sâmbătă, 31 octombrie 2015

Vă doresc timp…

„Hai că mă grăbesc.”



N-am timp să zâmbesc astăzi, darămite să mai fiu și fericit?
Ce?! Asta e cea mai frumoasă zi de toamnă? Hai, dom’le, lasă-mă cu prostiile! Nu vezi că am treabă, că mă grăbesc! Nu am timp. Trebuie să ajung la muncă, să fac rapoarte, să le dau mai departe, să mă plimb în ședințe.
Cum adică, să mă bucur? Păi, cum? Să mă bucur așa, din nimic? Hai, dom’le, fii mai serios. N-am eu timp de așa ceva.”

Recunoașteți măcar în parte discursul? N-a fost, fiecare dintre noi, cel puțin o dată, personajul principal al unei asemenea povești?

„N-am timp!” este, de departe, șlagărul vremurilor noastre. Și boala oamenilor moderni care suntem.
N-avem timp de zâmbit sau de sperat, n-avem timp de clădit caractere sau definitivat personalități, n-avem timp să fim curajoși, n-avem timp să ne stăpânim propria viață. Avem timp doar cât să ne plângem că n-avem timp.
Trăim pe fugă, iubim pe fugă, nu ajungem bine într-un loc și deja ne gândim la cum arată următorul. Fast food, shortcut, coffee to go, totul e viteză, toate se fac pe repede-înainte. Unde e răbdarea de a contempla? Unde e nevoia de a reflecta? Unde e delectarea?

Avem electrocasnice pentru toate nevoile, care să facă ele treaba în locul nostru. Avem lifturi care ne urcă mai repede etajele. Avem becuri care se aprind la o simplă bătaie din palme. Toate, menite să ne ușureze viața, să ne ofere secunde prețioase. Și, cu toate astea, avem tot mai puțin timp. Ce paradox fenomenal, nu credeți?
Mai trist este, însă, că nu trăim, iar ce n-am trăit la timp, spunea Octavian Paler, nu mai trăim niciodată. Așadar, timpul trece și noi ne trecem odată cu el… dacă nu facem o schimbare. În viață noastră, în programul nostru, în lista de priorități. Nu există soluții corecte sau universale. Există doar oameni și alegerile lor.
Prin urmare, ești ceea ce ești datorită alegerilor pe care le faci și fiecare alegere îți poate schimba viața în bine sau rău. Chiar și atunci când nu alegi, de fapt ai ales să nu alegi. Fiecare alegere îți influențează prezentul și viitorul, al tău și al celorlalți.
Și trebuie să alegem acel ceva care ne împlinește, care face să simțim timpul ca trecut cu folos. Când vă dați seama cum se face asta, să mă învățați și pe mine.

Asadar…
Vă doresc timp. Timp petrecut lângă cei dragi (și trecători), timp să vă zâmbească sufletul, timp să munciți cu drag. Dacă nu găsiți timp pentru toate astea, mai tăiați din timpul acela pe care-l petreceți încruntați sau judecându-i pe alții. Sau ținând supărări cu zilele. Sau încercând să-i schimbați pe ceilalți, în loc să-i acceptați așa cum sunt!
Dar, mai ales, vă doresc timp să (re)descoperiți ce e cu adevărat important pentru voi. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căci, nu degeaba scria Marin Sorescu, „vine o vreme când trebuie să tragem sub noi o linie neagră și să facem socoteala.” Și cine poate ști cât de devreme, sau de târziu vine vremea noastră!„

vineri, 30 octombrie 2015

7 motive pentru o copilărie fără Halloween


Delicvență

Statistic vorbind, seara în care nu ar fi recomandat să te plimbi pe o stradă din Statele Unite sau Canada este cea de Halloween. În multe orașe numărul violențelor și crimelor se dublează, cu toată alerta forțelor de ordine.

Poate unii dintre noi privesc noaptea de Halloween ca un prilej pentru farse și carnaval. Dar fondul negativ ce încurajează manifestarea macabrului se constituie totodată în prilej pentru defularea unor stări emoționale negative, maladive. De ce aș cultiva acest obicei în rândul copiilor mei? De ce i-aș învăța să meargă în locuri nefaste unde delicvența peste ani probabil va fi în creștere?

Manipulare comercială

Cele mai vizibile campanii pentru Halloween sunt promovate și la noi, în primul rând, de lanțurile de supermarketuri. Scopul este ușor de ghicit: mai puțini bani în buzunarul meu, mai mulți bani în cel al corporației. Vrei să fii în „spiritul” Halloween, cumpără un costum pentru copilul tău, cadouri speciale, dulciuri sau măcar o lumânare în formă de dovlecel. Nu, mulțumesc!

Identitate și surogat

Săptămâna aceasta am sărbătorit ziua Sfântului Dumitru. Săptămâna viitoare vom avea sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. Poporul nostru are o întreagă tradiție a sărbătorii consemnată etnografic de Simion Florea Marian sau Tudor Pamfile. Am ajuns să recunoaștem frumusețea iei românești de câțiva ani și o serbăm de Sânziene doar. Hora, simbolul satului românesc, nu se mai face aproape nicăieri în România. Șezătorile de iarnă poate doar în cătune ascunse prin Maramureș sau Bucovina.

Dacă dorim activități cu substrat frumos și de valoare pentru copiii noștri, avem de unde să alegem. Sunt sigur că prichindeii ar fi bucuroși să descopere tradițiile frumoase ale străbunicilor noștri. În Ungaria sau Grecia nu există licean care să nu cunoască două-trei dansuri tradiționale.

Simboluri

Vorbind cu o doamnă învățătoare, mi-a povestit despre încercările sale de cosmetizare a Halloweeenului. A încercat să înlocuiască „sărbătoarea morții” cu un Bal al Dovleacului în care să fie încurajată creativitatea copiilor. Problema este că părinții au cumpărat cele mai terifiante costume astfel că jumătate dintre copii au venit costumați în zombi și Dracula. Oricum am da-o, simbolistica acestei sărbători este o simbolistică funestă, a morții eterne.

Anti-educație

„Spiritul” Halloween încurajează jocul de roluri: pentru o seară copilul meu devine un personaj. Însă orice costum îți imprimă o stare și un anumit tip de comportament iar galeria de personaje propuse de Halloween este terifiantă, urâtă. Chiar dacă eu voi fi prinț, probabil voi fi în compania a cel puțin o duzină de vampiri. Cum a ajuns un asemenea joc să fie impus în școala românească, nu îmi dau seama…

Lipsa valorii

Un părinte argumenta într-o discuție că Halloweenul aduce un plus de imaginație în viața copiilor, că este bine să avem cât mai multă diversitate culturală.

Părerea mea este că recuzita de astăzi a Halloweenului este livrată de Hollywood. Eventuala țintă culturală a copiilor va fi probabil ultimul remake al filmului horror „Chuckie” sau „Saw”. Acestea vin oricum la pachet cu societatea de consum, nu cred că este cazul să le dedicăm o sărbătoare în școala românească. Distracția de calitate îndoielnică nu va aduce nimic bun în formarea copiilor.

Avea Cedry2k o vorbă : „Unii pierd drumul, alții bat potecile,/ Unii rup discotecile, alții bibliotecile.” Ce semănăm ca părinți, aceea vor culege copiii noștri.

Credință

Nu în ultimul rând, dacă suntem creștini ar trebui să fim conștienți că avem de-a face cu un exercițiu de putere al macabrului. Copilăria are o frumusețe imaculată. Să păstrăm frumos chipul copiilor noștri și aceștia ne vor mulțumi când vor fi mari. Să nu punem mască de demon copilăriei.

de Eduard Dumitrache

joi, 29 octombrie 2015

Singurătate în 2


Un lucru mai rău decât singurătatea sau despărţirea e singurătatea în doi. Doi oameni care nu mai au ce să-şi spună sau dacă au sunt doar reproşuri, doi oameni care au uitat ce i-a apropiat şi au uitat să îşi mai rostească vorbe frumoase, doi oameni care nu se mai iubesc dar nu au curajul să se despartă. O relaţie în care unul oferă şi celălalt doar primeşte, în care unuia îi pasă, iar pe celălalt nu îl interesează, în care faptul că adorm şi se trezesc în acelaşi pat nu mai are nici o semnificaţie.

Compar acest tip de singurătate cu un plasture uitat pe o rană. Stă acolo zile, săptămâni, luni, ani iar sub el rana devine din ce în ce mai adâncă. Ar fi mai simplu să îl smulgem la timp. Ne-ar durea cât ne-ar durea apoi rana ar începe să se vindece şi durerea am da-o uitării. Dar nu facem asta. Nu toţi. Lăsăm acolo plasturele de teamă că o să ne doară. Şi ne minţim că lucrurile se vor schimba, că totul va fi bine. Dar nu e aşa. Ruptura e acolo, nu se mai poate lipi, nu se mai poate coase, nu se mai poate înnoda.

Devine obositor, frustrant să vezi doi oameni singuri într-un cuplu sau să fii chiar unul dintre acei oameni. Te oboseşte şi te îmbătrâneşte.

În această postură, timpul nu îţi poate fi decât duşman. Ce nu faci la timp, faci prea târziu sau niciodată!

Nu putem trăi aceeaşi viaţă de două ori, nu avem timp să comitem toate greşelile din lume, nu avem timp să le îndreptăm pe toate.

În concluzie, nu avem timp de irosit cu oameni care nu ne vor, care nu ne acceptă şi nu ne înţeleg.

E timp doar pentru iubire adevărată, pentru lacrimi de bucurie, pentru vorbe frumoase, pentru atingeri calde, pentru demnitate.

de Iustina T. ©

miercuri, 28 octombrie 2015

Reculegere


Tăcerea devine de aur atunci când rostul gândurilor născute din ea, este să dea culoare vieții. Altfel nu este de aur, ci este doar o vizualizare profundă a stărilor tale sufletești. Ca și cum te-ai uita ce a mai rămas pe un câmp de luptă în urma războiului care a fost acolo. Ca și cum ai alunga negura de plumb a norilor lacomi de tot mai mult Cer și ai încerca să bagi forțat o rază de soare printre dânșii. Măcar să poți vedea unde te afli. Ca și cum ți-ai aduna rând pe rând gândurile sub forma unor ostași plecați în diferite colțuri ale sufletului și ai încerca din răsputeri să le dai un sens, o noimă concretă, un rost sfânt.

Când ești trist, tăcerea devine ca o luntre ce te poartă între două lumi. O luntre care doar te poartă ca să poți observa ce este dincolo de tine, în tine și pentru tine. Numai că nu face nici un efort ca să îți arate și lucrurile frumoase din viața ta. Te lasă singur de capul tău să îți iei hotărârile judecătorești în tihnă. Nu se amestecă, dar nici nu te ajută. Dar atunci când ești bucuros, fiecare val pe care îl parcurgi cu ajutorul acestei bărci, caută să îți vorbească. Lumea te vede tăcând, dar inima îți descoperă minuni. Oamenii nu îți înțeleg în acele momente lumina de pe chip și zâmbetul de pe buze, la fel cum nu îți pot înțelege pe deplin nici culoarea lacrimilor pe care le verși în momentele de tristețe. Ei doar bănuiesc și compară cu intensitatea trăirilor lor. Doar atât.

Tăcerea devine un bun sfetnic doar în momentul în care Dumnezeu face parte din ea. Altfel…este doar o stare ca oricare alta. Ea poate să îți adune gândurile, dar nu poate să le dea sens, ordine, să facă disciplină. Aceasta o va face rugăciunea. Ce este mai frumos decât o rugăciune și un suspin al inimii spus cu dragoste? Ce este mai necesar decât pacea sufletului, decât liniștea sufletească? Ce este mai cald decât o bucurie sfântă? De ce să nu îndrăznești să ai parte de ele? De ce să nu lupți cu toată ființa ta pentru ele? Ce? Nu le meriți? Este greu? 

Nimic în viață nu este ușor. Doar dacă vrei să îți faci rău la infinit.

de Ochii Caprui

luni, 26 octombrie 2015

RUGĂCIUNE CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE

La mulți ani tuturor celor care poartă numele sfânt, fiți ocrotiți.

 
O, Sfinte Dimitrie, cel ce în viaţa ta ai zugrăvit cu sângele muceniciei pătimirea lui Hristos şi prin coasta ta împunsă te-ai învrednicit a izvorî lumii darurile Cuvântului, nu trece cu vederea acum pe cei răniţi de suliţa păcatelor. Cu mirul bucuriei tale pecetluieşte pe cei ce te cinstesc şi izgoneşte din inimile noastre miresmele cele stricăcioase ale patimilor. Întunericul sufletelor noastre îl risipeşte cu razele rugăciunilor tale, ca unul ce te-ai arătat soare al înţelepciunii ce îmbrăţişează cetatea Tesalonicului. Cu lumina înţelepciunii împodobindu-te, în hora îngerească dănţuieşti şi aduci lui Hristos cu dragoste tămâia rugăciunii pentru toţi, ca să ne izbăvim din cursele patimilor. 

 Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, podoaba Bisericii ce străluceşte tuturor lumina virtuţilor, icoana patimilor lui Hristos, comoara cea nepreţuită ascunsă în vistieria mucenicilor, îndulcirea Bisericii cu darurile rugăciunilor tale dumnezeieşti, luceafărul cel prea luminat al înţelepciunii lui Hristos, sabia dreptăţii împăraţilor, păzitorul cetăţilor drept credincioşilor de toată năvala ereziilor, împodobitorul Bisericii cu porfira sângiuirilor tale, nu ne lipsi pe noi nici întru această luminată zi a prăznuirii tale de mijlocirea ta la tronul împăratului Hristos, rugându-L pe acesta să caute cu privire blândă spre noi, cei ce pentru mulţimea împovărătoare a păcatelor avem ochii sufletelor şi ai trupurilor noastre aţintiţi în pământ. Făcând pomenire de pătimirile tale pentru dragostea Lui, cu stăruinţă cere-i să păzească cetatea drept măritorilor creştini de toate neghinele ereziilor şi inimile noastre acoperite de piatra păcatului să le facă izvorâtoare a tainelor învierii duhovniceşti împreună cu Hristos.

O, Sfinte Dimitrie, cununa cea strălucită a purtătorilor de chinuri, moştenitorule al veşnicelor daruri ale Cuvântului, ostaşule nebiruit al Împăratului puterilor cereşti, ca unul ce te-ai învrednicit de slava cea negrăită a Treimii, nu ne uita pe noi, cei de pe pământ, care suntem urmăriţi de săgeţile ispitelor neîncetate ale asupritorilor, ci dă-ne mână de ajutor în lupta cea duhovnicească, pentru a aduce ţie mulţumirea cea după datorie, iar lui Dumnezeu slavă în veci. Amin.

duminică, 25 octombrie 2015

N-aș fi vrut să fiu puternică

De-aș fi avut un strop de suflet în minte, m-aș fi rugat Lui Dumnezeu să mă facă mică în toate… 


N-aș fi cerut niciodată să fiu puternică. Pentru că niciodată nu primești puterea făgăduită pe de-a întregul, ci doar ocazia să fii puternic. Restul e în mâinile tale. Și mâinile mă dor de ceva vreme. Nu m-am priceput în ale smereniei, așa că, de fiecare dată când viața mi-a ras genunchii și am mușcat țărâna, am cerut iar și iar să fiu puternică. Să mai pot ieși încă o dată la liman, s-o pot duce și pe asta. Hai, hai că poți încă un pas, hai, mâine va ieși soarele, va fi mai bine! Mâine întotdeauna va fi mai bine. Mâine, după ce ai să termini ratele la casă, la mașină, la școlile copiilor, la casele copiilor, la orice altceva îți va scoate în cale ispita vieții pe care ai ales-o. Când ai să le termini pe toate s-ar chema că ai terminat și ratele la viață. Și ar cam fi vremea să te ridici să pleci. Desigur nu tu, nici eu. Nu noi. Noi vom fi nemuritori, timpul pentru a repara greșeli, aduce la lumină toate amânările și năruie toate regretele, e pentru noi infinit. De aceea îl risipim cu nesaț, zi de zi, convinși că ni se cuvine.

Ați băgat de seamă, în basme niciodată nimic nu rămâne pentru mâine? Singurul timp existent acolo e prezentul. Asta ca să mai pricepem încă într-un fel de ce inima ne trage să tot visăm o viață ca-n povești.

De-aș fi avut un strop de suflet în minte, în locul tuturor zilelor în care am fost tare, în picioare, prima, singura, aș fi cerut să pot plânge în fața oricui. Să mă pot pleca asemenea sălciilor în moliciunea mea, să pot uita ca vântul, să pot primi ca apa. Spălând tot răul, fără urme de nisip între pleoape.

Aș fi renunțat fără șovăială la toată mândria că am reușit acolo unde alții nici nu s-au încumetat începe. Pentru o singură liniște de îmbrățișare.

Aș fi lăsat jos toate platoșele lui „pot”. Pentru o singură mângâiere.

Toate poverile lui „trebuie”. Pentru un zâmbet.

Toți spinii luptei, privirile cu care am rănit de durere, cuvintele cu care am mușcat, sângele sărat închegat pe fruntea cu care am doborât ziduri. Pentru o singură înfrângere cu brațele deschise. În care să mă strâng cald, neauzită, limpede în lacrimile celui care s-ar fi sfâșiat, cuprinzându-mă.

Pentru o singură șansă de a fi din nou copilă. Nu fiară. Pentru că făptura răzbătătoare, impecabil oțelită, din oglinda mea e o fiară. Care a învățat să învingă învingându-se pe ea. Prima. Și apoi a luptat să rămână singura.

Dar cumva, nimeni nu s-a priceput tainei îmblânzirii ei. Nimeni n-a întrebat vreodată ceva, pentru că pe oamenii puternici nu-i întreabă niciodată nimeni nimic și, din aceleași motive, toată lumea îi iubește. Fără milă. Și încă și mai mult când pierd. Da, oamenii puternici pierd și ei. Niciodată definitiv. Și ne tot mândrim cu asta în loc să fugim ca dracu’ de tămâie de atâta amar de izbândă.

Nu, nu mă plâng. N-aș schimba nimic. N-aș ști cum. Tu, eu, toți câți suntem, căliți în focurile vieții, ne iubim cicatricile. Le privim a speranță de câte ori nu mai putem duce. Ele sunt dovada că am supraviețuit. Și vom continua s-o facem.

Pe măsură ce timpul fuge, armura mea de ani, bătălii câștigate, tălpi arse, rugi răspunse, răni închise, cearcăne vindecate și aripi crestate de furtuni, îmi vine tot mai bine. Mi-e caldă și dulce ca un culcuș de sălbăticiune în iarnă. Mi-au rămas a om blând doar mâinile împreunate peste inimă și între ele, cuibărită, copila cu ochi de ambră și bucle năstrușnice care am fost la început. Singura în fața căreia îmi plec ochii.

Singura pentru care aș trece la pas iadul cerând din nou, fără să clipesc, putere nouă.

Putere s-o fac să râdă, să se joace, să se lase mângâiată, ocrotită, iubită. Fără nicio întrebare. Putere să se lase ajutată, să ceară, să primească, să cânte, să iubească. Fără nicio măsură.

Putere să renunțe, să aștepte, să plângă, să greșească, să uite, să bucure. Fără niciun regret.

De fapt…din mine n-aș lăsa-o să păstreze nimic. Doar ruga de a rămâne mică în toate. Seninul din „Facă-se voia Ta!”, în care sălășluiește mântuirea de frica pentru ziua de mâine. Liniștea din a fi iubit. Precum în Cer așa și pe Pământ.

Din care minuni toate, și-ar făuri credința nestrămutată că, doar apărată în brațele celui care o iubește, poate câștiga fără să fie nevoie să ridice vreo armă, toate bătăliile pentru care s-a născut. Fără să fi fost vreodată nevoie să fie puternică.

de Anca Constantin

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Ce le lipsește oamenilor de astăzi?!

Dumnezeu este Iubire

Deși la etapa actuală lumea este suficient de îndestulată, nu e greu să observăm că ceva totuşi îi lipsește. Acest ceva însă este esențial. E vorba de Dragoste.

Oamenii nu mai iubesc! Nu știu cu ce se „mănâncă” această noțiune. Cel mult se iubesc pe sine.

Nici nu prea au de unde să învețe dragostea. Acasă arareori le vorbește și le demonstrează cineva dragostea, la școală și în stradă și mai puțin se simte iubirea. Nici la televizor nu mai este prezentată…

Sunt sigur că mulţi m-ar contrazice: oare nu-și iubesc părinții copiii, oare nu se cultivă în societatea de astăzi dragostea și respectul, oare nu suntem cei care urmărim zeci de telenovele care se axează tocmai pe dragoste…

Faptul că oamenii au ajuns să-și iubească propriile pofte și porniri, că îi iubesc și chiar îi idolatrizează pe cei care sunt cu ei în același duh, pe odraslele lor, nu înseamnă că lumea a înțeles ce este cu adevărat iubire.

Aceasta se testează altfel, la durere, la nevoie…

În ultimele săptămâni mii de oameni migrează din orient spre țările europene. Fug de război, încearcă să-și salveze viața. Iar dragostea și ospitalitatea celor care se pretind desăvârșiți la acest capitol este destul de dozată…

Aceeași realitate o trăim atunci când ne bate cineva la ușa inimii și ne cere ajutor. Nu avem timp, suntem prinși cu alte griji, îi avem pe ai noștri, de care ne îngrijim…

Și chiar dacă uneori suntem deschiși spre a ajuta pe cineva, omitem dragostea… Oare Hristos nu ne spune că mai mult milă voiește, decât jertfă.

Zilele acestea a venit la mine o doamnă de vreo 30 de ani care în discuţie mi-a mărturisit că a înțeles principala ei problemă: că nu s-a iubit decât pe ea însăși și cât de frumos e să poți iubi pe toți și pe toate, de la Dumnezeu până la aproapele.

A iubi înseamnă a răbda, a accepta, a înțelege, a îndruma…şi încă atâtea altele înseamnă.

Să începem a aduna mai multă iubire.

Frumos ne spune scriitorul nostru Nicolae Dabija, că dacă scoatem cuvântul „dragoste” din Biblie, nu mai rămâne nimic din ea, nu folosește la nimic.

Or, Hristos, ca Om și Dumnezeu adevărat, mereu își revarsă dragostea Sa plină de jertfă. Să râvnim tocmai această Dragoste, căci Dumnezeu este Iubire!

Preot Octavian Moșin

vineri, 23 octombrie 2015

Când gândeşti ce gândeşti tu sau gândeşti ce gândesc alţii


În mintea noastră se ascunde o cheie uriaşă către binecuvântare sau una către dezastru, în mintea noastră-i libertatea şi tot în ea şi prin ea pare că ne punem lanţuri grele, în vreme ce continuăm să credem că altcineva ni le-a agăţat de mâini şi de picioare.

Atunci când suntem slabi în propria minte şi credem că răul e posibil, că el ne poate învinge, ori ne simţim descurajaţi, obosiţi şi neliniştiţi, lumea din jurul nostru poate să ne coboare într-un soi de abis negru în care pierdem şi bruma de putere ce ne ţinea la suprafaţă.

"Dacă te duci, având oboseala prezentă în minte sau în corp, într-o mulţime de oameni istoviţi, nervoşi, tulburaţi, forţa ta nu e preluată de ei, fiindcă ai prea puţină forţă de transmis. Dar tu absorbi şi, pentru o vreme, faci ca gândurile lor zorite, istovite, să fie parte din tine însuţi. Figurativ vorbind, atunci preiei o greutate. Preluând calitatea gândurilor lor, vei face multe lucruri cum le fac ei şi vei vedea tot ca ei. Vei fi descurajat deşi înainte erai plin de speranţă. Planurile tale de afaceri, care, cand eşti tu însuţi, par să reuşească, vor părea acum imposibile şi iluzorii. Probabil că vei fi indecis şi, în nesocotinţa indeciziei, vei cumpăra ceea ce nu îţi este necesar cu adevărat, vei face un pas greşit în afacere, un pas pe care nu l-ai fi făcut dacă ai fost tu însuţi, gândind tu însuţi şi gândurile înnorate nu s-ar fi strâns în preajma ta.

Nu-i nici o contradicţie în cele spuse mai sus, între percepţia că noi ne ducem în sus şi tot noi coborâm în prăpastie. Absorbim negativitatea din mediul înconjurător în anumite condiţii, cum ar fi oboseala, descurajarea, neliniştea, suferinţa personală. Starea noastră interioară se deteriorează şi mai mult într-un mediu încărcat cu toxicitate mentală doar atunci când noi înşine suntem deja toxici. Puterea interioară, odihna, alimentaţia sănătoasă pentru corpul nostru sau numai pentru mintea noastră îi întăresc şi pe cei căzuţi, ce ne stau în preajmă. Un bec micuţ face lumină într-o întreagă cameră şi chiar răzbate dincolo de aceasta. La fel, un trup odihnit, o minte încrezătoare, capabilă să gândească clar şi raţional, să vadă posibil imposibilul şi să creadă în puterile sale pot transforma un mediu plin de nelinişte şi descurajare. Numai când puterea interioară a unui om e stabilă, numai când el ştie ce face, unde merge, spre ce scop se îndreaptă şi crede că totul e cu putinţă, mediul nefericit al gândurilor înconjurătoare nu-l poate ataca, dimpotrivă; el poate schimba conştiinţa colectivă, care va resimţi mai multă forţă, mai multă putere de a se ridica, de a merge mai departe, de a reuşi. 

”Să fii tu însuţi, să fii sigur că ceea ce gândeşti sunt gândurile tale şi ceea ce gândeşti e ceea ce vrei cu adevărat”, iată ce sugerează P. Mulford că ne-ar face bine pentru a ne apăra de forţele distructive, ce ne pot afecta în viaţa de zi cu zi în tăcere. Să ai grijă ca, atunci cand păşeşti într-o mulţime, să nu te duci acolo devitalizat, şovăitor, obosit şi fără să doreşti cu adevărat, căci expunerea la negativitatea emisiei mentale colective ar putea fi o certitudine. Avem nevoie să ne autoverificăm conştient gândurile, să ne întrebăm dacă ceea ce gândim în fiecare moment e un gând al nostru sau, poate, e doar consecinţa unei interacţiuni cu îndoiala, dubiile şi nefericirea din mediul înconjurător. Noi preluăm elemente nocive din conştiinţa colectivă doar atunci când solul propriei minţi e tulburat deja. Căci se poate ca, din neatenţie, din neglijenţă sau din neştiinţă să gândim gândurile altora, inconştient chiar să acţionăm ca ei şi de aceea a fi conştienţi, a refuza gândurile care ne tulbură sau ne induc suferinţă, furie şi nelinişte ar putea să fie o taină a existenţei treze şi, de ce nu, a unei existenţe prin care putem păşi mai frumos, mai responsabil şi mai conştient. 

de Maria Timuc

joi, 22 octombrie 2015

Întâlniri şi despărţiri ale vieţii

 
Întâlnirile şi despărţirile vieţii ne apar în conştiinţă cumva ciuntit, ca nişte lucruri care ni se întâmplă, pur şi simplu, ca şi cum noi n-am avea nimic a face cu ele. Vorbim despre noroc sau despre ghinion şi nu înţelegem că întotdeauna am pus cumva umărul, am determinat, am chemat, am creat norocul sau ghinionul. Nu vrem să ştim, mai ales atunci când ne despărţim de un om, de o slujbă, de o situaţie confortabilă, de ceva ce pare că ni s-a luat cu forţa, că am gândit, am simţi şi ne-am comportat provocator. A crede în întâmplare, în hazard, într-o roată a norocului sau a ghinionului, într-un fel în care Dumnezeu aruncă zaruri şi ele se nimeresc prin preajma noastră e ca şi cum am evita să ne asumăm responsabilitatea vieţii noastre. Ne credem părăsiţi pentru că nu aveam suficienţi bani, pentru că am trăit lângă o persoană interesată excesiv de confortul material, pentru că suntem mai puţin deştepţi sau frumoşi, mai mici, mai bătrâni sau mai puţin stilaţi! Rămânem pustii după despărţiri, rămânem frustraţi, plini de temeri şi profund tulburaţi emoţional şi continuăm să aruncăm vina pe cel care ne-a părăsit. Tocmai o asemenea atitudine, de învinovăţire a altuia, de tensiune, frustrare şi incapacitate de asumare a responsabilităţii ne ţine agăţaţi de suferinţa noastră, în spectrul celor mai joase energii ale existenţei, în lăuntrul cărora nu mai avem acces la fericire, la împlinire şi la sensul plin de binecuvântări al vieţii.

Eu cred că nu ne întâlnim din întâmplare cu nimeni şi nu ne despărţim din întâmplare, chiar dacă suntem violent abandonaţi, părăsiţi şi alungaţi. Nu ni se schimbă slujbele peste noapte, nimic nu-i în întregime surprinzător. Nu vine nimic fără ca noi să fi avut un gând, o trăire, o dorinţă, un vis, o frică, o îndoială sau o mare speranţă. Visele şi dorinţele comune ne ţin împreună. Activităţile care ne plac sau ne displac ne ţin împreună. Modul nostru de a crede, a gândi, a dori, a visa, toate convingerile şi definiţiile despre viaţă, existente în minţile noastre, tot ce facem împreună, tot ce ne place, ce ne displace, ce ne face la fel de buni, la fel de răi sau de frumoşi sunt ”lianţi” ai legăturilor. Când nu mai visăm nimic împreună, când nu ne mai leagă aceleaşi suferinţe sau fericiri, când unul se ridică peste toate condiţiile mentale şi emoţionale, care-au atras întâlnirea cu celălalt, legătura se rupe. Legătura se rupe în clipa în care visăm altfel, gâdim altfel, simţim altfel, avem dorinţe diferite, aşteptări diferite şi nevoi diferite. Ceea ce ne poate reţine în relaţiile pe care le iubim este însuşi sensul gândurilor, al trăirilor, al viselor noastre; să mergem în acelaşi sens, să avem aceleaşi vise, să dorim aceleaşi lucruri, să avem aceleaşi nevoi profunde (multe alte lucruri ne pot diferenţia, dar şi acestea ne creează armonie dacă sunt secundare). Niciodată nu ne despărţim din cauza banilor, a faptului că nu suntem frumoşi sau deştepţi, ci pentru că lăuntric ne-am schimbat fundamental. Gândim şi simţim diferit, asta-i cauza despărţirilor noastre. Felul în care ne gândim la confort, la bani, la iubire, la activităţi, la valori, la lucrurile pe care le iubim sau le detestăm ne ajută să comunicăm sau ne rupe legăturile. Din cauza asta nimeni nu-i vinovat pentru o despărţire, dar fiecare-i responsabil. Nimeni nu poate fi învinovăţit, dar fiecare are nevoie să-şi asume, fie schimbarea nevoilor şi a dorinţelor interioare, fie rezistenţa la schimbare, în condiţiile în care celălalt simte şi gândeşte altfel decât la început!

de Maria Timuc

miercuri, 21 octombrie 2015

Cu Dumnezeu nu te pui și nici nu ai absolut nici un drept să îi ceri, tocmai tu, socoteală.

Postare dedicată celor care se împotrivesc încercărilor vieţii. Nimic nu este fără rost. Nu deznădăjduiţi!


Durere...

Aș fi vrut să văd în ochii tăi senini, mulțumirea pe care ar fi trebuit să o ai pentru toate lucrurile care sunt, pe care Dumnezeu ți le-a dat cu atâta dragoste și bunătate. Din păcate, nu am văzut-o sclipind și nici sufletu-ți dorind să o aibă.

E dureros pentru amândoi,. Pentru mine că te văd astfel și pentru tine că nu încerci să faci nimic pentru a ieși din situația aceasta. Nu e bine și totuși tu amâni să iei o hotărâre. Îmi spui, argumentând cu multă patimă, despre suferința ta pe nedrept îndurată. Și nu numai că îmi spui, dar simt în privirea ta cum fierbe sângele în tine de răzvrătire și cum încet încet, începi să uiți cine ești, de ce ai ajuns astfel și ce bucurii ți-a dăruit și ție viața. Tac. Nu am nimic să îți spun. Prefer să te las în dreptatea ta, decât să te supăr. Dar eu știu una și bună; cu Dumnezeu nu te pui și nici nu ai absolut nici un drept să îi ceri, tocmai tu, socoteală.

Pe un rob nu îl va interesa niciodată de ce stăpânul său i-a spus să facă acel sau alt lucru. Îi este frică să nu îl supere. Pe o slugă, la fel: nu o va interesa prea mult de ce lucrurile sunt așa și așa și nu altfel. Atâta timp cât știe că stăpânul lui este bun, nu se întreabă, nu își bate capul cu așa ceva. Are încredere în discernământul stăpânului său și mai ales, se smerește față de voința puternică a acestuia. Ca să îi fie bine. Iar un fiu, starea cea mai înaltă sufletească pe care o poți avea față de Doamne Doamne, iar un fiu față de tatăl său, are atata iubire încât el caută să îi împlinească voia cu orice preț. Din iubire. Nu îl interesează ce va fi, nu scormoneste în trecut să vadă de ce Tatăl său a făcut așa și așa. Își dorește doar să îl vadă fericit. Tu în care situație ești?

Îmi vei reproșa probabil că eu nu știu prin ce treci și că îți vorbesc din cărți, că sunt absurd. Dar a-ți dori binele nu e o absurditate. E o necesitate. Tu crezi că necazurile vieții pe mine m-au ocolit? Cum crezi că ajungi să te cunoști? Când vrei fericire cu dinadinsul și nu îți convine nimic din ce ai? Cum crezi că ajungi să iubești atunci când oamenii te sapă în fel și chip? Când cauți să te justifici și să fii tu mereu pe primul loc? Când nu lași nimic de la tine? Eu nu cred. Dincolo de morală, de bun simț, de dreptate, este credința. Aceasta o dobândești când jocurile vieții te pun față în față cu Dumnezeu, pentru că oamenii sunt neputincioși. Nu fac minuni. Cu aceeași ușurință pe care o au când îți vorbesc de Dumnezeu, cu aceeași ușurință dau și din umeri în fața ta când se simt neputincioși. Dumnezeu nu face aceasta. Tu îl alungi, El stă pe loc. Tu îl spurci, El te binecuvântează. Tu îl enervezi, El caută să te mângâie și te înțelege. Îți înțelege mânia nejustificată. Tu, mânia Sa dreaptă o socotești răzbunare. Iar El așteaptă ca să te întorci. Știe foarte bine cine ești și ce poți. Știe că poți iubi mai mult decât poți urî.

Sfinții însă, fac minuni. Dacă îi rogi. Dacă ai încredere în ei, dar mai ales dacă îi iubești. Așa că mai bine roagă-te, smerește-te și mergi înainte. Ce ai de pierdut? Sufletul? În niciun caz.

marți, 20 octombrie 2015

Ce urmează după punct?

Un nou capitol? O continuare? O virgulă și apoi iar un punct? O paranteză?


Ce se întâmplă în povestea noastră atunci când punem punct și începem de la capăt cu alineat, când întoarcem pagina sau când sărim un paragraf pentru că ni se pare prea puțin interesant? 

Povestea noastră...rândurile pe care le așezăm în cartea vieții cu tocul înmuiat în tot felul de cerneluri. 

Pe unele le scriem în grabă, fără să acordăm atenție detaliilor, pe altele le caligrafiem cu răbdare și măiestrie, trăindu-le și simțindu-le la intensitate maximă. 

Peste unele vărsăm călimara, distrugând tot ce am scris, peste altele vărsăm lacrimi, care ne întinează paginile. 

Pe unele le scriem cu iubire, pe altele cu ură, pe unele cu regret, pe altele cu speranță, pe unele cu tristețe, pe altele cu bucurie. 

Pe unele le uităm, pe altele le ținem minte toată viața. 

Așadar, ce urmează după fiecare punct? 

Uneori, urmează un capitol, ca atunci când îți iei rămas bun de la un om care a însemnat ceva pentru tine și -apoi îți continui povestea fără el. 

Alteori, urmează o continuare, ca atunci când după ce ai învățat să ierți, ți-ai dat seama că încă mai ai cuvinte de potrivit.

Uneori, punctul e de fapt o virgulă, ca atunci când rămân cuvinte nespuse, sentimente nemărturisite, ținute captive în suflet. Iar după virgulă, mai sunt multe de povestit. 

Alteori, urmează o nouă frază lungă, înainte de a pune un nou punct în povestea ta. 

Mie nu îmi place să pun punct. După punct e gol, e alb și mi se pare că tot golul acela va trebui umplut cu ceva mai bun. Prefer orice alt semn de punctuație. Prefer întrebările la care pot găsi o mulțime de variante de răspunsuri, pentru că am o imaginație bogată. Prefer semnele de exclamare pe care le așez după fiecare lacrimă și prefer virgula, pe care o folosesc des, căci mai sunt multe de spus. Îmi plac capitolele lungi, cu descrieri amănunțite, chiar și cele cu pagini întinate de plâns, pentru că au fost trăite. 

Dar am pus punct. Am pus punct de atâtea ori și de atâtea ori m-am temut de golul care trebuia umplut cu altă poveste. Dar nouă ne plac poveștile și le scriem mereu. Cu teamă, cu speranță, cu iubire. Scriem povești și umplem goluri de timp. 

de Iustina Ţalea Dinulescu

luni, 19 octombrie 2015

A iubi înseamnă să-i laşi pe ceilalţi să fie aşa cum vor şi nu să le dai tot ceea ce vor să aibă.

Dragoste! Ce cuvânt mare! Ce simţi în legătură cu această declaraţie? După părerea ta îţi iubeşti copiii? Partenerul sau partenera de viaţă? Dar părinţii? Sunt sigură că răspunzi afirmativ!


Cu toate acestea, nu există cumva în tine o anumită insatisfacţie? Nu eşti tentat(ă) să spui: "Îi iubesc dar... mi se pare că relaţiile cu ei nu sunt chiar cum aş vrea să fie. Mi-aş dori tare mult să pot schimba anumite lucruri". Este ceea ce afirmă majoritatea oamenilor. Ei încep să-şi dea seama că această insatisfacţie există în ei de multă vreme. Ei simt că trebuie să existe lucruri mult mai bune undeva, în altă parte.

Legea dragostei este cea mai importantă lege naturală şi spirituală. Ea dă naştere la lucruri extraordinare: trebuie doar să o pui în practică în viaţa ta.

Dar ce este Dragostea? Dragostea adevărată, cea din inimă, totală şi necondiţionată?

Înseamnă să laşi celorlalţi întreaga libertate şi să le respecţi spaţiul vital. Înseamnă, totodată, să îţi păstrezi propriul spaţiu vital şi propria libertate. A iubi înseamnă a respecta şi a accepta ceea ce doresc ceilalţi să realizeze în viaţă. Dragostea înseamnă să respecţi şi să accepţi dorinţa sau părerea celuilalt, chiar dacă nu eşti de acord şi chiar dacă nu înţelegi. Dragostea înseamnă să dăruieşti şi să îndrumi fără a aştepta ceva în schimb. Începând de astăzi, vei avea ca sarcină în viaţă să înveţi să iubeşti cu inima. Specialitatea fiecăruia dintre noi este aceea de a iubi cu mintea. Sunt sigură că ştii acest lucru, fiindcă toată lumea face aşa. Credem că a iubi înseamnă a-i spune celuilalt ce "trebuie" să facă. Încercăm să-l schimbăm pe celălalt pentru a nu face aceleaşi greşeli ca şi noi. Ne gândim că dacă şi-ar schimba modul de a fi, de a acţiona, de a gândi, de a vorbi, viaţa sa ar fi mult mai fericită. Dar, atenţie... ceea ce se întâmplă în viaţa altora nu te priveşte. Trăieşti pe pământ pentru evoluţia ta personală şi nu pentru a altora. Analizăm şi judecăm continuu comportamentul celorlalţi pentru că aşteptăm ceva de la ei.

Aceasta nu este decât posesie.

Înseamnă să iubeşti cu mintea. Dragostea adevărată presupune să dăruieşti şi să îndrumi fără a aştepta nimic în schimb. De câte ori n-am crezut că iubim! Şi de câte ori nu ne-am întrebat ce nu merge în viaţa noastră! A iubi presupune a respecta spaţiul vital al celuilalt. De fiecare dată când încercăm să îndrumăm pe cineva, să-i schimbăm sau să-i controlăm acţiunile, cuvintele şi gândurile, intrăm în spaţiul său. Atunci el îşi pierde acest spaţiu şi noi îl pierdem pe al nostru. Cele două spaţii vitale fiind amestecate, fiecare trăieşte sufocat de celălalt.

Ai observat că, în general, copii au nevoie de un spaţiu larg? Copiii din noua generaţie sunt foarte evoluaţi; ei ştiu să iubească. Noi suntem cei care-i învăţăm posesia. Ar fi în interesul nostru să-i observăm mai îndeaproape. Începi acum să înţelegi ce înseamnă a iubi? Totuşi, trebuie să fie clară pentru tine diferenţa dintre a accepta şi a fi de acord. A accepta înseamnă a constata că ceva există. A fi de acord înseamnă a avea aceeaşi părere. A iubi cu adevărat presupune să fii capabil(a) să accepţi chiar dacă nu eşti de acord; lucru foarte dificil pentru majoritatea oamenilor. Orgoliul ne împiedică să vedem lucrurile în acest fel. E important să faci diferenţa între a fi şi a avea.

A iubi înseamnă să-i laşi pe ceilalţi să fie aşa cum vor şi nu să le dai tot ceea ce vor să aibă.

Dacă un copil se hotărăşte să poarte părul lung, să se lase de învăţat, să mănânce diferit, să gândească diferit, e alegerea lui. O persoană face o alegere gandindu-se că această alegere este cea mai bună pentru sine. De aceea e important să-i respectăm deciziile.

Dacă cineva apropiat îţi spune: "aş dori să fac cutare sau cutare lucru" şi decizia sa îţi displace, nu încerca să-l faci să se răzgândească. Mai bine spune-i: "Dacă tu crezi că asta te face fericit, foarte bine. Eu te iubesc şi nu vreau decât să te ştiu fericit. Dar eşti conştient de ceea ce vrei să faci? Dacă da, atunci foarte bine". Dacă acest lucru te face fericit, atunci fă-l.

Poţi să-ţi imaginezi ce efect are aceasta într-o relaţie? Îţi aminteşti să ţi se fi spus aşa ceva când erai tânăr(a)? Ai dori să ţi se vorbească astfel? Ce întrebare! Dacă un copil le spune părinţilor (sau soţul soţiei, sau invers) ceva cu totul lipsit de sens şi fără a avea o intenţie reală, o face numai pentru a-i manipula. Ei răspund: "Ascultă, dacă asta vrei într-adevăr şi crezi că te va face fericit, atunci dă-i drumul". Asta îl va face să reflecteze şi, foarte probabil, va reveni câteva minute mai târziu, spunând: "ştii, m-am răzgândit; nu e chiar ceea ce vreau să fac".

Iată una din puterile dragostei.

E foarte important să înţelegi noţiunea de spaţiu vital. Anumite persoane depind de alţii pentru a fi fericite. În acest caz, tu eşti cel ce trebuie să aibă grijă. Trebuie să te afirmi pentru a evita pătrunderea altora în spaţiul tău vital. Să nu te aştepţi niciodată ca altcineva să te facă fericit(a). Sunt multe lucruri pe care ai vrea să le schimbi la partenerul tău de viaţă? Cel pe care l-ai ales (fiindcă tu l-ai ales!) are ceva să te înveţe. Dacă îl părăseşti fără să-ţi fi desăvârşit relaţia cu el, sau dacă refuzi să o faci, aceeaşi situaţie se va repeta cu un altul. Va trebui, desigur, să-ţi împlineşti relaţia cu altcineva şi, de fiecare dată, va fi tot mai greu. Ar fi mult mai înţelept din partea ta să înveţi să iubeşti persoana respectivă aşa cum este şi să-i accepţi felul de "a fi". Dacă veţi ajunge totuşi la despărţire pentru că fiecare vrea să meargă pe drumul lui, e bine să vă despărţiţi în armonie, cu consimţământul amândurora şi convinşi fiind că asta este cea mai bună soluţie.

Când un cuplu se destramă fiindcă cei doi nu se pot accepta sau suporta unul pe altul, despărţirea nu va fi decât o fugă. Vor trebui, la un moment dat, să facă faţă din nou acestei situaţii. Nu ne putem salva dintr-o situaţie de viaţă. Atâta vreme cât n-am învăţat să iubim, situaţia se va repeta!

Când cineva îţi vorbeşte despre proiectele sale, înseamnă că a făcut o alegere şi va trăi nişte experienţe punându-le în aplicare. N-ai decât să accepţi situaţia, mai ales dacă nu îţi cere părerea. Dacă vezi că nu insistă să o cunoască, dar tu arzi de nerăbdare să i-o spui, poţi să-l întrebi: "Vrei să-ţi spun ce cred eu despre asta?" Dacă nu vrea, e mai bine să taci. La urma urmei, este vorba despre propria sa viaţă.

De ce să ne complicăm viaţa fiindcă cineva se piaptănă, se îmbracă altfel şi nu are aceeaşi concepţie despre fericire ca noi? Ne ocupăm atâta de treburile altora, încât nu ne mai rămâne nici timp, nici energie pentru ale noastre. Relaţiile tale cu ceilalţi vor deveni mult mai uşor de controlat când vei învăţa să iubeşti.

Nu e suficient să-i accepţi pe ceilalţi, trebuie să te accepţi şi pe tine aşa cum eşti şi să te schimbi numai dacă asta îţi face bine. Dacă vezi că unele lucruri te costă prea mult şi nu poţi să plăteşti preţul, încearcă să-ţi schimbi felul de a fi. Ai de trăit nişte experienţe, ca fiecare dintre noi. Consecinţele rezultă din opţiunile şi hotărârile tale. Depinde numai de tine să vrei să înveţi. Dragostea are o mare putere de vindecare. Dragostea vibrează. Când eşti plin(a) de dragoste, aceste vibraţii emană din tine şi oamenii se simt bine în prezenţa ta. Din acel moment încep să se poarte altfel cu tine. Vei avea impresia că toată lumea se schimbă în jurul tău, dar aceasta e numai rezultatul vibraţiilor tale. Nu mai dori să-i schimbi pe ceilalţi şi nici pe tine; pe scurt, asta înseamnă a da drumul la strânsoare. Când vei abandona totul, va începe transformarea. Vei vedea cu ochii tăi că dragostea face miracole. Pe măsură ce îţi manifeşti dragostea şi obţii mici victorii, îţi va fi tot mai uşor.

Nu uita că atunci când judeci şi critici pe cineva, aceasta subînţelege "tu eşti Dumnezeu şi celălalt nu". Fiecare om s-a născut pentru a iubi şi pentru a fi iubit.


sâmbătă, 17 octombrie 2015

Care este deosebirea care contează pentru calitatea vieţii?


"Care este deosebirea dintre a avea şi a nu avea? Care este deosebirea dintre a putea şi a nu putea? Care este deosebirea dintre a face şi a nu face? De ce unii oameni au parte de nişte necazuri îngrozitoare, de neînchipuit şi totuşi fac din viaţa lor o sărbătoare, în timp ce alţii, deşi au tot ce-şi doresc, fac din viaţa lor un coşmar? De ce unii se folosesc de orice experienţă din viaţa lor pentru a o transforma în avantaj, în timp ce alţii folosesc orice astfel de experienţă împotriva lor? Care este deosebirea care contează pentru calitatea vieţii?"

Toată deosebirea vine din felul în care comunicăm cu noi înşine şi din acţiunile pe care le întreprindem. Ce facem când ne dăm toată osteneala şi totuşi lucrurile nu merg bine? Cei care reuşesc nu au probleme mai puţine decât cei care nu reuşesc. Singurii fără probleme sunt cei din cimitire. 

Nu prin ceea ce ni se întâmplă se separă eşecurile de succese. Ceea ce contează este felul în care percepem şi ceea ce facem legat de ceea ce ni se întâmplă.

vineri, 16 octombrie 2015

Miturile fericirii - ce ne face cu adevărat fericiţi?


Aproape toţi credem în ceea ce eu numesc «miturile fericirii» afirmă Sonja Lyubomirsky, profesor de psihologie în cadrul University of California, Riverside. Cercetătoarea şi-a petrecut cea mai mare parte a carierei studiind fericirea umană, publicând numeroase studii şi două cărţi pe această temă.

În cea mai recentă carte a sa, The Myths of Happiness, Lyubomirsky tratează tema „miturilor fericirii”, adică acele credinţe despre fericire împărtăşite de majoritatea oamenilor. Spre exemplu, cei mai mulţi oameni cred că anumite realizări (căsătoria, copiii, slujbele, bogăţia) ne vor face face fericiţi pentru totdeauna, iar anumite adversităţi (problemele de sănătate, lipsa unui partener de viaţă, un venit mic) ne vor face nefericiţi pentru totdeauna. „Această înţelegere reductivă a fericirii este întărită cultural şi continuă să dăinuiască, în ciuda dovezilor copleşitoare că bunăstarea noastră nu funcţionează după astfel de principii de tip alb-şi-negru”, explică Lyubomirsky.

Un astfel de mit al fericirii este „o să fiu fericit atunci când o să ____________”. O să fiu fericit când o să-mi crească salariul, când o să-mi găsesc un soţ, când o să am un copil, când o să fiu bogat(ă) şi aşa mai departe. „Aceste realizări ne vor face fericiţi, însă nu aşa de intens şi pentru o perioadă atât de lungă cum ne închipuim noi. De aceea, atunci când îndeplinirea acestor obiective nu ne va face atât de fericiţi precum ne aşteptam, vom simţi că e ceva în neregulă cu noi sau că suntem singurele persoane care se simt dezamăgite”, explică profesorul de psihologie.

„O să fiu fericit când o să fiu bogat” este un mit al fericirii care ne face nefericiţi

La fel de nociv este şi mitul opus, „nu pot să fiu fericit(ă) atunci când ____________”, spune Lyubomirsky. Mai multe cercetări recente arată că persoanele care au avut parte de dificultăţi în viaţă (spre exemplu, de mai multe evenimente negative) tind să fie per total mai fericite (şi mai puţin stresate şi traumatizate) decât persoanele care nu au suferit nicio adversitate. Un trecut în care am avut parte de momente dificile ne întăreşte şi ne face mai pregătiţi să gestionăm alte dificultăţi. Mai mult, cercetătorii au descoperit că gestionarea dificultăţilor inerente vieţii ne ajută să ne definim şi să ne ancorăm identitatea, ceea ce stimulează optimismul cu privire la viitor şi facilitează o gestionare mai eficace a surselor curente de stres.

Profesorii Tim Wilson şi Dan Gilbert au arătat într-o serie de experimente elegante care este greşeala noastră principală: faptul că supraestimăm cât de mult şi cât de intens ne va afecta un eveniment negativ (cum ar fi concedierea) şi cât de mult şi cât de intens vom savura un eveniment pozitiv (cum ar fi faptul că persoana cerută în căsătorie spune „da”). Acest efect este perfect sintetizat de următoarea zicală populară: „Niciun lucru din viaţă nu este pe cât de important crezi tu că este atunci când te gândeşti la el”. Cu alte cuvinte, exagerăm efectul pe care un eveniment îl va avea asupra noastră deoarece nu putem concepe că nu ne vom gândi mereu la el.

Miturile fericirii în relaţii

Dacă sunteţi căsătorit(ă) de ceva timp sau vă aflaţi pur şi simplu într-o relaţie de lungă durată, aţi putea avea parte de o senzaţie pe care nu vreţi să o mărturisiţi nici celor mai apropiate persoane: plictiseala. Aceasta se poate transforma dintr-un lucru minor într-o problemă mult mai gravă ce vă poate face să vă imaginaţi că vă despărţiţi.

Înainte să luaţi o decizie, Sonja Lyubomirsky vă recomandă să analizaţi „mitul fericirii” ce stă la baza instinctelor care vă fac să luaţi în considerare această opţiune. Cel mai probabil, mitul fericirii valabil în acest caz este „voi fi fericit(ă) atunci când voi fi căsătorit(ă) cu persoana potrivită”. „Cel mai probabil aţi dedicat mult timp şi multă energie pentru a găsi un partener ideal şi aţi făcut eforturi pentru căsnicia dumneavoastră, însă în ciuda acestora începeţi să gândiţi că relaţia nu vă oferă satisfacţia pe care credeaţi că o veţi obţine”, spune Lyubomirsky. Autoarea a analizat numeroase studii care explică de ce are loc fenomenul şi care sunt opţiunile la care pot recurge persoanele aflate în această situaţie.

Fenomenul poartă numele de „adaptare hedonică” şi se referă la faptul că oamenii au o capacitate remarcabilă de a se obişnui cu majoritatea schimbărilor din viaţă. Fenomenul este intens studiat în prezent în psihologie şi economie, fiind explicaţia faptului că atât satisfacţia unei victorii, cât şi agonia eşecului se atenuează în timp. Cercetătorii au descoperit, însă, că adaptarea hedonică este mai pronunţată în cazul experienţelor pozitive. Practic, oamenii sunt predispuşi să considere firească orice experienţă pozitivă de care au parte. Aşadar, atunci când ne mutăm într-o vilă uriaşă, ne cumpărăm un automobil de ultimă generaţie sau chiar atunci când ne căsătorim avem parte de o stimulare a fericirii, însă entuziasmul durează puţin. În scurt timp, vom observa că aşteptările noastre vor creşte la rândul lor, iar acele experienţe care ne-au făcut fericiţi vor fi considerate drept o stare firească a lucrurilor.

Fenomenul poartă numele de „adaptare hedonică” şi se referă la faptul că oamenii au o capacitate remarcabilă de a se obişnui cu majoritatea schimbărilor din viaţă 

Cel mai cunoscut studiu referitor la adaptarea hedonică în relaţiile romantice arată că, de regulă, persoanele care se căsătoresc devin mult mai fericite, însă această amplificare a fericirii durează aproximativ doi ani, iar apoi nivelul de fericire revine la cel înregistrat înainte de căsătorie. Cercetătorii afirmă că atunci când ne îndrăgostim avem parte de „iubire pasională”, însă de-a lungul timpului aceasta se transformă în „iubire prietenească” (companionate love). Iubirea pasională este caracterizată de o stare de dor intens, atracţie şi dorinţă, pe când iubirea prietenească este compusă mai degrabă din afecţiune profundă, conexiune şi simpatie.

Există numeroase motive evolutive, fiziologice şi practice care fac imposibil ca iubirea pasională să dureze foarte mult. „Dacă am continua să ne gândim obsesiv la partenerii noştri şi să facem sex de mai multe ori pe zi în fiecare zi, nu am putea fi productivi la muncă sau să fim atenţi la copii, prietenii sau chiar la sănătatea noastră”, subliniază Lyubomirsky. De altfel, iubirea pasională are câteva caracteristici în comun cu dependenţa şi narcisismul, iar dacă ar dura la nesfârşit ar apărea, cu siguranţă, efecte nocive.

Psihologii evoluţionişti afirmă că ambele tipuri de iubire sunt necesare pentru ca oamenii să supravieţuiască şi să se reproducă. Iubirea pasională ne stimulează să formăm legături şi să ne canalizăm energiile în formarea unei noi relaţii, iar iubirea prietenească pare să fie esenţială pentru a alimenta o relaţie stabilă suficient de mult încât să ne reproducem genele (cu alte cuvinte, să facem copii) şi să ne asigurăm că acestea supravieţuiesc şi prosperă.

Experimentele realizate de Lyubomirsky şi de alţi cercetători din acest domeniu sugerează că există mai multe secrete care permit depăşirea sau cel puţin amânarea adaptării hedonice în relaţii. Primul pas constă în recunoaşterea faptului că acesta este un fenomen absolut firesc, prezent în toate relaţiile. „Cred că faptul că ne-am îndrăgostit de ideea de poveste romantică ne-a făcut să înţelegem greşit funcţia, complexitatea şi cursul firesc al unei căsătorii, făcându-ne să fim dezamăgiţi atunci când aceasta nu ne satisface în mod constant dorinţa de pasiune, satisfacţie, intimitate şi permanenţă”, spune Lyubomirsky. Odată ce recunoaştem „mitul fericirii” ce stă la baza nemulţumirii, subliniază specialistul, putem să înţelegem experienţele prin care trecem şi să acţionăm pentru a încetini procesul de adaptare.

Care sunt soluţiile?

În cercetările sale, Lyubomirsky a identificat mai multe elemente care permit unor relaţii să producă fericire membrilor din cuplu chiar şi după perioade îndelungate. Unul dintre aceste elemente esteaprecierea. „Unul dintre indiciile care vă arată că v-aţi adaptat la partenerul dumneavoastră este faptul că aţi încetat să îl/o apreciaţi”, spune Lyubomirsky. Dacă vom continua să facem un efort să fim recunoscători şi să ne manifestăm aprecierea faţă de partener, vom evita adaptarea hedonică. Mai multe studii susţin această afirmaţie, inclusiv o cercetare realizată în laboratorul profesorului Lyubomirsky. Aceasta a arătat că persoanele care continuă să aprecieze schimbările pozitive din viaţa lor sunt mai puţin predispuse la adaptare hedonică la acea schimbare.

Alte experimente au arătat că aceia care practică în mod repetat aprecierea şi exprimarea recunoştinţei, spre exemplu prin scrierea unei scrisori de mulţumire către persoanele care au fost amabile cu ei, tind să devină mai fericiţi şi mai sănătoşi. Spre surprinderea cercetătorilor, ei continuau să fie mai fericiţi chiar şi la 6 luni de la efectuarea experimentului. Aşadar, există dovezi convingătoare ce sugerează că aprecierea unei situaţii pozitive (precum căsătoria) ne poate ajuta să prevenim adaptarea hedonică.

Cercetătorii au descoperit totodată că adaptarea hedonică nu afectează în mod egal toate schimbările ce au loc în viaţă. În studiile efectuate alături de Ken Sheldon, profesorul Lyubomirsky a descoperit că participanţii erau mult mai puţin predispuşi să se obişnuiască cu schimbările din viaţa lor care necesitau implicare variabilă, dinamică şi relativ dificilă (cum ar fi învăţarea unei limbi străine sau împrietenirea cu o persoană nouă) decât cu schimbările care erau relativ statice şi neschimbabile (cum ar fi mutarea într-un apartament mai dezirabil sau obţinerea unui împrumut mult-dorit). Mai mult,schimbările dinamice păreau să aibă un impact mai susţinut asupra fericirii oamenilor. După ce realizau o schimbare dinamică, participanţii la studiu continuau să fie fericiţi şi la 6-12 săptămâni distanţă de eveniment. În schimb, după o schimbare statică participanţii prezentau deja semne de acomodare emoţională după 6-12 săptămâni.

Varietatea este aşadar necesară pentru a preveni apariţia adaptării hedonice. De altfel, studiile au arătat că aceasta stimulează eliberarea de dopamină în creier, adică acelaşi neurotransmiţător care este activat de emoţiile pozitive (şi chiar de către anumite droguri). Cercetătorii au efectuat un studiu care sugerează că varietatea poate ajuta cuplurile să evite adaptarea hedonică. Participanţii la studiu au fost instruiţi să realizeze anumite acţiuni prietenoase în fiecare săptămână, timp de 10 săptămâni. Unii au fost instruiţi să varieze actele, iar alţii au fost instruiţi să repete acelaşi act de fiecare dată. Cercetarea a arătat că persoanele care au variat actele generoase au fost mai fericite (cu alte cuvinte, dacă îi aducem partenerului micul dejun la pat într-o zi, ne vom simţi grozav; dacă i-l vom aduce în fiecare zi, o vom percepe ca pe o corvoadă).

Într-un alt experiment celebru efectuat de psihologul Arthur Aron şi colegii săi, cercetătorii au oferit participanţilor la studiu - cupluri din clasa mijlocie - o listă de activităţi despre care ambii membri erau de acord că sunt fie „plăcute” (cum ar fi gătitul creativ, vizitarea unor prieteni sau vizionarea unui film) sau „incitante” (cum ar fi schiatul, dansatul sau mersul la concert), dar pe care nu le efectuau decât arareori. Cercetătorii au instruit fiecare cuplu să dedice 90 de minute uneia dintre aceste activităţi în fiecare săptămână. După 10 săptămâni, cercetătorii au descoperit că satisfacţia maritală era mai mare în rândul cuplurilor care desfăşuraseră activităţi „incitante” decât în cazul celor care desfăşuraseră activităţi „plăcute”.

Experienţele incitante cresc nivelul satisfacţiei maritale 

O altă metodă identificată de cercetători este ieşirea din rutină. Studiile au descoperit că, în mod inedit, atunci când o experienţă plăcută este întreruptă, aceasta este percepută ca fiind chiar mai plăcută. La prima vedere, acest lucru poate părea ciudat: dacă ascultăm albumul preferat sau ni se face un masaj, ultimul lucru pe care ni-l dorim ar fi să fim întrerupţi. Totuşi, cercetătorii au descoperit că oamenii savurează mai mult masajele atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de minute, apreciază mai mult programele TV atunci când sunt întrerupte de reclame şi apreciază mai mult cântecele preferate atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de secunde.

Cercetătorii au descoperit că oamenii savurează mai mult masajele atunci când sunt întrerupte de o pauză de 20 de minute 

Lyubomirsky afirmă că aceste trei elemente - aprecierea, varietatea şi surpriza - reprezintă soluţiile care previn sau încetinesc apariţia adaptării hedonice. Conştientizarea faptului că relaţia romantică nu mai produce aceeaşi plăcere ca în punctul său iniţial nu trebuie să fie privită drept o tragedie, ci ca o invitaţie, în opinia cercetătoarei. „Vestea bună este că cei ce sunt dispuşi să depună un efort vor obţine beneficii concrete. Cercetările arată că nivelul maxim de fericire maritală apare după ce se mută copiii pe cont propriu”, scrie profesorul Lyubomirsky.

Care este concluzia cercetătoarei? „Pe scurt, după ce veţi recunoaşte importanţa pe care o au credinţele pe care le aveţi despre ceea ce vă va face fericit şi nefericit şi cât de mult influenţează acestea reacţiile pe care le aveţi la provocările vieţii, veţi fi pregătit să decideţi cum să vă comportaţi în maniere care promovează fericirea şi dezvoltarea, apelând la raţiune în loc să vă bazaţi doar pe instinct. Distrugând «miturile fericirii» acceptăm că nu există o formulă magică pentru fericire şi nici o garanţie a nefericirii — că nimic în viaţă nu este atât de îmbucurător sau de devastator pe cât credem că este. Prin aprecierea acestui adevăr vom reuşi nu doar să ne eliberăm de povara miturilor fericirii şi să ne lărgim orizonturile, ci vom avea totodată şi şansa de a lua deciziile corecte”.

de Marius Comper 

joi, 15 octombrie 2015

Oamenii plâng, adeseori degeaba


Ne-am învăţat să plângem după oameni. Plângem pentru că nu-i mai avem lângă noi, plângem din invidie că îi are altcineva. Plângem când nu ne bagă în seamă, plângem când nu ne lasă în pace. Plângem până şi după oameni pe care nu i-am avut niciodată. Cred că dacă am plânge PENTRU ei şi CU ei, atâta vreme cât încă îi avem aproape, n-ar mai fi nevoie să-i plângem când pleacă. Pentru că n-ar mai pleca.
 
E obligatoriu să înţelegem că nu tot ce pierdem este o pierdere. Plus ca nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Nimeni nu fură pe nimeni, pentru că a părăsi e o alegere conștientă. E adevărat că oamenii pot fi influențaţi, dar depinde numai de ei dacă pleacă sau nu.

Oamenii vin și pleacă din viața noastră ca trenurile, iar în gara sufletului nu staţionează decât atât cât au nevoie. Sau cât avem noi…Și fiecare își caută gara care îi place. Unii țin cont de aspectul exterior, alții de cât de bine se simt acolo. Unii caută gări curate, sau pustii, alții preferă gările cu aurolaci. Fiecare gară atrage omul care îi seamănă, care se integrează cel mai bine în peisaj… Uneori, mai uităm bagaje prin gările altora, și le producem suferință. Iar ei se amăgesc cu speranța că într-o zi o să ne întoarcem după ele. Dar nimeni nu se mai întoarce! Și tot trecând prin zece mii de gări, ne trezim că ajungem la destinație fără bagaje. Săraci. Pentru că am pierdut totul pe drum.

În viață e după preferințe. Familia ţi-o dă Dumnezeu, dar prietenii te lasă să ţi-i alegi singur. Și atunci de ce suferim? Pentru că nu alegem corect! Pentru că alegem în funcție de ce izbește ochiul. Frumusețe. Bani. Faimă. Mașini. Funcții. Nu prea se mai uită nimeni la suflet. A devenit deja ceva prea neînsemnat ca să mai fie luat în considerare. Sufletul e uitat, undeva, într-un colţ, precum Cenușăreasa…

Cine-și face mulți prieteni o face spre paguba lui. De ce? Pentru că tot ce e la grămadă nu e verificat bine. E ca o pungă de grâu. Cine stă să aleagă fiecare bob în parte și să-l verifice?! Nimeni… Așa te trezești cu neghină, pietre, pleavă; și prea puțin grâu…Dacă lăsăm accesul liber oricui, evident că își vor face toți de cap! Și fiecare faptă își are consecinţele ei. Vai de cel ce se încrede în om! E blestem!

Poate că oamenii nu se uită uşor, sau nu se uită niciodată, dar sigur se poate învăța să trăiești fără ei. Cei de care avem cu adevărat nevoie nu vor pleca niciodată, pentru că nimeni nu primeşte de la Domnul o cruce mai grea decât o poate duce. Împrieteniţi-vă cu oameni care se tem de Dumnezeu! Compania lor va fi spre folosul sufletelor voastre. Sunt rari oamenii cărora le mai pasă de sufletele altora, pentru că nici de sufletul lor nu le mai pasă la prea mulți.

Căutați ca prin tot ce faceți să îmbogățiţi pe alții! Nu ţineţi cu dinții de relații care nu-și au rostul, care vă fac mai mult rău decât bine! Dar nici nu rupeţi firul prieteniei din orice. Chiar dacă l-aţi lega mai târziu, nodul va rămne pentru totdeauna… Nu alergați după oamenii care pleacă din viața voastră! Dacă prezența lor v-ar fi fost absolut necesară, n-ar mai fi fost nevoie să plece. Nimic nu e la întâmplare… Dar înainte de toți și toate, împrieteniţi-vă cu singurul care nu vă va dezamăgi niciodată: Dumnezeu!

de Sefora G.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...