marți, 30 aprilie 2013

Cât de singur te simţi atunci când eşti singur?


În cele mai multe momente din viaţa lui, omul e singur. Cu o mie de oameni lângă el, cu cel mai bun prieten sau cu cea mai apropiată fiinţă de sufletul lui, omul are momente când se simte şi chiar este singur.

Umărul unui bun prieten îţi poate servi drept alinare pentru câteva minute, ore, dar apoi rămâi singur cu gândurile tale. Le înfrunţi. Le întorci de pe-o parte pe alta, le răscoleşti, le ascunzi, le cauţi noi sensuri.

Sunt lucruri de care nu poţi fugi. Şi chiar dacă fugi şi te ascunzi tot dai nas în nas cu ele. Şi singura soluţie e să le înfrunţi, să le accepţi, iar dacă îţi stă în putinţă, să le schimbi. Tu. Tu trebuie să îţi fii cel mai bun prieten. Tu trebuie să înveţi să îţi ştergi singur lacrimile de pe obraz. Tu trebuie să înveţi singur să zâmbeşti din nou. Să iubeşti din nou. Să crezi din nou. Să speri din nou.

Cred că mereu am depins de cineva, pentru ceva. Din teama de singurătate sau pentru că m-am gândit că nu sunt suficient de puternică să înfrunt totul de una singură am căutat mereu braţe care să mă îmbrăţişeze strâns, mâini care să îmi mângâie părul şi obrazul, buze care să mă sărute, umeri care să-mi sprijine capul atunci când îl simt greu, inimi care să mă asculte şi care să bată la unison cu a mea.

Ce-am învăţat din asta?

Am învăţat că oamenii fug adesea de singurătate de teamă, dar că de cele mai multe ori sfârşesc tot în braţele ei reci.

Am învăţat că braţele oamenilor îţi ţin de cald o perioadă, după care trebuie să îţi foloseşti propriile braţe pentru a te îmbrăţişa şi a te încălzi.

Am învăţat că singurătatea nu e aşa de cruntă atunci când simţi tu nevoia să stai în preajma ei. Să-ţi strigi durerile şi să te vindeci de ele. Dar atunci când nu o vrei, e insuportabilă.

Am învăţat că oamenii au nevoie de alţi oameni pentru a zâmbi, pentru a simţi că trăiesc, pentru a iubi, dar mi-am dat seama şi că trebuie să aibă o tonă de încredere în ei înşişi. Să aibă încredere că dacă vor, pot şi singuri.

Au existat momente în viaţa mea când m-am simţit cumplit de singură. Când aveam senzaţia că toată lumea mi-e împotrivă şi că nu mai am nici un prieten, nici un suflet aproape. Dar au fost şi momente când în singurătatea camerei mele, am pus cap la cap gânduri, sentimente, trăiri şi am scos-o la capăt. Singură.

Şi atunci m-am simţit puternică. Am fost mândră de mine deşi eram cel mai vulnerabil om de pe pământ!

de Iustina T. 

luni, 29 aprilie 2013

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne!


Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii.

Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti.

Vrăjmaşii m-au făcut străin tărâmurilor lumeşti şi locuitor în afara lumii. Precum un dobitoc hăituit îşi găseşte un adăpost mai sigur decât unul ce nu e hăituit, la fel şi eu, prigonit de vrăjmaşi, am aflat cel mai ferit Lăcaş, adăpostindu-mă dinapoia Cortului tău, unde nici prietenii, nici vrăjmaşii nu îmi pot omorî sufletul.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.


Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele înaintea lumii.


Ei m-au pedepsit, de câte ori am pregetat să o fac eu însumi.

Ei m-au chinuit, de câte ori am încercat să scap chinurilor.

Ei m-au ocărât, de câte ori m-am linguşit în sine-mi.

Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori m-am umplut de mândrie.

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun.

De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic.

De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate.

De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier.

De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire.

De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat.

Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului Tău.”

Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea:

pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere;

pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen;

pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu;

pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia;

pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească;

ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate.

Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine.

Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi.

Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii.

Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi.

Un rob îşi blesteamă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe.

Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa.

Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei.

de Sfântul Nicolae Velmirovici



sâmbătă, 27 aprilie 2013

În așteptarea Floriilor


Mâine este Duminica Floriilor, adică Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim. Anual, cu o săptămână înainte de Paşte sărbătorim Floriile. La biserică se vor sfinţi ramuri de salcie, care se împart la finalul slujbei. Astfel, fiecare merge acasă cu cel puţin o ramură pe care o aşază la icoană, deasupra pragului uşii sau la fereastră. Înainte de a aşeza ramura undeva în casă se spune că e bine pentru sănătate să te încingi cu ea în jurul zonelor unde ai probleme. Dacă ai adesea dureri de cap, îţi faci un fel de coroniţă şi o porţi puţin prin casă. De asemenea, o poţi ţine în jurul taliei pentru problemele de spate.

Ramurile de salcie sunt un simbol pentru ramurile de măslin cu care a fost întâmpinat Hristos când a intrat în Ierusalim. De luni vom intra în Săptămâna Patimilor şi ar fi bine să avem mai multă grijă faţă de ceea ce gândim, spunem sau facem. Eu consider că e necesar să ne curăţăm sufletele (prin rugăciune), gândurile, să ne orânduim vorbele şi să facem fapte bune. Fizic vom ţine post, cei care pot. Ştiu că sunt foarte mulţi cei care au ţinut postul de la începutul lui. Felicitări! Restul, măcar acum, în Săptămâna Mare să ţinem şi noi.

De ce este salcia binecuvântată? Sunt câteva versiuni. Se pare că la trecerea alaiului salcia şi-a aplecat ramurile către Maica Domnului în semn de recunoştinţă. Şi se mai spune că salcia s-a făcut punte peste o apă ca să o ajute pe Maica Domnului să treacă.

Duminică toţi cei care poartă nume de flori îşi vor sărbători ziua onomastică. Dacă ştii pe cineva cu un astfel de nume nu uita să îl feliciţi (Violeta, Floarea, Florin, Florica, Crina, Narcisa, Zambila, Lăcrămioara, Viorica, Iris, Brânduşa, Viorel, Mugurel).

Iar dacă şi tu porţi un nume de floare, atunci: "La mulţi ani!"

de Simona E  

vineri, 26 aprilie 2013

”Cheia” iubirii noastre pierdute


”La început l-am iubit pe soţul meu, dar acum nu cred că-l mai iubesc; are atâtea defecte, mă irită, mă agită, mă agasează”, spune o femeie. La fel sau, poate, cu alte cuvinte, spun şi mulţi bărbaţi. Femeile necunoscute par mai frumoase şi mai interesante, mai vesele, mai cuceritoare. Alţi bărbaţi par mai buni, mai atrăgători. O femeie se îndrăgosteşte de un alt bărbat, la rândul său căsătorit, iar soţul e descris de ea ca fiind plin de incapacităţi. Dacă întrebi: ”Cum, chiar nu-i găseşti soţului tău nici o calitate”? ea răspunde: ”Nu are”!

Unde a dispărut bărbatul sau femeia de care te-ai îndrăgostit cândva? A devenit fiinţa aceea minunată, fără de care nu-ţi imaginai propria viaţă, o altă fiinţă? Un copac, care creşte peste ani, este alt copac, o floare care se maturizează e mai puţin frumoasă sau e altă floare? Râul care curge prin faţa casei tale e unul pe vreme frumoasă şi altul pe vreme urâtă? Nu, nicidecum, totul se schimbă, dar – în acelaşi timp – un om, un pom, o floare, un râu rămân neschimbaţi în esenţa lor. Omul de care ne îndrăgostim la 20 de ani e acelaşi şi altul, dar nu-i atât de important cum este el, ci cum s-a transformat percepţia noastră despre el. Se spune că oamenii tind să se simtă aşa cum îi percep ceilalţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să punem în cârca celorlalţi ceea ce simţim, felul în care ne simţim pe noi înşine, cât să ne responsabilizăm, privind propriul nostru mod de a percepe. Asta pentru că, dacă am iubit pe cineva, cândva, nu se poate ca iubirea să se fi dus în neant, dar – cu siguranţă - s-a dus propria noastră capacitate de a iubi. Noi căutăm iubirea în lumea exterioară. O căutăm în sexualitate, în bani, în lucruri, în partenerii de sex opus; cei de care ne îndrăgostim par să ne atragă vampiric şi sumblim, iar în vremea aceasta mintea caută motive ”întemeiate” pentru care să renunţe la iubirea pentru partenerul de viaţă. Atunci îl găsim şters şi fără calităţi, zgârcit, rău, lipsit de blândeţe, de energie, de pasiune, prea gras sau prea slab, prea urât sau prea lipsit de personalitate şi inteligenţă. Ne dorim ceea ce nu avem, ne dorim dragostea de acolo de unde nu vine în întregime şi asta pentru că a scăzut capacitatea noastră de a iubi.

Mintea a pierdut legătura cu puterea ei de a aprecia; mintea s-a concentrat negativ asupra partenerului de viaţă. Cel mai mărunt lucru făcut greşit a devenit pentru minte capăt de ţară. Mintea selectează ceea ce-i displace, ce-i urât şi rău, ce-i neplăcut şi, din pricina acestei focalizări negative, ea îşi pierde puterea de a iubi şi a recunoaşte calităţile, părţile frumoase şi bune ale parteneruluui de viaţă. De aceea, femeia sau bărbatul pot simţi că nu-şi mai iubesc partenerii de viaţă şi de aceea ei se pot îndrăgosti de persoane care le retrezesc iubirea. Dar nici această retrezire nu va fi completă, nu va fi lipsită de frustrare, de tensiune şi de nemulţumire, căci mintea negativă va reveni la obiceiul ei; focalizarea asupra lucrurilor care-i lipsesc. Pentru ca noi să ne recuperăm sentimentul pierdut al iubirii nu trebuie să se schimbe cealaltă persoană. Noi avem nevoie de o revenire deliberată la percepţia pozitivă, la aprecierea părţilor bune ale partenerului de viaţă.


Expresia ”nu-l mai iubesc/ n-o mai iubesc” trădează doar căderea în negativitate a minţii celui ce descrie lipsa de iubire. Nu alţi parteneri ne trebuie pentru a iubi, ci doar o minte capabilă să aprecieze, să viseze şi să vadă partea bună şi-n ceea ce pare rău. Gândurile ne schimbă emoţiile, gândurile de apreciere ne ajută să simţim iubire, iar dacă n-o mai simţim, e o eroare să ne orientăm supărarea pe celălalt. Mintea-i cheia iubirii noastre şi pe ea trebuie s-o revitalizăm deliberat.
 
 

joi, 25 aprilie 2013

Să nu ştie stânga ce face dreapta

Când dăruieşti ceva „să nu ştie stânga ce face dreapta”, a spus Iisus. Darul să fie tainic, anonim. Doar tu să ştii de el. Nici măcar cei mai apropiaţi oa­meni, simbolizaţi de „mâna stângă” în parabola biblică, nu trebuie să ştie că ai dăruit. Poate că asta-i şi taina, esen­ţa şi substanţa darurilor; să ştii doar tu când dăruieşti. Acesta-i darul divin, la fel de frumos ca şi „agape” sau iubirea ne­condiţionată.

Asta-i o formă de ma­nifestare a iubirii necondiţio­nate. Iu­birea fără condiţii nu înseam­nă să to­lerezi mizeria, comportamentul abe­rant, absurd, barbar al altui om. Iu­bi­rea necondiţionată nu cere să te plo­coneşti în faţa celui care te abu­zea­­­ză, te torturează şi se poartă vio­­lent cu tine, dar să-l urăşti, să-l de­teşti, să te otrăveşti constant cu gându­ri şi senti­mente dureroase. Iubirea fără condiţii nu are condiţii în inte­rior, dar în exterior se poate manifesta uman. Să fii blând înlăuntru şi... ferm în afară, asta ar putea fi o formă auten­tică a iubirii fără condiţii. A dărui în tai­nă, a rămâne un dăruitor anonim (chiar un dăruitor anonim al senti­men­telor), a da ceva ce-i bun în mod pro­­­fund pentru tine înseamnă a ma­ni­festa iubirea fără condiţii, iubirea de altul, dar – mai ales – iubirea de sine. 

În „taina darurilor” se manifestă iubirea autentică, slujirea la cea mai înaltă octavă a sa, căci bucuria de a dărui rămâne o bucurie în sine, un cântec în sine. Dacă „stânga vede”, aude, dacă baţi trâmbiţa şi dacă clopotele anunţă lumii întregi că ai făcut un dar, aceea-i publicitate. Aceea-i o formă de hrană a propriei mândrii. Chiar dacă nu primeşti nimic în schimb, dar ţi se umflă pieptul în faţa lumii, mândria sau demonul mândriei stă la pândă şi pânda nu-i nici­odată fără folos. Căci mândria hrăneşte Egoul, ca şi lăcomia pentru laude. Noi nu ne hrănim doar cu mâncare, nu doar vinurile şi băuturile tari ne trezesc plăcerea şi impulsurile umane grosiere. Noi ne mândrim cu faptele bune, iar mândria este – de fapt – unul dintre marii demoni ai noştri. 

Suntem uşor confuzi, uşor habotnici şi creduli în faţa imaginilor ce ne înfăţişează binele şi răul, aşa încât credem că a dărui e-o faptă bună şi-i normal să ne mândrim, e normal şi corect să ştie toată lumea ce mi­nunaţi suntem. De fapt, conştiinţa noastră ştie în permanenţă până unde ni se întinde minunăţia, ne cunoaşte plapuma şi ne ştie pe noi, cei ade­văraţi. Vorbind despre daruri, Iisus dezvăluie tocmai această fantastică putere a conştiinţei umane de a şti, a face diferenţa şi a cunoaşte adevărul nostru. Conştiinţa ştie când dăruim din iubire şi când hrănim văzul invidios sau indiferent, provocator sau profitor al lumii. 

Nu-i important ce vede lumea în dăruirile noastre, cât ce vede conş­tiinţa noastră. Când dăruim în taină, sun­tem în miezul propriei fiinţe; Dum­nezeu însuşi dăruieşte în ascuns prin noi. Oricând dăruim, fie un zâmbet, o floare, o casă, o grădină întreagă sau un avion, să ne asigurăm că singurul spectator al da­rului este primitorul lui. Altfel, se poa­te ca Egoul să ne mângâie cu ari­pi­le lui de fier, altfel se poate să nu ne aflăm în stare de iu­bire fără condiţii, ci într-o pură, sim­plă, firească – însă – stare omenească. Iată de ce marii sfinţi, oamenii transformaţi ai acestei lumi trăiesc în anonimat.

Ei dăruiesc în taină şi trăiesc în taină tocmai pentru că frumuseţea interioară nu încape în sunetele tobelor. Frumu­seţea interi­oa­ră nu se aşteaptă să fie recunoscu­tă, ea este un dar pentru lume, unul ne­­con­di­ţi­o­nat, ea slujeşte prin însăşi exis­ten­ţa sa. Putem şi noi ca măcar din când în când să dăruim, să facem cu adevărat ceva important pentru un alt om, să facem „slujire”, chiar da­că nu suntem călugări sau sfinţi. Să dăruim în desăvârşită taină, iar re­com­­pensa darului nostru tainic să ră­mâ­­nă doar o stare de fericire, de bu­curie şi de împlinire în sine. 

Acest fel de dar este expresia manifestării iu­­birii de sine, nu a iubirii Egoului (ob­­servaţi, îi dăruim altuia, dar cu ini­ma şi asta-i iubire de sine!). Pentru Ego darurile trebuie văzute, auzite, trâmbiţate, eventual pline de aşteptări şi pretenţii. 

„Să nu ştie stânga ce face dreap­ta” înseamnă să renunţi la aş­teptări, să renunţi la aplauze, la public, la vorbe pompoase şi adesea false din partea lumii şi să dăruieşti doar pentru că ceea ce dăruieşti îl zideşte pe celălalt. Să nu gândim că asta-i ceva rar sau imposibil, că asta-i poezie sau un simplu fel de a nu vedea amă­răciunile vieţii, căci ne înşelăm singuri. Inima ştie că dăruim când „nu ştie stânga ce face dreapta” şi de aceea suntem în câştig, căci nicicând nu respiră Dumnezeu mai aproape de om decât atunci când el îi serveşte inimii iubitoare, servindu-l sincer pe altul!

de Maria Timuc

miercuri, 24 aprilie 2013

Există suflet pereche?


Sufletul pereche? O utopie. Nu există aşa ceva! – spui resemnat, după ani de aşteptare, ani de singurătate, obosit să mai crezi că vei găsi omul cu care să îţi împarţi viaţa. Ba chiar te minţi că îţi este mai bine singur, argumentând că ai fi putut găsi pe cineva care să nu te împlinească sufleteşte şi care doar te-ar fi făcut să suferi. Dar, uneori te învinovăţeşti pentru singurătatea ta, fiindcă timpul în care nu te-a iubit nimeni te-a încărcat cu multe complexe. Te gândeşti că nu eşti suficient de bun, de frumos, că nu ai mare lucru de oferit, aşa că, de ce te-ar vrea cineva? Şi uiţi că tot ceea ce ai nevoie pentru a te dărui cuiva este sufletul tău. Uiţi că omul este dependent de iubire, că nu este făcut să trăiască singur. Împlinirile şi dezamăgirile trebuie împărţite cu cineva, altfel, bucuriile le trăieşti doar pe jumătate, iar tristeţile dublu. Fiecare om, oricât de urât sau de frumos ar fi, oricât de bogat sau de sărac şi oricât de tânăr sau de bătrân, merită şi poate avea pe cineva alături. “Prea târziu” este doar o prejudecată, atunci când este vorba de a întâlni jumătătea sufletului tău.
Sufletul pereche există undeva pe acest pământ. Deocamdată împarţi cu el acelaşi cer. Trebuie doar să faci primul pas către el… şi acest prim pas înseamnă să crezi în existenţa sa. Următorii paşi sunt renunţarea la prejudecăţi, cum că ar fi prea târziu, cum că nu ai fi suficient de bun şi de frumos, cum că nu ai merita iubirea. Deschide-ţi inima către iubire! Cu inima deschisă poţi crede, poţi visa, poţi primi iubirea.
Uneori idealizăm acest suflet pereche şi, tocmai pentru că îl idealizăm, nu credem că ar putea exista. Dar ce înseamnă, de fapt, sufletul pereche? Omul perfect? Nicidecum. Este acel om care te completează şi care face parte din profunzimea ta sufletească. Este sufletul care îți va dărui fericire fără margini, iar uneori doar bucurii simple. Dar, uneori te va şi întrista. Te va iubi așa cum ești, cu bune și cu rele, dar te va determina să îți dorești să devii omul care ar trebui să fii, din iubire, fără să-ți impună și fără să forțeze schimbările. Te va iubi necondiționat: şi bun și rău, și fericit și trist, și frumos și urât, pentru că te va iubi pe tine, cu tot ce însemni. Te va preţui și nu te va face să te simţi neglijată, pentru că va cunoaşte nevoia ta de iubire.

Sufletul pereche? Se află undeva în lumea aceasta pentru că Dumnezeu a pregătit câte unul pentru fiecare om. Iar tu îl vei întâlni, negreșit!

postat pe http://blog.divahair.ro

marți, 23 aprilie 2013

Zâmbește-ți dimineața în oglindă...ȘI VEI AVEA O ZI BUNĂ!


Unul dintre motivele pentru care merită să-ţi zâmbeşti dimineaţa în oglindă este că emani frumuseţe şi bunătate. Privirea ţi se înseninează, începi să ai deschidere către lucruri frumoase. Ai mai multă încredere în tine, te accepţi sau ştii că poţi schimba ceva în bine. Zâmbindu-ţi în oglindă vei atrage energie pozitivă.
Unul din motivele pentru care oamenii evită să se privească uneori în oglindă, ratând zâmbetul de dimineaţă, este … nemulţumirea. De chip sau de situaţie..
Cum o putem transforma în ceva bun, constructiv, în motivaţie? Şi cu ajutorul
informării în domeniul esteticii. Există o mulţime de idei despre cum îţi poţi îmbunătăţi imaginea şi cum poţi să-ţi faci viaţa mai frumoasă. N-ai trata cu indiferenţă complimentele sincere ale cuiva care îţi spune pe neaşteptate:

„Arăţi foarte bine astăzi....e ceva schimbat la tine..”

Haide să descoperim împreună câteva dintre micile trucuri, care îţi pot însenina ziua, încă de la prima oră a dimineţii, indiferent că eşti femeie sau bărbat.
Noi, oamenii, socializăm de regulă îmbrăcaţi şi încălţaţi. Singurele segmente preponderent neacoperite sunt faţa şi mâinile, analizate instinctiv atât de ceilalţi, dar şi de tine, creând în subconştient acea impresie pe care ţi-o lasă „primul contact”.
Cum îţi poţi îmbunătăţi fizionomia? Începe prin două lucruri simple:

Forma sprâncenelor

Te-ai gândit vreodată că îţi poţi schimba radical imaginea în bine, cu ajutorul sprâncenelor?
Dacă ochii sunt ferestrele sufletului, atunci sprâncenele sunt ramele ferestrelor…
Cu ajutorul sprâncenelor oamenii îşi exprimă emoţiile. O fizionomie fără sprâncene este nefirească. Atunci când sprâncenele noastre au o formă nepotrivită, putem avea o expresie nenaturală, artificială. Arătăm „miraţi”, deşi nu suntem, părem fioroşi şi încruntaţi deşi avem un suflet bun ca pâinea caldă. Părem duri şi distanţi deşi doar ne preocupă ceva.. Oamenii sunt catalogaţi în funcţie de prima impresie şi din ea parte integrantă sunt sprâncenele. Sprânceana trebuie să fie cât mai aproape de forma ei naturală, desigur, uşor îmbunătăţită. O sprânceană tunsă, îngrijită, naturală, adecvată fizionomiei noastre, ne poate întineri. Privirea ta va fi mai bine pusă în valoare şi vom transmite interlocutorului mesajul corect: Că suntem persoane deschise, pozitive în gândire, cu o alura mai tinerească şi mai senină.

Aspectul tenului

Este greu să gândeşti pozitiv, atunci când dimineaţa vedem în oglindă o faţă ridată prematur, sau suferind de acnee.
Tenul nostru trebuie îngrijit cu dragoste şi atenţie. Tenul (pielea noastră în general), reflectă toate disfuncţiile din organism. Te trădează când nu bei apă suficientă, prin pungi şi cearcăne la ochi, ne spune că sunt multe toxine în organism sau dezechilibre hormonale, printr-o erupţie nedorită. Ne avertizează că ficatul nostru este în suferinţă, printr-un colorit spre galben al pielii şi al buzelor spre vineţiu.
Ce nu ştiai poate este că tu, dar şi cei din jurul tău, avem un dar: de a recunoaşte instinctiv un om sănătos, după aspectul feţei. Un ten luminos, curat, ne creează senzaţia de sănătate, echilibru, seninatate, confort şi linişte interioară.

Şi acum, un mic exerciţiu de imaginaţie: Te trezeşti dimineaţa şi te uiţi în oglindă. Te întâmpină o faţă plină de prospeţime. Tenul tău arată minunat, radiind sănătate şi frumuseţe din interior. Privirea ta este mai senină şi te prezintă aşa cum eşti: un om bun, cu potenţial.
Îţi place ce vezi în oglindă. Şi.. zâmbeşti!
Toate porţile universului ţi se deschid. Pentru că zâmbetul tău înseamnă: iubire, acceptare şi respect. Pentru tine şi ceilalţi din jurul tău.

Îţi doresc să începi fiecare zi din viaţa ta cu... un zâmbet în oglindă.
 

duminică, 21 aprilie 2013

Ce să cerem de la Dumnezeu?


Sunt persoane care nu îi cer nimic lui Dumnezeu. Fie pentru că nu se roagă, fie pentru că unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, ei nu mai doresc ceva deosebit şi de aceea nici nu-I mai cer nimic. Alţii Îi cer nimicuri. Lucruri care trec şi care nu le sunt de folos pentru mântuire. Dar sunt şi persoane care Îi cer putere să împlinească în toate voia Sa. Aceşti oameni nu pornesc la nicio lucrare fără rugăciune. Se roagă lui Dumnezeu că orice strădanie a lor să fie făcută în scopul împlinirii voii dumnezeieşti. Dar oare orice acţiune a noastră de după rugăciune duce cu adevărat la ceva plăcut lui Dumnezeu? Cum putem avea certitudinea că nu suntem în înşelare? Cum ne dăm seama că ceea ce facem este potrivit voii lui Dumnezeu?

De la bun început trebuie mărturisit că nu toată lumea e în stare să deosebească gândurile care vin de la Duhul Sfânt sau nu. Grăitor în acest sens e sfatul avvei Varsanufie: "Frate, nu te avânta în deosebirea gândurilor care îţi vin. Nu e pe măsura ta. Ci spune părintelui tău gândul care zăboveşte în tine şi te războieşte, iar el te va tămădui cu ajutorul lui Dumnezeu". De aici reiese că avem mare nevoie de duhovnic. Cu ajutorul povăţuitorului duhovnicesc reuşim să ne cunoaştem nu numai ca ceea ce suntem, ci şi ca ceea ce putem fi şi trebuie să fim. Din acest motiv, ucenicul îi cere duhovnicului să se roage pentru el, iar când ajunge la bună făptuire, nu uită niciodată că lucrarea bună este posibilia datorită rugăciunilor părintelui duhovnicesc.

Nu trebuie să ne încredem niciodată în propriile puteri. Omul nu se poate elibera fără ajutorul lui Dumnezeu de puterile vrăjmaşului. De aceea, fără Dumnezeu, omul va ajunge să creadă că supunându-se ispitelor, face un lucru bine plăcut Domnului.

Dacă nu avem parte de o călăuză iscusită în a ne descoperi care sunt lucrurile care Îi plac sau nu lui Dumnezeu, o dovadă clară a faptului că ne-am dăruit voii lui Dumnezeu este lipsa întristării şi a primirii oricărui necaz fără niciun gând rău. Spun Sfinţii Părinţi că dacă gândeşti rău, înseamnă că un duh rău viază în tine şi acesta iți insuflă gânduri rele. Aşadar, indiferent ce se întâmplă, cel care s-a predat voii lui Dumnezeu îşi spune că aşa a dorit Dumnezeu sau că de vreme ce El a îngăduit ca anumite lucruri să se întâmple înseamnă că ele au un rost. Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup. A nu mai gândi rău, este semnul prezenţei lui Dumnezeu în om.

Numai dacă ţinem seama de cuvintele "Nu tot cel ce-Mi va zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri", e de ajuns să ştim că ceea ce trebuie să cerem de la Dumnezeu este prefacerea voii noastre în voia lui Dumnezeu.

Să ne dăruiască Dumnezeu putere să nu facem pe jumătate voia lui Dumnezeu, ci să o împlinim în întregime, după El cum doreşte.

de Adrian Cocosila

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Micile plăceri ale vieţii


Ai observat că lucrurile mici din viaţă contează cel mai mult? Ele sunt întotdeauna cele ce schimbă situația. Desigur, când ceva mare sau extraordinar se întâmplă în vieţile noastre, ne bucură chiar şi mai mult. Dar aceste lucruri nu se întâmplă prea des. De aceea este atât de important să ne bucurăm cât mai mult de lucrurile de zi cu zi. Lucruri mici precum: savurarea cafelei de dimineaţă într-o atmosferă plăcută, fără să fii pe fugă, fiecare minut din pauza de prânz într-o zi însorită şi aşa mai departe... Gândeşte-te că, cu cât avem mai multe momente de acest gen, cu atât sunt mai fericite vieţile noastre. Adună în viaţa ta cât mai multe din aceste momente! Lasă-le să-ţi umple viaţa şi să-ţi lumineze ziua! Bucură-te de fiecare moment şi vei vedea cât de mult vei aprecia viaţa!

Cu iubire şi lumină,
Daniela 

vineri, 19 aprilie 2013

Cum să te vindeci de dependența emoțională

Se spune că omul niciodată nu e mulţumit de ceea ce are. Că mereu vrea mai mult şi mai mult. Vrem mai mult de la noi, de la viaţă şi de la alţii. În dorinţa noastră de a evolua şi avansa în viaţă facem de multe ori alegeri greşite, şi încercăm să schimbăm conjucturile şi oamenii din jurul nostru pentru a obţine rezultatele la care ne aşteptăm.

Aşa ne clădim viaţa, aşa ne clădim relaţiile: pe dorinţe şi nevoi. Şi dorinţele şi nevoile noastre cresc o dată cu noi. Încercăm mereu să ne schimbăm viaţa şi pe cei din jurul nostru. Mereu vrem mai mult, mereu vrem altceva. Trăim în secolul nemulţumirii. A nemulţumirii de sine, în realitate.

De ce simţim nevoia de a ne schimba viaţa şi de a-i schimba pe ceilalţi?

La baza tuturor schimbărilor pe care vrem să le producem în jurul nostru stă nemulţumirea. Putem fi tentaţi să credem că suntem nemulţumiţi de ceea ce e în exteriorul nostru, însă în realitate adevărata nemulţumire e în interior.

Nemulţumirea e bună pentru că ne motivează. E bună atâta timp cât ştim ce ne dorim cu adevărat. Când ştim unde vrem să ajungem şi de ce vrem să ajungem acolo.Când ştim care e menirea noastră în viaţă. E bună când nu o proiectăm asupra altora. Nemulţumirea poate fi motorul evoluţiei şi al schimbării în bine însă poate în acelaşi timp să însemne şi distrugere. E ca un medicament:dacă îl iei în doză corectă poate vindeca, dacă abuzezi te poate omorî.

Devine rea atunci când confundăm nemulţumirea de sine cu nemulţumirea de ceilalţi, când încercăm să determinăm persoanele din jur să ne mulţumească şi să ne împlinească aşteptările. Când eşuăm în a realiza că nu putem schimba pe nimeni în afară de noi.

Ne înconjurăm de oameni care ne sunt cât mai mult asemenea şi cu cât stăm mai mult cu cineva, cu atât mai mult ne aşteptăm ca acea persoană să se modeleze după nevoile noastre. Noi ne schimbăm în timp şi aşteptăm ca şi ceilalţi să se schimbe în aceeaşi direcţie. Şi cu cât vrem mai mult să schimbăm pe cineva, cu atât mai mult vom da greş. Pentru că un om nu poate să se schimbe decât pe sine şi prin propria voinţă, nu a altuia.

Când nemulţumirea duce la o şi mai mare nemulţumire.

Când rătăceşti fără sens, într-o căutare continuă, cu speranţa că ce vei găsi va fi ceea ce ai nevoie, nemulţumirea duce la o şi mai mare nemulţumire.

Ce vrem de fapt? Ce căutăm? În esenţă toţi vrem acelaşi lucru: iubire. Unii oameni sunt tentaţi să spună că preferă banii în schimbul iubirii. Securitatea financiară e o nevoie de bază. Nu poţi să te gândeşti la iubire când tu trăieşti de pe o zi pe alta. Dar în cazul în care ţi-ai împlinit nevoia de securitate financiară şi vrei mai mult şi mai mult, te întreb ce goluri vrei să umpli cu banii?

Nu ştim cu ce să ne mai împodobim în exterior, la ce petreceri să mai mergem, cum să ne perfecţionăm abilităţile de seducţie. cu ce să ne mai distragem atenţia, unde să ne mai ascundem şi cum să ne mai umplem golurile interioare.

Ne petrecem serile şi zilele mentinându-ne ocupaţi, fugind de noi înşine. Distracţiile ne-au fost lăsate ca să ne ascundem gândurle. Şi după cât de pline sunt cluburile, suntem maeştri la asta.

Singrul lucru constant în viaţă e schimbarea. E normal să ne dorim schimbare în viaţa noastră şi e perfect atâta timp cât această schimbare se centrează pe evoluţie. Însă în momentul în care vrem să îi schimbăm pe cei din jur, când nu îi luăm pe ceilalţi aşa cum sunt, când deşi vrem altceva, nu dăm drumul şi insistăm să transformăm, atunci problema e la noi nu la celălalt.

De ce vrem să îi schimbăm pe cei din jurul nostru?

Când vrem să îl schimbăm pe celălalt, de fapt, avem impresia că nu suntem iubiţi îndeajuns sau că nu suntem iubiţi cum am vrea. Dacă nu ni se împlinesc nevoile şi aşteptările ce le avem, noi percepem că nu suntem iubiţi cum am vrea noi.

Proiectăm pe celălalt credinţa că nu suntem iubiţi aşa cum dorim şi încercăm să îl modelăm ca să ne iubească cum vrem noi, pentru a ne simţi apreciaţi şi demni de iubire.

De câte ori ţi-ai fi dorit ca ceilalţi să îţi acorde mai multă atenţie? De câte ori ai încercat să îi schimbi pe cei din jurul tău ca să se potrivească aşteptărilor tale?

Ţi-ai dorit ca ei să înceteze să facă anumite lucruri sau să înceapă să facă altele, sau să fie diferiţi într-un anume mod?

Vestea proastă e că nu poţi încadra oamenii în tipare potrivite pentru tine, fiecare are propria personalitate iar noi nu avem nici un drept să intervenim pentru a-i schimba.

Nu ai observat că, cu cât încerci mai mult să schimbi un om, cu atât el va fugi mai tare? Nimănui nu îi place să fie înlănţuit şi îngrădit.

La fel cum ţie îţi place să fii acceptat cum eşti, la fel şi ceilalţi îşi doresc să fie iubiţi pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar putea fi.Singura în măsură să hotărască dacă vrea sau nu să se schimbe este persoana în cauză.

De unde vine această dorinţă de a-I schimba pe ceilalţi? Oare chiar ei sunt problema? Sau problema e la noi?

* Dependenţa emoţională *

Când suntem dependenţi emoţional comportamentul celorlalţi ne dă anumite stări: de bucurie sau de tristeţe, de entuziasm sau de mânie, de iubire sau de respingere. Când stările noastre datorate altora sunt unele negative, atunci ne dorim să ne schimbăm starea şi crezând că motivul este comportamentul celorlalţi, dorim să îl schimbăm.

Suntem dependenţi emoţional, de cei din jurul nostru şi mai ales de partenerii noştri. Cea mai mică schimbare în dispoziţia celui de lângă tine te afectează şi îţi produce de la tristeţe până la mânie sau iritare.Practic, starea noastră emoţională este ca o păpuşă iar cel ce ne influenţează emoţiile este păpuşarul.

Orice om are nevoie de iubire, protecţie şi afecţiune. Problema este când acţionăm imatur pentru a ne împlini aceste nevoi.Când nu ne putem oferi noi înşine iubire şi grijă şi aşteptăm de la ceilalţi să ne umple golurile interioare, devenim dependenţi de persoanele care ne satisfac nevoile iar când acea persoană nu ne mai umple rezervoarele, intrăm în panică şi vrem să revină totul la starea iniţială.

“Nu mă mai iubeşti ca înainte”

“Nu mai eşti la fel de atent cu mine”

“Nu îţi mai pasă de mine”

Toate astea sunt acuzaţiile unor oameni dependenți emoţional, care nu mai au parte de aceeaşi iubire şi atenţie şi care nu îşi pot umple singuri rezervoarele.Aşteaptă de la alţii ceea ce nu îşi pot oferi ei însuşi.

Atunci, în încercarea de a ne satisface aceste nevoi, dorim să îi transformăm pe cei din jurul nostru ca să ne împlinească aşteptările.

E schimb pe schimb, iubirea ca un troc. Te iubesc dacă îmi dai ce am nevoie. Dacă nu, te voi schimba şi tot îmi vei da ceea ce doresc. Pentru că eu am nevoie de tine să mă faci să mă simt iubită şi împlinită. Fără tine sunt piedută, simt că nu am valoare.

Totul e bine şi frumos atâta timp cât nevoile ne sunt împlinite. Când rezervoarele încep să se golească, apar nemulţumirile şi reproşurile.

Cum te vindeci de dependenţa emoţională?

Când obiectul iubirii dispare intri în sevraj? Cât de teamă îţi e de singurătate? Eşti conştientă de valoarea ta? Te iubeşti aşa cum eşti sau aştepţi ca alţii să te iubească şi să îţi confirme calităţile pe care nu eşti sigură?

Ce te faci atunci când eşti dependent emoţional? Când ai nevoie de celălalt pentru a te simţi bine? Şi când orice modificare în comportamentul celuilalt e urmată de tristeţe sau de crize de isterie?

Singurul mod de a te vindeca de dependenţa emoţională este iubirea de sine.

A fi independent emoţional înseamnă să accepţi că cei de lângă tine să îţi satisfacă anumite nevoi, însă în lipsa lor să rămâi acelaşi om, capabil să îşi împlinească singur nevoile, fiind conştient de valoarea ta.

Când ajungi să te iubeşti pe tine nu mai ai cum să te mulţumeşti cu fărâme de iubire pe care se gândeşte cineva să ţi le dea din când în când şi nici nu te va mai afecta lipsa de atenţie, pentru că tu îţi vei dărui toată atenţia şi grija de care ai nevoie ca să te simţi important.

Când tu ai rezervoarele pline de iubire şi de atenţie, nu te poate ajuta sau nu îţi poate dăuna cu nimic iubirea ce o primeşti sau nu de la alţii.Pentru că iubirea din interiorul tău va rămâne constantă şi ce vei primi din exterior nu te va întregi, tu deja fiind întreg.

Cu cât rezervoarele noastre interioare sunt mai goale, cu atât mai mult suntem predispuşi să devenim dependenți emoţional. Cu cât suntem mai dependenți emoţional, cu atât mai tare vrem să îi determinăm pe ceilalţi să ne umple rezervoarele, împlinindu-ne nevoile.Şi cu cât mai mult aşteptăm de la ceilalţi să ne împlinească nevoile, cu atât mai dezamăgiţi vom fi.E ca un lanţ al slăbiciunilor.

Descoperă-te: află cine eşti, ce vrei, petrece timp cu tine, în singurătate. Află cine eşti dincolo de imaginile pe care ţi le-ai creeat în mintea ta şi dincolo de convingerile din copilărie.

Nu scoate din viaţa ta persoana de care eşti dependent emoţional pentru că mai devreme sau mai târziu îi vei găsi un substitut. Ca să te vindeci trebuie să afli cine eşti tu şi să îţi descoperi valoarea interioară.

Depăşirea dependenţei emoţionale nu este despre a găsi greşelile în tine şi a le schimba, ci e mai mult despre a le folosi ca un ghid pentru a afla ce se află cu adevărat în spatele fricii de singurătate. a nevoii de a schimba pe cei din jur şi a insecuritatății emoţionale pentru a descoperi apoi care a fost cauza dependenţei. Poţi depăşi toate formele de dependenţă atunci când îţi vei descoperi adevărata valoare interioară.
 
sursa email

joi, 18 aprilie 2013

Despre teama de moarte, despre teama de viață…

 
Raportându-ne la viaţă, regăsim teama de moarte. Prezenţa ei pare să ne limiteze opţiunile pe care le bifăm în drumul de dezvoltare personală parcurs, iar conştientizarea ei crează o conexiune autentică ce leagă firul vieţii de propriile trăiri.

Este un pact nescris, acceptat de bunăvoie şi uitat cu uşurinţă, acela al morţii. Tocmai de aceea teama de moarte apare în prezenţa celui mai natural şi firesc element, viaţa. Şi indiferent cărei culturi i-am aparţine, a celei care varsă lacrimi sau a celei care surâde în faţa acestui eveniment, moartea ne surprinde precum o ploaie torenţială apărută în miez de vară.

Am tot auzit expresia ,,ataşament de viaţă”, iar explicaţiile pe marginea acesteia nu întârziau să apară, una dintre ele fiind aceea că în spatele unei exuberante capacităţi de a trăi viaţa se ascunde teama de moarte. Nu ştiu care este limita căutării de semnificaţii din acest punct de vedere, însă iată un lucru la care vă invităm să reflectăm.

Moartea presupune transformare, iar transformarea este un atribut al schimbării.

Aşadar, teama de moarte aduce cu sine teama de schimbare. Şi mă întreb: Oare de câte ori murim în fiecare zi? Oare nu cumva o parte din noi alege să moară atunci când renunţă la un obicei vechi? Oare nu cumva o parte din noi se descompune în momentele în care o persoană dragă ne spune rămas-bun înainte de a fi pregătiţi să auzim aceste cuvinte? Oare nu cumva murim în fiecare zi pentru că uităm să zâmbim şi să mulţumim pentru cele mai insignifiante cadouri oferite cu braţele deschise de viaţă? Oare cu cumva alegem să murim când îi lăsăm pe ceilalţi să decidă pentru noi înşine?

Iar pentru că murim în fiecare zi, putem afirma că moartea se autodefineşte prin ciclicitate, iar la baza acesteia se regăsesc deseori alegerile noastre conştiente sau inconştiente.

Poate că este firesc ca în momentele în care oamenii se apropie tot mai mult de moarte să conştientizeze bucuria de a trăi, iar în anumite momente astfel de ,,întâmplări” devin salvatoare. Un exemplu pe care l-am citit de curând are în prim plan un om care suferea de ulcer într-o fază acută, iar medicii i-au spus că mai are de trăit doar trei luni. Fiind singur în faţa propriei vieţi şi morţi în acelaşi timp, el alege să facă lucrul pe care şi l-a dorit cel mai mult: să călătorească în jurul lumii cu vaporul. Toată această detaşare de momentul previzibil care părea să urmeze l-a vindecat complet, dincolo de orice diagnosticări şi previziuni medicale.


http://www.damaideparte.ro/
 
 

miercuri, 17 aprilie 2013

Planul divin și curiozitatea umană

Încercând să cuprindem momentele de necuprins, ne ridicăm privirea şi ne întrebăm care este planul divin şi ce se doreşte de la noi. După lungi clipe petrecute la graniţa dintre suferinţă şi încercare, dintre licărirea miracolului şi neobosită speranţă ce intervin în drumul de dezvoltare personală, ne întrebăm dacă avem puterea de a continua…

Sunt momentele în care uităm că detaşarea este o binecuvântare atunci când problemele familiei devin ale noastre, sunt momentele în care nu reuşim să înţelegem de ce un tipar relaţional se repetă şi care este lecţia care se joacă de-a v-aţi ascuns cu sufletul nostru, sunt momentele în care acceptăm să purtăm pe umerii noştri mai mult decât putem duce, iar la mijlocul drumului, observăm că această călătorie este mult prea riscantă pentru noi…

Şi atunci, în intensitatea trăirii noastre profund umane, căutăm răspunsul dincolo de noi spunându-ne că în cazul în care am reuşi să înţelegem planul divin şi să privim dintr-o perspectivă divină ceea ce se petrece cu sufletul nostru de om, poate am fi mai echilibraţi.

Mă întreb cum am reacţiona oare dacă am şti dinainte ceea ce va urma să se întâmple. Am mai intra într-o relaţie care în ciuda frumuseţii începutului său, s-ar dovedi distructivă? Am mai oferi ajutorul cuiva despre care în scurt timp vom afla că ne va trăda? Am refuza să ascultăm cântecul cuiva dacă am şti dinainte că el va pleca departe şi tot ce ne va rămâne va fi amintirea glasului său?

Dacă am şti toate aceste lucruri, le-am mai accepta? Dar mai presus de asta, dacă am refuza toate aceste trăiri, am mai putea învăţa?

Ne-am mai putea explora fiinţa în intensitatea emoţiilor sale? Ne-am mai putea clădi temelia personalităţii noastre precum în construirea unei case punem cărămizi peste cărămizi? Poate că în planul divin se află uneori tocmai posibilitatea noastră de a alege, de a încerca, de a ne lăsa fiinţa străbătută de mii de întrebări şi poate că satisfacţia umană este mult mai mare atunci când simţim că primim un răspuns ale cărui baze sălăşluiesc dincolo de condiţia noastră.

Poate că regăsim în fiinţa noastră această curiozitate care ne îndeamnă să ne depăşim limitele umane, dar v-aţi întrebat vreodată dacă nu cumva chiar şi entităţile superioare care ne ghidează vieţile ar vrea să facă vreoadată schimb de roluri cu noi? Se spune că îngerii nu au liber arbitru şi că nu pot acţiona împotriva voinţei noastre, dar aşa cum noi avem dorinţa de a cunoaşte ceva ce este dincolo de noi, poate aşa şi ei îşi doresc uneori să acţioneze…

Oricare ar fi răspunsul, se pare, singura cale este să ne jucăm şi să ne asumăm rolurile până la capăt. Şi chiar dacă nu avem certitudinea recunoaşterii planului divin, în anumite momente îi simţim cu siguranţă prezenţa, simţim acea linişte care ne îndreaptă către
Dumnezeul din noi, oferindu-ne, atunci când este cazul, răspunsurile sale.


 

marți, 16 aprilie 2013

Așteptarea...


....De cele mai multe ori în relaţiile cu clienţii mei aceştia spun că “aşteaptă să se schimbe ceva”… Cineva mi-a spus foarte frumos că “aşteaptă pe cineva ca să îi dea drumul la Viaţă”… Aşteptăm să se întâmple ceva în viaţa noastră, aşteptăm persoana potrivită, aşteptăm să apară acea şansă în cariera pe care ne-o dorim, aşteptăm mereu… Ce aşteptăm de fapt este că o persoană să ne dea voie să trăim, să ne confirme că suntem pe drumul cel bun, de fapt… ne dorim ca ei să ne dea curaj să fim noi. Cât poate fi de absurd …!?! Cum poate cineva din exterior să îţi spună ŢIE cine eşti, ce trebuie să faci, cineva care să îţi spună ce Viaţă să trăieşti TU? Cine mai eşti Tu atunci când aştepţi ca alţii să îţi răspundă la o întrebare care îţi este ţie adresată?!

******

Mă întrebam într-o zi dacă aşteptarea nu înseamnă de fapt să ai răbdare, să aştepţi momentul potrivit? Nu, aşteptarea înseamnă să stai cu mâinile încrucişate, să fii pasiv, să aştepţi să îţi pice “ceva din cer”, “să se schimbe alţii”… Să ai răbdare, în schimb, înseamnă să acţionezi şi să vezi ce se întâmplă, să înveţi din greşeli, să fii atent la ceea ce simţi şi să mergi înainte pe Drumul tău… Atunci când aştepţi, când stai pasiv, conştientizează că nu faci decât să îţi amâni Viaţa, nu faci decât să uiţi de Tine. E momentul să acţionezi, să te descoperi: dă-ţi drumul şi lasă-te surprins de ce are Viaţa să îţi ofere…!!!

Octavian Paler a descris superb această stare prin “a aştepta Aşteptarea”: “Mai târziu am revenit la gândul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între Naştere şi Moarte… un Peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren...eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… …altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar…alţii nu reuşesc să prindă nici locuri pe scări, şi, rămân pe Peron să aştepte următorul Tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că Trenurile astea nu duc, de fapt nicăieri…cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul Tren… În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un Deşert, unde chiar şi Sinele se transformă în Nisip… În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi… Încercam să mă conving, probabil, că n-aveam motive să mă plâng. Cel puţin în Gara noastră, îmi ziceam, avem avantajul de a vedea Viaţa în stare pură, Destinul nu ne amăgeşte, nu ne sileşte să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în Starea de Tranzit şi s-o trăim cât mai liniştiţi, ştiind că ea e totul. Dar vine o zi când priveşti Peronul gol, trâmbele de praf pe care le ridică Vântul şi nu mai poţi alunga gândul că te joci cu vorbele, că nu se poate trăi astfel, că Pustiul este chiar mai rău decât Frica sau, dacă vreţi, o altfel de Frică… Descoperi ceea ce ştiai de la început, că Aşteptarea are valoare câtă vreme aştepţi să se întâmple ceva, câtă vreme îţi poţi închipui că se va întâmpla ceva, chiar dacă nu se va întâmpla nimic…. Altfel, Aşteptarea devine un timp gol. A aştepta Aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta Aşteptarea înseamnă Moarte…

de Octavian Paler-Viaţa pe un peron



luni, 15 aprilie 2013

Aminteşte-ţi de iubirea primită


Când cerul este înnorat, aminteşte-ţi de el când era senin.

Când relaţiile tale s-au răcit, aminteşte-ţi de soarele radios care le-a încălzit.

Când suferi că nu eşti înţeles, aminteşte-ţi de gingăşia pe care ai primit-o.

Când ai nevoie de iubire, retrăieşte acele momente bogate în afectivitate şi gingăşie.

Aminteşte-ţi de ceea ce ai trăit şi de ceea ce ai dat cu bucurie. Aminteşte-ţi de darurile ce ţi-au fost dăruite şi de surâsul cu care ai fost întâmpinat. Dacă aceste lucruri s-au întâmplat, nimic nu le împiedică să se întâmple iar.

Bucură-te pentru binele pe care încă îl primeşti; alungă gândurile triste şi dureroase ca să nu pună stăpânire asupra ta.

Gândeşte-te la gingăşia, amabilitatea şi generozitatea pe care le-ai primit şi pe care le-ai dăruit.

Parcurge cu mintea viaţa ta şi scoate la suprafaţă acele amintiri frumoase, acele emoţii profude şi retrăieşte acele momente!

Aminteşte-ţi de acea seară în care ai fost profund emoţionată, de acea dulceaţă a mângâierii pe care ai primit-o.

Reînnoieşte acele sentimente de pace şi seninătate pe care le-ai savurat. Aminteşte-ţi că aţi trecut prin atâtea dificultăţi împreună şi că aţi primit din partea Celui prea înalt mereu forţa de a rămâne senini şi puterea de a fi învingători.

Aminteşte-ţi că 'tare ca moartea este iubirea, marea nu poate stinge dragostea, şi nici râurile s-o potolească'.

În mintea ta se păstrează toate amintirile. Depinde de tine asupra cărora vrei să te opreşti!

Cu drag,
Sorina Luca, membră 121.ro

 

duminică, 14 aprilie 2013

Viața, un ocean adânc, plin de mistere


Atunci când începi să-ți trăiești cu adevărat viața, să realizezi ce presupune ea și ce trebuie să faci e ca și cum te-ai trezi deodată în mijlocul oceanului. Înaintezi, puțin câte puțin, uneori grăbit, mărind viteza, alteori, plutind în derivă purtat de valuri. Și pentru început ți se pare simplu. Ba mai mult, ai impresia că tu ești unicul stăpân al vieții tale și că nimeni și nimic nu te poate zdruncina.

Sunt zile în care soarele se oglindește în apa limpede, iar tu ești fericit pentru liniștea care te înconjoară și zile în care de nicăieri apar nori negri, vestitori de furtuni periculoase pe care n-ai cum să-i eviți și nici să-i alungi. Vei rămâne acolo unde ești, așteptând să treacă furtuna de la sine sau vei lupta, vei îndura frigul și ploaia care îți biciuie fața și poate că nici nu vei observa lacrimile care o iau la fugă pe obraji în jos, confudându-le cu stropii de ploaie.

Vor fi momente când vei fi învins deși ai luptat cu vitejie. Te vei aduna de unde ai căzut și vei merge mai departe pentru că soarele îți va fi zâmbit din nou.

Apoi îți vei simți din nou inima plină de miracolul și frumusețea fiecărui răsărit și vei admira tăcut, gânditor fiecare apus.

Iar timpul va trece. Vei învăța să accepți că zilele liniștite vor fi mereu urmate de cele pline de furtuni și invers. Îți vei însuși faptul că valurile îți pot fi prieteni și dușmani deopotrivă și că cele mai importante bătălii le vei duce în singurătate.

Vei păstra în adâncul tău câte o comoară de la fiecare om care îți va ieși în cale și cu timpul, doar cu timpul, poate vei învăța să te aperi și de rechini…

© Iustina Ţalea

vineri, 12 aprilie 2013

Acum știu, am aflat și eu...


“Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
...
Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.

Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori...

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.

Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării.

Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.
Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci!

Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci!

Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus.

Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie scunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului.

Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.."

"Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție strică totul.

Nicolae Steinhardt

joi, 11 aprilie 2013

DE AZI GĂSESC CLIPA MAGICĂ

"În fiecare zi – împreună cu soarele – Dumnezeu ne oferă o clipă în care e posibil să schimbăm tot ce ne face nefericiţi. Iar în fiecare zi pretindem că nu realizăm momentul, ne străduim să credem că această clipă nu există, că ziua de azi e la fel cu aceea de ieri şi va fi identică cu cea de mâine. Dacă am fi atenţi, am putea descoperi clipa magică. S-ar putea ascunde în momentul în care băgăm cheia în uşă, dimineaţa, în tăcerea de după cină, într-o mie şi unul de lucruri ce ni se par identice. Această clipă există – atunci, toată puterea stelelor ne pătrunde pentru un moment şi ne permite să înfăptuim miracole.

Uneori, fericirea e o binecuvântare, dar de cele mai multe ori e o cucerire. Clipa magică ne ajută să ne schimbăm, ne ajută să ne urmăm mai departe visele. Vom suferi, vom traversa multe momente dificile şi ne vom confrunta cu multe dezamăgiri, dar toate sunt pe cât de tranzitorii, pe atât de inevitabile, iar la final vom fi mândri de ce am lăsat în spatele obstacolelor. Cândva, în viitor, vom putea privi înapoi cu mândrie şi credinţă.

Nefericiţi sunt cei care se tem să-şi asume riscuri. Poate că nu sunt niciodată dezamăgiţi, niciodată deziluzionaţi, niciodată în suferinţă, precum aceia care au un vis de urmat. Dar, când privesc înapoi – pentru că întotdeauna privim înapoi – îşi vor auzi inima şoptind: „Ce ai făcut cu miracolele pe care Dumnezeu le-a semănat pentru zilele tale? Ce s-a ales de talentul pe care Cel Sfânt ţi l-a încredinţat? L-ai îngropat adânc, într-un mormânt, de teamă că-l vei pierde. Aceasta îţi este moştenirea: certitudinea că ţi-ai risipit viaţa“.

Nefericiţi sunt cei care aud astfel de vorbe. Pentru că atunci când, poate, vor crede în miracole, aceste clipe magice ale vieţii se vor fi scurs deja."

de Paulo Coelho

miercuri, 10 aprilie 2013

Desiderata II

Tot în biserica Sfântul Paul din Baltimore a fost descoperit un al doilea text, numit „Desiderata II”, care îl continuă pe PRIMUL. Ambele ilustrează o înţelepciune care transcende regulile vreunei religii şi se află dincolo de limitele oricărei căi, ferm şi clar stabilite de mai marii bisericilor.
Nu mi-am propus să ofer o anumită interpretare sau să îndrept înţelegerea cititorului pe un anumit drum, (chiar de eu însămi sunt de religie ortodoxă), fiecare va înţelege şi va trăi cu inima aceste cuvinte pe nivelul pe care se situează în acest moment, şi are posibilitatea să acceadă pe o treaptă superioară a cunoaşterii punând în practică această învăţătură!
 

INDIFERENT ÎN CE RELIGIE AI FOST EDUCAT
INDIFERENT DE FELUL ÎN CARE AI FOST CRESCUT
INDIFERENT DE MODUL ÎN CARE I-AI ÎNŢELES PE ÎNVĂŢĂTORII TĂI, 
Pe aceste niveluri, vei înţelege şi vei asimila acest mesaj.
Nu este de ajuns să înţelegi acest mesaj. Trebuie să-l trăieşti,
Esenţa religiei universale este pacea şi
Adevărul, impregnate de iubire şi bunătate pentru
Toate creaturile Pămîntului. A sosit clipa
Să exprimi această esenţă în viaţa ta personală.
Trebuie să începi cu tine însuţi şi cu viaţa ta lăuntrică.
Vrei să revoluţionezi lumea?
Transformă-te pe tine însuţi, prietene!
Mesajul celui care nu s-a transformat nu inspiră Niciodată transformare.
Iubirea este în centrul oricărei religii,
Iar Virtutea, care este iubirea în acţiune, este încununarea Religiei.
Nu-ţi iubi doar familia şi prietenii,
Căci a limita iubirea, înseamnă a o nega!
Caută pacea lăuntrică şi inspiraţia divină.
Perseverează în realizarea acestor lucruri;
Nu renunţa nici o clipă la ele!
Prin credinţa şi faptele tale, tu îţi formezi viaţa şi ajuţi
La formarea vieţii altora. Ce responsabilitate!
În tine, Duhul Sfînt şi-a găsit un agent şi un tovarăş;
Cu cît vei fi mai conştient de aceasta, cu atît vei fi mai bogat.
Vei avea o revelaţie, mai profundă decît visele tale
Cele mai îndrăzneţe. O nouă epocă va miji
În care oamenii vor conştientiza unitatea a toate ce sînt
Diferenţele dintre religii vor dispărea.
Tot ceea ce au ele mai bun va fi reunit
Şi va deveni scopul comun al omenirii.
Să ştii că alegerea îţi aparţine.
Alege iubirea în locul urii, blîndeţea în locul
Violenţei, sfinţenia în locul răului;
Îndrăzneşte să crezi că domnia iubirii şi a păcii se apropie,
Fii pregătit, fii virtuos în orice faptă.
Virtutea Deschide toate porţile, iar dincolo de porţi se află Iubirea.
Fie ca inspiraţia divină să-ţi îmbrăţişeze Întreaga viaţă.
Înveşmîntînd-o în recompense pentru realizările
De zi cu zi, cu comorile unei vieţi cumpătate şi
Cu lumina cea veşnică a paradisului regăsit.

sursa http://www.artadeatrai.ro/

marți, 9 aprilie 2013

„Să fim buni de Sărbători…“


„Să fim buni de Sărbători…“ – auzim spunându-se adesea în preajma Sărbătorilor.

Chiar avem nevoie de Sărbători pentru a fi buni? Chiar avem nevoie de Sărbători pentru a ne aminti ce înseamnă, de fapt, bunătatea?

Nu. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne apropia unii de alţii. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne trimite gânduri bune, pentru a ne îmbrăţişa, pentru a ne declara unul altuia iubirea. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a simţi nevoia să ne bucurăm de mese îmbelşugate alături de oameni dragi. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a ne bucura și pentru a ne dori să fim frumoși. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a simţi nevoia să dăruim, pentru a ne aminti de suflete sărmane pe care să le ajutăm. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a-i ierta pe oamenii care ne-au dezamăgit. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a face curăţenie în case şi în suflete. Nu avem nevoie de Sărbători pentru a-l căuta pe Dumnezeu şi pentru a-i arăta recunoştinţa şi iubirea.

Sărbătorile nu reprezintă doar nişte zile din calendar… Sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi: atât Naşterea Mântuitorului, cât şi Învierea. Iar aceste daruri ar trebui preţuite şi celebrate în fiecare zi. În sufletul oamenilor ar trebui să fie mereu sărbătoare.

A fi bun, a dărui, a ierta, a fi recunoscător, a iubi, înseamnă a trăi într-o continuă Sărbătoare.

Să nu uităm că Dumnezeu nu este bun cu noi doar de Sărbători...

de Irina B.

http://www.irinab.com
 

luni, 8 aprilie 2013

Să strig de fericire mi-aş dori



Să strig de fericire mi-aş dori

Atunci când lumea mi-i se arată

Iubesc natura, viaţa, ştii?

Nu m-aş mai sătura vreodată.

Când văd cum soarele zâmbeşte

Şi luna draga îmi trimite în şoaptă

Sufletul tot se răscoleşte

Şi nu vreau s-adorm niciodată.

Îmi place tot ce e creat

Creat din dragostea cea pură

Căci ea emoţie mi-a dat

Mi-a dat învăţătură.

Iubesc şi ploaia şi seninul

Şi umbra şi vântul ce bate

Şi valul iubesc şi nisipul

Căci dragostea, Ea e în toate.

Când văd copacii cum se-ntind

Din jos, până la soare

Îmi vine din suflet să strig,

Iubirea, sfârşit n-are.

Tu cauţi cu înverşunare!

Nu ştii unde-i frumosul

Descoperi că nimic nu doare

Găseşti care ţi-e rostul

Căci viaţa are un secret,

Lasă-ţi sufletul să zboare,

Să nu iubeşti nicicând discret

Că Ea, iubirea nu te doare…

Aş vrea să strig de bucurie

Văzând că Totul mă învaţă

Când ştiu că umbre ce le văd

Îmi dau speranţe în viaţă.

Deschide ochii şi-ai să vezi

Că viaţa-i minunată

Priveşte sus, chiar de nu crezi

Priveşte, El ţi-arată…

Să ai curajul ca să crezi

Când vântul te mângâie

Să ai curaj doar şi-ai să vezi

Că totu-i armonie.

Deschide ochii şi-ai să simţi

Din zori şi până-n seară

Că-ţi vei dori şi tu să strigi

Şi nu ultima oară . 
 
 
de Carla Kia

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...