joi, 19 aprilie 2012

Rana din suflet


Daca aruncam o privire sincera in interiorul nostru, vom observa o platosa in jurul inimii. Pentru unii oameni, este o baricada groasa, impenetrabila. Pentru altii, este un scut protector mai subtire, mai subtil sau o contradictie care nu apare decat in circumstante amenintatoare.
Si nimic nu sporeste mai mult sentimentul de amenintare decat suspiciunea ca nu suntem cu adevarat iubiti si acceptati asa cum suntem. Reducand inima la tacere sau inchizand-o, incercam sa eliminam durerea.
Nestiind ca putem fi iubiti pentru ceea ce suntem devenim neincrezatori in iubirea insasi si acest lucru la randul lui ne determina sa intoarcem spatele vietii si sa ne indoim de bunavointa ei. Ne putem spune ca iubirea nu este cu adevarat disponibila, insa adevarul profund este ca nu-i acordam incredere si astfel ne este greu sa ne deschidem fata de ea sau sa o lasam sa ne patrunda. Acest lucru ne deconecteaza de propria inima, exacerband sentimentul ca iubirea e greu de gasit.
Indepartarea de iubire se transforma de cele mai multe ori in senzatia de a nu fi complet acceptati de catre familia din care provenim-fie prin neglijenta, lipsa de sincronizare sau chiar abuz. Pentru ca nu ne simtim stransi in bratele sigure ale iubirii cadem in ghearele fricii. O cantitate insuficienta de iubire si hrana spirituala afecteaza in mod direct sistemul nervos sensibil al copilului, dand nastere unui anumit grad de soc sau unei traume care il va afecta pentru tot restul vietii.
Uneori, ranirea sau separarea de iubire se produce in moduri mai subtile. Unii parinti par destul de iubitori si totusi, in mod inconstient sau ascuns, isi manifesta iubirea incercand sa controleze sau sa manipuleze. Sau pot sa nu vada copilul ca pe o persoana diferita de ei, o fiinta separata. Astfel de copii se pot simti iubiti pentru anumite calitati, dar nu pentru ceea ce sunt cu adevarat. In nevoia lor de a-si multumi parintii si a le indeplini asteptarile, ajung sa priveasca iubirea ca pe un lucru din afara lor pe care trebuie sa-l castige ridicandu-se la anumite standarde.
Copiii incearca in mod firesc sa se protejeze de suferinta iubirii neadecvate cat de bine pot. Invata sa se separe si sa se distanteze de ceea ce le provoaca durere, prin incapatanare sau inchizandu-se in sine. Termenul tehnic este disociere.
Disocierea este modul prin care mintea noastra intoarce spatele durerii, sensibilitatii, dorintei de iubire, supararii si furiei de a nu primi suficienta dragoste, corpului, unde se afla aceste sentimente. Este una din strategiile fundamentale si una dintre cele mai eficiente din repertoriul copilului. Totusi, ea are si un dezavantaj major: impiedica sau opreste accesul catre doua zone principale din corp: centrul vital din stomac – sursa energiei dorintei, a erosului, a fortei vitale si cunoasterii instinctuale- si centrul inimii- unde raspundem iubirii si simtim lucrurile la modul cel mai profund.
Spunand nu durerii lipsei de iubire blocam caile prin care curge dragostea in corp si astfel ne lipsim de nutrientul esential care ar permite intregii noastre vieti sa infloreasca. Si ajungem sa periclitam legatura cu viata insasi.
Toate acestea ne pun in fata unei dileme ciudate si dureroase. Pe de o parte, tanjim dupa iubire – lucru de neevitat. Iar in acelasi timp, o si indepartam si refuzam sa ne deschidem total catre ea pentru ca nu-i acordam incredere.
Intregul tipar-necunoasterea faptului de a fi iubiti asa cum suntem, apoi reducerea la tacere a inimii pentru a elimina durerea, inchizand caile prin care iubirea poate curge in si prin noi-reprezinta rana din suflet. Desi rana din iubire se naste in copilarie, ea devine in timp o problema spirituala mult mai mare-o deconectare de la deschiderea spre iubirea care este natura noastra.
Rana umana universala se manifesta in corp ca pustietate, anxietate, trauma sau depresie, iar in relatii ca starea de neiubire, cu nesiguranta ce-i urmeaza, tendinta de a ne proteja, neincrederea si resentimentele. De aici decurg toate problemele din relatiile noastre.
Iubirea si rana din suflet par a merge mereu mana in mana, asemenea luminii si umbrei. Indiferent cat de puternic ne indragostim de cineva, rareori ne depasim frica si neincrederea pe termen lung. Intr-adevar, cu cat mai stralucitor ne lumineaza cineva, cu atat mai mult acest lucru activeaza umbra ranii noastre si o aduce in prim plan. Odata ce apar conflictul, neintelegerile si dezamagirile, o anumita nesiguranta se inalta din adancurile intunecate ale mintii noastre, soptind “vezi, pana la urma tot nu esti iubit cu adevarat.”
La nivel colectiv, rana profunda din psihicul uman duce la o lume devastata de lupte, stres si disensiuni. Comunitatile si institutiile sociale de la fiecare nivel – casatorii, familii, scoli, biserici, corporatii si natiuni pe intreg mapamondul-sunt in haos, se divid. Razboiul, saracia, nedreptatea, degradarea ecologica pornesc din incapacitatea noastra de a avea incredere unii in altii, de a ne onora diferentele, a ne angaja intr-un dialog respectuos si a ajunge la o intelegere reciproca.
Asadar, toate lucrurile frumoase si oribile acestei lumi au aceeasi sursa: prezenta sau absenta iubirii. Sa nu te simti iubit si sa pui asta la suflet este singura rana care exista. Ne distruge, facandu-ne sa ne vestejim si sa devenim refractari. Toata ura fata de noi insine si de ceilalti, toate temerile noastre, egoismul, problemele de comunicare si nesiguranta sexuala, patologia, nevroza, actiunile distructive din lume si intregul cosmar al istoriei, cu toata varsarea de sange si cruzimea sa, se rezuma la un singur lucru: faptul ca nu stim ca suntem iubiti si ca meritam iubire ne ingheata inima. Si intreaga tragedie a vietii umane porneste de aici.

Extras din “Iubiri perfecte, relatii imperfecte. Cum sa vindecam ranile sufletului”, John Welwood, Editura Elena Francisc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

*

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...