joi, 6 februarie 2014

Cum să îţi revii după trădarea în dragoste. Doar dacă vrei!

Probabil că îţi este familiară situaţia. Momentul în care ai simţit că lumea s-a sfârşit, că universul tău s-a cutremurat din temelii, când ţi-ai fi dorit să dispari purşi simplu, în timp ce mintea te întreba confuză ” De ce?” sau ” Chiar mi se întâmplă mie asta?!….

Cuvintele, metaforele, comparaţiile nu pot exprima cu adevărat durerea, furia, dezamăgirea, încrederea pierdută, sentimentul trădării atunci când cel investit cu dragoste va călca strâmb şi mai ales prin alte aşternuturi. Dar deşi ţi se pare că lumea ta s-a sfârşit, nu este aşa. Ai încredere, nimeni nu a murit încă din dragoste, deşi mulţi şi-ar dori să se dezintegreze pe loc în loc să fie martorii distrugerii mitului iubirii.

Te vei ridica din disperarea în care ai intrat, vei împietri pentru o perioadă, vei fi şi cinic poate vei zâmbi amar când vei vedea îndrăgostiţi şi jurăminte. Te vei delecta cu toate teoriile care înfierează dragostea drept o boală psihică sau o văd drept victoria imaginaţiei asupra raţiunii, dar într-un final te vei reinventa pentru că a fi victimă toată viaţă nu e o opţiune.

Astfel că omul nou care vei deveni, cu înţelegeri şi principii noi, nu a iubit niciodată, nu a fost dezamăgit niciodată, şi poate crede din nou. Pentru că altfel vei trăi în trecut, mustind regrete şi amintiri distorsionate, vei trăi practic o umbră a ceea ce ar putea fi viaţa ta dacă ai avea curajul să treci peste. De ce să te poziţionezi mediocru, sângerând dezamăgire şi cinism, când te poţi aşeza din nou la masa unde se fac cărţile, printre campioni, oameni care ştiu să piardă multe bătălii, dar care vor câştiga războiul?!

Pasul 1. Înţelegerea. Pentru că ignoranţa doare.
Vei pune mâna pe carte şi vei începe să studiezi, să înţelegi dinamica unei relaţii, să înţelegi nevoile diferite ale bărbatului şi femeii. Deja dacă citeşti aceste rânduri, ai început. Şi deşi vei pricepe multe, va fi discrepanţă între înţelegerea intelectuală şi reconcilierea emoţională cu faptele.

Adică eşti de acord, dar totuşi nu. Pentru că la tine este diferit. Ca la fiecare în parte. Şi totuşi, există o statistică – adică suntem toţi cam la fel: naivi, idealişti, ignoranţi, sclavi ai speranţelor, perpetuu în continuare de dragoste necondiţionată. Nişte fraieri minunaţi care nu se pot reconcilia cu micimea umană şi care tot încearcă să scrie istorie prin absolutul sentimentelor lor.

Înşelatul în dragoste pune în perspectivă întreaga filosofie de viaţă şi forţează “victima” să-şi înfrunte nesiguranţele, fricile, ipocriziile, să-şi recunoască adevăratele nevoi şi să înceapă să le comunice deschis şi demn. Rugăciunile pot ajuta doar ca şi oază de reflexie şi meditaţie, altfel sunt doar o altă ipocrizie – a apela la divin doar atunci când suferi, e doar o manipulare inutilă şi o amânare a adevăratei înţelegeri.

Câteva din temele pe care le poţi analiza despicând firul în 4:

1. Mitul monogamiei. Necesar dar nicidecum obligatoriu. Este un mit foarte necesar, care creează societatea şi făureşte istoria umanului. La nivel de individ însă, pe termen lung, monogamia e mai degrabă o imposibilitate.

2. Sentimentul arogant că nu ai putea fi niciodată înlocuit. Da, pare atât de unic ce aţi simţit împreună. Şi aşa va şi fi, irepetabil ca nuanţă. Dar intensitatea unei alte iubiri poate fi la fel de mare.

3. Exagerarea că dacă partenerul a fost capabil de a te înşela înseamnă că nu te mai iubeşte sau exagerarea şi mai extremă că de fapt nu te-a iubit niciodată şi că totul a fost o minciună. Nu arunca cu noroi în atâtea amintiri frumoase, taxează doar concretul.

4. Autoamăgirea că tu nu ai putea niciodată să-ţi înşeli partenerul. Poate că deja ai făcut-o şi ţi-ai spus: ”nu e acelaşi lucru, nu se compară”, sau “nu a însemnat nimic”, sau ” a fost doar sex”. La fel ar putea fi şi situaţia în cazul partenerului tău care a călcat strâmb deşi tu îi aratasei calea, adevărul şi viaţa.

Pasul 2. Asumarea responsabilităţii. Cumva ai greşit – ori faţă de celălalt, ori faţă de tine.
De multe ori oamenii înşeală pentru că au nevoie de o validare pe care nu o primesc în relaţie. Înşeală pentru că e mai uşor în momente de criză personală să te conectezi cu un străin, fără alte responsabilităţi, pentru a împărtăşi câteva momente de plăcere anonimă primară.

Înşeală pentru că s-a ivit oportunitatea, pentru că instinctul e mai puternic de multe ori decât raţiunea, pentru că frica de moarte ghidează din umbră şi seducţia unui alt individ e o nouă confirmare a vitalităţii sale.

Pentru că pur şi simplu nu s-au oprit să îşi pună problema consecinţelor, ci au vrut plăcere aici şi acum. O fac pentru că au crezut că nu se va află niciodată, deşi privacy în epoca Facebook şi GPS devine o relicvă filosofică. Sau pentru că relaţia este într-un impas profund şi atunci aventura este un detur de la a confrunta adevăratele probleme din cuplu.

Deşi dorinţa de a fi în control te poate face să crezi că e mai bine să ştii totul despre aventura partenerului, uneori adevărul şi detaliile pot deveni obsesive şi pot sabota orice şansă de revenire. Nu insista să le ştii. Nu mai sparge parole, nu-ţi face profile false de FB să spionezi inamicul, nu e vorba că cel/cea cu care te-a înşelat e mai mult – de multe ori e mult mai puţin decât tine.

Această negociere internă între dragoste şi orgoliu te va pune în situaţia de a nu mai şti cine eşti. Pentru că te vei confrunta cu contradicţii – vei vrea să ierţi, dar nu vei vrea să uiţi.

Dacă vrei să cunoşti haosul adevărat, înşeală la rândul tău. Dar ar fi un non sens: e ca şi cum în loc să lipeşti la loc porţelanul care s-a spart, îţi spargi toate obiectele din casă ca să semene cu el. Te vei răzbuna, dar nu pe celălalt, ci doar pe tine.

Pasul 3. Iertarea. Nu vei fi fraier, ci înţelept.
Pe moment nu, îţi vei jura că nu o să ierţi şi nu o să uiţi niciodată. Din fericire, nu suntem atât de congruenţi cu tot ceea ce spunem şi odată ce au trecut impulsurile emoţionale de moment, vei descoperi religia omului modern: iertarea şi uitarea şi mai ales, învăţarea continuă din greşeli.

Nu va mai fi la fel, desigur. Va fi altfel. După ce ai vizitat şi infernul nu poţi să mai fii inocent. Dar iertarea e o necesitate, nu atât pentru celălalt, cât pentru tine. Otrava dezamăgirii trebuie epurată cu înţelegere şi acceptare a limitelor celuilalt. Şi să te ierţi pe tine, că nu ai prevăzut sau descifrat semnele trădării care au fost dintotdeauna acolo.

Pasul 4. Luatul de la capăt. Ar fi păcat de lecţie să nu o pui în practică dacă tot ai învăţat-o.

Chiar dacă partenerii sunt aceeaşi, relaţia nouă care începe are alţi parametri. Relaţia precedentă s-a rupt, începe o nouă poveste, nescrisă încă.

De evitat readucerea trecutului în prim plan, judecarea partenerului după ce a fost odată. Dacă ai găsit resursele să ierţi şi să mergi mai departe, şterge cu buretele trecutul. Dacă s-a înţeles de amândoi de ce s-a ajuns la trădare şi motivele au fost rezolvate, cu psiholog sau fără, fă-ţi un bine şi nu mai aduce trecutul în discuţie, nu-ţi verifica partenerul compulsiv şi nu te uita la el ca la călăul ce ţi-a castrat pornirile divine.

Dragostea şi relaţiile vor fi întotdeauna o realitate a vieţii tale. Nu te amăgi, nu o să rămâi solitar şi dezamăgit toată viaţa. Povestea ta, deşi atât de unică şi de neasemuită, se repetă cu mult mai mult decât o crezi. Rescriem cu toţii acelaşi scenariu, doar că unii dintre noi privesc înainte şi nu în oglinda retrovizoare.

de Sofia Dumitriu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...