joi, 5 iulie 2012

“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”


În anumite perioade mai puţin fericite ale vieţii mele mi-am pus întrebarea ce ne facem dacă ne urâm pe noi înşine?

Înlocuind verbul, dintr-o dată porunca biblică dobândeşte o valenţă care ar trebui să ne sperie… Fiind cuprinsi de ură şi dispreţ faţă de propria persoană, am putea oare să ii iubim pe cei de lângă noi ? Aş înclina să cred că nu. Vom fi mereu tentaţi să îl judecăm pe aproapele nostru prin prisma propriilor noastre defecte, îi vom cere inconştient să fie perfect pentru că noi nu suntem şi nu ne considerăm demni de iubire. Iar cum nimeni nu e perfect, nu vom fi capabili nici să iubim. “Probabil adevărata nefericire nu e să nu fii iubit, ci să nu poti iubi” (Caminante). Pe de altă parte, iubirea de sine ridicată la rangul de egocentrism ne va duce şi mai repede la acelaşi rezultat. Ne vom indrăgi prea mult ca să mai aibă loc altcineva în sufletul nostru. Vom trăi golul, cu ideea plinătăţii.

De aceea, aş spune că pentru a putea iubi, avem nevoie uneori să ne contemplăm deşertăciunea interioară, este un pas necesar, cu condiţia să învăţăm din această experienţă şi să nu ne lăsăm înghiţiţi de ea. “Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni” (Viaţa pe un peron). Dacă ajungem în acest punct, vor fi momente când ne vom simţi foarte vulnerabili şi vom resimţii dureros de acut absenţa iubirii în viaţa noastră. Vom căuta aproape disperaţi însă mai mult să cerem în loc să oferim, iar lucrurile s-ar putea lăsa aşteptate: “Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi” (Viaţa pe un peron).

Nu va fi insă momentul cel mai propice pentru aşteptare. Vom simţi poate nevoia mai mult decât oricând de anumiţi “seducători” care să ne ridice din golul interior şi să ne iubească necondiţionat, pentru a putea începe să ne iubim pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru. “Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti” (Autoportet într-o oglindă spartă). Poate vom avea norocul să existe aceşti “seducători” sau poate că nu…

Foarte uşor vom fi tentaţi să închidem din nou fereastra la primul eşec şi vom putea să ne găsim în mod facil zeci de motive care să ne îndreptăţească să facem acest lucru. Vom crede că ne autoprotejam, dar nu vom reuşi decât să îndepărtăm toate lucrurile frumoase din viaţa noastră şi să nu le facem loc la cele care poate ne caută, dar noi nu suntem pregătiţi să le vedem: “Sunt drumuri ce ne caută demult. Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi. În căutarea lor pe alte drumuri ” (O.Paler – Definiţia nenorocului). Sunt convins că dacă nu ne răcim sufletul şi îl păstrăm deschis, aceste lucruri vor veni într-o formă sau alta, poate nu neapărat în cea în care ne aşteptăm: „Nu dispreţui lucrurile mici; o lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric” (Scrisori imaginare).

După un proces de introspecţie interioară, cred că omul trebuie să îşi înţeleagă, să-şi accepte şi să-şi ierte mai întâi propriile neputinţe şi limite pentru a fi capabil să poată să îl iubească pe cel de lângă el fără să încerce să îl judece. Şi atunci va putea nu numai să ceară, ci să şi ofere mai întâi, chiar dacă poate se simte secătuit şi crede că nu mai poate sau nu mai are ce oferi “Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobândi şi tu” (N. Steinhardt – Dăruind vei dobândi). Abia atunci cred ca vom fi pregătiţi să înţelegem şi să primim în noi cel mai important adevăr, indiferent de forma pe care o va îmbrăca el: “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit. Am iubit şi eu” (Convorbiri cu Octavian Paler).

“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“ poate părea o iluzie care stârneşte de multe ori ironii sau zâmbete, dar eu cred în puterea acestor cuvinte. Pentru că, aşa cum spune Octavian Paler “A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi” (Scrisori imaginare). Mai mult ca sigur că nu ne vom putea ridica la înălţimea lor decât de putine ori… Totuşi, mai cred că de cele mai multe ori complicăm lucrurile, renunţăm din start pentru că ni se pare o utopie irealizabila şi uitam că poate fi îndeplinită cu paşi mici, la îndemâna fiecăruia dintre noi: “Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet. Este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este darul pe care-l oferiţi întregului Univers!”.


http://octavianpaler.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...