joi, 24 ianuarie 2013

Iertarea

Revin cu această postare din dorința de a face să înțeleagă cât mai multe persoane , importanța iertării celor ce ne-au greșit.

 
Iertarea este necesară atunci când nici trecerea cu vederea, nici tolerarea, nici acceptarea nu sunt de ajuns pentru a rezolva problema. Primul pas al iertării este hotărârea de a nu încerca să provoci o cantitate egală de durere persoanei care a cauzat răul. Atunci când te iert, renunţ la dreptul de a te răni pe măsură. Iertarea începe când renunţăm la ideea de a fi chit şi atunci când hotărâm să nu ne mai gândim la revanşă.

Următorul pas al iertării implică o nouă manieră de a vedea şi de a trăi. Atunci când suntem răniţi încetăm să ne mai uităm la cel care a cauzat rana ,nu mai vedem persoana, ci doar rana noastră. Când ne plasăm într-o stare de neiertare faţă de celălalt tindem să credem numai lucruri rele despre persoana în cauză. Ne vine să ne gândim la el numai în termenii durerii pe care ne-a cauzat-o. Atunci când ne iertăm unii pe alţii, începem să vedem mai clar. Nu ignorăm rănile, dar trecem cu privirea dincolo de ele. Redescoperim umanitatea din cel care ne-a rănit. Şi acea persoană este fructul a doi părinţi imperfecţi; este la fel de rănită, singură, slabă sau mioapă ca şi mine. Şi poartă-la fel ca mine- chipul Lui Dumnezeu.

Al treilea stadiu al iertării, cel care arată că ai făcut într-adevăr un progres real, este atunci când constaţi că-i vrei binele persoanei respective. Începi să speri lucruri frumoase pentru cel care te-a rănit. Îi doreşti din toată inima ca totul să fie în regulă între el şi Dumnezeu, că relaţiile sale să-i fie sănătoase şi viaţa să-i fie una fericită. Vei mai avea şi gânduri negre dar traiectoria inimii este îndreptată în direcţia corectă. Atunci când doreşti lucruri bune pentru persoana care te-a rănit profund, vei şti că Marele Dumnezeu Iertător a lucrat în inima ta.

Dumnezeu ne porunceşte să iertăm ori de câte ori suntem răniţi şi să ne împăcăm ori de câte ori este posibil, pentru că viaţa este prea scurtă ca să nu facem aşa. Nu vom mai avea niciodată o altă ocazie pentru asta. Dacă nu ierţi- dacă laşi mândria, resentimentele, încăpăţânarea şi autoapărarea să stea în calea ta- vei deveni o persoană dificilă şi plină de amărăciune. Vei purta în inima ta o povară care va strivi umanitatea din tine. Vei deveni mai rece, cu fiecare zi ce trece. Vei muri.

(după John Ortberg)

Ne rugăm Lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greșelile, îngustimea vederilor, prejudecățile, neștiința și un lanț cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanțul de pe noi și iarăși suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanțul nostru care ne chinuiește, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanțul în care ținem legați pe frații noștri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de așa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, așa: ” Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greșiților noștri”,- ceea ce e un blestem.

Deci, în această privință, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu.

(Părintele Arsenie Boca-Lumina de pe munte)
 

2 comentarii:

  1. Extraordinar de simplu și adevărat ! Toate marile adevăruri sunt simple... Grea este doar pracctica...:)
    Dar, după mult timp de practică, și mai mult ajutor de Sus, a ierta devine ușor. E de-ajuns să ne gândim doar că toți împărtășim aceeași umanitate imperfectă, aceleași dureri și slăbiciuni. Ce putem cere mai mult unor ființe de carne, decât ne-am cere nouă ?

    Foarte bună tema. și foarte actuală ! Ce ar mai putea fi spus, ar mai fi doar câteva cuvinte despre iertarea de sine... și de Dumnezeu. Chiar dacă pare o blsfemie, sunt sigură că mulți oameni poartă în inima lor o durere, sau o supărare, legată de intervenția divină în viața lor, pe care ei o percep în mod dureros. Atunci când reușim să simțim de ce lucrurile s-au petrecut într-un anumit fel, ne vedem propria nimicnicie, și reușim să Îl iertăm și pe Dumnezeu. Dsr desigur, și a simți lucrurile în acest fel, este tot un dar de Sus !

    Mulțumim pentru prilejul de reflecție, și luminare ! Să ai o zi cu multă lumină

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc Florina pentru comentariu.

    A primi iertare din partea altora este un lucru necesar, numai IN MĂSURA ÎN CARE TU CREZI CĂ ESTE.

    Dacă aşa crezi - cum cred, de altfel,majoritatea oamenilor - e important să te împaci.

    A le cere iertare altora demonstrează că eşti gata să te răzgândeşti în privinţa celor întâmplate.
    Acesta este un prim pas important în proces.

    NU face, însă, greşeala de a da aproapelui tău „puterea” de a te ierta.

    Asta plasează puterea în afara ta, acolo unde ea nu poate fi niciodată.

    Cere-i iertarea, dar - dacă el ţi-o refuză - să nu presupui că nu vei fi niciodată iertat.
    Dimpotrivă, ESTI INTOTDEAUNA IERTAT.

    Cei care refuză iertarea, şi-o refuză doar lor înşişi.

    Atunci când îl condamni pe aproapele tău, poţi fi sigur că nu pe el îi condamni, ci o parte din tine însuţi de care ţi-e ruşine şi pe care nu ai acceptat-o.

    Faptul că descoperi nişte neajunsuri la aproapele tău nu te poate face să te simţi mai bine - întrucât aceasta doar agravează propria TA senzaţie de nevrednicie.

    Nici dreptatea, nici mântuirea nu se dobândesc atacându-ţi semenul.

    Te rog să înţelegi aceasta, exact aşa cum ţi-o spun.

    Fiecare cui pe care îl baţi în palma semenului tău te ţine pe TINE pironit de cruce.

    de Paul Ferrini

    RăspundețiȘtergere

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...