De multe ori stau și mă întreb, ce înseamnă a te împăca cu cineva? A ierta totul și a o lua de la capăt, a fi iertat și a porni pe același drum, unde te-ai oprit doar pentru a lua o pauză și a-ți liniști visele sau chiar coșmarurile…pe acestea din urmă, pentru a le risipi în neant. Locul unde faci popasul, poate fi și locul unde ai putea adormi, până vei fi trezit de sărutul dulce al împăcării.
Se spune că ciorba reîncălzită nu mai are același gust…dar sunt ciorbe care se mănâncă, chiar reci, fiind mult mai bune așa, cum ar fi cea de roșii, pe timpul verii. O bucurie de gusturi…
Împăcarea ia forme din cele mai diverse. Începe prin a-ți tresălta sufletul, chiar și trupul întreg...te vezi zbenguindu-te prin viață cu un zâmbet larg și tâmp pe chip...la fel ca cel pe care l-ai afișat când te-ai îndrăgostit.
Părerea mea este că toată lumea greșește, uneori greșești și dai în bălţi cât ești de mare...iar alteori nici nu știi ce ai făcut. Tot ce trebuie să faci, este să te căiești pentru ceea ce ai comis…dar să faci în așa fel, încât ștreangul care ți s-a pus pe gât, să aibă încă lațul lejer…să poți fi iertat și să ieși din el cu ușurință.
Asta în cazul iertării... lațul se lărgește, tu ieși de acolo liber, frumos și fericit iar împăcarea dragă și așteptată cu înfrigurare, apare ca un soare după o ploaie cu tunete și fulgere. În cazul în care nu mai este cale de întoarcere și lațul se strânge în jurul gâtului tău ca un șarpe veninos, altădată fiindu-ți colier, împodobindu-te cu frumusețea culorilor lui, nu-ți rămâne decât să te consideri împrăștiat în mii de fărâme, negre confetii la propria-ți decădere, alunecând într-o prăpastie fără fund și rămânând acolo pe vecie.. față de cel căruia i-ai greșit. Nu ai dreptul la explicații, ele sunt de prisos, nu faci decât să adaugi solzi și zale la mantia cu care acesta s-a înveşmântat împotriva ta. Locul tău pentru el, nu este decât văgăuna muntelui cât mai adâncă, din care ar prefera să nu mai ieși niciodată…pentru el.
Chiar dacă te căiești atunci când greșești și o spui cu zăduf…nici măcar asta nu este de ajuns, ci să înveți să te maturizezi, cu toate că ai 50 de ani și ai rămas un copil în interiorul tău…trebuie să te maturizezi. Musai. Copilul, poate să mai şadă în tine, să-i oferi confort sufletesc, o mică grădiniță plină cu jucării și hrana mentală, plăcută și sănătoasă...el îți va oferi ca revers, doar clipe din cel mai plăcut entuziasm în orice îți dorești să faci. Inocență și ghidușie…căci tare-i frumos când ești copil și ești iertat…
Prin iertare sufletul se eliberează de tot greul apăsător, care a fost creat prin conștientizarea faptelor rele pe care le-ai făcut. Nu ai fost cuminte și ai fost pedepsit…copil fiind, luai o mustrare sau o palmă la fund! Ce ușor! Dar acum.. cât de greu este să fii iertat pentru ceva care ai făcut premeditat..sau ceva care ai făcut dintr-un impuls, impuls care-ți trădează caracterul impetuos. Iar pe acesta, este posibil să nu ți-l mai ierte...ci să te ocolească tocmai din acest motiv. Nu mai crede în tine...ceea ce mai era pe undeva, s-a risipit și trebuie să accepți. Nici nu se știe dacă vei putea să dovedești vreodată că ești altfel...fapta oripilantă, ți-a pus pecetea în frunte! Respins!
Şi totuși când sosește iertarea, urmată de prietena ei bună, împăcarea…te poți declara renăscut.. poți simți cum reînvie în tine toata minunăția și frumusețea zilelor, pe care ai crezut că le-ai pierdut în negură și urât. Ies la suprafață trandafirii roșii și parfumați, ai clipelor pierdute din invadarea tristului și urâtului. Atunci te pregătești, faci curățenie generală în casa sufletului, deretici să scoți toate gunoaiele dezamăgirilor și deziluziilor, aerisești cămările inimii, lăsând să intre aerul curat al liniștii și calmului, al armoniei. Pui flori frumoase în glastrele lăuntrului tău, ca ele să coloreze și să înmiresmeze tot interiorul tău.. rămas vlăguit după atâta supărare. Eşti ospitalier și consideri că ți-a intrat soarele în casa sufletului tău, atunci cand pășesc cele două oaspete de mare vază: IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA.
Poftiți dragele mele, vă așteptam de ceva timp. Câteodată credeam că nu veți mai sosi la mine…
Cine iartă și cine este iertat… zboară în același fel, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute...în care totul se vede clar ca lumina zilei și viaţa în sfârșit intră pe făgașul ei firesc…
Dacă ierți, iartă totul, altfel n-ar mai fi iertare!
http://claudianicolae.wordpress.com/
Împăcarea ia forme din cele mai diverse. Începe prin a-ți tresălta sufletul, chiar și trupul întreg...te vezi zbenguindu-te prin viață cu un zâmbet larg și tâmp pe chip...la fel ca cel pe care l-ai afișat când te-ai îndrăgostit.
Părerea mea este că toată lumea greșește, uneori greșești și dai în bălţi cât ești de mare...iar alteori nici nu știi ce ai făcut. Tot ce trebuie să faci, este să te căiești pentru ceea ce ai comis…dar să faci în așa fel, încât ștreangul care ți s-a pus pe gât, să aibă încă lațul lejer…să poți fi iertat și să ieși din el cu ușurință.
Asta în cazul iertării... lațul se lărgește, tu ieși de acolo liber, frumos și fericit iar împăcarea dragă și așteptată cu înfrigurare, apare ca un soare după o ploaie cu tunete și fulgere. În cazul în care nu mai este cale de întoarcere și lațul se strânge în jurul gâtului tău ca un șarpe veninos, altădată fiindu-ți colier, împodobindu-te cu frumusețea culorilor lui, nu-ți rămâne decât să te consideri împrăștiat în mii de fărâme, negre confetii la propria-ți decădere, alunecând într-o prăpastie fără fund și rămânând acolo pe vecie.. față de cel căruia i-ai greșit. Nu ai dreptul la explicații, ele sunt de prisos, nu faci decât să adaugi solzi și zale la mantia cu care acesta s-a înveşmântat împotriva ta. Locul tău pentru el, nu este decât văgăuna muntelui cât mai adâncă, din care ar prefera să nu mai ieși niciodată…pentru el.
Chiar dacă te căiești atunci când greșești și o spui cu zăduf…nici măcar asta nu este de ajuns, ci să înveți să te maturizezi, cu toate că ai 50 de ani și ai rămas un copil în interiorul tău…trebuie să te maturizezi. Musai. Copilul, poate să mai şadă în tine, să-i oferi confort sufletesc, o mică grădiniță plină cu jucării și hrana mentală, plăcută și sănătoasă...el îți va oferi ca revers, doar clipe din cel mai plăcut entuziasm în orice îți dorești să faci. Inocență și ghidușie…căci tare-i frumos când ești copil și ești iertat…
Prin iertare sufletul se eliberează de tot greul apăsător, care a fost creat prin conștientizarea faptelor rele pe care le-ai făcut. Nu ai fost cuminte și ai fost pedepsit…copil fiind, luai o mustrare sau o palmă la fund! Ce ușor! Dar acum.. cât de greu este să fii iertat pentru ceva care ai făcut premeditat..sau ceva care ai făcut dintr-un impuls, impuls care-ți trădează caracterul impetuos. Iar pe acesta, este posibil să nu ți-l mai ierte...ci să te ocolească tocmai din acest motiv. Nu mai crede în tine...ceea ce mai era pe undeva, s-a risipit și trebuie să accepți. Nici nu se știe dacă vei putea să dovedești vreodată că ești altfel...fapta oripilantă, ți-a pus pecetea în frunte! Respins!
Şi totuși când sosește iertarea, urmată de prietena ei bună, împăcarea…te poți declara renăscut.. poți simți cum reînvie în tine toata minunăția și frumusețea zilelor, pe care ai crezut că le-ai pierdut în negură și urât. Ies la suprafață trandafirii roșii și parfumați, ai clipelor pierdute din invadarea tristului și urâtului. Atunci te pregătești, faci curățenie generală în casa sufletului, deretici să scoți toate gunoaiele dezamăgirilor și deziluziilor, aerisești cămările inimii, lăsând să intre aerul curat al liniștii și calmului, al armoniei. Pui flori frumoase în glastrele lăuntrului tău, ca ele să coloreze și să înmiresmeze tot interiorul tău.. rămas vlăguit după atâta supărare. Eşti ospitalier și consideri că ți-a intrat soarele în casa sufletului tău, atunci cand pășesc cele două oaspete de mare vază: IERTAREA ŞI ÎMPĂCAREA.
Poftiți dragele mele, vă așteptam de ceva timp. Câteodată credeam că nu veți mai sosi la mine…
Cine iartă și cine este iertat… zboară în același fel, se ridică înspre zări și plutește pe cele mai strălucitoare raze ale speranței renăscute...în care totul se vede clar ca lumina zilei și viaţa în sfârșit intră pe făgașul ei firesc…
Dacă ierți, iartă totul, altfel n-ar mai fi iertare!
http://claudianicolae.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
*