam eu era doar aur transformat în scrum.

Am încetat să mă mai plâng şi-am învăţat să mă ridic râzând,

Căci te-am găsit pe tine, Doamne, într-o fărâmă de pământ,

Într-un strop de rouă, în al păsărilor cânt

În căderea ploii şi-ntr-un suflet blând.

Îmi ridic braţele acum şi închin aceste versuri în semn de mulţumire,

Căci am scris prea mult cu litere de fum şi prea puţin cu versuri de iubire.

de Adela Moldovan
luminapentrucandeladinsuflet

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...