miercuri, 31 iulie 2013

Iubind nu pierdem. Iubind trăim, învățăm, devenim mai buni, mai puternici, mai umani, mai frumoși...


Mi se spune adesea că sunt naivă. Că greșesc atunci când cred prea mult în oameni şi că greșesc deschizându-mi porţile sufletului oricui, riscând ca oamenii să mă dezamăgească.
Este adevărat că am cunoscut și gustul amar al dezamăgirilor, dar ar trebui, oare, să las niște întâmplări nefericite să mă descurajeze atât de mult, încât să mă determine să mă izolez de lume, să nu mai cred în nimeni şi să privesc cu suspiciune orice apropiere şi orice intenţie bună? Ar trebui ca teama de eșec să mă determine să îmi reprim sentimentele şi nevoia de a fi aproape de oameni? Ar trebui ca din cauza unor oameni care au fost incapabili să mă iubească, să văd în fiecare om un posibil cotropitor de suflete?
Știu că atunci când primeşti în suflet pe oricine te supui anumitor riscuri, fiindcă nu oricine este menit să te iubească și fiindcă unii oameni sunt doar trecători prin viaţa noastră, poposind numai pentru a-şi îndeplini nişte scopuri... dar cum poţi şti ce rol are fiecare om, cum îl poţi cunoaşte, dacă nu îi dai şansa să se apropie, dacă nu îi acorzi măcar acea minimă încredere pe care o merită?
Nu regret niciuna dintre naivităţile mele, fiindcă ar fi atât de trist să regret că am iubit! Nu pot relaţiona fără iubire şi de aceea am iubit toţi oamenii care mi-au poposit în suflet…
Naivă sau nu, îmi voi deschide porţile sufletului tuturor celor care vor dori să mă cunoască, fie că vor poposi pentru o scurtă perioadă de timp, fie că doar vor avea nevoie de mine pentru a-şi îndeplini un țel, fie că vor dori să îmi locuiască sufletul pentru totdeauna...
Faptul că tu iubești nu îți oferă certitudinea că vei primi aceeași iubire înapoi. Dar ești dator să încerci. Iar dacă povestea s-a terminat altfel decât te-ai fi așteptat, nu ai pierdut nimic. Iubind nu pierdem. Iubind trăim, învățăm, devenim mai buni, mai puternici, mai umani, mai frumoși...


de Irina B. ~ Insomnii

marți, 30 iulie 2013

Puterea a două iubiri


Toţi oamenii visează iubirea reciprocă. Majoritatea oamenilor o întîlnesc. Si, aproape majoritatea se despart de ea. Pare un paradox aici. Pare o ironie a sorţii. Şi pare că noi nu vrem asta, dar aşa se întîmplă. Pare că soarta omului este pecetluită în starea de absenţă a iubirii, pe care el o maschează cum poate. Suferinţele altora devin pentru el scuze pe care le găseşte singur pentru a fugi de iubire. De bucurie. El se prinde în responsabilităţi profesionale “foarte importante”, care-i cer timp şi grijă, atenţie şi concentrare. Şi acestea toate devin scuze pentru care justifică nefericirea şi incapacitatea sa de a se implica în iubire. De fapt, de ce nu reuşim în dragoste? De ce dragostea pare să ne alunece printre degete şi suferinţa pare să capete picioare lungi tocmai în toiul celei mai frumoase iubiri reciproce, de vreme ce atît de mult rîvnim la iubirea aceasta?

Şi pentru a înţelege efectul iubirii reciproce asupra noastră, este interesant să ne imaginăm ce se întîmplă în clipa în care doi oameni împing un Tir? Nu se întîmplă nimic. Tir-ul rămîne nemişcat, impasibil şi ...imposibil de manevrat. Dar, dacă vin 30 de oameni să împingă acelaşi Tir, acesta se va mişca uşor din loc..Puterea celor treizeci mişcă maşina. Are un efect asupra ei. În mod asemănător, dacă aşezăm două “sentimente de iubire” unul lîngă altul (este cazul iubirii reciproce), sentimentul de iubire al fiecăruia dintre cei doi implicaţi este resimţit cu putere. Lîngă un altul care simte iubirea, iubirea ta creşte, se face puternică, o resimţi ca pe o forţă copleşitoare. Atunci este momentul în care “emoţia, sentimentul, bucuria, starea de dragoste te copleşeşte”, te cuprinde, te aprinde şi te conduce. Efectul celor două sentimente care se întîlnesc este puterea lui de a mişca şi răvăşi totul în tine. Puterea de purificare a iubirii reciproce devine ca un bumerang, or ca o torţă, care scoate din inconştient toată negativitatea acumulată în trecutul celor implicaţi. Pentru a păstra iubirea, oamenii au nevoie să depăşească această forţă uluitoare a emoţiilor negative, înregistrate în conştiinţă în trecutul lor.

Rănile provenite din iubirile nefericite ale trecutului se ivesc spasmodic şi cu forţă în lumina conştiinţei pentru a fi vindecate. De aceea iubirea reciprocă devine dramatică şi imposibil de depăşit pentru cei mai mulţi dintre noi. Ea este cel mai puternic isntrument de vindecare naturală a sufletului omenesc. Noi însă, nu ştim aceasta şi perpetuăm suferinţa. Gîndim iarăşi că iubirea nu este posibilă. Că celălalt poate pleca. Ne poate trăda. Suferinţa ne macină pînă ce atingem punctul..în care am mai fost în relaţiile trecute şi ...ne despărţim, conchizînd cu amărăciune că iubirea reciprocă este doar un basm. De fapt, a înţelege că-n dragoste se ravarsă tot amarul trecutului, că prin ea se purifică tiparele noastre mentale negative, a menţine încrederea în omul iubit şi în noi înşine, a visa aceleaşi vise, a crede în aceleaşi idei înseamnă a face încă un pas spre dragostea pe care-o dorim. Nimic nu-i mai puternic în dragoste decît visele comune şi credinţele comune..

de Maria Timuc

luni, 29 iulie 2013

Cu adevărat prieteni


"Oamenii vor reuşi să fie cu adevărat prieteni atunci când vor învăţa să se dăruiască necondiţionat, atunci când nu vor mai fi concentraţi doar pe interese proprii...

Atunci când vor pune preţ pe valorile morale şi nu pe cele materiale.

Atunci când vor ajuta şi vor dărui pentru că sufletul îi îndeamnă să facă asta, nu pentru că se simt obligaţi. Atunci când nu se vor compara mereu cu celălalt, când nu îşi vor compara lucrurile, viaţa, realizările şi eşecurile.

Atunci când nu se vor simţi complexaţi de superioritatea celuilalt.

Atunci când vor învăţa să iubească fără egoism şi fără a fi posesivi.

Atunci când nu își vor impune ideile și gusturile și vor respecta alegerile celuilalt.

Atunci când vor avea aşteptări realiste.

Atunci când vor înţelege că prietenia nu îndatorează decât moral.

Atunci când nu vor invidia, ci se vor bucura de reușitele și fericirea celuilalt.

Atunci când vor accepta oamenii cu bune şi cu rele, cu decăderi, cu defecte şi cu greşeli.

Atunci când vor avea puterea să ierte cu adevărat și nu vor ține evidența greșelilor, a vorbelor necugetate, a ieșirilor nervoase.

Atunci când vor învăţa să împartă, să aştepte, să accepte, să înţeleagă…

Atunci când nu vor aștepta ca celălalt să facă primul pas spre împăcare.

Atunci când vor şti să păstreze cu sfinţenie secretele destăinuite şi tainele inimilor celorlalţi.

Atunci când în loc să judece vor încerca să înțeleagă și să își ofere ajutorul.

Atunci când nu se vor ruşina să spună “am greşit”, “ai dreptate”, “îmi pare rău”, “iartă-mă”, “am nevoie de tine”, "îmi lipsești", “te iubesc”.

Atunci când vor renunţa la orgoliu, la competiţie, la dependența de a fi mai sus, mai tare, mai altfel.

Atunci când vor înţelege că prietenia nu înseamnă numai momente frumoase, ci şi lacrimi, dezamăgiri şi luptă.

Atunci când vor înţelege că fără iubire şi sinceritate nu poate exista prietenie.

Atunci… și abia atunci vor reuşi să fie cu adevărat prieteni…"

de Irina Binder 

duminică, 28 iulie 2013

Rugăciunea de dimineață


Doamne dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte....

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă Voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.
Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

Mânăstirea Prislop

sâmbătă, 27 iulie 2013

Lucruri nespuse, răni deschise


Nu spunem lucrurilor pe nume de teamă să nu pierdem relaţii, dar pierdem relaţii tocmai din cauza lucrurilor nespuse. E un paradox. Am fost învăţaţi să ne purtăm cuviincios, să nu jignim, să nu rănim, să nu avem puncte de vedere divergente. Să nu cumva să intrăm în conflicte cu oamenii. Să dăm de la noi, să lăsăm lucrurile să fie oricum ar fi, de dragul liniştii, aparenţei, a sufletului. Adevărul, pentru mine, este însă că a evita să intri în conflict cu alţi oameni este o acţiune care te poate situa într-o poziţie de conflict interior extrem de dureros cu tine însuţi.

Pentru că atunci când lucrurile rămân nespuse, oricât de mult am încerca să ne convingem că nu contează şi că nu e important ca celălalt să ştie punctul nostru de vedere şi că e mai bine să taci decât să işti o neînţelegere, în sufletul nostru se aşterne distanţa şi tensiunea. Faţă de acea persoană, faţă de cei apropiaţi, dată de noi înşine. Ne închidem într-o carapace plină de venin, în care rănile noastre nu au nicio şansă să se vindece. Nu că ni se pot vindeca rănile doar prin simplul fapt de a spune cuiva ce ne deranjează. Însă, mai mult ca sigur, când avem puterea să vorbim despre noi şi despre ce simţim, rănile noastre nu se adâncesc şi mai mult. Şi astfel ne oferim ocazia să ajungem la adevărata sursă a rănii, care este, desigur, situată în altă parte, în alt timp şi alt loc.

Ne înghiţim adevărul de teama abandonului şi a respingerii. Dacă ni se va retrage dragostea atunci când gura noastră va îndrăzni să grăiască adevărul nostru interior? Dacă vom înceta să fim văzuţi şi validaţi? Din dorinţa de a fi văzuţi, facem toate compromisurile posibile. Spunem da atunci când vrem să spunem nu, nu spunem la timp ce simţim legat de o situaţie care ne deranjează şi nu avem puterea să spunem lucrurilor pe nume nici după ani de zile de la evenimentul cu pricina. Şi culmea e că nici măcar în acest fel nu suntem văzuţi după chipul şi asemănarea noastră, aşa cum suntem cu adevărat. Suntem văzuţi conform imaginii pe care o afişăm, de băiat bun/fată bună, dar nu conform cu ceea ce suntem, în adâncurile noastre cele mai intime.

Ce ne facem însă când vine ziua în care căpătăm curajul de a nu mai fi băiatul bun/fata bună cu care i-am obişnuit pe ceilalţi şi, începând să spunem ce simţim, îi rănim pe ceilalţi? Aici este un subiect extrem de sensibil, pentru că frica de a răni este atât de puternică, încât începem să ne ascundem din nou în spatele aceloraşi tipare ştiute care ne-au adus toată nefericirea posibilă. Dacă reuşim să învăţăm să stăm în sufletul nostru cu propriile sentimente rănite, ne va fi mai uşor să acceptăm că îi rănim pe ceilalţi, fără voia noastră, atunci când spunem ce simţim. Dacă copilul rănit din noi se simte la adăpost în inima noastră, atunci adultul nostru sănătos poate vorbi din locul de autenticitate maximă a sufletului său, ştiind că şi ceilalţi au aceeaşi capacitate de a se împăca, la rândul lor, cu propriile sentimente rănite.

Cum ajungem însă în locul în care ceea ce suntem noi cu adevărat nu mai trebuie redus la tăcere doar pentru că altora nu le convine să audă adevărul? E un proces care oferă, mai presus de toate, un angajament faţă de tine însuţi şi faţă de adevărul tău interior. Când căpătăm acest angajament, ne dăm seama că nu mai putem face abstracţie de el, în nicio împrejurare, pentru nimeni şi pentru nimic.

Pentru mine, acest angajament este mai presus de orice alte concepte spirituale fabricate sau autentice, mai presus de prietenie, de iertare, de relaţii, de convenţiile şi constrângerile societăţii. Pentru că ştiu, în ziua ultimă, când voi închide ochii peste viaţa care a fost până atunci a mea, singura întrebare pe care mi-o voi adresa este: cât de autentică am fost faţă de mine însămi?

sursa aici

vineri, 26 iulie 2013

Radiesteziștii-bioenergeticienii, yoginii, Rei-Ki-știi, adaug eu și homeopații, sunt folosiți de forțe întunecate

Încep să primesc tot mai multe mesaje ale unor persoane, care au trecut (ca și mine), prin inițieri păgâne și acum, revenind la credința ortodoxă și la Învățăturile Lui Hristos, vor să tragă un semnal de alarmă tuturor. Şi nu sunt puține cazurile când multe alte suflete cad, ispitiți fiind, în mrejele acestor îndeletniciri. Vă sfătuiesc să găsiți timpul necesar vizionării acestor dezvăluiri (le-am primit prin e-mail și am fost rugată să le public pe blog) iar ochii vi se vor deschide la adevărul crunt! 
Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris. Fiţi binecuvântaţi! 
Cu drag, Daniela.

Danion Vasile și Marian Maricaru, doi teologi cu discernământ ce au studiat în profunzime fenomenele sociale și psihice.
Danion Vasile a practicat yoga și este unul din cei care s-a convins "din proprie experiență" de duhul ocult ce stă la baza acestor practici ale religiilor asiatice.



O explicație ortodoxă a teoriilor "energiilor" folosite tot mai mult de către practicanții ezoterismului (yoga, prananadi, reiki, raidestezie, bioenergie etc.).





joi, 25 iulie 2013

Docendo discimus - învăţându-i pe alţii, ÎNVĂŢăm ŞI NOI....


ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU şi NU ceea ce doreşti TU sau ce doresc alţii să devin ....şi aleg să manifest mereu, atât cât pot, partea din mine care MĂ ONOREAZĂ în relaţia cu fiecare suflet cu care interacţionez...

ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU....autentică... SĂ FAC CE-MI SPUNE INIMA MEREU.... pentru că în inimă îmi vorbeşte DUMNEZEU.

Mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt iubită şi preţuită exact pentru ceea ce sunt ....

ALEG SĂ-MI ASCULT VOCEA LUI DUMNEZEU din Inima mea...şi NU opiniile şi părerile subiective ale celor din jur... care, oricum, îmi sunt OGLINZI...

ALEG SĂ FIU EU, şi DA, am grijă să protejez, pe cât posibil, pe cei din jur ...ATÂT CÂT ÎMI ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SĂ O FAC... pentru că eu sunt manifestarea Lui... exact ca şi Tine...


a) OM BUN ŞI DRAG.....
NU lăsa niciodată ziua de IERI să-ţi umple ziua de AZI.....
TRĂIEŞTE CLIPA.... şi Mulţumeşte pentru tot ce trăieşti AZI...
Ce-a fost ieri... NU mai contează...

AZI ESTE O NOUĂ ZI !

b) Acolo unde zboară gândul tău, atenţia ta... acolo se duce şi energia ta ....
Ai grijă ce circumstanţe HRĂNEŞTI cu energia Ta...
Ai grijă pe ce circumstanţe îţi iroseşti energia...

c) Dacã nu iubeşti din profunzimea ofensei care ţi-a fost adusã, incã n-ai ajuns cu adevãrat sã rãscumperi, prin bine, rãul.

d) ORICE EVENIMENT care se petrece în vieţile noastre reprezintă o OPORTUNITATE de a ALEGE IUBIREA în locul FRICII.

ALEGEREA ne aparţine .......

e) Dacă altcineva este furios, este problema lui; dacă te insultă, este problema lui, nu a ta.
Dacă te afli într-o stare de linişte interioară autentică, nimic din exterior nu te poate tulbura.

"Dacă mintea rămâne netulburată… nimic nu o mai poate ofensa, şi când nimic nu o mai poate tulbura, lumea exterioară încetează să mai existe în forma ei veche. Odată cu atitudinea interioară, se schimbă şi calitatea fiinţei.
Dacă altcineva reuşeşte să te insulte, înseamnă că eşti dispus să te laşi insultat.
Dacă nu te simţi insultat, niciun gest exterior nu ţi se va părea o insultă.
Cum ar putea fi gestul o insultă dacă tu nu te simţi insultat?
Dacă cineva este furios, nu îi poţi percepe furia decât dacă aceasta te tulbură.
Dacă nu te tulbură, nu o vei percepe ca atare.
Calitatea se schimbă odată cu interpretarea, căci tu eşti diferit.
Dacă cineva te urăşte, nu poţi percepe ura decât dacă aceasta te tulbură.
Dacă nu te tulbură în niciun fel, cum ai putea-o numi ură?
Vei percepe emoţia, dar nu o vei numi ură, căci vechea minte a dispărut, aşa că vechile nume nu se mai potrivesc."

f) Atunci când ÎNCETEZI SĂ-I CERI UNUI OM .....sau Oamenilor, în general ...să se schimbe... DE-ABIA ATUNCI EŞTI TU BINE ŞI VINDECAT....

Atunci când TU simţi nevoia să schimbi un om pentru a-ţi fi pe plac... CEL CARE TREBUIE SĂ SE SCHIMBE, de fapt, EŞTI TU....

FII TU SCHIMBAREA PE CARE VREI SĂ O VEZI LA CELĂLALT...

Când TU eşti Conştient şi te cunoşti pe Tine aşa cum eşti... cu toate ale tale... nu te mai deranjează nimic LA CEILALŢI...şi NU mai simţi nevoia să schimbi nimic...

ÎL ACCEPŢI ŞI ÎL IUBEŞTI PE OM AŞA CUM ESTE EL.... INDIFERENT DE ALEGERILE LUI....

Din acel moment putem vorbi despre IUBIREA ADEVĂRATĂ.....Iubirea de Sine şi Iubirea faţă de semeni....

A IUBI înseamnă a te recunoaşte pe Tine în ceilalţi…

g) Oamenii sunt OGLINDA în care MĂ privesc...
Eu nu văd Lumea....eu mă privesc pe mine în ea...ca într-o oglindă... şi asta este LEGE, că ne place sau nu.... se aplică ORICUM.... ORICUI...fie că vrei să crezi, fie că nu... sau îţi este greu să accepţi asta...


Când am de a face cu un OM care îmi place.... mă bucur şi încerc să-l imit.... este imaginea mea...în Oglindă... e minunat şi simplu să-mi descopăr Lumina în oglinzile mele...

Când am de-a face cu un OM care nu-mi place ....mă bucur .... este imaginea mea...în Oglindă...şi îi spun... " Mulţumesc că îmi arăţi cum sunt şi eu, ce umbră am....dar pe care o recunosc, o accept şi o POT stăpâni, pe care ALEG SĂ NU O MANIFEST.....

Mulţumesc pentru comportamentul tău de astăzi, de ieri, dintotdeauna, pentru că mă invită la introspecţie (la analizarea MEA, a persoanei mele, a Umbrei mele) îmi arată ce părţi din mine (ale umbrei mele) sunt vindecate, ce etape din evoluţia mea spirituală am depăşit şi ce mai am de vindecat în mine.... "

h) ADEVĂRATA CUNOAŞTERE este gratis....
Este încriptată în ADN-ul Tău...
TOT ce ai nevoie este ÎN TINE.
Toate răspunsurile pe care le ceri se află ÎN TINE.
« Găseşte-ţi INIMA şi în acest fel îţi găseşti CALEA ».

i) Suntem fiinţe create de Dumnezeu.

j) NU răspunde niciodată când eşti nervos....
NU face promisiuni când eşti FERICIT.....
NU lua nici o hotărâre când eşti TRIST....
Fă toate astea când eşti în PACE...când eşti în ECHILIBRU ... ...

k) ALEG SĂ FIU EU ÎNSĂMI MEREU....autentică... SĂ FAC CE-MI SPUNE INIMA MEREU.... pentru că în inima îmi vorbeşte DUMNEZEU.

Mulţumesc Lui Dumnezeu că sunt iubită şi preţuită exact pentru ceea ce sunt...

Care este voia Domnului ?
SĂ FIU EU ÎNSĂMI şi să trăiesc în DUMNEZEU.

Dacă cuiva nu îi este suficient modul în care SUNT EU CU ADEVĂRAT.....înseamnă că ACEL CINEVA NU ESTE SUFICIENT PENTRU MINE !

SPUN ce am de spus şi acţionez exact aşa cum SIMT pentru că CEI care contează NU se vor supăra, iar cei care se vor supăra NU contează....

ALEG SĂ-MI ASCULT VOCEA LUI DUMNEZEU din Inima mea...şi NU opiniile şi părerile subiective ale celor din jur...

ALEG SĂ FIU EU, şi DA, am grijă să protejez, pe cât posibil , pe cei din jur ...ATÂT CÂT ÎMI ÎNGĂDUIE DUMNEZEU SĂ O FAC... pentru că eu sunt manifestarea Lui... exact ca şi Tine...

l) Mă aflu în starea în care mă aflu .
Tot ce se întâmplă cu mine acum, aici şi în jurul meu este exact cum trebuie să fie .

m) NU contează CE se întâmplă, indiferent de circumstanţă ... CONTEAZĂ DOAR CUM ALEG EU SĂ MĂ MANIFEST în acea circumstanţă, CUM ALEG EU să reacţionez, DIN IUBIRE sau DIN FRICĂ... ce aleg EU să manifest din Mine... adică partea care MĂ ONOREAZĂ în relaţia cu cei cu care interacţionez sau DIMPOTRIVĂ...

n) Din momentul în care devii conştient de Ceea ce Eşti...de esenţa Ta Divină... de faptul că Lumina Ta este dată de Gândurile Tale, de Puterea imensă a Gândurilor Tale topite în Focul sacru al INIMII Tale, realizezi că absolut TOT în viaţă Ta este exact cum permiţi TU să fie....

TU eşti Manifestare DIVINĂ...faci parte din Dumnezeire...

TU eşti Dumnezeu în trup de Bărbat, aşa cum EU sunt Dumnezeu în trup de femeie... aşa cum pruncii sunt Dumnezeu în trup de copil, aşa cum animalele sunt Dumnezeu în trup de Fluture, Broscuţă sau Leu..... aşa cum firul de nisip este Dumnezeu pe malul mării sau în Sahara... aşa cum piatra este Dumnezeu pe marginea drumului sau în Munte... aşa cum cerşetorul din colţ este Dumnezeu în trup şi straie de cerşetor ...aşa cum un călugăr este Dumnezeu în trup de ascet ....aşa cum un strop de apă este Dumnezeu într-un bob de rouă, în apa pe care o bem sau în Ocean....aşa cum Dumnezeu este în pâinea pe care o mâncăm şi în spicul grâului de pe câmp....

DUMNEZEU experimentează prin NOI, TOŢI.....

Acum îţi aminteşti CINE eşti ???
Acum realizezi INFINITUL care eşti ???
Perfect.....

Lumina Dumnezeului care eşti este dată de Gândurile Tale...

Inima ta, Sufletul tău este centrul de comandă...
Filtrează-ţi toate Gândurile prin Sufletul Tău divin şi Pur... dând astfel PUTEREA DIVINĂ tuturor rugăciunilor Tale...
Cu Gândul şi Cuvântul topite în Inima Ta, creezi Universul în care trăieşti....
Fă o încercare !
NU ai nimic de pierdut !
Gândeşte-ţi propriul UNIVERS.... şi observă...clipă de clipă... CUM ţi se schimbă intreaga viaţă...
Gândeşte BINE ca să Trăieşti BINE !

o) A IERTA înseamnă să eliberezi un Prizonier...şi să descoperi că Prizonierul erai chiar TU....

CEL CARE ÎŞi CERE IERTARE îşi deblochează toate căile întru reconectarea la SURSA IUBIRII INFINITE din inima sa...
Poate credeţi că IERTAREA are legătură cu cel căruia i se solicită... NICIODATĂ. IERTAREA este DEBLOCAREA CĂILOR celui care îşi cere iertare...
Cu alte cuvinte.... NU contează cum se manifestă şi cum reacţionează CEL căruia îi cereţi iertare... IMPORTANT ESTE CA VOI ÎNŞIVĂ să CEREŢI IERTAREA, întru propria voastră deblocare.... 

Vă sărut...şi vă iubesc.... ♥

de Andreea Creţu 

miercuri, 24 iulie 2013

Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi!

Dacă doreşti libertatea, încearcă mai întâi să te dezrobeşti de tine însuţi. Dacă pentru cunoaştere, legea de căpătâi era „cunoaşte-te pe tine însuţi,” atunci pentru morală legea de căpătâi este „dezrobeşte-te de tine însuţi !”

Dacă vrei să ajungi la libertate prin revoluţie, porneşte mai întâi o revoluţie împotriva ta însuţi, şi te vei încredinţa că toate celelalte revoluţii sunt de prisos. Dacă vrei să ajungi la libertate prin război, porneşte mai întâi război împotriva ta însuţi; şi, dacă vei duce acest război la bun sfârşit, te vei încredinţa că toate celelalte războaie sunt de prisos.


...

Zici, nu-i aşa, că doreşti libertatea? Atunci trebuie să stai alături de Dumnezeu, împotriva ta însuţi şi împotriva lumii. Mai întâi împotriva ta, de vreme ce în tine se află cel mai însemnat câmp de luptă împotriva lumii. Dacă vei birui lumea aici, în tine însuţi, pe cel mai însemnat câmp de luptă, atunci ai biruit-o pe toate fronturile. Iar dacă o biruieşti pe toate fronturile fără să o biruieşti şi în tine însuţi, ea va rămâne neînfrântă în cea mai însemnată cetate a sa!

Dacă nu te biruieşti pe tine însuţi, cu toate celelalte străduinţe ale tale, nu vei reuşi decât să sari dintr’o temniţă în alta, dintr’o colivie în alta. Nici libertatea socială, nici libertatea naţională, nici libertatea statală, nici libertatea internaţională, fără libertatea de sine, nu sunt nimic altceva decât numele amăgitoare şi mincinoase ale feluritelor temniţe, ale feluritelor colivii.

Dezrobeşte-te de tine însuţi şi vei fi afară din toate temniţele şi coliviile. Când cel închis vrea să fugă din temniţă, nu se trudeşte să dărâme mai întâi zidurile din jurul închisorii, ci zidul propriei sale celule.

Sf. Nicolae Velimirovici

marți, 23 iulie 2013

Nu am fost crescută cu frică de Dumnezeu.

Oamenii ne judecă în grabă, uneori după prejudecăți proprii și de multe ori, orice efort de a-i convinge și de a-i mulțumi este fără rezultat... Se întâmplă să reușească uneori să ne descurajeze, să ne facă să ne simțim rușinați pentru greșeli închipuite... Dar, există cineva care ne judecă obiectiv, față de care nu putem purta măști, care ne cunoaște intențiile...


Nu am fost crescută cu frică de Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că atunci când eram copil şi începeam să aud despre El, puneam tot felul de întrebări. „Lui Dumnezeu îi plac oamenii cu bun simţ.” – mi-a spus tata cândva, după ce l-am întrebat despre păcate și despre alte curiozități legate de divinitate.

Anturajul mi-a insuflat o teamă de Dumnezeu, iar când tata a observat asta m-a ajutat să văd lucrurile altfel. Mi-a explicat că nu trebuie să îmi fie frică de Dumnezeu, ci că trebuie doar să îl iubesc. Ce dreptate avea!

Când iubeşti, nu vrei să dezamăgești şi nu vrei să răneşti. Dar suntem oameni şi suntem supuşi greşelilor. Ne învinovăţim ori de câte ori greşim... Cu toate acestea, Dumnezeu ne iubeşte şi imperfecţi... şi cred că dacă ne-ar fi dorit perfecţi, ne-ar fi creat aşa.

Probabil că la un moment dat, fiecare om se întreabă în sinea lui ce ar vrea Dumnezeu de la el? O avea așteptări absurde de la oameni?

Răspunsul l-am aflat tot din discuţiile mele cu tata, care mi-a spus ceva ce mi-a rămas foarte bine întipărit în minte: „Imaginează-ţi că te uiţi în oglindă şi te vezi pe tine... nu un chip, ci tu cu faptele tale. Îţi place ce vezi? Și imaginează-ţi că Dumnezeu vede acelaşi om pe care îl vezi tu. Poartă-te astfel încât să îţi placă omul pe care îl vezi în oglinda ta şi să nu te ruşinezi de el.”

Toate răutăţile, toate emoţiile negative, purtarea necugetată şi egoistă faţă de semenii noştri ne fac să fim urâţi... Haideţi să fim frumoşi, iar când Dumnezeu ne priveşte să fie mândru de noi! Şi să facem asta nu de teamă, nu din interes, ci din iubire!

Irina B.

luni, 22 iulie 2013

4 metode de a scăpa de piticii răutăcioși din mintea ta

 
Cu toţii avem momente când nu avem chef de absolut nimic, nici de muncă, nici de distracţie, ci pur şi simplu vrem să stăm degeaba şi să pierdem timpul.

Când, într-un final, ne vine cheful să facem ceva util care să ne ajute să mai evoluăm puţin sau să aducem un beneficiu celor apropiaţi, intră în scenă piticii din mintea noastră (asemenea piticilor din Povestea Albei ca Zăpada ) care încep să ne şoptească, unii din ei chiar să ţipe ceva de genul: “Nu-ţi mai bate capul că nu merită”, “Ce-ţi iese ţie din afacerea asta?”, “Lasă pe mâine că ai timp”. Lista de fraze piticiste poate continua în funcţie de câţi pitici crezi tu că ai în minte.

Am o veste bună şi o veste proastă pentru tine. Şi bineînţeles încep cu vestea proastă: vei evolua puţin mai greu personal şi profesional dacă nu-i reduci pe acei pitici răutăcioşi la tăcere. Vestea bună este că-i poţi face să-şi ţină gura, dar mai ales îi poţi învăţa să te încurajeze, în loc să-ţi pună beţe-n roate.

Vrei să ştii cum? Iată metodele pe care le aplic eu şi dau rezultate:

1. Stabileşte-ţi obiective şi prioritizează-le!

Cu toţii ne dorim să arătăm bine, să avem greutatea ideală, să avem o relaţie frumoasă şi împlinită, să locuim într-o casă cu piscină, să conducem ultimul model BMW sau să avem conturile pline, mai ales în euro. Bine, bine şi ce legătură au obiectivele cu piticii?

Tocmai asta e ideea, piticii ne distrag atenţia de la obiectivele noastre pentru a ne menţine în stadiul actual, indiferent care ar fi el. Şi asta ne duce la o altă metodă de a scăpa de ei…

2. Ai încredere în tine!

Odată stabilite obiectivele, încrederea este esenţială pentru a le realiza. Fără încredere, obiectivele sunt doar vise pe hârtie.

Când ştii că trebuie să realizezi ceva pentru tine şi crezi în acel lucru, vocile piticilor vor fi din ce în ce mai estompate, oferindu-ţi calea spre atingerea obiectivelor. Fii atent la tendinţa de a amâna acţiunile! Piticii se pot abţine pe moment, dându-ţi senzaţia că au dispărut definitiv, dar atunci când te apropii de obiectiv încep să urle din toţi rărunchii şi să te arunce în punctul de plecare. Metoda următoare te apară de astfel de tentative.

3. Fii detaşat!

Şi vorbesc foarte serios. Fii detaşat de rezultatul final şi de obstacolele din drumul tău. Bucură-te că ai încercat, ai acţionat şi ai învăţat ceva din acea experienţă.

Detaşarea nu este un proces uşor şi, cu puţin antrenament şi perseverenţă, vei învăţa să continui ce ţi-ai propus să faci în ciuda aparenţelor şi situaţiilor care te pot convinge să renunţi.

4. Distrează-te!

Indiferent ce vrei să faci sau să nu faci, distrează-te. Zâmbeşte mereu. Nu te costă nimic şi fii uşor ironic cu tine însuţi, fiindcă nimeni altcineva nu o va face. Ai o singură viaţă şi merită să o trăieşti din plin.

Când entuziasmul te va defini tot timpul, piticii te vor încuraja să dai tot ce e mai bun din tine. De ce? Fiindcă TU i-ai antrenat să te servească şi să te susţină prin: obiectivele propuse, încrederea în realizarea lor, detaşarea cu care ai pornit la drum şi entuziasmul de a călători pe drumul vieţii tale. SUCCES!

de Răzvan Bălan

duminică, 21 iulie 2013

Conflictul cosmic - Păcatul în lume, Căderea omului în păcat

"Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona"

sâmbătă, 20 iulie 2013

Destine care-au fost în întuneric, destine care strălucesc


Destinele care strălucesc în conştiinţa unui neam sau a unei lumi întregi sunt şi destinele care au trecut prin nopţile cele mai adânci ale sufletului! Oamenii care au strălucit ca stelele au fost şi în străfundurile Iadului în această viaţă. Asta-i mărturisirea celor ce au fost sanctificaţi, ale celor ce au ajuns să cunoască şi să recunoască lumina după ce au înfruntat puterea tenebroasă a demonilor. Chiar şi pe Iisus l-a ispitit demonul cu o promisiune fantastică: "Am să te fac stăpân peste lume!"

"Ispita" este o etapă fundamentală în destinul omului care călătoreşte în experienţa acestei vieţi dinspre tenebre către... lumina divină. Ispita-i o etapă decisivă de "încercare", o ultimă etapă, dacă se poate spune aşa, un ultim mare obstacol în calea omului care caută lumina. Forţele întunecate nu sunt interesate să-i mai ispitească pe aceia ce vieţuiesc necondiţionat şi inconştient în întuneric. Cei inconştienţi sunt destul de inconştienţi încât demonii urii, ai nedreptăţii, ai neînţelegerii, ai egoismului şi ai răutăţii să le fie stăpâni. Ele lucrează cu sârg prin starea de inconştienţă a oamenilor.

Forţele întunecate sunt interesate de aceia ce merg hotărât şi decisiv către lumină şi - în cele din urmă - către Dumnezeu. Tocmai de aceea omul destinat să strălucească intens a fost şi va fi întotdeauna atacat cu bestialitate. Pe măsură ce omul izbuteşte să mai facă paşi prin întuneric, lumina lui creşte, dar - în aceeaşi măsură - creşterea luminii îi enervează pe demoni. Ce fac ei atunci? Atacă. Ispitesc. Strivesc. Cum fac asta? Prin oamenii care trăiesc inconştient în întuneric, prin aceia pe care răul îi stăpâneşte fără probleme şi fără eforturi. Răul atacă prin răutatea de care fiinţa umană nu poate scăpa. Răul ne atacă prin criză, prin lipsuri, prin boli care ameninţă viaţa, prin abandonuri, prin despărţiri dureroase, prin tot ce ni se întâmplă traumatizant în viaţă.

Ispita apare ca o etapă în care destinul divin al omului şi lumina conştiinţei sale a învins deja atacurile Egoului sau forţele întunecate. Steaua strălucitoare nu mai poate fi atacată, demonii nu mai au acces la omul divin prin durerile pe care i le provoacă, aşa încât... "demonul se dă pe faţă", apare, aşa cum i-a apărut lui Iisus, şi încearcă să-i ofere omului ceea ce ştie el bine... că l-ar prinde-n lanţ. Demonul începe să-l tenteze pe omul divin. Îi face oferte uluitoare. Îi promite daruri nemaivăzute şi, mai ales, puteri nemăsurate. Marii iluminaţi spun că majoritatea căutătorilor de lumină pică spectaculos la testul "puterii". Că tocmai aceasta-i încercarea pe care cei mai mulţi n-o pot trece, căci ei nu-i spun puterii nefireşti ce li se oferă "piei, Satano", cât o primesc. Iar în clipa în care ai primit oferta răului, răul a învins şi paşii pe care i-ai făcut către lumină, înfruntând tenebrele, te duc vijelios înapoi, în tenebre.

Răul speculează dorinţa umană de putere. Demonul seduce fiinţa, oferindu-i putere. Iar pentru cel ce-o refuză se poate să urmeze un atac şi mai vijelios asupra vieţii sale. Asta face ca drumul fiinţei umane către lumina conştienţei să fie posibil pentru aceia destul de puternici încât să facă faţă atacurilor violente ale răului. Acesta este motivul pentru care cei ce strălucesc cu putere, sunt atacaţi cu o putere egală a răului. Cei ce ating un vârf al conştiinţei umane, ce ajung pe culmile propriului lor destin şi luminează, sunt atacaţi violent şi supuşi unui şirag de pierderi de viaţă cu aspect insuportabil.

Din acelaşi motiv, nu sunt mulţi oameni dispuşi să călătorească spre fiinţa lor divină; omul ştie că preţul acestei cunoaşteri este din cale afară de dureros. Dacă ai atins infinitul luminii, cu siguranţă ai atins în sufletul tău, în conştiinţa ta, şi infinitul întunericului. Ai trecut prin noaptea neagră a sufletului şi, în lupta cu demonii, ai răspuns corect. Ai rămas neclintit în faţa seducţiei puterii şi neclintit în faţa tentaţiilor lumii. Ai rămas onest şi frumos în tine, iar consecinţa acestei neclintiri din conştiinţa interioară verticală este... izbânda lui Dumnezeu, izbânda conştienţei asupra inconştienţei şi strălucirea stelei care luminează un destin ce nu se stinge o dată cu trupul, cât străluceşte cu putere peste timp, ca semn al izbânzii lui Dumnezeu! Viaţa ta continuă după moarte, aceasta-i consecinţa firească a Adevărului şi a victoriei luminii tale asupra întunericului.


de Maria Timuc

vineri, 19 iulie 2013

Apus vs Răsărit. Zbuciumare vs resemnare. Omul.


"Apusul trăieşte în zbuciumare, Răsăritul în resemnare.

Apusul roade neîncetat din Pomul Cunoştinţei şi simte că este tot mai flămând după ştiinţă.

Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, dar nu se poate întinde să culeagă fructul.

Apusul ţine la organizare, tocmeşte neîntrerupt lucrurile din afară, în vreme ce valorile lăuntrice pier una după alta.

Răsăritul cultivă neobosit valorile dinăuntru, în vreme ce valorile din afară cad şi se prăpădesc.

Apusul clădeşte turnuri babilonice, însă pentru că sunt clădite din piatră necioplită şi totdeauna înclinate într-o parte, turnurile se dărâmă repede.

Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, şi reuşeşte să cioplească piatra cea mai frumoasă, dar nu este în stare să facă din ea o clădire.

Apusul face să se cultive lucrurile şi ele strălucesc, iar omul se sălbăticeşte şi se acoperă de întuneric.

Răsăritul face să se cultive oamenii şi unii dintre ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticiune şi cresc în ciulini.

Apusul crede în faptele omului în primul rând, în faptele lui Dumnezeu în rândul al doilea şi în Dumnezeu în rândul al treilea.

Răsăritul crede în Dumnezeu, dar nu pune niciun preţ pe faptele lui Dumnezeu şi înlătură faptele omului.

De aceea Apusul nu are unitate nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea se află numai în Dumnezeu; şi de aceea activitatea Apusului trece aşa de des la război, iar pacea Răsăritului la resemnare.

Dar pentru ce se întâmplă toate acestea, mă întrebi, copile? Pentru că Apusul nu-şi poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu-şi poate însuşi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru că Apusul recunoaşte pe om, nu pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul recunoaşte pe Dumnezeu, dar nu recunoaşte pe Om.

De aceea Apusul trăieşte în zbuciumare, iar Răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mâinile ca să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate să strângă în aceeaşi îmbrăţişare Răsăritul din cauza nirvanei din el şi Apusul din cauza săbiilor din el.

Iată! Răsăritul şi Apusul sunt în sufletul tău. Zbuciumarea şi resemnarea sunt seminţe din aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se izbesc în fiecare om; dar nu înfăţişează o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar înfăţişa vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni şi în om, şi în lume; zbuciumarea şi resemnarea ar fi înlocuite atunci cu puterile pozitive şi bune.

Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi de bolile Răsăritului şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar un om sănătos şi întreg este optimist. Atunci activitatea şi credinţa vor lua locul bolilor amintite şi vor înflori pe gunoiul zbuciumării şi al resemnării”.

de Sf. Nicolae Velimirovici

joi, 18 iulie 2013

Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile - în afară de una


Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile - în afară de una. Căci amintirile mă îmbătrânesc și mă slăbesc. Amintirile distrug ziua de azi. Ele apasă asupra zilei de azi cu trecutul și îmi slăbesc nădejdea mea în viitor, fiindcă toate îmi șoptesc la ureche: „Va fi doar ceea ce a fost deja.”

Dar eu nu doresc să fie doar ceea ce a fost. Eu nu doresc și nici Tu nu dorești, o Doamne, ca viitorul să fie trecutul repetat. Soarele n-ar mai avea valoare dacă el ar urmări doar repetări de lucruri.

Cărările bătute îl induc în eroare pe călător. Tărâna a umblat peste țărână vreme îndelungată. Cărările pământești au devenit plictisitoare, fiindcă ele au fost bătute iară din generație în generație de-a lungul vremii. Șterge-mi, o, Doamne, toate amintirile mele în afară de una.

Doar o singură amintire te rog să nu o ștergi, ci s-o întărești în mine. Să nu ștergi, ci să întărești în conștiința mea amintirea slavei pe care am avut-o când mă aflam întru-totul cu Tine și în Tine, înainte de timp și de iluziile vremelnice.

Când și eu eram o treime armonioasă în sfântă unitate, întocmai precum Tu ești din veșnicie în veșnicie.

Când sufletul din mine era, de asemenea, în armonie și prietenie cu conștiința și viața.

Când sufletul meu era de asemenea un pântece fecioresc, iar conștiința mea era înțelepciunea în feciorie, iar viața mea era putere și sfințenie duhovnicească.

Când și eu eram întru totul lumină și când nu era nici un întuneric în mine.

Când și eu eram în extaz și pace și când nu erau chinurile dezechilibrului în mine.

Când și eu Te cunoșteam, întocmai precum Tu mă cunoști pe mine și când eu nu eram amestecat cu întunericul.
Când și eu nu aveam hotare, nici vecini, nici pereți despărțitori între „mine” și „tine”.

Să nu-mi ștergi această amintire, Părintele meu, ci să mi-o întărești.

Chiar dacă ea îmi descoperă prăpastia de-a lungul căreia călătoresc întru smerenie și nimicnicie.

Chiar dacă ea mă desparte de prieteni și de plăceri și distruge toate barierele dintre Ieri, Azi și Mâine (1).

Chiar dacă ea mă scoate din mine însumi și mă face să par ieșit din minți în ochii tovarășilor mei de drum.

Cu adevărat, nici o tovărășie nu-mi face plăcere, în afară de a Ta și nici o amintire nu mă bucură în afară de amintirea Ta.

O, milostivul meu Părinte, șterge-mi toate amintirile mele în afară de una singură.

***
(1) Iisus Hristos, ieri și azi și în veci este același (Evr. 13, 8 )
Sursa: Rugăciuni pe malul lacului via Blogul lui Vasile Călin Drăgan
 
 

miercuri, 17 iulie 2013

Trecutul ar trebui să fie doar al nostru

Fă pace cu trecutul tău!

Fiecare om are un trecut. Iar povestea noastră diferă în funcţie de alegerile pe care le-am făcut şi de oamenii care au făcut parte din viaţă noastră.

Unii avem poveşti frumoase, pline de amintiri preţioase, demne de a fi împărtăşite cu lumea. Alţii avem poveşti pline de dureri şi de deziluzii. Unii ne ruşinăm cu alegerile pe care le-am făcut şi cu neputinţele noastre. Dar, trecutul trebuie lăsat în urmă. Nu mai are niciun rost să fie invocat, fiindcă nu se mai poate schimba nimic din ceea ce nu a ieşit aşa cum ne-am fi dorit.

Se întâmplă să nu putem întotdeauna să lăsăm trecutul în urmă, fiindcă oamenii din prezentul nostru insistă să afle poveşti şi ne reamintesc mereu de persoane pe care încercăm să le uităm, de dureri, de greşeli… Aceştia nu pot înţelege că povestea lor alături de noi începe doar din clipa în care ne-am cunoscut şi că nu ar trebui să aibă nicio tangenţă cu trecutul nostru. Iar atunci când le povestim frânturi din trecut, compară şi judecă felul în care ne-am trăit viaţa şi în care am relaţionat cu oamenii care au rămas în urmă. Astfel, apar întrebări nesfârşite şi discuţii obositoare pline de bănuieli şi de judecăţi, care ne alterează relaţiile din prezent.

Cred că tot ce trebuie să se ştie despre trecutul nostru este faptul că nu ne ruşinăm cu cine am fost şi cu ce am făcut, fiindcă nu ajută pe nimeni să cunoască toate poveştile noastre şi să le judece, deschizând răni pe care, de multe ori, cu greu reuşim să le cicatrizăm.

Fiecare om are un trecut… dar sunt persoane care nu acceptă şi trecutul tău… Acestea nu înţeleg că, până să le întâlneşti, la fel ca şi ei, ai trăit, ai iubit, ai avut o viaţă.

Ar trebui să fim înţeleşi atunci când refuzăm să vorbim despre trecutul nostru şi ar trebui să ni se respecte alegerea de a lăsa în urmă toate poveştile pe care ne dorim să le uităm.

Ar trebui să ne protejăm istoriile de viaţă, mai ales de aceia care nu înţeleg că relaţiile şi sentimentele cu o persoană n-ar trebui raportate la trecut şi nici nu ar trebui să fie influenţate de acesta.

Ar trebui să înţelegem că avem tot dreptul să ne păstrăm poveştile de viaţă, că nu suntem datori să ne justificăm pentru felul în care am trăit, nici pentru alegerile pe care le-am făcut, nici pentru felul în care am iubit, am crezut şi am suferit.

Trecutul, cu toate istoriile care-i aparţin, are rostul de a ne oferi lecţii de viaţă. Doar prezentul şi viitorul ne oferă posibilităţi de a schimba tot ceea ce nu am făcut aşa cum ar fi trebuit, de a face alegerile corecte şi de a deveni oamenii care ne dorim să fim.

de Irina Binder
www.irinab.com
 

marți, 16 iulie 2013

Frumusețea se află în ochii privitorului

 
Iubesc oamenii frumoşi. Iubesc oamenii care vorbesc frumos, gândesc frumos şi simt frumos. Iubesc oamenii care nu îşi încarcă sufletele cu lucruri inutile şi urâte. Iubesc oamenii care nu sunt atât de încuiaţi încât să îi judece pe ceilalţi după aparenţe, pentru că ei da, aparenţele sunt înşelătoare !

Iubesc oamenii care se iubesc pe ei, dar care vor să fie mai buni, să se autodepăşească. Iubesc oamenii care ştiu să îi aprecieze pe cei din jur la adevărata lor valoare. Iubesc oamenii care ştiu să îşi asculte inima. Iubesc oamenii care gândesc înainte să vorbească şi care nu îi rănesc pe ceilalţi spunând lucruri pe care nu le gândesc sau nu le simt.

Iubesc oamenii care ştiu să ofere. Un zâmbet, un cuvânt bun, un sfat. Iubesc oamenii care dau dovadă de sensibilitate şi mai ales pe cei care fac asta în ciuda aroganţei lor aparente. Iubesc oamenii care iau viaţa în serios, dar cu lejeritate. Iubesc oamenii care trăiesc clipa şi care ştiu să ia lucrurile aşa cum vin, fără să le complice şi mai mult. Iubesc oamenii care ştiu să se bucure de viaţă aşa cum e ea, cu bune şi cu rele.

Iubesc oamenii care iubesc simplu, frumos, dincolo de orgoliu şi mândrie. Iubesc oamenii care deşi au realizat ceva în viaţă nu uită de unde au plecat. Şi iubesc oamenii simpli, fără fiţe şi care nu au nevoie de prea multe lucruri pentru a se simţi bine în pielea lor şi a fi fericiţi.

Iubesc oamenii care recunosc că au greşit şi ştiu să ceară iertare. Iubesc oamenii care nu se supără din orice lucru mic şi pe cei care nu se lasă dominaţi de furie şi orgoliu. Iubesc oamenii sinceri, oneşti, chiar dacă puţini mai sunt aşa. Iubesc oamenii care luptă şi perseverează, oricât de greu le-ar fi. Iubesc oamenii cu suflet curat.

Iubesc oamenii care mă iubesc şi mă apreciază. Iubesc oamenii care ştiu cum să îmi spună când greşesc şi pe cei care îmi oferă părerea lor sinceră atunci când le-o cer. Şi mai iubesc oamenii care nu mă consideră doar o persoană drăguţă, amabilă şi…cam atât. Iubesc oamenii care ştiu să vadă ce e în sufletul meu, fără să fie nevoie să le arăt eu. Iubesc oamenii care mă cunosc aşa cum sunt cu adevărat sau care măcar încearcă să mă cunoască. Iubesc oamenii care încearcă să mă înţeleagă chiar dacă nu întotdeauna reuşesc. Şi iubesc oamenii care îmi sunt alături, în special în momentele cele mai grele din viaţă.

IUBESC OAMENII FRUMOŞI. PUNCT

sursa aici
 

luni, 15 iulie 2013

Trăgând feeric şi cuminte la acelaşi jug


De-a lungul vremii, am observat cu mirare ce multă lume (mai ales cupluri tinere) se miră când văd tratată căsnicia ca în-jugare în acelaşi arcan. Ca supunere înţeleaptă, sti­mulare a obedienţei pru­dent-eficiente, stru­ni­re a impulsurilor nă­ră­vaşe, smerire de sine şi tandră îngă­du­inţă (re­­ci­proc avan­tajoasă) faţă de firea, opţiunile şi verdic­tele celui cu care ai ales "să-ţi îm­parţi viaţa, la bine şi la rău".
Ei bine, da, viaţa în doi, cu sau fără con­tract marital, înscrierea de bună voie într-o or­bi­tă comunitară, ac­cep­tarea plierii pe măsura şi do­rinţele celuilalt, ajustarea propriilor aşteptări şi capricii în numele înţelegerii odihnitoare (emo­ţionale, spirituale, sexuale, financiare, domes­tice, culinare, turistice, religioase, sportive, ves­ti­mentare ş.a.m.d.), toate acestea dau un gust anume şi o alură specială libertăţii interioare. Pentru că - nu­mai aparent paradoxal - conjugarea maritală nu e nici­de­cum o înjugare propriu-zisă, o renunţare, un început de blazare, dezabuzare, înfrângere, ci, dim­potrivă : eli­be­rare de zgomotul biologic şi capcanele igno­ran­ţei ac­neice, vindecare de fuga-n zece direcţii, aşe­zare a fiin­ţei la casa ei. Orânduială în locul dezor­dinii, fe­cun­ditate în locul secetei devastatoare, eco­no­mie în loc de risipă, evitare de riscuri plus respon­sabilizare, cu­minţire, liniştire.
 

Dragoste cu termen redus

Unii iau căsătoria ca pe un sfârşit, mai mult sau mai puţin o con-damnare. După rătăcirea insaţiabil auto­chel­tuitoare pe mările vieţii, printre plăceri şi ratări, vine vremea să te "retragi la casa ta", să "intri în rândul lumii". Cu alte cuvinte, să te limitezi, să te cenzurezi, să te înjumătăţeşti de dragul... jumătăţii cu care ai ales să-ţi imparţi destinul. Dar aşa ceva înseamnă nu doar un sfârşit, ci, deopotrivă, un nou început ! Ceea ce pare claustrare, prizonierat de bu­năvoie, este în fapt o eli­berare. Şi o împlinire prin dăruirea de sine.
Aşa stând lucrurile, e limpede că, trăgând amân­doi în acelaşi jug, "cale lungă/să ne-ajungă", cum se zice-n basme, drumul către casă va fi împănat cu ne­prevăzut, cu greutăţi, întâmplări, impulsuri contrare, fatalmente cu un hăis-cea menit a ţine cumpăna, centrul, direcţia înţeleaptă. E-n firea lucrurilor şi a omului ca forfota senzorială a începutului să lase, mai încet sau mai iute, un loc tot mai generos raţiunii, calculului prudent, relativizând puseurile absolutiste. Eros devine Agapé, fizicul descoperă metafizica, aşteptările vizează tot mai accentuat etajele, şi nu pivniţa făpturii, în vreme ce rotirile ameţitoare, iresponsabilitatea hedonistă, hip­no­za senzuală şi dulcele (ori agasantul) infantilism ce­dea­ză irepresibil în faţa prieteniei tandre, a complicităţii ghiduşe, a acelui tip cu totul special de confort şi pli­nătate care este singurătatea în doi.
Fiind vorba de un foc, de un cămin, totul e cu ce întreţii combustia. Adică să dublezi sentimentele cu idei şi trăiri estetice. Să căptuşeşti cu emoţii şi reflexi­vitate zvâcnirile instinctuale. Să pui dialogul cultural la paritate cu ludicul corporal. Să infuzezi permanent creativitate în tot ce este ameninţat de rutină, adică de ruginire. Şi să cultivi imprevizibilul (fie suav, fie "săl­batic") în locul oboselii, lehamitei şi resemnării, ca să nu mai vorbim de sila reciprocă. Pe scurt: să descoperi periodic ceva nou în tine şi-n celălalt. Să te surprinzi cu fervoare şi să şochezi plăcut. Cultura, viaţa artistică rit­mică şi intensă, un cerc de prieteni periodic şi subtil îm­prospătat, hobby-urile cât mai variate şi "narco­tizant" prac­ticate sunt un leac infailibil împotriva ago­niei con­jugale.


Casă de piatră vă doresc şi mulţi ani fericiţi!

de Dan C. MIHĂILESCU

duminică, 14 iulie 2013

Învăţăturile pline de înţelepciune ale unui călugăr cu har

Duhul Sfânt

În această lume complicată în care trăim, am întâlnit zilele trecute un călugăr ortodox în vârstă de 85 de ani, considerat a avea har, conform terminologiei utilizată de confrații săi.
L-am întrebat cum se produc vindecările, ce se petrece când cineva vine la el.
Eu nu privesc omul intrând la mine ci pe Dumnezeu în om pătrunzând în chilie...

„Eu, omul, nu mă gândesc că aş avea ceva de făcut, eu mă deschid şi las Sfântul Duh să curgă prin mine. Nu întreb niciodată omul de ce a venit la mine, ce problemă are, îi simt doar sufletul cât de greu îi este, şi apoi mă rog. Atât fac - mă rog împreună cu el. Şi îi spun că este o mare bucurie atunci când doi se strâng în numele lui DUMNEZEU, că atunci şi El este cu noi. Pentru mine este o binecuvântare când cineva îmi deschide ușa chiliei. Eu nu privesc omul intrând la mine, ci pe DUMNEZEU în om, pătrunzând în chilie.
La sfârșit simt cum omul este mai ușor, mai senin. Eu nu trebuie să știu ce greutate poartă el, DUMNEZEU știe. Îmi păstrez doar sufletul deschis şi mă rog din toată inima. Deci rugăciunea noastră către DUMNEZEU este totul; uneori îi țin mâinile în ale mele, alteori i le pun pe creștetul capului. Uneori simt că este nevoie să mai vină, alteori știu că lucrarea s-a făcut. Şi miracolul nu îl numesc vindecare, îl numesc trezirea omului în DUMNEZEU.” 


L-am întrebat de ce într-o mulțime agitată, tensionată, nervoasă îmi era mai greu să mă rog şi mi-a răspuns:

„Atâta timp cât îl privești pe DUMNEZEU ca fiind în afara ta, o să şi găsești motive tot în afara ta. Cauza nu sunt cei din jur, ci cum îl privești tu pe DUMNEZEU. Dacă ai credința nestrămutată că DUMNEZEU este în tine, realizezi că nimeni nu poate sta între tine şi El. Ca să te rogi, cobori în tine, închizi ochii şi în inima ta vei găsi liniștea. Acolo te așteaptă DUMNEZEU. Mintea este prima care, fie se deschide şi prin gândurile tale îl lasă pe El să se manifeste în tine, fie tot mintea este cea care te poate împiedica. Mintea țese labirinturi şi uneori se pierde în propria ei ţesătură. Dacă lași iubirea din inima ta să îți scalde mintea, o să vezi cum gândurile tale îşi găsesc singure drumul către Cer.”

L-am întrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca să ajungă să ia Lumină:

„Te lupți să ajungi mai aproape de DUMNEZEU, atunci când ai o teamă în tine, o neliniște, o îndoială în ceea ce privește relația ta cu DUMNEZEU. Atunci întotdeauna găsești că mai ai ceva de făcut, nu ai făcut destul, mai există încă acel ceva care o să îți aducă apropierea şi cauți, şi cauți neîncetat. Dar dacă te oprești din zbucium, din frământare, din căutare, îți dai voie astfel să-L descoperi pe DUMNEZEU în tine. Poți trăi o întreagă viață preocupat să Îl cauți în afara ta, dar nu cauți unde trebuie. Lupta exterioară este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiraţia lor, năzuinţa lor, căutarea lor şi acela este modul în care o reflectă.”

L-am întrebat cum după ore petrecute în picioare, într-o poziţie în care nu puteai nici să te întorci, el nu dădea niciun semn de oboseală şi nu numai aceasta, dar în jurul lui oamenii erau foarte liniştiţi, calmi. Răspândea o vibraţie de pace în jurul său care liniştea mulţimea.

„Oboseala vine din lupta fiinţei cu viaţa. Când te opui vieţii, judecând, criticând, mâniindu-te, pierzi viaţa din tine şi oboseşti, şi este normal să fie aşa, pentru că mergi împotriva curentului. Iubirea este curgerea vieţii. Pacea, liniştea, se obţin când laşi viaţa să curgă prin tine şi nu mai opui rezistenţă la ceva”.

Şi m-a întrebat:

„Ai obosit vreodată în timp ce te bucurai, în timp ce iubeai, în timp ce te rugai? Atunci te lăsai purtată de curgerea vieţii, nu opuneai rezistenţă. Atunci îţi deschideai fiinţa prin inimă. Oboseşti atunci când cauţi cu mintea, inima nu te oboseşte vreodată. Şi mintea caută neîncetat, mereu găseşte altceva de care să se agaţe, dar în esenţă mintea îşi caută liniştea.
Deci lupta nu este între noi şi cei din jur sau întâmplările din viaţă, ci este între noi şi noi, acea lupta interioară este cea care epuizează.”

L-am întrebat cum poţi ieşi din această zbatere.

„Nu trebuie să te zbaţi ca să ieşi, pentru că astfel te afunzi şi mai rău. Şi vine o vreme când înţelegi că nu e necesar să te zbaţi, că totul se petrece de la sine, înţelegi că viaţa curge lin, nu este o strădanie. Lupta are loc până când se coboară această înţelegere, această pace. Nu fugi după DUMNEZEU, stai liniştit şi lasă-l să se exprime prin tine”.

L-am întrebat cum a ajuns el la această stare de pace, în opinia mea de iluminare şi mi-a spus că s-a rugat către DUMNEZEU să îl lumineze ca să poată dărui la cei din jur, dintr-o credinţă fermă că cererea sa este auzită şi împlinită, şi apoi s-a lăsat purtat de valurile vieţii, s-a deschis şi i-au venit rugăciunile pe care le simţea cu sufletul. Nu s-a îndoit niciun moment şi rugămintea sa la DUMNEZEU era să îi dea acest har de a dărui atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Acesta considera el ca fiind cea mai mare binecuvântare, bogăţia inimii.

I-am spus că, în opinia mea, biserica s-a îndepărtat de credincioşi, a pierdut legătura şi, într-un fel, a întrerupt legătura între Cer şi Pământ, în condiţiile în care ea avea puterea să o consolideze.

„Biserica este o instituţie alcătuită tot din oameni. Şi omul s-a îndepărtat de aproapele său. Şi aceasta din teamă. Teama de a nu se pierde învăţăturile, de a le păstra nealterate, din frica aceasta şi-au concentrat atenţia doar pe învăţătură şi au uitat ce este mai important - cei cărora li s-a adresat Christos prin învăţăturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a ieşit în lume. Dar şi în Biserică sunt oameni şi oameni.
Ce poţi face tu ca om este să studiezi Cuvântul Întemeietorului, să Îl simţi, să citeşti şi să alegi acele rugăciuni pe care le simţi cu sufletul, pentru că dacă doar le rosteşti fără suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugăciune omul se înalţă prin Cuvânt, care este faptă prin gând şi prin trăire. Acestea trei trebuie să meargă împreună ca să te înalţe. Nu e datoria noastră să îi judecăm pe semenii noştri, aşa scrie şi în cărţi să nu judecăm, noi folosim piatra de temelie, învăţătura şi ne găsim singuri calea prin care vorbim cu DUMNEZEU.”

Mi-a spus ca este foarte important să ascult tăcerea.

„Caută tăcerea, nu urmări şirul cuvintelor mele, ascultă-l pe DUMNEZEU în tăcerea mea.”

Şi de câte ori se oprea din vorbit, stăteam cu ochii închişi şi auzeam, simţeam sunetul unui fâlfâit de aripi şi vedeam ca un glob imens de lumină deasupra capului lui.
Această fiinţă se adresa cu un respect deosebit pentru toţi cei din jur, cu veneraţie, l-am întrebat ce simte el când vorbeşte cu un om:

„Eu când vorbesc cu un om, îl privesc pe Sfântul Duh în el. Să fii lipsit de respect la adresa unui om este ca şi cum ai fi lipsit de respect în faţa tronului lui DUMNEZEU. Nu e suficient să îl vezi pe DUMNEZEU într-un înger sau în Fiul Său, uită-te în jur şi descoperă-L aici.
Rosteşte fiecare cuvânt cu respect, rar, nu te grăbi să vorbeşti. Cuvintele sunt alcătuite din Duhul Sfânt şi când vorbeşti cu un om, vorbeşte rar şi cu respect, ştiind că în acel moment Duhul Sfânt se manifestă prin tine în lume. Lasă ca fiecare cuvânt să vină din sufletul tău, simte-l înainte să îl rosteşti, doar aşa el va atinge sufletul celui căruia i te adresezi. Ceea ce spui tu, dacă este lipsit de lumina sufletului tău, va trece într-un cotlon al minţii şi mintea va uita, dacă ceea ce rosteşti vine din suflet, acel om va păstra în sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet să îi dăruiesc ceva, nu ştiam ce, mă frământam şi mi-a răspuns la întrebarea mea nespusă spunându-mi să fac asupra lui semnul crucii şi să îl binecuvântez. Mă gândeam cum pot eu, omul, să fac acest gest asupra lui, aflat parcă în această lume, dar neaparţinând ei, şi mi-a explicat:

„Când faci ceva cu toată inima laşi puterea celestă a Sfântului Duh să coboare prin tine, omul nu binecuvântează cu puterea omului, ci cu cea a Duhului, şi în fața Sa toţi suntem egali.”

Fiinţele iluminate păşesc printre noi, neştiute, simple, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viaţa noastră.

Visează ca şi cum ai trăi veşnic, dar trăieşte ca şi cum ai muri azi, căci nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi.


sursa http://ortodoxia.md/articole-preluate/
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...