„Nu te-ngrijora pentru ziua de mâine, căci Domnul Dumnezeul tău ştie ce ai nevoie şi îţi va da”, ne spunea Iisus acum 2.000 de ani. Ceva din interiorul nostru „ascultă” cu înţelegere această propoziţie, dar o altă parte din noi îşi spune: „Nu ştie. Nu ştie ce am nevoie! Dacă ar şti, mi-ar umple contul imediat, mi-ar permite să huzuresc, aşa cum visez, să câştig la loterie, să mă însor cu femeia cea mai frumoasă, ori să câştig Premiul Nobel. Dacă Dumnezeu ar şti nevoile
mele, mi-ar da acum bani de întreţinere, m-ar face sănătos instantaneu sau – măcar – m-ar scăpa de durerile de spate”, zice omul. Pentru că Dumnezeu pare a sta acolo, în Ceruri, impasibil şi fără griji, omul se chinuieşte, se lamentează în suferinţi şi afirmă iarăşi: „Dumnezeu nu ştie ce am nevoie”...
Dacă crezi că Dumnezeu nu ştie ce nevoi ai, devine adevărat. Dacă spui că El nu ştie, prin puterea liberului arbitru El devine neştiutor. Nu ştie ce nevoi ai. Prin îngrijorarea în sine îI spui Domnului: „Dă-te mai încolo, că habar nu ai ce-mi trebuie! Uite, eu ştiu clar că îmi lipseşte cutare şi cutare lucru, că nimeni nu mă ajută şi nu primesc niciodată ce am nevoie, ce-mi doresc sau ce vreau”! Liberul arbitru funcţionează perfect. Eşti liber să te îngrijorezi, cum eşti liber să te lipseşti de griji şi să-ţi aminteşti că ceea ce vede Dumnezeu ar putea fi „trecutul, prezentul şi viitorul tău la un loc”. Tu poţi vedea doar o frântură, pe baza căreia îţi stabileşti o nevoie imediată. De acolo însă, din Infinitul său, Dumnezeu vede întregul context. S-ar putea să vadă că un cont prea gras în bancă nu-ţi face bine la caracter. Prea mulţi bani sau prea mult succes te-ar putea transforma într-un criminal sau într-o fiinţă abjectă. S-ar putea ca Dumnezeu să vadă că pâinea este tot ce ai nevoie pentru ziua de mâine. Dumnezeu ar putea vedea viaţa ta în ansamblu, pe când tu o vezi pe bucăţele. Pentru că tu vezi doar o fotografie dintr-un set întreg, nu înseamnă că ai acces la toată povestea. Şi, pentru că accesul la întreaga poveste nu este posibil, nu-ţi rămâne decât să crezi că „Dumnezeu ştie şi îţi va da”, or să crezi că el nu ştie şi – prin aceasta – alegi să te zbuciumi... De fapt, şi dacă el n-ar şti, dar tu ai prefera să crezi că ştie, lucrurile s-ar simplifica dintr-un foc. Povestea ta ar deveni mai puţin instabilă, iar mintea ta mai puţin antrenată în a găsi soluţii care – adesea – nu-ţi folosesc. Grija pentru viitor te face să chiuleşti din momentul în care îmbrăţişezi o fiinţă dragă... Când te plimbi prin trecut sau prin viitor, eşti absent din prezent şi aceasta înseamnă îngrijorare.
Aceasta înseamnă fuga din clipa în care se petrece viaţa ta cu adevărat. Fiecare moment de acum este real. Îngrijorarea te atenţionează că ai evadat din realitate. Şi aşa se face că se poate să ai în faţă soluţia pentru o problemă, dar – pentru că te îngrijorezi şi te gândeşti prea mult la ea, n-o poţi vedea cu nici un chip... Pentru că nu se poate să vezi soluţia acum cu o minte îngrijorată pentru mâine... Aşa că este cu mult mai profitabil şi inteligent să crezi că Dumnezeu „ştie”, decât să te convingi zi de zi de faptul că „tu ştii”! Suferinţa ar putea fi rodul credinţei în puterea proprie. Când pământul pare că-ţi fuge de sub picioare, îţi dai seama că n-ai nici o putere şi vezi cum piesele vieţii se aşază pe unde nu ai gândit, fără să întrebe cât te-ai îngrijorat, cât ai suferit ori cât ai transpirat. Aceasta îţi demonstrează strălucitor că ar putea fi „cineva care ştie mai mult decât tine”. Şi a cărui putere trebuie privită cu luare aminte...
de Maria Timuc-jurnalul.ro
multumesc pentru postarile trimise.
RăspundețiȘtergere